SOCIALIZAREA: CUM DEVENIM FIINTA SOCIALA

1. Importanta experientei sociale

Natura si educatia

Efectele izolarii in copilarie

2. Perspective teoretice

Interactiunea simbolica: George Herbert Mead

1. Importanta experientei sociale

Toti intram in lumea aceasta ca fiinte potential sociale. Suntem eminamente slabi, dependenti unii de altii pentru nevoile biologice esentiale. Fiinta umana matura, care citeste aceste cuvinte astazi, este rezultatul unui proces continuu de interactiune ce i-a dat posibilitatea sa-si dezvolte identitatea, un ansamblu de idei si o gama de deprinderi ce permit o participare activa in societate. Acest proces important il numim socializare.

Natura si educatia

Timp de aproape doua secole, savantii au discutat daca identitatea noastra si modul in care ne purtam sunt determinate de mostenirea noastra biologica sau de experientele sociale. In mod tipic, aceasta problema a fost pusa ca "natura versus educatie".

Natura. Pe de o parte au fost instinctivistii, ca Mcdougall (1908), care au sustinut ca, comportamentul uman este un rezultat al instinctelor, adica, "modele de actiune innascute, fixe, programate genetic, care sunt comune unei specii si nu sunt dependente de experientele individului" (Goodman si Marx, 1978). Pana in 1924 fusesera identificate peste zece mii de instincte ca fiind cauze ale comportamentului social. Ele porneau de la instinctul "agresiv", care ducea la razboaie, pana la instinctul "asociativ", care a dus la constituirea societatii insasi.

Curand a devenit clar ca instinctele au fost o explicatie nepotrivita pentru comportamentul uman, din doua motive. Primul, de fiecare data cand a fost identificata o forma de comportament, a fost necesara "descoperirea" unui instinct pentru a o explica. Al doilea, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost gasite in unele societati,, fie s-a constatat ca erau reversul a ceea ce se asteptase.

Educatia. Punctul de vedere alternativ a fost ca, comportamentul este produsul mediului social. Psihologul John B. Watson (1924), care a sustinut teoria determinista extrema a mediului, a afirmat ca identitatea umana si comportamentul pot fi modificate in orice fel dorit. In esenta, Watson a zis ca, daca i s-ar da copii sanatosi si control total asupra mediului in care acestia traiesc, i-ar putea creste si educa sa devina persoanele dorite de el. Pe scurt, mostenirea lor genetica nu este relevanta, doar lumea sociala (educatia) le determina comportamentul.

Natura - educatia. Astazi exista un consens general ca atat natura, cat si educatia contribuie la dezvoltarea persoanei. Dovezi din ce in ce mai elocvente provin din studiile recente asupra gemenilor univitelini (gemeni cu o mostenire genetica identica); acestia nu au personalitati identice, nici nu manifesta un comportament social identic. Astfel, mostenirea genetica singura nu poate explica in mod adecvat comportamentul uman. Totusi, gemenii univitelini deseori seamana mai mult decat gemenii bivitelini (gemenii care impartasesc doar o parte din mostenirea genetica) si seamana mult mai mult decat fratii care nu sunt gemeni. Asadar, factorii genetici mosteniti joaca totusi un rol in dezvoltarea umana.

Efectele izolarii in copilarie

O modalitate de a explora contributia contextului social la dezvoltarea unei persoane consta in studierea acelor indivizi al caror contact social in timpul copilariei a fost inexistent sau sever limitat.

Copiii salbatici. Exista o serie de informatii demne de incredere despre copii crescuti in salbaticie de animale. In toate aceste cazuri, copiii abia au fost recunoscuti ca fiind fiinte umane. Ei nu puteau vorbi, umblau in patru labe sau adusi de spate, reactionau fata de oameni cu teama si ostilitate etc. Toate aceste informatii sugereaza cateva din efectele lipsei de contact uman semnificativ asupra socializarii copiilor.

