STRATIFICARE SI MOBILITATE SOCIALA

STRATIFICARE SI MOBILITATE SOCIALA

A. Definire si tipologie

Definita ca "diferentiere a functiilor, ierarhizata si evaluata dupa criterii specifice fiecarei societati" (Mohamed Cherkaoui, 1996), "dispunere ierarhica a unui set de grupuri, categorii, straturi sociale, pe o scala constituita pe baza unuia sau mai multor criterii" (Septimiu Chelcea, 1993), stratificarea apare "drept inegalitati structurale intre diverse grupuri de oameni" (A. Giddens, 2001). De fapt, atunci cand vorbim de stratificare, atragem atentia asupra pozitiilor inegale ocupate de indivizi in societate.

Se pot distinge patru sisteme de stratificare de baza:

. sclavia;

. casta;

. starea;

. clasa. 

B. Teorii despre stratificare

Cele mai influente abordari teoretice cu privire la stratificare sunt:

a) teoria functionalista;

b) teoria marxista;

c) teoria elitelor;

d) teoria weberiana.

a)    Teoria functionalista

Teoria functionalista are dublul merit de a distinge procesele elementare, considerate a sta la baza stratificarii, precum si de a fi abstracta si suficient de supla pentru a putea fi aplicata diferitelor tipuri de societati. Schematic, ea poate fi condensata in trei ipoteze de diferentiere si un principiu de stratificare, pe care il vom exprima cu ajutorul urmatoarelor enunturi:

. orice societate este un ansamblu de pozitii structurate, carora le sunt asociate indatoriri sau functii;

. membrii societatii trebuie repartizati in aceste pozitii;

. indatoririle aferente fiecarei pozitii trebuie indeplinite de catre membrii societatii;

. pozitiile nu sunt de importanta egala pentru supravietuirea societatii;

. ele nu cer din partea membrilor societatii aceeasi experienta sau un talent egal;

. ele nu se realizeaza cu aceeasi placere.

Acest principiu presupune, deci, trei structuri de ordine privitoare la pozitii (de la cea vitala la cea mai neglijabila pentru societate), la calificarile cerute (de la cea experta pana la absenta competentei) si la gradul de placere sau dificultate presupus de executarea sarcinilor.

Pe de alta parte, pentru ca ipotezele de diferentiere sa fie realizate, iar principiul de stratificare respectat, trebuie sa existe:

. un ansamblu de recompense ierarhizate;

. un mod de repartizare a acestor recompense, in functie de valorile respective ale pozitiilor.

Dupa cum precizeaza K. Davis (1942), "recompensele si distributia lor devin o parte a ordinii sociale si creeaza stratificarea". In realitate, principiul enuntat in prima propozitie presupune deja in mod logic stratificarea, ca proces de evaluare a pozitiilor ierarhizate. Gratificatia este, evident, fundamentala, dar ea nu face decat sa desavarseasca constructia edificiului.

Cele trei tipuri de recompense de care dispune orice societate pentru a-i stimula pe indivizii competenti sa-si asume functiile considerate dificile sunt de ordin economic (bunuri materiale), estetic (divertisment si placere) si simbolic (prestigiu).

Davis si Moore (1945) considera, deci, ca "inegalitatea sociala este un mijloc elaborat in mod inconstient, prin care societatea garanteaza ca pozitiile cele mai importante sunt realizate constiincios de cei mai calificati indivizi". Este cert ca o asemenea teorie analitica prezinta avantaje datorita faptului ca deosebeste cu claritate cele patru procese care se afla la baza stratificarii (Mohamed Cherkaoui, 1997), si anume:

. diferentierea;

. ierarhizarea;

. evaluarea;

. recompensa.

Ipoteza de diferentiere semnifica, pur si simplu, fenomenul, universal observat, al deosebirii dintre statutele si rolurile ce le sunt asociate (tata, mama, sot etc.). Cu toate acestea, ea nu inseamna ca unui rol ii corespunde un statut, si invers: un statut poate, de fapt, trimite la un ansamblu de roluri (Merton).

Ierarhizarea evidentiaza diferenta dintre talentele naturale ale indivizilor sau calificarile dobandite prin experienta si invatare.

Ierarhizarea nu presupune in mod logic nici o judecata de valoare; un rol poate fi socotit mai dificil decat altul, un individ mai dotat fizic sau mai subtil decat un altul, fara sa avem motive sa afirmam ca este mai bun. Ierarhizarea este un proces neutru.

