Prietenia si dragostea

Prietenia si dragostea

Irenäus Eibl-Eibesfeldt porneste de la constatarea ca originea si modelul relatiei dintre sexe se afla in manifestarile grijii parentale. La nenumarate specii de pasari (papagali, pitigoi, corbi si multe paseriforme) femela care incearca sa 'cucereasca' un mascul isi scutura aripile in felul puiului inca neajutorat ce solicita protectia unui parinte. Prin acest comportament ea declanseaza la partener reactia de ingrijire-ocrotire, manifestata adesea prin hranirea cioc in cioc sau, si mai semnificativ, prin simularea ritualizata a acei actiuni. In cazul mugurarului (Pyrrhula pyrrhula), de pilda, curtarea presupune atingerea ciocurilor fara schimb de hrana. E o prima anticipare a sarutului. Ciutele (Capreolus capreolus) aflate in calduri atrag masculii prin semnale acustice identice cu cele ale puilor care isi cheama mama si exemplele ar mai putea continua.Legatura dintre ace comportamente si conduitele umane prilejuite de raporturi similare e greu de negat. Recurgerea la manifestari de tip infantil din partea femeii care 'se alinta' sau 'se copilareste' pta atrage atentia unui barbat si uzul frecvent de diminutive dezmierdatoare in cuplurile de indragostiti constituie argumente in favoarea ideii ca raporturile dintre sexe urmeaza si la om modelul relatiei parinte-copil. E indubitabil ca sarutul s-a nascut din comportamentul de hranire gura la gura, practicat inca in unele comunitati umane de mamele cu copii mici. La bosimani si papuasi copiii sunt hraniti cu mancare premasticata, dar si europenii cunosc obiceiuri asemanatoare: mamele germane din regiunile Schleswig-Holstein si Schwartzwald (Padurea Neagra) continua si astazi aceasta practica 'primitiva'. Teza derivarii sarutului uman din comportamentul parental mentionat e sustinuta si de obiceiul transferarii unui obiect din gura in timpul sarutului dintre indragostiti (odinioara bucati de rasina la tinerii tirolezi din Hinterzillerthal, astazi - bomboane sau guma de mecat). Prezenta in sarut a unor miscari caracteristice suptului poate fi privita ca o dovada suplimentara ca acest gest isi are sursa in raporturile copilului cu mama (in 'bezelele' trimise la distanta gura adopta exact pozitia 'de supt', producand si sunetul specific acei actiuni). Plecand de la atare observatii, Irenäus Eibl-Eibesfeldt a ajuns la concluzii exact contrare celor din teoria freudiana. Daca, in viziunea psihanalistului legatura afectiva dintre mama si copil are la baza pulsiunea sexuala, ptetolog, dimpotriva, relatia parentala e cea care determina si modeleaza comportamentele erotice de mai tarziu. Astfel s-ar explica si deviatiile si anomaliile din conduita erotica a indivizilor care au fost privati in copilarie de o relatie normala cu mama.    

De fapt, observa Irenäus Eibl-Eibesfeldt, in lumea animala impulsul sexual e extrem de rar folosit ca mijloc de realizare a coeziunii interindividuale. Relatiile stabile, de drum lung, se intemeiaza pe alte considerente. Vanatoarea in comun cimenteaza 'prietenii' de lunga durata intre animalele de acelasi sex, intrucat ea se bazeaza pe o practica zilnica. In schimb, legatura dintre partenerii sexuali e, de regula, mult mai slaba, fiind conditionata de perioadele de fertilitate ale femelelor (adesea numai cateva zile pe parcursul unui intreg an). Ajunge sa citam cuvintele unui etolog care a studiat indelung comportamentul social in colectivitatile animale: 'Nu exista nici o indoiala ca legaturile non-sexuale reprezinta forta de coeziune esentiala in determinarea formei de societate la mamifere'. E drept ca in cazul omului situatia e cu mult schimbata. Lenta dezvoltare a copilului, mai inceata decat la orice alta specie, a facut necesara aparitia unei adaptari aparte: pt a-l retine pe tata alaturi de familie cel putin pana in momentul cand progenitura se va putea descurca singura, femeia a evoluat in directia unei disponibilitati sexuale permanente, dovada ca o nevoie de ordin social poate antrena modificari inclusiv la nivel fiziologic.