Copiii crescuti in izolare. Au fost trei cazuri celebre de copii care au fost crescuti intr-o relativa izolare de contactul uman. Doi dintre copii, Anna si Isabelle, au fost prezentati de Kingsley Davis (1940, 1947, 1948). Ambele fete s-au nascut intr-o familie si au fost tinute in izolare de bunici, desi Isabelle a fost izolata impreuna cu mama sa, care era surdo-muta. Ambele fete aveau in jur de sase ani cand au fost descoperite. Ele nu puteau vorbi, nu puteau umbla si nu se puteau ingriji. Erau apatice si absolut indiferente fata de mediul inconjurator. Anna a murit de hepatita dupa patru ani, fara sa fi invatat mai mult de cateva cuvinte si expresii, cateva aspecte rudimentare ale grijii de sine si cum sa urmeze indicatii simple. Isabelle, care a fost tratata de o echipa de medici si psihologi, dupa doi ani de munca intensa a ajuns, aparent, la un nivel de dezvoltare normal si a reusit sa mearga la scoala. Nu este clar daca rezultatele mai bune ale Isabellei s-au datorat unei mosteniri genetice mai bune, izolarii sale in compania mamei sale surdo-mute sau atentiei deosebite de care s-a bucurat dupa ce a fost gasita.

Un al treilea copil, Genie, a fost izolata la varsta de doi ani si a fost gasita la varsta de treisprezece ani. Conditia ei initiala a fost similara cu cea a celorlalte doua fete si a primit ingrijiri similare cu cele acordate Isabellei. Desi ea a facut oarecare progrese, nu s-a dezvoltat pana la nivelul altor copii de varsta ei.

Toate cele trei cazuri demonstreaza importanta contactului uman in dezvoltarea acelor caracteristici pe care le definim ca fiind normale la fiintele umane. Mai mult, studii despre copiii din orfelinate sau institutii similare au aratat ca acestia sunt inapoiati din punct de vedere fizic, social si afectiv, in comparatie cu copiii crescuti in familie. Aceste deficiente tind sa persiste chiar dupa ce copiii parasesc aceste institutii (merg intr-o familie, prin adoptie sau plasament familial).

Aceste studii arata ca dezvoltarea umana "normala" reclama grija si contact uman, ocazia de a vedea si de a invata de la altii si contactul fizic, apropierea de alte fiinte umane.

2. Perspective teoretice

Interactiunea simbolica: George Herbert Mead

Alaturi de psihanaliza (Sigmund Freud) si de teoria cognitiva (Jean Piaget), teoria interactionismului simbolic incearca sa explice fenomenul de socializare. G.H. Mead, fondatorul scolii de gandire a interactionismului simbolic, si-a construit teoria pornind de la studiul dezvoltarii si organizarii sinelui.

Dezvoltarea sinelui

Sinele, spune Mead, se dezvolta din experienta sociala datorita capacitatii individului de a-si vedea actiunile din perspectiva altora. Acest lucru este posibil datorita limbajului (un sistem de simboluri cu semnificatie), care ne permite sa fim atat obiect, cat si subiect in acelasi timp. In timp ce vorbim cu altii, noi suntem atat subiectul (persoana care "actioneaza"), cat si obiectul actiunii (una dintre persoanele care "receptioneaza"). In esenta, Mead a sustinut ca noi dezvoltam un sine prin "luarea rolului celuilalt" si prin reflectarea asupra noastra ca obiecte. Aceasta parere despre sine pune accentul principal pe contextul social in raport cu factorii biologici.

In contrast cu Freud si cu Piaget, Mead nu a vazut procesul socializarii producandu-se printr-o serie de stadii legate de varsta. Mai degraba, el a vazut sinele devenind din ce in ce mai complex ca rezultat al unui cerc, ce se extinde mereu, al experientei sociale. Totusi, el a facut deosebirea intre dezvoltarea ce are loc inainte si dupa folosirea efectiva a limbajului.

Perioada preverbala

In perioada "preverbala", copiii, a caror interactiune cu altii este rudimentara, nu fac distinctie intre ceea ce este sine si ceea ce nu este sine. Treptat, prin interactiunea altora, care aplica etichete copilului si mediului inconjurator, copiii mici ajung sa faca aceasta distinctie. Comunicarea, de asemenea, depinde de altii "care interpreteaza" (de fapt atribuie sensuri) actiunile copilului mic si le eticheteaza cu ajutorul simbolurilor verbale.

Perioada verbala

Pe masura ce copiii isi dezvolta capacitatea de a intelege si a folosi comunicarea simbolica (limbajul si gesturile), ei intra mai activ in propria lor dezvoltare. In aceasta perioada, facultatile cognitive ale copiilor se dezvolta din ce in ce mai mult prin interactiunea sociala.

