Socializarea copilului in familie

Socializarea copilului in familie

Procesul de socializare este un proces social prin care individul uman, membru activ al societatii, parcurge transformari succesive, un proces continuu de interactiune, inegal ca intensitate, care da unei fiinte potential sociale posibilitatea sa-si dezvolte o identitate, un ansamblu de idei, o gama de deprinderi. Esenta acestui proces consta in aceea ca societatea incearca, prin agentii de socializare, sa transforme individul astfel incat sa corespunda normelor si valorilor ei. Prin socializare copilul este condus spre dobandirea regulilor vietii, a obisnuintelor, a modurilor de a gandi, a credintelor si a idealurilor conforme cu mediul social in care a crescut.

Prin socializare se transmit si se structureaza:

- modalitatile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);

- modele sociale de comportament pe baza unor norme functionale considerate ca valori intr-o anumita cultura;

- seturi instrumentale (modalitati de cunoastere, de invatare etc.);

- posibilitati de relationare interpersonale ca si forme de comportament caracteristice vietii de grup;

- modelarea motivational-afectiva a individului.

In asertiune general acceptata, socializarea inseamna asimilarea experientei sociale (cunostinte, norme, idealuri, roluri), formarea capacitatilor actionale, a conceptiilor, a trasaturilor de personalitate, a inteligentei sociale, dezvoltarea trebuintelor, motivelor si a aspiratiilor personale si colective.

In psihologie procesul de socializare a copilului este privit ca un aspect esential al dezvoltarii personalitatii, cercetarile in aceasta directie bazandu-se pe teoriile unor personalitati marcante ca L.S. Vigotski, J. Piaget. H. Wallon, fiecare axandu-se pe anumite aspecte ale socializarii copilului. L.S. Vigotski scoate in evidenta faptul ca socializarea este o permanenta confruntare a copilului cu mediul sau social in care el invata limba, ajungand astfel la socializarea gandurilor si ideilor sale. J. Piaget accentueaza rolul cunoasterii patrimoniului psiho-ereditar in evaluarea rezultatelor obtinute si a celor urmarite in procesul de socializare, deoarece datorita caracteristicilor ereditare ale copilului, "procesul socializarii nu se reduce la a fixa anumite amprente pe o tabula rassa".[1] Totodata, Piaget afirma realizarea socializarii prin interactiuni, spontane sau dirijate, dintre om-om si om-obiect, un rol important detinandu-l conexiunile cu mediul. Socializarea cuprinde, in echilibru, cele doua procese de acomodare la mediu cand i se cere sa respecte reguli si norme si asimilare a mediului, dimensiuni al caror echilibru conditioneaza o socializare constructiva, construita pe etape. Pentru ca fiecare etapa are ca suport achizitiile celei anterioare, daca o etapa nu este parcursa urmatoarea nu poate fi bine formata si atunci se ajunge la comportamente deviante, handicapuri afective, intelectuale create chiar de cei ce actioneaza direct asupra formarii personalitatii copilului.

Socializarea este privita in dinamica celor doi factori reprezentati de mediu social si individ, in sensul in care invatarea sociala se petrece sub influenta ambiantei sociale din care insa face parte si individul ce devine astfel atat socializat cat si agent socializant. Cercetarile din acest domeniu pornesc de la ideea ca societatea, sistemul de valori si cultura influenteaza persoana mai mult prin intermediul grupurilor mici ca familia, gradinita, grupul de covarstnici, scoala, atragand atentia asupra prioritatii raporturilor interpersonale ca si factori de influentare a dezvoltarii psihice a copilului.

