Religia si biserica

In anul 1947 in Nordul Marii Moarte, in desertul Qumran, a fost descoperit accidental un numar mare de documente care pareau foarte vechi. Textele respective erau scrise pe papirus, piele, precum si pe tablite din ceramica. Ele formau un tezaur impresionant, in primul rand prin faptul ca desertul Qumran era foarte apropiat de zona in care s-a nascut, in urma cu doua mii de ani, crestinismul. Testele realizate imediat de cercetatori au marit gradul de interes pentru aceste documente pentru ca ele proveneau din secolul II-I I.C. De ce totusi un numar impresionant de documente era gasit in grotele desertului de la Marea moarta? Si in vremea vechilor semiti Qumranul avea o clima asemanatoare, putin prielnica vietii. De unde proveneau acele documente era intrebarea fundamentala pe care si-au pus-o cercetatorii. Vreme de un deceniu au fost cautate si s-au descoperit un numar foarte mare de documente care marcau existenta cu peste doua mii de ani in urma a unei comunitati importante in zona.

Cercetarile au ajuns la concluzia ca acolo se adapostise in vremea aceea o comunitate de esenieni (acestia erau o secta de evrei care se opuneau prin mijloace militare si nemilitare expansiunii romane din zona). Documentele descoperite faceau parte dintr-o adevarata biblioteca pe care esenienii o aveau acolo si care a fost ascunsa cu grija in grotele din desert pentru a nu cadea in mainile romanilor, care, cel mai probabil, au suprimat la un moment dat miscarea respectiva. Se pare ca ascunderea documentelor a fost reusita acestea pastrandu-se astfel pana la noi. Studiul acestora a relevat o legatura importanta intre comunitatea esenienilor si lumea de la inceputurile crestinismului. Mai mult chiar, o serie intreaga de povestiri ale vechilor texte crestine pareau sa isi aiba originea in unele dintre documentele gasite. Unul din texte facea referire chiar la un lider al esenienilor "Invatatorul dreptatii", care avea multe elemente in comun cu ceea ce textele crestine, mult mai tarziu, i-au atribuit lui Isus Cristos. Textele aruncau o lumina noua si provocatoare asupra inceputurilor crestinismului. Tocmai din acest motiv, a existat un interes major in colectarea acestor documente, inclusiv de catre Vatican. Doar o parte a acestora a fost insa studiata, in special cele care au fost duse in Statele Unite.

Studiile aratau ca exista cert o legatura cu inceputurile crestinismului, cel putin prin multe informatii care se confirmau in textele crestine de mai tarziu. Existau insa si multe nepotriviri, in primul rand acelea legate de data aparitiei crestinismului si, mai ales, cele care il priveau pe Isus Cristos, care, daca era intr-adevar liderul esenienilor, atunci traise cu aproape un secol inainte de ceea ce spun astazi textele crestine. Mentionam insa ca datele nasterii, mortii si a invierii lui Cristos au fost stabilite de Biserica mult mai tarziu prin analiza vechilor scripturi, in secolul VII D.C.

Asa cum observam, exista dispute asupra marilor teme ale oricarei biserici, asa cum trebuie sa intelegem ca religia crestina a avut propria ei istorie, iar inaintea ei, alaturi de ea si dupa ea cel mai probabil au existat, exista si vor exista numeroase alte religii    

Religia ca institutie sociala

Religia este o institutie sociala fundamentala. Ca si familia, a aparut la inceputurile umanitatii si a existat si exista in majoritatea societatilor. Ea nu se bucura de universalitatea pe care o are familia, dar in schimb are o uriasa paleta de forme de manifestare, mergand de la religiile arhaice de tip totemic sau de tip cosmic, pana la religiile casnice din antichitate ori la cele monoteiste de mai tarziu. Exista, pe de alta parte, religii care pot fi cu greu etichetate astfel, ele avand doar partial structura pe care trebuie sa o aiba o asemenea institutie, cum este cazul, spre exemplu, al confucianismului, structurat mai degraba ca un sistem de credinte si practici de natura nereligioasa. Pentru a intelege natura foarte diversa a fenomenului religios, trebuie sa pornim de la definirea acestei institutii.

Religia reprezinta un sistem de credinte si de practici prin care un grup de oameni interpreteaza si raspund la ceea ce ei simt ca este supranatural si sacru in lume. Ea ofera raspunsuri la dilemele si problemele existentei umane, oferind explicatii si intelesuri pentru realitatea naturala si cea sociala.

Acest sistem de credinte si de practici are totodata rolul de a "lega" oamenii intr-o comunitate. Credintele impartasite de indivizii care au o anume religie dau un sens comun si o interpretare similara evenimentelor si fenomenelor din viata respectivei comunitati, iar practicile comune, prin dimensiunea lor ritualica, unesc comunitatea in sfera actiunilor si activitatilor fundamentale din viata comunitatii.

Asa cum se observa din definitia propusa, pentru a exista o religie sunt necesare doua lucruri. Pe de o parte, existenta unei distinctii intre lumea sacra si lumea profana, iar pe de alta parte, un set de credinte si de practici. Pe de alta parte, ea trebuie sa aiba in mod obligatoriu doua componente, una teoretica, explicativa, capabila sa propuna unei comunitati o imagine asupra realitatii sociale si naturale si implicit credinte despre functionarea sacrului si profanului si o a doua componenta ritualica, propunand practici ritualice membrilor comunitatii.