Indiferent insa de deosebirile inerente, specia umana se numara printre cele sociale, ceea ce inseamna ca oamenii sunt animati de o tendinta pe care etologii o numesc impulsia de afiliere. Aceasta conduce la aparitia unor legaturi interpersonale de prietenie fara coloratura sexuala, adesea homosexuate (ceea ce inseamna, evident, cu totul altceva decat homosexuale). Studiul etologiei ne obliga asadar sa dam prieteniei ce ii apartine, separand-o, pana la un punct de dragoste. Desi ambele se bazeaza pe o interdependenta relationala, cele doua tipuri de sentimente difera prin modul in care se instaleaza si evolueaza. Graficul relatiei amicale debuteaza cu o panta lenta, prietenia sporind progresiv, o data cu cresterea graduala a intimitatii, si ajunge la un platou, la o stare de regim pe care se poate mentine indefinit. In contrast cu ea, curba relatiei amoroase creste vertiginos in prima faza. Chiar daca nu orice indragostire e una fulgeratoare, simptomul caracteristic il reprezinta o tensionare brusca, ce da nastere unei stari de alerta erotica. Aceasta prima faza e, de regula, cea mai pasionala. Ii poate urma apoi mentinerea sentimentului in zona de platou timp de luni sau ani de zile, pericolul rupturii bruste fiind insa mai mare decat in cazul prieteniei, deoarece legatura amoroasa pare sa se bazeze mai degraba pe o logica binara de tipul 'totul sau nimic'.

In aparitia prieteniei un rol deosebit il joaca proximitatea, despre influenta careia am mai discutat in capitolul rezervat atractiei interpersonale. Vecinatatea creeaza conditii ptintalniri mai frecvente si acea sporesc familiaritatea, reducand teama de necunoscut. Simplul fapt de a cunoaste din vedere o persoana, fara sa fi vorbit cu ea vreodata, constituie un argument suficient ca sa ii adresam cuvantul daca o intalnim in afara locurilor obisnuite, de exemplu intr-o statiune in care ne petrecem concediul.

Dupa C. A. Hill, impulsia de afiliere Indeplineste patru functii: reducerea sentimentului de nesiguranta fata de cei din jur si, consecutiv, intarirea sentimentului de securitate; stimularea pozitiva prin interesul reciproc si contactul cu celalalt; posibilitatea de impartasire a afectelor si de creare a unui sentiment de siguranta datorita empatiei; confirmarea narcisista prin atentia obtinuta de la celalalt si prin aprecierile valorizante reciproce.

Dupa cum era de asteptat, exista diferente de gen, daca nu neaparat in modul de a intelege prietenia, in orice caz in felul in care se exprima aceasta. In prietenia femeilor, care pun un accent mai mare pe comunicarea verbala, confidentele, destainuirile, autodezvaluirea joaca un rol crucial. Barbatii fiind orientati mai mult catre activitate isi manifesta de predilectie prietenia prin desfasurarea in comun a unor activitati, fie ele productive sau recreative. De altfel, 74% dintre femeile angajate si 98% dintre casnice considera ca defectul cel mai mare al sotilor lor e faptul ca nu sunt dispusi sa vorbeasca, mai ales la sfarsitul zilei. Lucrul li se pare jignitor cu atat mai mult cu cat, in conceptia femeii, masura simpatiei fata de un om e data cantitatea de cuvinte pe care i le adresezi.