In orice societate familia constituie factorul primordial al formarii si socializarii copilului, ca si cadru fundamental in interiorul caruia sunt satisfacute nevoile sale psihologice si sociale si implinite etapele intregului sau ciclu de crestere si dezvoltare, prima colectivitate integratoare ce conditioneaza toate achizitiile ulterioare. In copilarie se realizeaza socializarea primara ce reprezinta tocmai acest proces de transformare a copiilor in adevarate fiinte umane sociale, prin invatarea valorilor de baza, prin pregatire si limbaj, proces cu caracter profund afectiv, spre deosebire de celelalte forme de socializare, secundara si continua, orientate spre neutralitate afectiva.. Socializarea primara (sau de baza) permite deprinderea regulilor de comportare, a normelor si valorilor ce pot fi asimilate la varste mici si care constituie bagajul informational si afectiv al oricarui individ.[2]

O dezvoltare pozitiva din punct de vedere psihologic si social se intalneste la copii atunci cand acestia sunt crescuti in familii, de catre parintii lor.

In perioada copilariei socializarea are un puternic caracter matern, asociat, intr-o anumita masura, cu influenta intensa a tatalui. Initierea copilului in viata umana, invatarea de catre acesta a principalelor mijloace in evolutia catre un comportament autonom, invatarea limbii, insusirea valorilor se realizeaza in relatia cu mama, ca fiind primul model de la care preia cunostinte si isi insuseste deprinderi. Comportamentele sociale elementare sunt achizitionate de catre copil prin simpla observare si imitare a modelelor externe de conduita, imitatia fiind la copil unul dintre cele mai importante mijloace de acumulare a experientei sociale, de invatare a modurilor de comportare si adaptare la diferite actiuni si imprejurari ale vietii. Insusirea comportamentelor sociale complexe- atitudinile, convingerile, mentalitatile, scopurile si motivele este asigurata de alte forme de invatare sociala, forme care se situeaza in continuarea imitatiei. Identificarea este una din aceste forme, ca si proces de cunoastere si invatare ce ofera o explicatie a modului in care copilul invata un nou comportament, rolurile sociale si cum isi dezvolta controlul intern si constiinta. Identificarea reprezinta un proces fundamental in socializarea copilului, care incorporeaza reguli, stiluri de comportament pe care le transforma in mod de a fi corespunzator, incat sa nu fie supus izolarii sau chiar excluderii sociale.[3]

In copilarie debuteaza constiinta de sine: pe masura identificarii sale ca fiind cel care realizeaza diferite actiuni si apoi verbalizand aceasta relatie, copilul dobandeste certitudinea identitatii sale. Identitatea se dobandeste prin fuziunea dintre subiect si modelul sau, astfel incat copilul, in conformitate cu modelul parental, se va construi pe sine, va simti ca exista si se va recunoaste prin raportare la altii, atat ca fiinta singulara dar si identica cu ceilalti. Prin intermediul relatiilor intretinute in familie, al comunicarii si experientei copilul va dobandi identitatea personala, sentimentul permanentei sale, sentiment esential pentru adaptarea ulterioara la schimbari si pentru evitarea aparitiei tulburarilor de personalitate, va fi capabil sa intretina relatii adecvate cu ceilalti, va fi preocupat pentru altii, va dezvolta un comportament cooperativ si umanist, va fi increzator si neafectat de criza de identitate. Parintii il vor ajuta sa depaseasca crizele specifice copilariei, momente importante ale intaririi eu-lui iar daca ei orienteaza pozitiv aceste opozitii atunci copilul se va adapta usor si va capata capacitatea de a-si desfasura actiunile conform modelelor sociale. Nedobandirea propriei identitati il va determina sa devina o victima sociala, un tanar "in deriva", frustrat si lipsit de nazuinte realiste. Achizitiile acestui stadiu au ca fundament deschiderea catre lume, fiind deosebit de important intrucat ofera o orientare in si catre lume, conturand limitele receptivitatii ulterioare a individului si construind primul univers al copilului ca univers de semnificatii si ca realitate pe care el o interiorizeaza, facand-o a sa.