Cea mai mare parte a istoriei, religia a functionat ca principala sursa a imaginii oamenilor despre lumea naturala si sociala in care traiau, explicatiile religioase fiind principala modalitate de constructie, la nivelul unei societati, a imaginii despre lume. Cu siguranta ca in orice societate veche mai existau si alte modele explicative, de genul legendelor sau miturilor, insa acestea aveau o forta persuasiva mai mica decat modelele explicative de tip religios. In multe situatii, explicatiile mitice au fost preluate la un nivel religios si inoculate cu o componenta sacra, devenind astfel religioase. Filosofia si mai apoi stiinta au propus modele explicative in istorie care s-au departat de explicatiile de tip religios, desi, in multe situatii, chiar filosofii sau mai tarziu oamenii de stiinta au incercat sa gaseasca punti de comunicare intre diferitele modele explicative ale lumii.

Practicile ritualice se refera la un set de comportamente, care formeaza o suita de actiuni si interactiuni intre mai multi actori sociali, care au astfel roluri clar definite pe care le performeaza de fiecare data cand se afla intr-o situatie sociala data. Participantii la un ritual dau o definitie comuna actiunilor desfasurate in cadrul interactiunilor respective si interpreteaza similar actiunile pe care le savarsesc. Ritualul asigura tratarea normativa identica si sistematica a aceluiasi tip de situatie existenta intr-o comunitate, conferind putere ordinii normative si intarind totodata stabilitatea interactiunilor din societate.

Sacrul si profanul

Sociologul francez Emile Durkheim este cel care a propus in sociologie pentru prima data distinctia sacru - profan ca una esentiala pentru definirea si intelegerea mecanismului de functionare a oricarei religii. In lucrare sa, "Formele elementare ale vietii religioase"  (Les formes elementaires de la vie religieuse, 1912) Durkheim considera ca sacrul poate sa apara doar in societate si consta intr-un grup de lucruri, credinte si ritualuri care sunt respectate, adorate si care sunt percepute ca distincte fata de toate celelalte aspecte ale vietii sociale, considerate profane.

Divizarea lumii in doua zone diferite, una a fenomenelor sacre si alta a celor profane, constituie pentru sociologul francez esenta oricarei religii. Lucrurile sacre impun membrilor colectivitatii comportamente speciale, respect, adulatie, dar si teama, ele avand intotdeauna si o componenta persuasiva in sensul unui sistem de prohibitii in raport cu obiectele care au calitatea de a fi sacre. Calitatea sacrului este adeseori extinsa si asupra imaginii obiectelor sau asupra numelor acestora.

Din aceasta perspectiva, orice religie isi propune, pe de o parte, sa dea o fundamentare componentei sacre a existentei, prin formularea de explicatii si de credinte, iar pe de alta parte, orice religie isi propune forme de control al respectarii sacralitatii lumii. Pentru Durkheim, intelegerea fenomenului religios presupune tocmai analiza si explicarea modului in care sacrul este generat in societate.

Relatia dintre sacru si profan a fost analizata in epoca lui Durkheim si din perspectiva stricta a religiei, una din lucrarile importante in acest domeniu apartinand teologului calvinist Otto Rudolf (1869-1937) . In lucrarea sa "Das Heilige", 1917, tr. rom. "Sacrul", 1992, teologul german considera ca sacrul are o dimensiune mai degraba umana decat sociala, pentru el nefiind importanta atat distinctia dintre sacru si profan, cat analiza componentelor rationale si irationale din cadrul sacrului, precum si analiza numinosului, adica a esentei sacrului, a partii pure golite de continutul etic al categoriei de sacru. In aceasta directie trebuie mentionata si contributia lui Mircea Eliade (1907 - 1986) la teoretizarea si analiza distinctiei dintre lumea sacra si cea profana. Eliade, in lucrarea sa "Le sacre et le Profane", 1965, tr. rom Sacrul si profanul, 1991, considera ca sacrul tine de natura umana si nu de societate, manifestarea sacrului fundamentand ontologic lumea, asigurand totodata atributul realitatii spatiului, timpului si naturii. Geneza sacrului pentru el este explicata prin natura religioasa a omului, iar in relatia dintre sacru si profan, singura evolutie care poate fi luata in consideratie fiind cea de la sacru la profan prin desacralizare.

In spatiul sociologiei, distinctia propusa de Durkheim ramane fundamentala si, cu toata diversitatea fenomenului religios, ea este intalnita in orice tip de religie. Continutul a ceea ce se considera a fi sacru difera in mod substantial intre diferite societati sau comunitati. Separatia insa dintre doua lumi, una normala data de relatiile si interactiunile obisnuite si o lume valorizata, apreciata si respectata, care impune reguli precise, prohibitii si comportamente speciale, traduse de cele mai multe ori in ritualuri, exista in orice forma de religie.

Diversitatea fenomenului religios

Modelul nostru de religie, majoritar cel putin, pentru spatiul romanesc si european, este al religiei crestine asa cum functioneaza ea astazi in cadrul bisericilor catolice, ortodoxe si protestante. Fenomenul religios are insa o diversitate mult mai mare, atat la scara planetara, cat si in raport cu o dimensiune istorica.

