Putere, control si dominatie. Sociologia politica weberiana

Putere, control si dominatie. Sociologia politica weberiana

J. Baudouin parafrazeaza o metafora a lui Whitehead privind raporturile filosofiei in general cu opera lui Platon: daca se poate spune ca filosofia nu e decit un lung comentariu la opera lui Platon, atunci, tot astfel, stiinta politica nu este altceva decit un lung comentariu la opera lui Max Weber[1].

Dupa unii autori, intemeietorii sociologiei politice (Max Weber, V. Pareto, G. Mosca, R. Michels, T. Masaryk) reduc stiinta politica la sociologie (politica). Argumentul este ca intrucat in societate exista tot atitea tipuri de putere cite tipuri de relatii si grupuri, atunci sociologia este cea mai adecvata sa studieze fenomenul in globalitatea sa[2].

Acesta este, de exemplu, punctul de vedere al lui M. Duverger[3] atunci cind isi construieste analiza pe baza unei consideratii ca: "orice om politic isi da seama ca puterea politica nu se poate manifesta in forma sa nuda, materiala, ca o expresie brutala a fortei impotriva vointei tuturor. Se impune o conversiune a violentei fizice, materiale, in violenta simbolica. Astfel, puterea devine legitima si isi realizeaza menirea: aceea de a se face ascultata". Ideea provine de la Max Weber, care, dupa cum sustine J. Baudouin , a reusit sa universalizeze politicul, reducindu-l la un invariant fundamental - institutionalizarea dominatiei. Apoi, sociologul german a diferentiat intre modurile dominatiei cu ajutorul conceptului de legitimitate, inteleasa ca producere a increderii in validitatea unui ordin politic.

Asadar, am putea sa spunem ca legitimitatea este o calitate pe care puterea o infatiseaza pentru a se adapta imaginii pe care diferitele grupuri o au despre puterea care este considerata ca valida in societatea respectiva. Iata, in linii mari, care sint pasii prin care sociologii au argumentat aceasta teza.

Max Weber incepe cu o distictie intre dominatie (Macht) si putere (Herrschaft). Puterea este 'sansa de face sa trumfe in interiorul unei relatii sociale propria vointa, chiar in pofida unei rezistente'. Dominatia este 'sansa de a gasi persoane ce pot fi convinse, gata sa asculte un ordin cu continut concret'. In primul caz, cel care comanda nu este in mod necesar legitim, supunerea putind fi impusa . In cel de-al doilea, supunerea este fondata pe recunoasterea de catre cei care se supun a caracterului legitim al ordinelor date. Observam ca frontiera dintre putere si dominatie este delimitata de un arbitru destul de slab: legitimitatea.

Raporturile de dominatie se exercita in toate straturile societatii.. Este oare dominatia politica un raport care nu se deosebeste de celelalte raporturi sociale decit prin mijloacele specifice pe care le pune in miscare? Politologul american R. Dahl raspunde afirmativ sustinind ca sistemul poitic este 'o urzeala persistenta de raporturi umane ce implica intr-o masura semnificativa putere, dominatie, autoritate'. Sociologii care continua linia lui Max Weber incerca sa repereze partile ireductibile ale dominatiei politice: exista o singularitate a politicului care se traduce prin teritorialitatea sa, continuitatea in spatiu si timp si o conducere administrativa (forma cea mai implinita este statul modern) care revendica cu succes monopolul legitim al coercitiei fizice.

Guvernarea prin forta si teroare distruge in ultima instanta tesutul social si se repercuteaza ca un bumerang impotriva propriei sale vointe: aceea de a deveni absoluta. In fond, chiar si tiranii cei mai cruzi aveau nevoie de o motivatie ideologica pentru justificarea actelor lor in ochii guvernatilor. Asadar, finalitatea discursului ideologic este aceea de a legitima puterea, iar a discursului propagandistic de a justifica actiunile puterii.