Deosebiri exista si in ceea ce priveste rolul tactilitatii. In timpul unei conversatii cu o prietena, femeile occidentale se ating una pe alta de patru pana la sase ori mai mult decat barbatii care stau de vorba intre ei. Cand sunt tristi sau preocupati, barbatii resping orice incercare de a fi atinsi si pretind sa fie lasati singuri, in timp ce femeile aflate in situatii similare 'cersesc' mangaieri consolatoare.

Pe baza unor intrebari privind prietenia puse unui numar de studenti din Angla, Italia, Japonia si Hong Kong, Argyle si Henderson au identificat noua reguli a caror respectare a fost considerata de cei intervievati drept obligatorie in relatia cu un prieten: Sa imparti reusitele cu prietenul. Sa-i oferi sprijin emotional. Sa-l ajuti la nevoie. Sa te straduiesti sa-ti faci fericit prietenul atunci cand esti impreuna cu el. Sa ai incredere in el. Sa ii iei apararea in absenta sa. Sa ii restitui datoriile. Sa fii intelegator cu alti prieteni ai sai. Sa nu fii pisalog.

Cat priveste extensiunea retelei relationale a unui individ, Cosnier arata ca, in medie, ea cuprinde intre 24 si 40 de persoane, dintre care 9-10 sunt relatii personalizate. Acea din urma includ vreo doi prieteni apropiati, doi amici, doi colegi de munca, etc. Eventualul deficit inregistrat fata portia zilnica de raporturi amicale de care are nevoie un om pta supravietui in conditiile traiului in aglomerarilor urbane actuale se completeaza adesea prin convorbiri telefonice, care inlocuiesc intalnirile directe si frecvente din comunitatile mai restranse. Aparitia fenomenului de 'multime solitara' in viata sociala a megalopolisurilor contemporane deriva tocmai din scaderea ingrijoratoare a numarului relatiilor personalizate in detrimentul raporturilor formale, superficiale, impersonale.

Facand un pas inainte, de la prietenie la dragoste, putem remarca prezenta in mai multe limbi a verbului a cadea in expresiile care denumesc indragostirea. Francezul 'tomber amoureux', ca si anglo-saxonul 'to fall in love' exprima printr-o metafora sugestiva ocurenta brusca a sentimentului de iubire, care ne napadeste pe neasteptate, ca o prabusire in gol de care nu ne putem feri. Alerta erotica despre care vorbeam ceva mai sus e descrisa de romani prin formula, nu mai putin inspirata a 'aprinderii calcaielor'. Intrarea in faza pasionala a relatiei amoroase e deopotriva imprevizibila si subita. Hartfield, care a comparat intre ele un numar mare de marturii, a identificat cinci trasaturi comune ale ipostazelor indragostirii: prezenta obsesiva a imaginii partenerului in gandurile persoanei indragostite; idealizarea partenerului; atractia fizica; dificultatea de a suporta conflictele, despartirile si absentele; dorinta vie ca sentimentele sa fie reciproce

Dupa starea de exaltare, de mai scurta sau mai lunga durata, ce corespunde fazei initiale a dragostei, sentimentul poate evolua in directii diferite. Se intampla, destul de frecvent, ca el sa se stinga rapid, fenomen descris de formula plastica a 'focului de paie', din cauza frustrarii produse de reticentele partenerului, care il demobilizeaza pe indragostit sau pt ca satisfactia a fost obtinuta prea repede si confruntarea fantasmelor cu realitatea joaca acum rolul de 'dus rece', spulberand iluziile initiale legate de persoana iubita. In ambele cazuri dragostea s-a dovedit una 'fara viitor'. Alteori, relatia amoroasa dureaza o bucata de vreme, dar, treptat, interesul initial scade si cei doi descopera ca au prea putine puncte comune. Daca in euforia inceputului orice diferenta era privita drept indiciu al unei fericite complementaritati, acum exact aceleasi deosebiri ajung sa fie considerate incompatibilitati. In cazul in care mai intra in joc si o terta persoana, imaginea partenerului sufera o modificare radicala: din 'barbatul/femeia vietii mele' devine o 'piedica in calea fericirii', un obiect de ura si ranchiuna. Certurile, la inceput sporadice, se permanentizeaza, tot ceea ce paruse frumos inainte devine insuportabil. In ace conditii, destramarea cuplului e poate solutia cea mai buna, comparativ cu varianta prelungirii indefinite a calvarului adoptata de multe casnicii sub presiunea unor constrangeri de ordin social sau economic. Continuarea unui trai comun dominat de 'scene' permanente ii uzeaza si ii inraieste iremediabil pe parteneri, antrenandu-le eventual relatia pe o periculoasa panta sado-masochista.