T. Parsons a aratat ca valorizarea unei actiuni sociale este determinata de existenta unui sistem de valori. Prin precizarea acestora din urma, putem obtine informatii privitoare la stratificarea caracteristica unei anumite societati. Modul si intensitatea stratificarilor profesionale, de pilda, se schimba de la o societate la alta in functie de sistemul de valori. O anume societate va privilegia statutul dobandit, in defavoarea statutului atribuit: statutul pe care individul il dobandeste ca rezultat al propriilor sale actiuni (diploma, medalie olimpica, reusita financiara) va fi socotit superior statutului atins pe baza unor caracteristici pe care individul nu le controleaza sau pe care este incapabil sa le schimbe (sex, origine etnica, varsta, casta). Intr-o alta societate va fi considerata legitima ordinea inversa. 

b) Teoria marxista

In majoritatea operelor sale, K. Marx s-a preocupat de stratificare si, indeosebi, de clasele sociale, dar, in ciuda acestui fapt, el "nu a reusit sa ofere o analiza sistematica a conceptului de clasa" (A. Giddens, 2001).

Conceptul de clasa, dezvoltat de Marx, trebuie reconstituit dupa continutul lucrarilor sale in ansamblu, trasaturile lui esentiale fiind destul de clare. Pentru Marx, clasa reprezinta un grup de oameni care se afla intr-o relatie comuna fata de mijloacele de productie, mijloacele cu ajutorul carora isi castiga existenta. Inainte de aparitia industriei moderne, mijloacele de productie constau in primul rand din lucrarea pamantului si uneltele folosite. Prin urmare, in societatile preindustriale, cele doua clase principale erau cei care detineau pamantul (aristocrati, mici nobili de tara sau detinatori de sclavi) si cei angajati in mod activ in exploatarea sa (serbi, sclavi si tarani liberi). In societatile industriale moderne, devin mai importante fabricile, birourile, masinile si averea sau capitalul necesar pentru a le putea cumpara. Cele trei clase principale sunt cele care detin aceste noi mijloace de productie - industriasi sau capitalisti, precum si proprietarii funciari si proletariatul. Marx scrie: "Cei care n-au alta proprietate decat forta lor de munca, proprietarii capitalului si proprietarii funciari, ale caror surse respective de venituri sunt salariul, profitul si renta funciara, asadar, muncitorii salariati, capitalistii si proprietarii funciari formeaza cele trei mari clase ale societatii moderne bazate pe modul de productie capitalist".

Dupa Marx, relatia intre clase este una de exploatare. In societatile feudale, exploatarea lua forma transferului direct al produsului de la taranime catre aristocratie. Serbii erau siliti sa dea un anumit procent din productie aristocratilor stapani sau trebuia sa lucreze lunar un numar de zile pe pamanturile seniorilor. In societatile capitaliste moderne, sursa exploatarii este mai putin vizibila, iar Marx ii dedica multa atentie, in incercarea de a-i clarifica natura. El socoteste ca, in decursul zilei de lucru, muncitorii produc mai mult decat au nevoie patronii lor pentru a-i rasplati. Aceasta plusvaloare reprezinta sursa de profit, pe care capitalistii il folosesc in propriul interes.

Marx a fost uimit de inegalitatile pe care le creeaza sistemul capitalist. Cu toate ca in epocile anterioare aristocratii duceau o viata luxoasa, complet diferita de cea a taranimii, societatile agrare erau relativ sarace. Chiar daca n-ar fi existat aristocratie, standardele de trai ar fi fost in mod inevitabil scazute. Insa, odata cu dezvoltarea industriei moderne, bogatia era produsa la o scara mult peste ceea ce se obtinuse pana atunci, cu toate ca muncitorii aveau un acces redus la bogatia pe care o creau prin munca lor. Ei raman relativ saraci, in vreme ce bogatia acumulata de clasa proprietarilor sporeste. In plus, odata cu dezvoltarea fabricilor moderne si cu mecanizarea productiei, munca devine in mod frecvent plicticoasa si extrem de opresiva.