Mircea Eliade (1907 - 1986) este unul dintre cei mai reputati istorici ai religiilor. A absolvit Universitatea din Bucuresti in 1928. Intre 1928-1931 a studiat filosofia si religia Sanscrita si Indiana la Universitatea din Calcuta (India). Si-a petrecut sase luni intr-o manastire hindusa din Himalaya, studiind aceasta religie. Si-a dat doctoratul la Bucuresti cu lucrara "Yoga: Eseu despre originile misticismului indian". A fost profesor la Universitatea Bucuresti din 1933 pana in 1939 unde a predat istoria religiilor si filosofie indiana. In 1945 a reusit sa plece din Romania la Paris, iar mai apoi va emigra definitiv in SUA. Din 1956 devine profesor la celebra Universitate din Chicago. A scris numeroase lucrari "Tratat de istoria religiilor", (1949 Patterns of Comparative Religion), "Mitul eternei reintoarceri" (1949; "The Myth of the Eternal Return"), "Samanismul Tehnici arhaice ale extazului" (1951; "Shamanism: Archaic Techniques of Ecstasy"). A scris si numeroase opere de fictiune preum "Padurea interzisa"(1955; "The Forbidden Forest"). Printre ultimele sale lucrari se afla: "The Quest: History and Meaning in Religion" (1969); "Occultism, Witchcraft, and Cultural Fashion: Essays in Comparative Religion" (1976). "A History of Religious Ideas" (1978-85). A fost editor sef al celor 16 volume ale "Enciclopediei religiilor" (1987).

Max Weber considera, in urma cu aproape un secol, ca exista cinci religii universale. Alaturi de cea crestina mai putem considera religii universale islamismul, budismul, hinduismul si confucianismul. Universalitatea unei religii este data atat de numarul de credinciosi care impartasesc religia respectiva, cat si de extensiunea spatiala pe care ea o are. Extensiunea unei religii la scara planetara se face prin doua modalitati. Pe de o parte, prin fenomenul migrationist prin care oameni avand o anumita religie se deplaseaza in spatii geografice si sociale din afara zonei in care este majoritara respectiva religie. Pe de alta parte, exista procesul de convertire si promovare a unei religii intr-un anumit teritoriu, prin sacerdoti care convertesc o populatie la o noua religie. Orice religie isi poate extinde aria de influenta bazandu-se pe ambele procedee. Cu toate acestea, exista diferente majore intre diversele religii universale in aceasta privinta. Crestinismul este religia care are profilul expansiv cel mai pronuntat, avand convertirea ca unul din principiile sale majore. Crestinarea diverselor popoare, inclusiv ale Europei, a fost un proces semnificativ al istoriei medievale europene, proces care corespunde unui profil expansiv, de tip imperial pe care il are aceasta religie. In schimb, islamul sau budismul si-au bazat expansiunea prioritar pe baza expansiunii populatiei (a migratiei) credinciosilor care au respectiva religie.

Crestinismul are o cultura structurata pe modelul cultural imperial pe care l-a mostenit si l-a prelucrat dupa modelul Imperiului Roman, cel mai mare imperiu pe care l-a cunoscut umanitatea. Crestinismul a aparut in antichitate, cel mai probabil in secolul II - I I.C. ca o miscare sectara in spatiul oriental iudaic. Sectele crestine au functionat aproximativ patru secole intr-o stare de ilegalitate sau semilegalitate in cadrul Imperiului Roman. In vremea imparatului Constantin, crestinismul era deja nu doar tolerat, ci chiar majoritar in imperiu si, din acest motiv, el va deveni religia oficiala a Imperiului Roman. Crestinismul propunea un model al lumii sacre de tip imperial. Era o religie monoteista, bazata pe puterea absoluta a unei singure divinitati si corespundea logic modelului imperiului roman, care se baza si el pe putere absoluta si pe un singur centru politic semnificativ. Romanii au avut insa si o viata ritualica extraordinar de bogata, iar acest aspect a fost preluat de crestinism, in aceeasi masura in care a fost, la randu-i, preluata orientarea spre cultura scrisa, teoretica. Cu alte cuvinte, crestinismul a fost preluat de romani pentru ca era o religie care corespundea modelului de structura sociala imperiala, dar si crestinismul, la randul sau, in secolele in care a functionat in cadrul imperiului, a preluat modelul culturii imperiale. Din acest motiv, crestinismul poate fi interpretat ca o religie expansionista, de tip militar (toate razboaiele medievale au conditionari religioase), care a urmarit impunerea religiei crestine oricarei populatii care avea alta religie, in cele mai multe cazuri prin mijloace violente. Misionarismul, dar si politicile de expansiune militara ale bisericii crestine nu sunt decat exemple in acest sens.

Crestinismul nu are cei mai multi adepti astazi, dar cu siguranta este cea mai raspandita religie. Principalele religii enuntate mai devreme au asemanari majore intre ele, islamismul fiind totusi mai apropiat de crestinism, comparativ cu hinduismul sau budismul. Pe de alta parte, in enumerarea formulata mai devreme, confucianismul nici nu este intocmai o religie in adevaratul sens al cuvantului, fiind mai degraba un tip de model de intelegere a lumii, transpus in texte filosofice de catre un autor concret, filosoful antic chinez Confucius (551-479 I.C.). Desigur, el a incercat sa dea consistenta unor teze care preexistau, insa aceste credinte despre lumea fizica, umana si sociala nu au o valoare sacra, cel putin nu in sensul european al acestui cuvant.