Familia este cel mai important agent de socializare, locul in care copiii invata sa devina umani si in care se formeaza conduitele sociale de baza si de inceput, functia sa de socializare fiind realizata in patru situatii specifice:

- situatia de educatie morala- ce are la baza relatiile de autoritate cu ajutorul carora copilului i se transmit regulile morale, familia fiind cadrul principal in interiorul caruia acesta isi insuseste primele notiuni cu privire la datorie, responsabilitate si interdictie, marcand dezvoltarea unei structuri generalizate a constiintei morale ;

- situatia de "invatare cognitiva" prin care copilul invata sistemul de cunostinte, atitudini si deprinderi necesare convietuirii in societate;

- situatia ce angajeaza imaginatia, dezvoltand gandirea participativa si capacitatile creatoare;

- situatia de "comunicare psihologica" prin care se dezvolta afectivitatea specific umana, atat de necesara dobandirii unui echilibru moral si psihologic.[5]

Urmarind formarea personalitatii copilului se poate afirma despre procesul de socializare ca are un caracter intentional, in urma caruia copilul capata comportamente dezirabile in vederea integrarii in viata sociala.

Numai prin transmiterea acestor linii de ghidare pentru dezvoltarea personalitatii copilul poate deveni om, in sens social, caci el internalizeaza profund modelele formative exercitate de parinti, la nivelul structurii sale de personalitate aflate in formare. Copilul trebuie ajutat in sensul pregatirii pentru integrare iar familia, ca prim grup cu care copilul are contact continuu, incepe procesul modificarii lui intr-un individ ce va fi capabil sa functioneze si evolueze coerent si productiv in viitor. Socializarea dezvolta la copil trasaturile psihice constante prin care el isi capata o identitate in raport de ceilalti semeni iar familia constituie matricea in care se realizeaza aceasta identitate. Trasaturile psihice pe care le dezvolta socializarea nu sunt innascute ci sunt dobandite inca din primii ani de viata, determinand un mod constant si bine definit de "a fi".

Instrumentul privilegiat al socializarii si continutul acesteia este limbajul, prin a carui interiorizare copilului ii sunt furnizate modele de conduita, aplicabile imediat sau in situatii ulterioare pentru viata cotidiana. Socializarea se realizeaza in primul rand prin limbaj, invatat de catre copil de la adulti in experienta cotidiana, fiind prima si cea mai importanta "unealta"pe care copilul trebuie sa o stapaneasca, instrumentul prin care poate actiona asupra altora si cu ajutorul caruia isi va insusi numeroase cunostinte si priceperi, cel ce ii va inlesni acomodarea si cucerirea mediului ambiant.

La inceput cuvintele nu spun nimic copilului, fiind simple sonoritati dar, pe masura ce sunt asociate cu aceleasi obiecte sau fiinte capata inteles: semnificatiile sunt fixate in functie de experienta pe care o dobandeste copilul, sunt corectate si precizate de catre parinti si, mai tarziu, de catre societate. Invatarea termenilor inseamna insusirea unui vocabular ce include toate cunostintele variate, experienta de viata a parintilor si implicit a societatii din care fac acestia parte. Prin limbaj parintii actioneaza asupra copilului, urmarind coordonarea activitatii lui, declansarea unor actiuni sau a unor reactii, prin diferite expresii ii comunica stari afective, indeosebi emotii si sentimente

Progresul invatarii limbajului se realizeaza concomitent cu progresul gandirii si, invatand sa comunice, copilul merge spre o organizare din ce in ce mai complexa a gandirii, care il va ajuta sa-si explice aspectele importante ale realitatii si sa rezolve situatiile-problema, inerente in viata sa . De la o gandire implicata in miscare si perceptie copilul va ajunge, dar numai in prezenta limbajului, la capacitatea de a realiza rationamente, ajutat bineinteles de adult, pe masura dezvoltarii sale psihice.[6]

Aceste cunostinte pe care el le dobandeste nu ar putea fi valorificate daca nu ar capata si deprinderi adecvate. Prin experienta si formare copilul dezvolta aptitudini si deprinderi caci parintii, ilustrandu-i si implicandu-l in formele fundamentale de activitate ale omului: joc, invatare si munca, favorizeaza dezvoltarea acestora, supusa in mod esential imprejurarilor mediului.