Inca din Antichitate, printre criteriile sale de clasificare a regimurilor politice, Aristotel distingea intre criteriile prime si cele derivate, intre cele pure si impure (Aristotel -"Politica"). Un criteriu pur si prim important era binele public, iar cel corelativ, impur si derivat, era binele personal. Combinand aceste criterii cu acela al numarului, Aristotel distingea intre monarhie si tiranie, in cadrul formelor unipersonale de guvernamant (monarhia = guvernarea unuia singur in folosul tuturor; tirania = guvernarea unuia singur in folosul propriu). Aceeasi distinctie ar exista si intre aristocratie (=guvernarea numarului mic in folosul tuturor) si oligarhie (= guvernarea numarului mic in folosul propriu). Totodata, succesiunea formelor de guvernamant, in tipologia lui Aristotel, este marcata si de legitimitatea specifica fiecarei forme de guvernare. Astfel, monarhiile eroice si ereditare isi legitimeaza dreptul la guvernare prin faptele de arme ale unui predecesor, care au dus la intemeierea cetatii sau la salvarea ei. Aristocratiile au ca baza stiinta practicarii virtutii si statutul de proprietari.

Max Weber a oferit o clasificare a tipurilor de legitimitate care s-ar gasi la baza a trei forme de regim politic:

legitimitatea istorica sau traditionala, care este bazata pe: a) increderea in caracterul sacru al traditiilor si cutumelor, b) increderea in persoanele care sint depozitarele directe ale acestora. Acesta legitimitate corespunde formelor monarhice de guvernamant;

legitimitatea charismatica sau personala, care este fondata pe increderea in caracterul exemplar al uni sef iesit din comun, dotat cu o 'charisma' sau cu un 'farmec' fara egal. Acesta legitimare corespunde indeosebi regimurilor autoritare, dictatoriale sau totalitare. Spunem ca monarhul are 'supusi', iar liderul 'charismatic' se adreseaza 'adeptilor' care formeaza o 'comunitate emotionala';

legitimitatea legal-rationala, este bazata pe increderea in legalitatea si rationalitatea titlurilor si a deciziilor revendicate de autoritatile politice centrale. Ea isi gaseste expresia cea mai inalta in administratia de tip birocratic, cum este si aceea a regimurilor democratice moderne.

Legitimitatea istorica isi intemeiaza dreptul la guvernare pe ideea caracterului sacru al puterii, al originii divine a titularului acestei puteri, precum si pe mitul eroului.

Astfel, in societatile tribale, puterea sefului de trib se putea legitima prin faptul ca avea darul neobisnuit de a asculta vocea stramosilor, adevarata putere tutelara care ocrotea de primejdii tribul. Mai tarziu, unii regi isi legitimeaza temeiul autoritatii si puterii (ca in epopeile homerice) prin invocarea descendentei dintr-un personaj mitic, zeu sau erou.

In teocratiile orientale, axa interna a discursului de captare a puterii era corespondenta dintre ordinea cosmica si ordinea politica. Structura dominanta a discursului era hierocratica (puterea preotilor). Preotii, foarte numerosi, aveau sarcina sa legitimeze puterea. Imparatii sau regii erau fii ai cerului sau ai soarelui, ba chiar ei insisi zei (faraonii). Puterea lor era intangibila, imateriala.

In alte arii politice, regii domneau in virtutea faptului ca un stramos, parinte sau ei insisi, prin strasnicia sabiei au cucerit cetati sau teritorii unde si-au dus poporul.

Odata cu crestinismul, legitimitatea divina a puterii politice a primit o solida articulare teoretica prin teoria "ministeriatului". "Omnis potestas a Deo" (orice putere vine de la Dumnezeu) inseamna ca, indiferent de natura puterii, laica sau religioasa, ea presupune ascultare din partea supusilor. Regii sau printii nu erau decat "bratul inarmat al lui Christos", prin care se exprima vointa divina. Ei erau "unsii lui Dumnezeu", or, a-i contesta echivala cu un sacrilegiu de neiertat.

Referitor la charisma, amintim ca Max Weber distinge intre 'charisma personala' si 'charisma functiei'. Prima solicita mai mult emotia si afectivitatea, cea de-a doua comportamentul rational ca finalitate.