In fine, exista si varianta transformarii pasiunii in prietenie. Scaderea, inevitabila, a intensitatii sentimentului poate fi compensata de cresterea profunzimii sale. O relatie privilegiata, afectuoasa si comprehensiva ia locul exaltarii initiale, cuplul se consolideaza si nu mai are de suferit de pe urma confruntarii dintre imaginea reala si cea idealizata a partenerului.

C. Hendrick si S. Hendrick au identificat sase tipuri principale de dragoste, desemnate de John Allan Lee prin tot atatia termeni sugestivi preluati din limbile latina si greaca: LUDUS. E modul de a iubi al celor care trateaza dragostea drept un joc. Ei se indragostesc frecvent, dar fie nu doresc, fie nu izbutesc sa se ataseze mai profund, preferand sa 'zboare din floare in floare'. Isi schimba partenerii inainte de a avea ragazul sa ii cunoasca cu adevarat. Sunt acei barbati inconstanti sau acele femei frivole care isi procura o anumita satisfactie de orgoliu personal din a acumula cuceriri rapide, adica legaturi superficiale, rod al unui anumit fel de bulimie amoroasa de factura donjuanesca, ceea ce denota mai degraba lipsa de maturitate (frecventa in adolescenta, aceasta atitudine ar trebui, in principiu, sa dispara o data cu inaintarea in varsta). Evident, pe un asemenea fel de a iubi nu sunt sanse sa se intemeieze o legatura de durata. Casnicia cu o persoana care vede astfel dragostea va rezista cu greu crizelor cauzate de infidelitatile inevitabile pe care le antreneaza o atare intelegere a iubirii. STORGÉ. Termenul e grecesc si intelesul sau se apropie de cel al cuvantului romanesc tandrete. Dragostea de tip storgé se aseamana mai mult cu prietenia. Ea se naste incet si evolueaza treptat, partenerii devenind tot mai legati unul de altul pe masura trecerii vremii. Are la baza respectul reciproc. Fiindca grija fata de celalalt, dorinta de a-l intelege si compasiunea constituie ingredientele firesti ale acestui fel de a iubi, momentele grele din viata comuna, departe de a periclita stabilitatea cuplului, contribuie, dimpotriva, la sudarea lui. Daca ambii parteneri iubesc in stil storgé, legatura lor se poate dovedi indestructibila. Se poate observa, de altfel, si in cazul altor feluri de dragoste o tendinta de evolutie in timp catre storgé. Argyle si Henderson noteaza ca multe cupluri 'cu vechime' declara ca iubirea lor pasionala dintr-o prima etapa a fost inlocuita treptat de o relatie caracterizata mai mult de atasament si afectiune decat de excitare sexuala. MANIA. E o dragoste obsesiva, in care accesele pasionale alterneaza cu crizele de gelozie nascute din teama de a pierde iubirea partenerului. Lee sustine ca mania ii caracterizeaza pe oamenii care nu au suficienta incredere in ei insisi. Respectul lor de sine depinzand de cat sunt de iubiti de partener(a), acestia traiesc terorizati de ideea ca obiectul dragostei lor va descoperi, mai devreme sau mai tarziu, pe altcineva mai demn de a fi iubit decat ei insisi. De aici suspiciunea permanenta, o supraveghere ofensatoare a tuturor miscarilor fiintei iubite si izbucnirile de gelozie, care pot lua si forme violente. E greu de crezut ca o relatie intemeiata pe un atare fel de dragoste ar putea rezista mult timp. Totusi destule casnicii functioneaza astfel datorita compromisului pe care membrul tiranizat al cuplului intelege sa-l faca pta nu pierde fie o situatie sociala sau materiala avantajoasa, fie custodia copiilor sau chiar afectiunea partenerului-tiran, in cazul cand acesta e iubit cu o dragoste neconditionata. PRAGMA. Cel care intelege astfel dragostea se afla in cautarea