Conceptul lui Marx referitor la clasa ne conduce catre inegalitatile societatii structurate obiectiv. Clasa nu se refera la convingerile pe care le au oamenii in legatura cu pozitia lor, ci la conditiile obiective care permit unora sa beneficieze de un mai mare acces la recompensele materiale decat altii.

c) Teoria elitelor

Pentru Vilfredo Pareto (1916), nici stratificarea, nici schimbarea nu se explica corect prin conflictele rezultate din proprietatea asupra mijloacelor de productie. Fundamentul stratificarii poate fi la fel de bine forta militara sau puterea politica. Lupta de clasa nu va disparea prin eliminarea conflictului dintre munca si capital. Vom asista pur si simplu la aparitia altor conflicte, intemeiate pe alte diviziuni, ce sunt tot atatea expresii ale eterogenitatii sociale, fara indoiala conceptul paretian cel mai important.

Eterogenitatea trebuie extinsa atat la planul valorilor, cat si la cel al grupurilor constitutive ale societatii. Eterogenitatea valorilor interzice reificarea societatii. Eterogenitatea structurala semnifica existenta unei stratificari si a unei opozitii intre masa indivizilor si elita. Pareto defineste elita sau elitele in doua moduri diferite, dar complementare. In conformitate cu primul, elita este o categorie sociala compusa din indivizi ce au nota cea mai mare in ramura lor de activitate. Acestia sunt, de pilda, oamenii de stat, ofiterii superiori, savantii, artistii, cei care au venitul cel mai ridicat. Aceasta definitie obiectiva si neutra, care subliniaza inegalitatea dintre indivizi, este abandonata in beneficiul alteia, intemeiata pe existenta puterii. In acest ultim caz, elita este alcatuita din cei care exercita functii conducatoare in plan politic sau social. Pareto imparte aceasta clasa in doua, elita guvernamentala, ce joaca un rol esential in conducerea statului, si elita nonguvernamentala. Pentru el, elita guverneaza in toate societatile, indiferent de regimul politic sau de institutiile economice. Inegalitatea este posibila, deoarece cei putini la numar guverneaza masa. Fundamentul stratificarii este, intr-adevar, puterea. 

d) Teoria weberiana

Teoria weberiana se vrea, deopotriva, o critica, dar si o imbogatire a modelului marxist de stratificare.

Cand analizam stratificarea, precizeaza Max Weber (1904), trebuie sa avem in vedere cele trei dimensiuni:

. economica;

. statutara;

. politica.

Cele trei dimensiuni sunt corelate. Corelatia nu inseamna nici cauzalitate cu sens unic, nici determinism. O pozitie inalta pe una din dimensiuni poate favoriza detinerea unui loc similar in celelalte doua ierarhii. Dar, desi cauzalitatea este circulara intre cei trei poli, diferentele de repartizare a indivizilor in functie de cele trei dimensiuni nu pot fi intelese si explicate decat daca presupunem ca sunt autonome.

Clasa ne trimite la dimensiunea economica. Ea este definita ca ansamblu de indivizi ce au interese economice comune, referitoare la detinerea de bunuri si la sansele de a-si crea un venit in conditiile oferite de piata bunurilor si de piata muncii. Mai precis, indivizii se repartizeaza la nivelul pietei. Ca si Marx, Weber considera ca proprietatea este categoria fundamentala a pozitiei de clasa, iar tipul de proprietate dominant variaza de la un sistem economic la altul: o economie capitalista este radical diferita de o economie bazata pe sclavie; fiecare tip creeaza o stratificare anume. Dar, spre deosebire de Marx, Weber socoteste ca o analiza aprofundata a claselor presupune sa luam in considerare nu numai aspectul dominant al proprietatii intr-o economie, ci si celelalte tipuri de bunuri detinute.

Daca proprietatea defineste "clasele avute", monopolul exercitat asupra serviciilor determina la randul sau "clasele achizitoare". Oferta de servicii propuse de bancheri, negustori sau practicantii profesiilor liberale, de pilda, este evaluata pe piata, iar aceste clase sunt cu atat mai puternice, cu cat cererea este mai mare.

Invers, proletariatul nu detine nici un monopol asupra ofertei de servicii. Numarul muncitorilor, nivelul lor scazut de calificare, precum si lipsa de organizare ca grup de presiune eficienta nu le permit sa exercite un control economic al pietei. Weber recunoaste specificitatea claselor mijlocii, dar care nu sunt un reziduu. 

