Scurt istoric privind evolutia folosirii substantelor stupefiante

Scurt istoric privind evolutia folosirii substantelor stupefiante.

Problema drogurilor - acest flagel al secolului XX- trebuie tratata complex. Nu este de ajuns sa vorbesti numai despre droguri trebuie amintite si crima organizata, estorcarile, spalarea banilor, santajul, contrabanda etc.

Anual peste 320 miliarde de dolari sunt spalati prin vasta retea bancara internationala. Acestea nu se pot identifica din uriasa masa de capitaluri de peste 1300 de miliarde de dolari ce trec dintr-o mana in alta in fiecare zi.

Paradisurile fiscale si bancare s-au dezvoltat incepand cu anii '70 pentru functionarea pietelor europene si reciclarea petrodolarilor si pentru a gazdui banii rezultati din traficul de droguri. Drogurile strabat aproape intreaga istorie a omenirii: de la geto-daci, romani, vikingi pana la azteci si iranieni. Dovezi: Sumer - 7000 iH.

Campuri de cultivare a drogurilor exista in Bolivia, Peru, Columbia, Mexic, America Centrala, URSS, America de Nord, Europa, Turcia, Liban, India, Birmania, Laos, Pakistan, Afganistan, Iran.

Deplasarea traficantilor se face de obicei pe ruta Beirut (Tripoli) - Cipru - Europa Occidentala. De aceea, lucrarea de fata se vrea sa fie sinteza informatiilor despre investigarea traficului stupefiantelor.

Drogurile au fost cunoscute inca de pe vremea stramosilor nostri deoarece Manea Neagra a reprezentat "placa turnanta a marelui trafic si a schimbarilor internationale".[1]

Migratorii care au sosit in Carpatii de Nord, Valea Dunarii sau Banat si anume: geto-cimerienii, sarmatii si alanii, au adus cu ei si "forme de civilizatie", nascute in Asia anterioara, de exemplu folosirea excitantelor inaintea bataliilor. Aceste migratii sunt o prefigurare a cailor de transport viitoare pe care se traficheaza ilicit importante cantitati de droguri.

Proprietatile laurului erau cunoscute: folclorul romanesc pastreaza cateva expresii: "am mancat laur" (a respinge o acuzatie), "a culege lauri" (a deveni renumit), "s-a culcat pe lauri" (delasare).

Se cunoaste faptul ca intre Carpati, Dunare si Marea Neagra se practica trepanatia craniana, pentru efectuarea careia chirurgul folosea ori droguri "soporifice", fie fumigatii cu substante narcotice care aveau efecte carmant-anestezice, expectorante sau cicatrizante. De exemplu, sucul de mandragora amestecat cu vin, era cel mai des utilizat narcotic. Dioscoride afirma ca "acela care ia morion-mandragora adoarme de indata si acest somn letargic dureaza 3-4 ore; in acest timp o operatie va fi suportata cu usurinta".[2]

Geto-dacii erau si ei, prin achizitie proprie, depozitarii secretelor drogurilor. Herodot aminteste de o institutie aparte, una rituala, de o cruzime aparte - aceea ca practicarii sacrificiilor umane: "la fiecare patru ani aruncau sotii ( . ) Trimiterea solului se facea astfel: cativa dintre ei, asezandu-se la rand, tin cu varful in sus trei sulite, iar altii, apucandu-l de maini si de picioare pe cel trimis de Zalmoxis, il leagana de cateva ori, facandu-i vant, il arunca in sus peste varfurile sulitelor ( . ) Tot ce au de cerut ii spun solului cat mai este in viata".[3] Acest obicei barbar de a sacrifica oameni a durat pana in preajma razboaielor purtate de Traian impotriva geto-dacilor. Se crede ca respectivii soli erau drogati ca si la unele ceremonii funerare unde, femeile se sinucideau la moartea sotilor lor.

Stefan cel Mare si Sfant (1457-1504) a fost vegheat de Ieronimo de Cesena - medicul evreu al hanului tatarilor si un barbier din Buda care erau cunoscatori buni ai drogurilor: teriaca din traditia romano-bizantina si din traditia musulmana; canepa indiana si macul opaiceu.

Ilies Voda (1546-1551) si fratele sau Stefan Voda (1551-1552), fiii lui Petru Rares, au imprumutat obiceiuri turcesti, primul trecand la mahomedanism cu numele de Mehumet.

Au existat si cazuri de dependenta de droguri. Astfel, primul caz este al lui Constantin Racovita Cehan (domn al Tarii Romanesti intre 1753-1756, 1763-1764 si al Moldovei 1749-1753, 1756-1757) "de atata era de strasnic ca manca ofion-opiu dimineata si la vreme de chindii, bea plin cu ulciorul".