unei relatii care, intr-un fel sau altul, sa-l ajute in viata. Iubirea de tip pragma nu trebuie confundata cu intentia explicita de a contracta o casatorie din interes, deoarece in acest al doilea caz sentimentul lipseste, fiind inlocuit de un calcul facut 'la rece'. Daca pragma ar insemna asa ceva, ea nu si-ar afla, fireste, locul in enumerarea formelor de dragoste. Pragma e insa iubire si ea presupune un atasament sincer fata de partener(a), dar, constient sau nu, perechea se alege, de preferinta, dintre persoanele a caror companie poate oferi anumite avantaje (de prestigiu, de statut social, de comoditate, ori, pur si simplu, de orgoliu, ca in cazul barbatilor care iubesc femei jinduite de altii). Dintre cei care iubesc in stil pragma se recruteaza adesea persoanele care dau anunturi matrimoniale la mica publicitate. Acea pornesc de la presupozitia ca partenerul trebuie sa prezinte calitati care sa le usureze existenta sau cariera, ceea ce nu exclude insa ideea ca iubirea e necesara ptintemeierea unei casnicii. Ei considera insa ca, inaintea infiriparii sentimentului propriu-zis, e bine sa se opereze o preselectie pe criterii rationale. EROS. De data aceasta, interesul celui care iubeste se indreapta prioritar catre calitatile fizice ale persoanei iubite. Frumusetea e valorizata in dauna insusirilor sufletesti sau intelectuale, ptca dragostea e conceputa ca o sursa de satisfactii senzuale. Adeseori, eros-ul se construieste pe un substrat narcisist: cel care iubeste se iubeste in primul rand pe sine insusi, iar celalalt nu are alta ratiune de a exista decat aceea de a-i procura placere. Destinul relatiei e, in acest caz, usor de prevazut: trecerea timpului va afecta, mai devreme sau mai tarziu, infatisarea fiintei iubite iar concurenta altor persoane, mai tinere si mai prezentabile, il va indeparta definitiv de ea pe acest partener hedonist. AGAPE. Total altruista, straina de orice interes si dispusa la orice sacrificiu, aceasta dragoste nu urmareste nici macar rasplata reciprocitatii. Nu intamplator J. A. Lee o desemneaza prin termenul grecesc folosit de apostolul Pavel atunci cand, in capitolul 13 al Epistolei I catre Corinteni, descrie iubirea crestina. Statornica si de nezdruncinat chiar in pofida oricarei evidente, o asemenea dragoste nu se stinge niciodata. Ea infrunta toate obstacolele, mentinandu-se intacta si dupa interventia unei rupturi definitive in relatia cu persoana iubita. Unii ar putea-o califica drept irationala. Din perspectiva crestina, s-ar putea afirma insa ca ea e, mai degraba, transrationala, fiindca nu il coboara pe om sub nivelul gandirii 'sanatoase', ci il ridica deasupra aceia, in zona paradigmatica a unui altruism exemplar. Modelul acestui tip de iubire e unul transcendent, iar teologia crestina, spre deosebire de celelalte religii monoteiste, il plaseaza in chiar sanul divinitatii. Crestinismul concepe trinitatea suprema deopotriva ca unitate si ca relatie, astfel incat dragostea nu e inteleasa doar drept o legatura interpersonala ce ia nastere intre fiintele create, ci ca un liant intern si atemporal al divinitatii insesi. Iubirea omeneasca apare atunci drept o reproducere imperfecta, o oglindire, a intersubiectivitatii divine care a preexistat lumii, caci mai inainte de a se fi manifestat in creatie dragostea subzista deja, ca realitate ontologica suprema, in Dumnezeu insusi. E de la sine inteles ca numai rareori felul de a iubi al unei persoane se incadreaza perfect intr-una dintre categoriile mentionate si ca indeobste avem de a face cu combinatii diferit dozate.