De aceea caracterul favorabil al conditiilor mediului familial: educatie, stimulare, pretuire si valorificare, va influenta decisiv structurarea si manifestarea aptitudinilor. Stimuland permanent copilul parintii ii dezvolta nu doar aptitudini senzorio-motorii astfel incat acesta sa fie capabil sa execute actiuni directe cu si asupra obiectelor, in vederea satisfacerii unor nevoi curente, ci si aptitudini intelectuale - proprii tuturor oamenilor - care ii vor permite adaptari bune la universul caracteristic fiecarei varste si, pentru viitor ii vor forma capacitatea de a se descurca in situatii sociale, de a se relationa si intelege cu ceilalti semeni. In atentia familiei trebuie sa stea in permanenta perfectionarea inclinatiilor personale astfel incat potentialul ereditar sa fie exploatat cum trebuie.

Socializarea primara implica, pe langa dimensiunea cognitiva si o importanta dimensiune afectiva. Copilul se identifica emotional cu persoanele semnificative din viata lui, preluand rolurile si atitudinile acestora si transformandu-le in roluri si atitudini proprii si face din lumea traita a acestora, ca unica lume posibila, propria lume, realitatea insasi.[7]

Avantajul socializarii in familie consta tocmai in aceea ca ea se realizeaza intr-un climat de afectivitate ce faciliteaza transmiterea si insusirea valorilor si normelor sociale. Natura contactelor cu cei din jur, climatul socio-afectiv, genereaza si intretin trairi emotionale de o anumita calitate, formeaza atitudini si reglaje corespunzatoare. Rolul pozitiv al familiei in procesul socializarii este demonstrat de natura legaturii afective particulare si diversificate care ii uneste pe membrii, de rolul securizant necesar lentei maturizari a copilului, de faptul ca, datorita permanentei sale, il invata pe copil sa traiasca in durabil.

Nici o manifestare de tandrete nu trebuie infranata sau blocata astfel incat sa nu se creeze un climat putin favorabil cresterii si dezvoltarii personalitatii. Familia ca mediu afectiv ofera prin tandrete "vitamina psihologica necesara cresterii copilului iar neachitarea de aceasta functie nutritiva spirituala constituie unul din marile defecte ale parintilor."[8] Factorii afectivi au cea mai mare importanta in aceasta situatie iar climatul familial trebuie sa fie caracterizat de dragoste, de relatii destinse si deschise astfel incat sa nu-i cultive "teama de a nu gresi", provocandu-i temeri sau blocaje emotive. Mediul de viata trebuie organizat cu cele mai adecvate si eficiente modalitati pe principiul invatarii active si participative ca baza a motivatiei ulterioare, motivatie ce faciliteaza transformarea influentelor mediului si educatiei familiale in componente psihice.

Se poate astfel afirma ca importanta familiei in primii ani de viata este covarsitoare incat da nastere unui fel de determinism al traiectoriei viitoare si faptul ca integrarea este in buna masura determinata de achizitiile facute in copilarie prin socializare, in urma carora copilul va construi, din perspectiva celor invatate, realitatea pe care o cunoaste.

Sintetizand, se poate spune despre socializare ca formeaza educatia, stapanirea instinctelor si nevoilor, satisfacerea lor intr-un mod prevazut de societate, insufla aspiratii si nazuinte, permite transmiterea unor cunostinte si asigura formarea de calitati necesare in viata. Actionand direct asupra trasaturilor de personalitate familia faciliteaza trecerea de la un comportament normativ, reglat din exterior, la un comportament normal reprezentat de faptul ca fiinta tanara va fi caracterizata de autoreglare si autonomie morala.[9]

Influenta pe care societatea o exercita prin familie este colosala, copilul fiind in intregime culturalizat in raport cu societatea din care face parte iar familia incepe, pe o configuratie psihologica specifica, sa dezvolte personalitatea de baza. Respectand modelul interior al copilului dar vizand ideea organizarii si modelarii personalitatii, familia trebuie sa urmareasca construirea unei individualitati caracterizate de armonie. Parintii transmit valori, credinte si conceptii despre lume, cunostinte, obiceiuri si limba, iar evolutia personalitatii copilului rezulta tocmai prin integrarea acestor semnificatii, criterii, simboluri si modele actionale.