La o scara istorica insa, au existat religii extrem de diferite de cele prezentate. Cea mai simpla forma de religie, in conceptia lui Durkheim, o reprezinta totemismul. El reprezinta credinta in caracterul sacru al unor obiecte, a unor plante sau animale din interiorul unei comunitati. Acestea sunt numite totemuri. Ele sunt respectate, adulate si au o incarcatura persuasiva deosebita implicand comportamente specifice membrilor unei comunitati. Cel mai probabil, sociologul francez avea dreptate atunci cand considera totemismul forma primara de religie sau, altfel spus, forma elementara a vietii religioase. In istorie au mai existat cel putin alte doua tipuri de religie. Pe de o parte, religia cosmica, asa cum o numea Mircea Eliade (1907 - 1986), altfel spus religia bazata pe divinitati care erau personificari ale fenomenelor, obiectelor sau proceselor naturale. Intr-o astfel de religie avem de cele mai multe ori ca zeitati corpurile ceresti, de aici si numele acestui tip de religie.

Pe de alta parte, avem un alt tip de religie, aparut in mileniul II - I I.C., religia casnica, care a apartinut popoarelor indo-europene, cele care au format atat lumea europeana, cat si pe cea indiana si care mai bine de o mie de ani au migrat in valuri succesive atat spre Europa cat si spre India. Religia casnica este o religie care s-a apropiat pentru prima data de om, in sensul ca o parte a zeitatilor din aceasta religie au o dimensiune antropomorfica, in sensul ca stramosii unei familii care avusesera calitate de pater (de sef al familiei) deveneau zei fiind cinstiti ca atare.

La popoarele indo-europene a inceput pentru prima data sa fie conturate zeitatile in termeni antropomorfici. Cu alte cuvinte, pentru prima data, zeii au fost reprezentati dupa chipul si asemanarea oamenilor. Religia casnica nu se baza doar pe sacralitatea unor membri ai familiilor, ci si pe alte elemente din viata de zi de zi. Putem enumera aici, in primul rand, focul sacru si implicit vatra in care exista acesta. Focul din vatra era considerat sacru, fiind unul din zeii familiei. Este evident ca acest cuvant pe care il utilizam, cel de "zeu", este doar o eticheta contemporana aplicata unor realitati si practici care erau relativ diferite de cele similare de astazi. Lumea popoarelor indo-europene a fost una care a propus modele antropomorfice de divinitati, primul pas spre marile religii de mai tarziu.

Religiile cunoscute de societatile umane au fost si sunt si astazi foarte diferite. Mai mult, daca luam in calcul diferentierile majore care se produc si s-au si produs de-a lungul timpului in interiorul unei religii, atunci aceasta diversitate devine fantastica. Daca ne gandim, doar la crestinism, el a presupus numeroase scindari, mai intai intre lumea catolica si cea ortodoxa in 1054, iar mai apoi prin aparitia mai multor curente protestante si neoprotestante dupa secolul al XVI-lea.

Conceptii asupra religiei

Numerosi ganditori sociali si-au propus de-a lungul timpului sa explice fenomenul religios. Primul sociolog care a propus o teorie explicativa asupra modului in care religia apare si functioneaza in societate a fost, asa cum am precizat deja, Emile Durkheim, in lucrarea "Formele elementare ale vietii religioase".

Pentru sociologul francez religia reprezinta un sistem interdependent de credinte si practici privitoare la lucruri care sunt sacre, adica "aparte", interzise, credinte si practici care reunesc pe toti cei ce le urmeaza intr-o singura comunitate, numita biserica. Pentru el, orice analiza a modului de functionare sociala a religiei trebuie sa porneasca nu de la analiza religiilor dezvoltate, foarte complexe si profund teoretice, ci de la analiza celor mai simple, elementare, forme de religie. Pentru Durkheim, cea mai simpla forma de religie este totemismul.

Totemismul presupune credinta in totemuri, acestea fiind obiecte, plante sau animale care, prin caracterul lor sacru, determina comportamente speciale, fiind valorizate, impunand respect, teama si prohibitii in comunitate.

Distinctia operata la nivelul realitatii intre sacru si profan este, pentru Durkheim, elementul fundamental pentru existenta oricarei religii. El a ales sa studieze totemismul deoarece, operarea cu aceasta distinctie in comunitatile arhaice este foarte clar identificabila, comparativ cu situatia altor religii mai elaborate.

Pentru Durkheim, elementul esential in intelegerea functionarii religiei il constituie explicarea modului in care, in ordinea existentei sociale obisnuite, profane, apare o ordine a lucrurilor (elementelor) sacre. Prin urmare, intrebarea "Cum apare sacrul in societate?" reprezinta punctul de pornire al analizei fenomenului religios.