Pt a explica diferitele tipuri de iubire, Hazan si Shaver au recurs la teoria stilurilor de atasament si au ajuns la urmatoarele concluzii: Atasamentul bazat pe nevoia de securitate caracterizeaza persoanele care se apropie usor de alti oameni si nu se simt deloc deranjate, ba chiar dimpotriva, de sentimentul ca depind de altcineva sau ca trebuie sa poarte altcuiva de grija. Neexistand teama ca vor deveni prea apropiati de partener(a), acesti oameni sunt destinsi, iar relatiile lor se intemeiaza pe prietenie si incredere. Potrivit propriilor declaratii, ei concep relatia drept oscilanta, cu reveniri oricand posibile ale sentimentelor intense din perioada de debut. Atasamentul de tip evitant e specific persoanelor carora nu le place sa depinda de altii. O prea mare apropiere ii stanjeneste si devin nervosi atunci cand partenerul/partenera reclama un grad de intimitate aflat pe posibilitatile lor. Asemenea oameni nu cred ca iubirea romantica popularizata de operele de fictiune ar putea exista cu adevarat in viata reala. Ca urmare nici nu au multe sanse de a o intalni. Complexul datorat nivelului lor scazut de acceptare ii predispune, in schimb, la sentimente puternice de gelozie. Atasamentul de tip anxios-ambivalent se naste atunci cand observi ca altii nu accepta sa te apropii de ei pe atat pe cat ai dori. O asemenea rezerva, aparenta sau reala, a partenerului te face sa traiesti cu grija permanenta ca acesta nu te iubeste suficient pta impartasi cu adevarat aspiratia ta catre o relatie de durata. Persoanele care gandesc astfel cred in existenta iubirii, dar considera ca ea e rara. Din marturisirile lor rezulta ca, dorindu-si dragostea la prima vedere, sunt preocupate excesiv de atractia sexuala, de la care asteapta revelatia intalnirii jinduite cu perechea perfecta.

Revenind la componenta sentimentala a iubirii in cuplu, se impune un scurt comentariu pe marginea afirmatiei lui H. I. Marrou ca dragostea ar fi 'o inventie a secolului al XII-lea'. Evident, in discutie nu e datarea exacta a aparitiei sentimentului de iubire, ci insasi ipoteza ca el nu ar fi existat dintotdeauna si pretutindeni in lume si ca ar reprezenta, mai degraba, o creatie culturala (datorata in principal, potrivit autorului citat, influentei liricii trubaduresti asupra societatii medievale). Chiar daca localizarea spatiala si temporala propusa de Marrou e exagerat de restrictiva, multi cercetatori impartasesc opinia ca iubirea romantica e un produs cultural si ca nu numai Tristan si Isolda, dar si Romeo si Julieta si nenumarate alte cupluri celebre ale literaturii universale poarta o anumita raspundere ptgeneza acestui sentiment. Tony Malim afirma, fara echivoc, ca 'daca nu am vedea oameni indragostiti la cinema, televizor si in piese de teatru sau nu am citi carti de fictiune, atunci nu ne-am asteptsa sa ni se intample si noua'.    

In ceea ce priveste caracteristicile socotite drept importante ptrealizarea unei casatorii, Buss si Barnes au conchis, in urma unui studiu realizat pe cupluri cu varste cuprinse intre 18 si 40 de ani, ca partenerului i se pretinde sa fie: bun companion, amabil, onest, inteligent, bun la suflet, intelegator, loial si interesat sa discute problemele comune.