In Transilvania existau farmacii denumite "apoteci" sau "patilarii" car aveau in inventarele proprii droguri sau substante mixate si le valorificau dupa prescriptii medicale sau dupa propriile recomandari. Se foloseau frecvent: cornul secarei, cucuta, maselnita, feriga, matraguna, vascul s.a. Exista numeroase referiri la importul de produse sau substante precursor al traficului viitor. Prima referire este data de 14 martie 1382 cand regele Ludovic al Ungariei interzicea exportarea din Sibiu catre Tara Romaneasca a unor condimente: piperul, sofronul etc.

Stolnicul Constantin Cantacuzino a fost acuzat ca si-a ucis, ajutat fiind de nepotul sau Constantin Brancoveanu, propriul frate, pe Stefan Cantacuzino, domnitor intre anii 1678-1688.

Alt caz este acela al domnitorului Grigore Ghica care moare in 1752 "rau doftorit de doftorul cel mare, Mihail Manu, care, pentru dare multa de bani, i-a oranduit teriaca cereasca"[4]. In general, drogurile s-au folosit in scop terapeutic sau ca antidoturi contra diferitelor otravuri, decat in scopuri criminale.

In 1920 la Curtea de Arges, in Biserica Domneasca a lui Neagoe Basarab, s-a descoperit mormantul intact al unuia dintre primii voievozi ai Valahiei in care exista o bogata si grea pafta dupa care era camuflata o cutiuta plina cu substante afrodisiace.

In 1955 la Gadistea Muscelului, e descoperita intr-o locuinta geto-daca o trusa medicala care continea pensa, bisturiu si un recipient de lut pentru alifii.

La Cluj a fost descoperit intr-un mormant din secolul X sau XI un craniu de barbat cu multe incizii circulare, dar si cu o urma neclara de trepanatie.

La Hunedoara s-a descoperit un al doilea craniu care a apartinut unui ostas ranit de un buzdugan si care prezenta o trepanatie craniana ovala cu marginea ingrosata, deci cu tesutul osos refacut.

Dictionarul Explicativ al Limbii Romane (editia 1975) explica faptul ca substantivul "tiriac" este "un preparat medicinal care contine opiu intrebuintat in trecut ca anestezic", provenit din turcescul "tiryak".

Negutatorilor sau spiterilor care vindeau pe langa diferitele marfuri si medicamente, Dimitrie Cantemir, citat de Pompei Gh. Samarian, le spunea apotecarilor "acela ce sade la pravalie, si mai deadins acela ce vinde erbi de doftorie".[5]

Domnitorul Alexandru Sutu (1818-1821) a poruncit unei comisii formate din medicii munteni Ilie Vlasopol, Silvestru Filiti, C.Darvari, C. Caracas, Mihai Histru si la doi specialisti ai Consulatului Austriei la Bucuresti, sa elaboreze un nou regulament de functionare al spiterilor. Acest act a inlocuit din 4 noiembrie 1818 nizamul lui Alexandru Ipsilanti din 15 mai 1797 si cuprinde dispozitii de interes pentru cei ce studiaza trecutul drogului in Romania, cum ar fi acela ca drogurile trebuie sa fie cele prevazute in farmacopeea din 1814 sau ca nici un farmacist nu are dreptul sa deschida o farmacie "fara hrisov domnesc". Art. 19 prevede expres ca "Bacanii, evreii si argintarii, care aduc si pun in vanzare medicamente periculoase, ca sublimat, opiu, arsenic si specimene periculoase ( . ) ci numai en-gros ( . ) pentru care scop politia sa le trimita acum indata . "[6]

Pentru punerea in executare a acestei dispozitii, Agia trebuia sa aiba in atentie "cu toata strasnicia pontul al 19-lea si al 20-lea", adica cele ce faceau referire la comercializarea drogurilor si substantelor toxice, dar si practicarea clandestina a profesiunii de medic.

In 1995 s-a descoperit la Directia Generala a Arhivelor Statului, intre file ingalbenite, un plic cu un gram de substanta alba, cristalina ce dateaza din 1915, denumita argotic in epoca "Papagalul alb".

In timpul primului razboi mondial, mai ales dupa revolutia rusa din 1917, cat si dupa razboi, a crescut simtitor numarul consumatorilor de droguri si au aparut bande care foloseau morfina si cloroform pentru a jefui calatorii din trenurile de pe diferite rute interne.