Sociologul francez pleaca in analiza sa de la teoriile explicative existente in epoca privitoare la aparitia religiei. Pentru a putea sa delimiteze foarte clar propria sa conceptie, Durkheim analizeaza doua asemenea teorii. Este vorba de naturism si de animism. Naturismul este o conceptie potrivit careia aparitia religiei se bazeaza pe o operatie de diferentiere pe care a facut-o omul primitiv intre o lume naturala si una supranaturala. Adeptii teoriilor naturiste considerau ca omul primitiv era dominat de fortele naturii, fulgere, inundatii, incendii, cutremure etc. si fiind neputincios in fata acestora, el si-a definit un nivel supranatural al existentei, cel care va genera primele forme de religii. Este adevarat ca multe comunitati vechi aveau religii de tip cosmic in care diverse componente naturale capatau forta sacrului, multe din acestea fiind corpurile ceresti. Cu toate acestea, naturistii, considera Durkheim, au o problema majora in incercarea de a defini natura sacra a lumii supranaturale, pentru ca ei opereaza cu o distinctie discutabila, cea dintre natural si supranatural. Conceptul de natura, pe buna dreptate spune sociologul francez, este unul foarte tarziu si se leaga de dezvoltarea stiintei. Prin urmare, este greu de crezut ca poate exista o asemenea distinctie reala in lumea veche. Pe de alta parte, "frica", supunerea omului fata de natura este o teza, la randul ei discutabila. Este greu de crezut ca omul arhaic era socat de lumea naturala in care traia. Mai degraba omul contemporan este, in absenta tehnologiilor, victima in fata naturalului. Pe de alta parte, este greu de argumentat cum o asemenea distinctie intre natural si supranatural poate genera sacrul, poate determina prohibitii si norme sociale.

A doua teorie, cea animista, considera ca aparitia religiei s-a bazat pe un alt tip de diferentiere pe care omul primitiv sau arhaic a facut-o inca de la inceputurile existentei sale, aceea intre suflet (din grecescul anima) si corp, altfel spus o diferentiere intre lumea materiala si cea spirituala. Durkheim critica si aceasta conceptie luand ca reper una din teoriile cele mai importante, cea a antropologului englez Taylor, care considera ca religia a aparut omului datorita viselor. In vis, oamenii iau contact cu o lume imaginara, netangibila, care are dimensiuni si modalitati de definire total diferite de lumea obisnuita. Neputand sa isi explice si sa isi controleze contactul cu aceasta lume a viselor, oamenii au dat o semnificatie spirituala acestora construind astfel credinte, explicatii si practici care au condus la primele forme de religie. Argumentatia lui Durkheim, impotriva acestei teorii, pleaca de la acelasi rationament. Religia este o institutie mult prea importanta in viata sociala pentru ca ea sa se bazeze pe un element atat de putin consistent cum este visul. Sacrul nu poate sa isi aiba originea in vis deoarece visul nu ne incumba prohibitii, obligatii, nu ne transmite respect si, mai ales, nu poate genera practici care sa aiba un fundament normativ puternic.

Explicatia aparitiei sacrului in societate, pentru Emile Durkheim, este cu totul alta. Forta care da putere sacrului, care da consistenta oricarei religii nu isi are originea nici in teama fata de fortele naturii, nici in credinta in suflet sau in vis. Aceasta forta venerata de oameni in toate societatile nu este altceva decat forta societatilor in care acesti oameni traiesc. Orice individ din societate simte in permanenta o presiune asupra sa, data de restrictiile si obligatiile derivate din respectarea normativitatii sociale. Societatile impun oamenilor modele de comportamente, tipuri de relatii si interactiuni, valori, principii de raportare la existenta. Forta care ne impune aceste lucruri este forta societatii, cea care genereaza moduri de a face, gandi si actiona generale pentru un numar mare de oameni, moduri de actiune care poarta numele la Durkheim de fapte sociale.     In intreaga istorie, oamenii, indiferent de tipul de societate, au venerat in cadrul religiei, de fapt, forta coercitiva a propriei societati. Sacrul este generat de catre aceasta forta impersonala, uriasa, pe care doar societatea o poate exercita asupra noastra.

Un alt mare sociolog, Max Weber, a propus si el o teorie asupra mecanismului religiei, insa el a introdus o perspectiva mult mai provocatoare. Pentru el nu este importanta atat geneza si natura sacrului sau a religiei, cat mai ales modul in care religia influenteaza modalitatea in care se dezvolta o societate. In lucrarea sa "Etica protestanta si spiritul capitalismului", Weber pleaca de la o premisa greu de contestat, aceea ca orice religie, dincolo de credinte sau practici, ne propune intotdeauna un mod de interpretare si o valorizare a lumii naturale si mai ales sociale. Religia da un sens lumii si actiunilor noastre. Prin urmare, ne putem intreba daca aceasta orientare a omului in lume nu influenteaza modul in care omul actioneaza, interactioneaza si traieste. Cu alte cuvinte, un anumit tip de religie ne induce anumite tipuri de comportamente sociale si economice care ne fac sa ne dezvoltam intr-un anumit mod.

Orice religie are un astfel de cod normativ, etic care propune moduri anume de a vedea, interpreta si actiona in lume. In lucrarea amintita, Weber realiza o paralela intre etica protestanta, si se refera in principal la calvinism, si sistemul valoric si normativ al capitalismului, cel putin al celui european.

Dupa Weber, la baza calvinismului stau urmatoarele principii:

. Exista un Dumnezeu absolut, transcendent, care a creat lumea si care este inaccesibil si incognoscibil;

. Dumnezeu a prevazut pentru toti salvarea sau condamnarea si noi nu putem sa mai negociem acest lucru;

. Indiferent de predestinarea salvarii sau condamnarii omul trebuie sa lucreze pentru gloria lui Dumnezeu;

. Lucrurile pamantesti apartin ordinii pacatului, iar salvarea oamenilor nu poate exista decat prin gratia divina.