Raportandu-se regulilor societatii, familia creeaza temelia adaptarii copilului in vederea integrarii corespunzatoare in campul psiho-social. Integrarea rezulta din formarea unei unitati si totalitati psihice. Prin concurenta mediului intern al copilului si mediul extern se ajunge la o dezvoltare deplina si unitara a insusirilor lui, la o constructie proprie care il defineste ca individualitate, la un comportament tipic si unic, specific personalitatii optim echilibrate. Nerespectand ansamblul de norme si valori elaborate social parintii ii vor forma si copilului un sistem deficitar de personalitate, cauza a unui echilibru precar, sursa a unor impedimente de adaptare.

Desi rolul familiei se schimba pe masura ce copilul se dezvolta, portretul de responsabilitate sociala al acesteia nu scade in intensitate pentru ca ceilalti agenti de socializare ii subliniaza permanent importanta. Chiar daca atitudinea fata de parinti trece de la apropierea afectiv-simbolica la alte forme de relatii (cerute de particularitatile lui psihice in formare), copilul va resimti intotdeauna nevoia de familie, care isi va manifesta neincetat suportul in vederea depasirii urmatoarelor "episoade dramatice" din anii pubertatii si ai adolescentei.[10]

Individul ca existenta naturala este determinat in mod esential genetic, prin legile ereditatii, iar configuratia sa bazala morfofunctionala determina o structura bio-psihica. Aceasta structura nu determina profilul si structura psihica de ansamblu a sistemului uman, ci doar favorizeaza in incidenta aleatorie calitativ diferita de la un individ la altul doar numai anumite trasaturi, dimensiuni si particularitati psihice initiale, bazale, fundamentale, un tonus bazal particular. Individualitatea este opera influentei sociale ce se exercita asupra individului, insa, oricat de dependent ar fi individul de societate, influenta sa independenta asupra societatii nu este neglijabila daca se iau in vedere statutul si rolurile sale. Omul, ca fiinta activa este un creator de societate si de oameni, un factor activ de transfomare a mediului si de infrumusetare a vietii.

Omul nu se poate realiza ca personalitate decat in cadrul societatii dezvoltandu-si potentialitatile si subordonandu-i-se. Pentru om adaptarea se realizeaza in raport cu mediul natural si mijlocit prin intermediul modelelor formatoare, prin integrarea muncii si prin existenta mediului social in raport cu care se realizeaza adaptarea omului. Intreaga evolutie a copilului este reductibila la un proces de socializare care incepe odata cu nasterea si chiar inaintea acesteia. Pavel Muresan propune urmatoarea definitie conceptului de socializare: "proces de integrare si adaptare a persoanei la viata sociala prin insusirea in cadrul familiei, scolii, institutiilor, organizatiilor, profesiei, a produselor culturale care ii permit convietuirea in societate: limba si alte mijloace de comunicare, modele culturale ale societatii respective, modurile de gandire, profesiunea, normele si valorile morale, juridice, stiintifice, politice, rolurile sociale, etc." Invatarea sociala reprezinta unul din mecanismele de baza ale socializarii. Copilaria ca prima etapa a vietii, se intinde pe o perioada de aproximativ zece ani si constituie etapa de maxima importanta pentru intreaga dezvoltare ulterioara. Traseul insertiei individului in viata sociala plenara, care incumba si dezvoltarea personalitatii sale axiologice, nu este unul liniar si uniform. Se pot desprinde doua mari faze: socializarea primara si socializarea secundara.

SOCIALIZAREA PRIMARA

Socializarea primara - sau socializarea propriu-zisa - are loc in copilarie si prin care individul, nascut doar cu potentialitati pentru viata sociala, devine un membru efectiv al ei, achizitionand cunostinte, deprinderi, atitudini si comportamente umane. Se interiorizeaza lumea sociala, se cristalizeaza versiunea subiectiva a realitatii (socio-umane) obiective. Agentii ce mediaza aceasta interiorizare (internalizare) sunt in primul rand persoanele semnificative (G. H. Mead ii denumeste " significant others"[12]) si, intrucat copilul se naste intr-o structura sociala data, persoanele semnificative (dintre care parintii ocupa locul central) ii sunt oarecum impuse. Acesti "altii" relevanti, apropiati cu care copilul se identifica, ii mediaza realitatea modificand-o in raport cu propria lor experienta de viata si cu propria lor pozitie in spatiul social. "Lumea sociala apare, astfel, personalitatii in dezvoltare, filtrata prin aceasta dubla selectivitate (statutul economic si profilul axiologic al persoanelor semnificative). De exemplu, un copil din paturile sarace nu numai ca absoarbe perspectiva respectivelor paturi asupra lumii sociale, ci o absoarbe colorata de particularitatile atasate ei de parintii lui."