In general, legitimitatea charismatica se intemeiaza pe ideea calitatilor naturale exceptionale ale sefului (duce, führer, conducator, tatuc, mare stab), astfel incat acestea sint percepute de catre imaginatia populara drept daruri (calitati) supranaturale.

Charisma omului politic este perceputa ca o sunteza moral-volitiva si intelectuala a personalitatii sale, care ii confera o asemenea forta de atractie magnetica incat masele, entuziasmate, il urmeaza fara sovaire, realizandu-se astfel consensul, fara sa se mai cheltuiasca timp si energie cu aplicarea regulilor si procedurilor politice pentru obtinerea lui.

S.P. Lipset a suntetizat in felul urmator calitatile care definesc charisma unui lider politic:

1. prestigiul personal aureolat de credinta nestramutata intr-un ideal: ani grei petrecuti in inchisorile dictaurii, erou si veteran al marelui razboi, revolutionar neinfricat, scriitor disident etc.;

2. intuitia: perceptia directa si spontana a elementelor concrete ale realitatii politice;

3. inspiratia: constientizarea necesitatii unei decizii extrem de rapide;

4. imaginatia prospectiva.

Toate aceste elemente se topesc in vocatie, capacitate de manipulare, forta de persuasiune si un instinct de dominare prin care exercita o puternica influenta in randurile multimilor. Desigur, toate acestea necesita o incarnare in expresii teatrale ('prezenta scenica'), a gesturilor, stilului, fortei fizice. In acest sens sint adesea citate impresiile profunde lasate de Caesar, Napoleon, Ch. de Gaulle, J.F.Kennedy sau R.Reagan.

Legitimitatea legal-rationala se intemeiaza pe votul popular si este caracteristica democratiilor occidentale moderne. Acestea sint capabile sa suscite formarea libera a consensului, fara presiunea santajului sau a terorii. Totusi, si in cazul regimurilor democratice moderne se manifesta tensiuni in cadrul raporturilor dintre 'reprezentare' si 'guvernare'. Prin insasi natura sa, democratia inseamna atit lupta pentru putere, cat si conducerea de catre popor, prin reprezentanti desemnati prin diferite proceduri electorale. Pentru a fi stabil, un guvern democratic are nevoie de acordul celor guvernati. Acest consens va depinde insa de randamentul sau functional.

Adesea, incercand sa-si materializeze programul, un guvern trebuie sa neutralizeze acordul cu acei care l-au adus la putere. Invers, un guvern care promoveaza in spirit populist o politica strict derivata din promisiunile electorale (de exemplu alocarea unei parti masive din buget pentru protectia sociala), nu va realiza performantele economice necesare pentru sustinerea unei astfel de politici si, mai devreme sau mai tarziu, va fi confruntat cu o criza de credibilitate chiar in electoratului sau stabil.

In epoca moderna, schimbarile sociale rapide si diversificarea mentalitatilor 'clasei politice' au relevat doua fapte esentiale:

1. tipurile de legitimitate nu fiinteaza in stare pura, nu insotesc ca o umbra un regim politic, de la instaurare pana la caderea lui;

2. orice regim politic, indiferent de natura sau de forma lui, vine la putere invocand principiile legitimitatii in voga: legitimarea legal-rationala a puterii, prin votul si vointa populara.

De exemplu: Hitler a venit la putere, in Germania, pe baza votului popular; loviturile de stat din Africa si America Latina au fost date in numele vointei populare.

Chiar daca loviturile militare de stat sau de palat s-au caracterizat prin cucerirea violenta a puterii politice de catre o mana de oameni, noile regimuri, fara exceptie, in prima faza a existentei lor, au invocat principiile legitimitatii populare pentru a obtine consensul guvernantilor. Pe masura stabilizarii regimurilor politice respective (sau tocmai pentru a se stabiliza prin obtinerea adeziunii populare), noua clasa conducatoare va apela la o recuzita ampla de mijloace din arsenalul ideologiei si tehnicilor de propaganda, pentru legitimarea noii puteri si pentru justificarea actiunilor ei. In aceasta strategie, tipurile de legitimitate se suprapun: alaturi de cea legal-rationala sint invocate elemente ale legitimitatii personale (cultul personalitatii) sau ale legitimitatii traditional-istorice (cazul regimurilor politice din Africa: dupa miscarile de eliberare coloniala seful de stat a preluat unele din prerogativele sacre ale sefului de trib).