Ce poate face un calvinist in aceste conditii? Nu poti cunoaste decizia lui Dumnezeu privitoare la tine si nu poti negocia cu El pentru ca El este intangibil si incognoscibil. Daca speram sa negociem, sa obtineam iertarea (ca la catolici) inseamna ca noi cutezam sa fim egalii Lui, ceea ce nu este posibil. Daca nu stim ca suntem alesi, sau ca suntem condamnati, atunci nu putem decat sa cautam semne ale alegerii noastre. Un astfel de semn il reprezinta bogatia obtinuta prin munca. Acesta este un semn ca Dumnezeu ne lasa sa ii sporim averea lui pe pamant, pentru ca nimic nu ne apartine noua si tocmai de aceea nu trebuie sa cheltuim averea pe care o cream. Trebuie sa producem, sa sporim averea Lui si sa cheltuim din ea doar cat este necesar. De aici si teza ascezei la protestanti. In felul acesta munca devine un semn al obedientei fata de Dumnezeu, iar bogatia un semn al salvarii noastre.

Toate aceste teze sunt in realitate principii de baza ale spiritului capitalismului. Sa produci cat mai mult, sa acumulezi si sa nu risipesti, sa te dezvolti sunt elementele referentiale ale genezei capitalismului. Weber nu considera ca societatea capitalista moderna a aparut doar din cauza existentei unei anumite forme de religie si nu exclude tezele marxiste care considerau exact invers, ca un anumit tip de societate creeaza un anumit tip de religie. El sugereaza doar ca orice religie, prin modelul de lume pe care il propune, influenteaza modul in care oamenii respectivi se orienteaza si traiesc in lume. Din acest punct de vedere, datele economice si sociale par sa confirme o asemenea teza, cel putin daca ne gandim la faptul ca, in numeroase societati, zonele protestante sunt mai dezvoltate decat cele catolice sau ortodoxe. Daca trecem insa de aceste exemple, respectivele teze raman greu de demonstrat pentru societati foarte diferite de modelul protestant, dar si foarte dezvoltate, cum sunt unele tari din Orientul indepartat.

Organizatiile religioase

Religia este o institutie sociala, care se particularizeaza, in diverse societati, prin intermediul organizatiilor religioase. Acestea pot fi clasificate in numeroase modalitati, insa, uzual, distingem patru categorii: biserica, denominarea, cultul si secta.

Biserica este tipul cel mai important de organizatie religioasa. Ea are o structura formala puternica si se bazeaza pe un aparat birocratic[1] foarte mare. Ea reuneste cei mai multi dintre credinciosii de o anumita religie dintr-o societate data. Biserica este in acord cu normele si valorile dominante din societate si se afla intr-o relatie buna cu institutiile puterii (in primul rand cu statul).

Denominarea este o organizatie de dimensiuni mai mici, care nu are o pondere majoritara de credinciosi in societate, dar care se afla si ea in relatii bune cu statul, accepta majoritatea normelor si valorilor din societatea respectiva. Intr-o tara putem sa avem o grupare religioasa care se bazeaza pe o organizatie de tipul bisericii, iar in alta tara, acelasi tip de grup poate functiona doar ca o denominatie. Este insa adevarat ca marea majoritate a acestor grupari, ca si a unora care nu sunt nici macar denominari, se autointituleaza biserici, generand un gen de confuzie.

Cultul reprezinta un tip de organizatie religioasa care are o componenta importanta de valori si norme diferite de cele ale bisericii oficiale si ale societatii in care ele functioneaza. Cultele au o organizare formala mai putin structurata si au dimensiuni medii, comparativ cu biserica sau denominarea. Ele sunt mai preocupate de proprii membri si, de regula, dau o importanta mai mica problemelor de ordin religios. Unele culte chiar propun modele alternative de raportare la problematica religioasa.

Secta reprezinta o organizatie de mici dimensiuni, de regula foarte slab formalizata, care se opune in mod radical bisericii oficiale si care are atitudini critice severe fata de valorile si normele din societate. Sectele, de regula, sunt conduse de lideri charismatici si au o "viata" relativ scurta, ele depinzand de lider. Unele secte dispar de la sine, altele treptat devin miscari mai ample si constituie culte sau denominari. In unele cazuri se poate ajunge pana la forma cea mai complexa, aceea a bisericii. Sa nu uitam ca, crestinismul a inceput ca o secta in urma cu peste doua mii de ani.

Daca luam in calcul dimensiunile, formalizarea si relatia in care se afla cu societatea, putem sa reprezentam cele patru tipuri de organizatii intr-o matrice de genul urmator:

Figura 7.1. Matricea raporturilor dintre cele patru tipuri de organizatii religioase:

Dimensiuni mari Dimensiuni mici

Are relatii bune cu statul si cu celelalte organizatii religioase Biserica Denominarea

Are relatii proaste cu statul si cu celelalte organizatii religioase Cultul Secta

Religiozitate si secularizare in lumea contemporana

Functionarea institutiei religiei este posibila doar cu ajutorul unor organizatii. Cele patru tipuri prezentate anterior sunt principalele organizatii religioase contemporane. Este insa posibil ca religia sa functioneze si prin intermediul altor institutii, cum este familia, dar si a unor institutii educative sau politice. De cele mai multe ori insa este vorba de organizatii derivate din aceste institutii. La scara istorica, organizatiile religioase au avut un rol central in functionarea societatilor in care s-au aflat, indeplinind o mare parte din functiile sociale de tip cultural, economic, politic.