In procesul interactiunii dintre individul in crestere si ceilalti, are loc formarea eului si a identitatii de sine. Treptat, prin socializarea primara, copilul ajunge la transgresarea situatiilor si persoanelor specifice, invata roluri si atitudini generale. Daca mama arata intotdeauna o atitudine negativa fata de el cand se murdareste in timpul mesei si daca aceasta atitudine va fi manifestata de alte persoane semnificative (tatal, sora mai mare, etc.), generalitatea normei se va extinde in subiectivitatea copilului. Pasul decisiv urmeaza cand el realizeaza ca toata lumea inconjuratoare este impotriva practicii vizate. Trecerea de la rolurile si atitudinile unor persoane semnificative concrete la un "altul generalizat" reprezinta recunoasterea societatii ca atare si atingerea stabilitatii, a consistentei si continuitatii propriei autoidentificari. Copilul isi reprezinta acum nu numai o identitate personala fata de cutare sau cutare persoana, ci si o identitate in general, care, subiectiv, este resimtita ca aceeasi, indiferent de indivizii pe care ii intalneste.

Prin socializarea primara se stabileste o simetrie, bineinteles nu totala, intre realitatea obiectiva si cea subiectiva. Continutul specific, ordinea si programul a ceea ce se interiorizeaza variaza de la o cultura la alta, de la unele grupuri sociale la alte grupuri. Copilul nu alege persoanele semnificative, identificarea cu ele este cvasiautonoma. Lumea apare copilului ca o lume sociala, reala, asa cum o definesc ceilalti (semnificativi). La aceasta varsta J. Piaget vorbeste de realismul moral, adica tendinta copilului de a considera datoriile si valorile care se refera la ele ca subzistand in sine si ca impunandu-se in mod obligatoriu, oricare ar fi imprejurarile in care este angajat individul.

SOCIALIZAREA SECUNDARA

Socializarea secundara este legata de diviziunea sociala a muncii si de distribuirea sociala a cunostintelor. Ea presupune internalizarea cerintelor, informatiilor, valorilor promovate de diferite institutii specializate. Daca in socializarea primara individul asimileaza lumea sociala, prin socializarea secundara el isi insuseste realitati partiale, "sublumi". Ea inseamna trecerea de la lumea copilariei, "de acasa", la o lume mai eterogena. Si aici sunt persoane semnificative, dar acestea sunt mai putin stabile si individul nu are control asupra lor. El poate renunta la unele in favoarea altora si totul in vederea mentinerii identitatii proprii. Constient sau spontan, individul va selecta din potentialul relatiilor interpersonale pe acelea care ii confirma si intretin autoidentificarea si stima de sine.

Intrarea in socializarea secundara ar coincide, in general, cu trecerea la pubertate si adolescenta si a conditiilor de statut socioprofesional. Ea inseamna o resocializare in conditiile in care realitatea socioculturala in care intra este diferita de cea de la prima socializare. Cand traiectoria de viata a individului continua in acelasi mediu sociocultural, socializarea secundara merge in prelungirea celei primare fara conflicte si fara nevoia restructurarii axiologice. Socializarea secundara se extinde dincolo de adolescenta si depinde in mare parte de interactiunile dintre tineri si contextele sociale.

Figura nr. 4 - Procesul de socializare[14]

Concluzii

Problematica socializarii are o deosebita importanta in formarea omului ca membru al societatii, ca fiinta sociala, dar si in evolutia formelor de organizare ale societatii. De aceea, procesul de socializare a facut obiectul a numeroase studii, atat teoretice cat si experimentale, indeosebi in psihologie, sociologie si antropologie.