Procesul de creare a legitimitatilor politice nu se reduce la obtinerea votului popular. El se cere reinnoit, adaptat la noile conditii de teren (pierderea credibilitatii, concurenta altor forme de legitimare).

Pe langa compromisuri, acorduri, negocieri si aliante, ca forme legal-rationale de obtinere a consensului prin crearea majoritatii parlamentare sau guvernamentale, procesul de legitimare poate fi accelerat prin ritualurile puterii, in care sacralizarea si teatralizarea joaca un rol de prim rang. Ritualurile puterii capata o forta deosebita in timpul procesiunilor, aniversarilor si ceremoniilor politice. Ele urmaresc sa inoculeze in constiinta populara ideea de unitate in jurul unui proiect uman universal valabil. Adesea se invoca o imagine a ordinii sociale, constituita din resuscitarea miturilor, simbolurilor si credintelor fundamentale ale unei natiuni.

In timpul marilor adunari populare, a mitingurilor, al conferintelor si al congreselor partidelor comuniste, se sublinia energic unitatea de monolit a partidului in jurul secretarului sau general, ca si unitatea 'de nezdruncinat' intre partid si popor. In cadrul ceremoniilor de doliu, durerea cauzata de pierderea 'conducatorului iubit' se converteste, pe canalele propagandei, in vointa de a realiza o si mai profunda unitate in jurul partidului, pentru a suplini aceasta pierdere ireparabila. Depunerea de flori la principalele monumente publice, cu ocazia aniversarilor politice si a slujbelor religioase, cu ocazia comemorarii eroilor-martiri, urmaresc realizarea consensului, pe baza valentelor coezive din simbolurile, miturile si imaginile prezente in jocul reprezentarilor colective.

In concluzie:

- legitimitatea reflecta modul in care o societate defineste legalitatea unei guvernari si dreptul sau autoritatea acesteia de a conduce.Legitimitatea transforma puterea in autoritate. Totusi, legitimitatea, in raport cu evantaiul de probleme implicate de guvernare, constituie doar o premisa. Privita, sub acest unghi, legitimitatea inseamna numai accesul de drept la solutionarea problemelor guvernarii si nu insasi rezolvarea. Mai mult, incapacitatea de a gasi solutii problemelor guvernarii erodeaza legitimitatea.

- Judecatile despre legitimitate sint mai mult afective si evaluative, decit bazate pe o 'rationalitate instrumentala' ('actiunea rationala ca finalitate' - conform tipurilor de rationalitatea elaborate de Max Weber). In societatile arhaice, oamenii pot accepta legitimitatea, deoarece ea se bazeaza pe traditii. Totusi, si in societatile moderne autoritatea e legitimata prin uzanta indelungata, pe langa votul popular.

- In perioadele de criza si schimbare, autoritatea traditionala este supusa uzurii. In asemenea conditii pot aparea liderii charismatici, ale caror calitati speciale suplinesc procesele de legitimare.

- O ideologie legitimeaza puterea intrucat pe baza 'orientarilor valorice' mediaza alocarea resurselor de implentare a decizilor de care dispune societatea. Orice conflict s-ar manifesta intre doua partide politice (de ex., in timpul unei campanii electorale), sfera de extindere si manifestare a unui astfel de batalii pentru putere e limitata de norme si reguli acceptate de ambele parti.

- Aceste conflicte se desfasoara intr-o arie limitata a aspectelor aflate in litigiu. Adesea aceasta depinde de seriozitatea cu care 'personalul politic' priveste necesitatea unui consens fundamental asupra unor valori si credinte.