Secularizarea reprezinta procesul prin care puterea, importanta si extensiunea sociala a organizatiilor religioase a scazut,in societate, in special in epoca moderna. Secularizarea impune o scadere inclusiv a numarului de functii indeplinite in societate de organizatiile religioase. Cele mai importante elemente presupuse de secularizare sunt cele care privesc restrangerea influentei religiei in viata politica, in exercitarea controlului social, in gestiunea educatiei si in reglementarea vietii private a individului.

Religia in lumea contemporana, cel putin in spatiul american si european, nu mai are organizatii care sa aiba functii militare si de control social, nu mai conduce ca institutie politica societatea, are un rol minor in reglementarea institutiilor educationale si a celor culturale, controleaza si influenteaza in mai mica masura viata privata.

Secularizarea nu trebuie inteleasa ca o absenta a influentei organizatiilor religioase in viata sociala, ci ca o diminuare a acestui rol comparativ cu cel exercitat in trecut. In toata istoria premoderna organizatiile religioase au reprezentat o componenta majora in gestionarea puterii si in controlul social, ele reglementand la un nivel major viata indivizilor si comunitatilor.

Religiozitatea se refera la disponibilitatea indivizilor de a accepta anumite credinte si practici de tip religios. Oamenii pot avea anumite credinte, pot sa practice anumite ritualuri, singuri sau impreuna cu altii, independent de o organizatie religioasa. In lumea contemporana exista chiar un decalaj major intre credinciosii unei religii si membrii practicanti in organizatiile respectivei religii. Religiozitatea este, pe de alta parte, o caracteristica specifica omului, aceea de a accepta credinte, valori si principii de reglementare a actiunilor individuale si sociale si nu este obligatoriu ca acestea sa fie ale unei organizatii religioase. Mai mult, exista posibilitatea ca un set de valori, credinte, norme si modele de conduita sa fie propuse in spatii non religioase si, datorita caracteristicii religiozitatii, sa functioneze in societate asemanator credintelor religioase. Sociologul american Robert Bellah a propus chiar un termen pentru acest tip de fenomen, acela de "religii civile". Este vorba despre seturi de credinte si practici care nu au o baza religioasa, nu au componente autentic sacre, dar care functioneaza in societate asemanator religiilor. Unele ideologii pot sa constituie asemenea religii civile si in acest mod se pot explica si bazele de masa ale acestora. Marxismul poate fi considerat un astfel de exemplu. El a propus un model de intelegere a societatii, a rolului individului in comunitate, a propus practici ritualice (defilari, mitinguri, vizite ale liderilor, cu un caracter ritualic inalt, datorat repetarilor in contexte identice). Marxismul a presupus si incercari de sacralizare a unor produse specifice ale sistemului (lozinci, fotografii, obiecte speciale precum cravata de pionieri, insigne etc.).

Teoretic orice set de teorii explicative asupra existentei naturale si sociale convertite in credinte, impreuna cu impunerea unui set unitar de practici poate functiona la nivelul unei colectivitati asemanator unei religii, iar in masura in care se creeaza organizatii care functioneaza asemanator celor religioase atunci putem vorbi de religii civile.

Religia si politica

Problematica secularizarii ne-a semnalat o dinamica speciala a raportului dintre religie si politica. Pana la epoca moderna, rolul religiei, al organizatiilor religioase in conducerea unei societati era fundamental, mergand adesea pana la contopirea functiilor de conducere cu cele de tip religios. In cele mai multe situatii insa a existat un paralelism intre institutiile statului si cele religioase, iar in unele perioade chiar un conflict intre ele, dat de lupta pentru suprematie in gestionarea vietii sociale.

Importanta religiei in viata sociala s-a datorat, istoric, mai multor factori care asigura cateva functii esentiale ale acestei institutii:

      Propune principalul model explicativ al lumii

      Controlul asupra majoritatii practicilor ritualice din societate

      Controlul social al vietii private a indivizilor

      Controlul si gestiunea sacrului

Din aceste motive, organizatiile religioase au avut dintotdeauna o putere majora in comunitati, de multe ori mai mare decat cea a conducerii politice sau/si militare. Gestionarea activitatilor politice si a celor militare s-a facut, de cele mai multe ori in istorie, cu sprijinul direct al organizatiilor religioase. De altfel, cea mai mare parte a razboaielor din istorie a avut motivatii religioase, cel putin partial.

In lumea contemporana, elementele pe care le-am prezentat mai devreme nu mai joaca acelasi rol in societate. Pe de o parte, exista cel putin doua tipuri de teorii despre lume care nu au valente religioase, este vorba de teoriile de tip stiintific si de cele de tip ideologic. Stiinta si ideologia ne ofera modele ale lumii, care sunt, de regula, mai atractive, mai utile si mai ales predictive. Explicatiile oferite de stiinta, spre exemplu, sunt mai pertinente, dar, mai ales, mult mai utile fiind posibil a le transfera in tehnologii, de unde si prevalenta lor in societatea moderna.