Cea de-a doua dimensiune, ordinea statutara, se refera la onoarea sociala sau prestigiu. Ea presupune existenta unei vieti comunitare bazate pe relatii continue si un minim consens cu privire la anumite norme si valori. Ierarhia statutelor sau prestigiului se intemeiaza pe judecati de valoare, pe evaluari facute de membrii comunitatii. "Grupurile de statut" se deosebesc prin stilul lor de viata, exprimat prin nivelul de educatie, prestigiul conferit de nastere sau profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale. Indivizii fiecarui grup de statut intretin mai frecvent relatii sociale intre ei decat cu celelalte grupuri de statut. Fiecare se straduieste sa-si sublinieze identitatea, sa se deosebeasca de ceilalti, sa sporeasca distanta care il separa de inferior si sa se apropie astfel de superior. Prin consumul sau excesiv si ostentativ, prin anumite practici culturale sau sportive ce presupun multi bani si o indelungata educatie, prin anumite obiceiuri, un grup se apara de intrusi si isi asigura, din partea membrilor celorlalte grupuri, recunoasterea temeiniciei prestigiului sau. Chiar in societatile democratice, in care egalitatea conditiilor este admisa, asistam pe termen lung la cristalizarea acestor grupuri si la constituirea unor veritabile aristocratii, ba chiar caste, in care accesul este aproape imposibil.

Ierarhia statutara depinde in mod evident de ordinea economica, dar se intampla deseori si invers. Ca atare, proprietatea nu este un criteriu de repartitie statutara; si, totusi, uneori devine astfel. Pe de alta parte, o pozitie inalta intr-o ordine statutara poate ameliora situatia profesionala a unui individ. Dar influenta reciproca nu inseamna identitate: cele doua ierarhii nu se suprapun.

Cea de-a treia dimensiune a stratificarii este politicul, intruchipat in grupuri politice si partide. Aceasta ordine depinde de existenta unor birocratii ce au in fruntea lor o conducere. Pozitia unui individ in aceasta ierarhie este functie de influenta pe care o poate exercita in cadrul unei actiuni comune. Actiunea poate fi o cauza ideala, cum ar fi realizarea unui program sau a unor obiective personale, economice sau simbolice. Subliniind autonomia acestei dimensiuni, ii vom putea identifica pe cei care detin aceasta putere fara a se bucura in mod obligatoriu de pozitii inalte in celelalte doua ierarhii. Organizarea partidelor depinde de felul in care este stratificata societatea in functie de statut si clase. Ele variaza in functie de structura de dominatie, deoarece obiectivul sefilor de partid este cucerirea puterii in cadrul comunitatii. 

2. Mobilitatea sociala

Atunci cand studiem stratificarea, trebuie sa avem in vedere nu numai deosebirile dintre pozitiile economice sau ocupatii, ci si ceea ce li se intampla indivizilor care le ocupa.

Putem considera mobilitatea drept rezultatul unei selectii de indivizi in urma interventiei unei suite de mecanisme proprii anumitor agenti, precum familia, scoala, biserica, birocratiile. Aceste instante controleaza, orienteaza, determina in mod direct pozitia indivizilor in interiorul propriei lor stratificari si, indirect, statutul membrilor societatii la nivel macrosocial. Locul si importanta acestor agenti de selectie variaza de la o societate la alta: pentru o anumita societate, familia este instanta de orientare cea mai importanta, pentru o alta, biserica sau armata; pentru o a treia, scoala si competenta dobandita in cadrul anumitor organizatii.

Termenul de mobilitate sociala se refera, prin urmare, la miscarile indivizilor si grupurilor intre diferite pozitii socioeconomice. Mobilitatea verticala inseamna miscarea in sus sau in jos pe scara socio-economica. Cei care castiga, din punctul de vedere al proprietatilor, al venitului sau al statutului se considera ca sunt mobili ascendent, in timp ce aceia care se misca in directia opusa sunt mobili descendent.

In societatile moderne exista, de asemenea, mobilitate laterala, care se refera la miscarea geografica intre cartiere, orase sau regiuni. Deseori, mobilitatea verticala si cea laterala sunt combinate. De exemplu, un individ care lucreaza intr-o companie dintr-un oras poate fi promovat intr-un post superior intr-o filiala a firmei localizata intr-un alt oras sau chiar intr-o alta tara.

Exista doua modalitati de studiere a mobilitatii sociale. In primul rand, putem examina carierele indivizilor - gradul in care se misca in susul si in josul scarii sociale pe parcursul vietii lor de angajati. Acest lucru este, de obicei, denumit mobilitate intragenerationala. In mod alternativ, putem analiza masura in care copiii au aceleasi ocupatii ca si parintii sau bunicii lor. Mobilitatea de la o generatie la alta se numeste mobilitate intergenerationala.