Joaca. Mead a numit prima forma a acestei interactiuni joaca. Prin joaca, copilul invata sa ia rolul altuia, desi intr-un mod relativ simplu. Ei pot juca rolul unei mame care ofera un biberon unui bebelus, apoi trec in rolul bebelusului si accepta biberonul. In acest fel, copiii invata ca exista diferite roluri sociale, fiecare avand o perspectiva diferita.

Jocul organizat. Mead a numit pasul urmator jocul organizat. In timpul acestui stadiu, copiii dezvolta facultatea de a intelege legatura intre roluri multiple si de a considera rolurile pe care le joaca drept parte a unui sistem de roluri. Exemplu: jocul de base-ball, care ii invata pe copii ca pozitia pe care o au in joc este legata de alte pozitii pe teren, si pentru a-si face datoria in pozitia lor, trebuie sa cunoasca si celelalte pozitii.

In timp ce isi dezvolta propria capacitate, copiii invata sa ia rolul multor altora si sa reflecteze la propriile lor actiuni din perspectiva acestui rol. Aceasta perspectiva reflectata a propriului comportament al copilului joaca un rol important in dezvoltarea sinelui social.

Celalalt generalizat. Mead a sugerat ca intr-un stadiu ulterior al dezvoltarii, copiii reusesc sa se priveasca pe ei insisi nu numai din pozitia unei alte persoane sau rol, ci, de asemenea, din perspectiva "comunitatii" ca intreg. Ca o consecinta, ei reusesc sa inteleaga "regulile" ce guverneaza actiunile lor si ale altor participanti, fie ca jocul este base-ball, fie ca este viata insasi. In cazul jocurilor copiilor, actiunile sunt guvernate de reguli specifice. In jocul vietii, regulile sunt ceea ce sociologii numesc norme si valori.

Mead a numit aceasta perspectiva rolul celuilalt generalizat. Acesta ne elibereaza de influenta altora si ne determina sa facem ceea ce vedem noi ca este bine si corect, mai degraba decat ceea ce crede ca este bine un parinte sau un alt individ. Acest rol ne asigura o oarecare stabilitate in comportament si un control social al comportamentului, deoarece el este ghidat de standardele comunitatii.

Natura sinelui

Ch. Cooley (1902) a scris despre "sinele oglinda", conceptia noastra despre noi insine, care isi are originea in reactia noastra la ceea ce credem noi ca sunt perceptiile altora despre noi. Aceasta imagine despre noi insine confirma importanta luarii rolului celuilalt in formarea sinelui social.

Mead se gandea la "sine" ca fiind faze ce se influenteaza reciproc, numite "mine si eu". Mine este faza sociala a sinelui. El este ordinea sociala care include valori, moravuri si norme, ordine ce promoveaza stabilitatea, previziunea si controlul social. Eul lucrand in comun cu "mine" este faza noua, creatoare, greu previzibila a sinelui. Sinele este, in esenta, un dialog intre "eu" si "mine". "Mine" este un produs social, pe cand "eu" are o relatie neclara cu experienta sociala.

Sinele, asadar, este cu adevarat un produs al interactiunii dintre individul unic si contextul social. Fiecare dintre noi percepe si interpreteaza diferit contextul social. De aici, realitatea sociala a unei persoane nu poate sa fie aceeasi cu realitatea sociala a altei persoane.

Resocializarea. Unii oameni trec prin resocializare, care reprezinta extirparea si restructurarea atitudinilor, valorilor si identitatilor fundamentale.

Resocializarea voluntara se poate vedea in cazuri de convertire religioasa sau in cele in care indivizii se supun in mod voluntar la psihoterapie. In ambele cazuri, scopul persoanei este sa-si inlocuiasca identitatea prezenta cu una noua si, cateodata, sa-si schimbe valorile existente si modurile de comportament.

Resocializarea poate sa se produca si pe o baza involuntara, cum se intampla cand autoritatile baga oameni in inchisoare sau in spitale pentru boli mintale. In cazuri de resocializare involuntara, este vorba deseori despre ceea ce Goffman (1961) numeste o "institutie totala". Acest cadru da persoanei posibilitatea de a o rupe brusc cu trecutul si ofera factorilor de resocializare control considerabil asupra activitatilor de zi cu zi ale persoanei.