Institutiile economice, cele culturale si cele educative au eliberat indivizii de controlul religios. Birocratia[2] moderna a impus si ea numeroase practici ritualice importante pentru viata individului, care nu au baza religioasa. O serie intreaga de institutii isi propun sacralizarea unor produse nerelevante religios. Sunt sacralizate astfel obiecte, imagini, idei sau practici, care au relevanta istorica, comerciala, simbolica si nu religioasa. Religiile civile pot oferi asemenea exemple, dar si activitatile de marketing care promoveaza valorizari sociale majore ale unor produse sau ale unor idei din motive pur comerciale. Industria "star sistemului" creeaza, spre exemplu, mituri, eroi, personaje iesite din comun, creeaza capital simbolic major pentru produse obisnuite aducandu-le foarte aproape de sacralizare. In felul acesta un obiect purtat de cineva, o scrisoare a unei personalitati, un document relevant istoric devin lucruri care au caracteristici apropiate de sacru.

Rezumat

Religia reprezinta un sistem de credinte si practici prin care un grup de oameni interpreteaza si raspund la ceea ce ei considera a fi supranatural si sacru in lume. Asadar, un element definitoriu al oricarei religii il reprezinta distinctia dintre lumea sacra si cea profana. Distinctia sacru-profan, referentiala pentru analiza religiei, a fost propusa pentru prima data la inceputul secolului trecut, de sociologul francez Emile Durkheim, in lucrarea "Formele elementare ale vietii religioase". Pentru acesta, sacrul poate sa apara doar in societate si consta in acele lucruri, credinte si ritualuri care sunt respectate si adorate, percepute ca fiind distincte de toate celelalte aspecte ale vietii sociale, acestea din urma fiind considerate profane. Separatia dintre cele doua lumi - sacra si profana - a fost teoretizata si analizata de asemenea de renumitul istoric al religiilor, Mircea Eliade. In lucrarea "Sacrul si profanul", Eliade explica geneza sacrului prin natura religioasa a fiintei umane, acesta netinand asadar de societate. In conceptia acestuia, sacrul este cel care confera realitate acestei lumi.

Cea mai simpla forma a fenomenului religios (elementara la Durkheim) este totemismul (credinta in caracterul sacru al unor obiecte, plante sau animale). Alte forme de manifestare a fenomenului religios au mai fost religia cosmica (bazata pe divinitati care erau personificari ale fenomenelor, obiectelor sau proceselor naturale, corpurile ceresti fiind considerate zeitati) si religia casnica (apartinand popoarelor indo-europene si care se baza pe sacralitatea unor membri ai familiilor).

Crestinismul, modelul religios dominant in spatiul european, este una dintre religiile universale ale lumii, cu cele trei confesiuni: ortodoxa, catolica si protestanta. Aparuta in antichitate, in spatiul oriental iudaic (sec. II-I i.C), religia crestina a intrat in legalitate si a devenit religia oficiala a Imperiului Roman in vremea imparatului Constantin cel Mare. Astazi, ea este cea mai raspandita religie din lume, desi nu reuneste cel mai mare numar de adepti.

Alaturi de crestinism, Max Weber considera ca mai exista alte patru religii cu caracter universal. Este vorba despre: islamism, budism, hinduism si confucianism. Desi sunt universale, prin faptul ca au numar mare de credinciosi si sunt foarte extinse din punct de vedere geografic. Aceste religii sunt destul de diferite intre ele, confucianismul fiind, spre exemplu, mai degraba o filosofie decat o religie.

De-a lungul istoriei, puterea exercitata prin organizatiile religioase a jucat un rol foarte important in organizarea si conducerea societatilor. In perioada pre-moderna, organizatiile religioase reprezentau principalele instrumente de control social, reglementand majoritatea aspectelor existentei indivizilor in societate. Separarea dintre puterea politica si cea religioasa a stat la baza procesului de secularizare, specific in mod deosebit modernitatii, proces prin care importanta si extensiunea sociala a organizatiilor religioase a scazut semnificativ in societate.

In plan institutional, religia cunoaste, in principal, patru mari forme de organizare care se diferentiaza in functie de gradul de formalizare la nivelul organizarii si de pozitia pe care o adopta in raport cu celelalte institutii religioase si ale statului. Avem astfel:

Biserica, cea mai importanta organizatie religioasa, cu o structura formala puternica, reunind cei mai multi dintre credinciosii dintr-o religie, aflandu-se in acord cu valorile si normele dominante din societate si in buna relatie cu statul;

Denominarea, organizatie de mici dimensiuni, care reuneste un numar restrans de credinciosi, acceptand majoritatea normelor si valorilor din societate; se afla si ea in relatii bune cu statul;

Cultul, ca organizatie care impartaseste un set de norme si valori diferit de cel al bisericii oficiale si al societatii in care exista, cu un grad relativ scazut de organizare formala; Secta, organizatie de mici dimensiuni, slab formalizata, care se opune modelului valoric si normativ al societatii, cat si bisericii sau bisericilor oficiale.

O teorie interesanta asupra modului in care religia influenteaza viata sociala a propus-o sociologul german Max Weber. Pentru el modul in care religia propune o anume viziune asupra lumii si un rol al individului in cadrul acesteia, determina un anumit profil moral (etic) care poate determina caracteristicile esentiale ale unei societati, inclusiv sansa acesteia de dezvoltare.

Concepte cheie

Religie; Religie casnica; Religie cosmica; Religie civila; Reliogiozitate; Biserica; Denominare; Cult; Secta; Sacralizare; Totemism; Sacru; Profan; Secularizare; Religie monoteista; Religie politeista.