De-a lungul timpului s-au dat diverse explicatii modului in care omul se socializeaza, fiecare explicatie incadrandu-se in specificul stiintei din perspectiva careia se nastea si, in interiorul acesteia, incadrandu-se in orizontul interpretativ pe care il crea sau la care adera autorul respectiv.

Din punctul de vedere al societatii, socializarea are drept scop adaptarea sociala a individului si punerea bazelor controlului social. Individul este un actor social, el nu face decat sa "copieze" mediul social sau sa i se conformeze. Ce se intampla cu cei care refuza ceea ce societatea le transmite? Unii opteaza pentru creativitate, altii sunt marginalizati sau devin devianti.

Societatea are un rol hotarator, prin procesul de socializare, in formarea membrilor sai deoarece le ofera modele de comportament; multe din credintele, valorile si normele societatii sunt interiorizate in asa fel de catre acestia, incat aderenta la ele pare a se face din vointa proprie. Procesul de socializare asigura directiile generale pentru dezvoltarea si manifestarea personalitatii; numai antrenati in acest proces indivizii umani devin oameni in sens social; modalitatile de realizare sunt urmatoarele: influentarea copiilor pana la maturitate si a adultilor pe masura inaintarii lor in viata de catre grupurile din care fac parte; contactul direct "fata in fata"; politicile educationale elaborate de catre educatori in cadrul unor instante specializate.

Fiinta umana este interpretata ca procesualitate. Este considerata complexitate, adica organizare care se afla in stari aproape de echilibru, numai organizarea sa biotica. Capacitatile de interpretare sunt cele care fac din om o fiinta generatoare de organizari sociale, organizari care, pe masura ce se constituie, organizeaza mediul omului si exercita presiuni socializante asupra lui. Dar capacitatile de interpretare sunt consecinte ale conexiunilor dintre bioprocesori si interpretori, ele exprima omul ca o rezultanta a doua dimensiuni: cea biotica si cea sociala.

Oamenii, prin interactiunile pe care le realizeaza intru satisfacerea unor necesitati, sunt la originea proceselor organizante, a constituirii, intretinerii si modificarii organizarilor sociale, ca si a devenirii lor.

Oamenii sunt consecinte sinergice ale proceselor care intretin interioritatea lor dar si ale retelelor de raporturi pe care interactiunile dintre ei le genereaza intru satisfacerea anumitor necesitati. Intre procesele care intretin interioritatea oamenilor si cele care sustin retelele sociale generate de oameni sunt conexiuni care specializeaza oamenii si le directioneaza existenta, dar care particularizeaza si maturizarea organismelor si posibilitatile lor de functionare.

Interpretarea existentei sociale a oamenilor ca procesualitate, modelarea proceselor organizante ce intretin existenta sociala in stari departe de echilibru, implicarea proceselor informationale in devenirea organizarilor sociale, situatia activa a oamenilor in procesele sociale si dependenta contributiei oamenilor la procesele sociale de procesele socializante, indeosebi de rolurile asumate si atribuite de oameni ofera celui ce concepe studii cu caracter aplicativ in orizontul interpretarii procesual-organice repere diferite de reperele ce decurg din acceptarea ca sistem de referinta teoretic a conceptiilor sistemice sau a celor interactioniste.

Modelul omului in procesualitatea sociala se pronunta asupra pozitiei centrale a interpretorilor in emergenta oamenilor ca fiinte sociale si, ca urmare, in existenta sociala. Proprietatile interpretorilor si conexiunile organizante si functionale dintre homo-interpretori si socio-interpretori fac din oameni si din organizarile sociale procesualitati, organizari ce se afla in stari departe de echilibru; generatiile succesive de oameni poseda interpretori care folosesc si depasesc competentele interpretative anterioare si se implica in procesele sociale in modalitati care pot sa inoveze socio-organizarile si capacitatile sociale de procesare a informatiilor.

Asadar, in conceptia procesual-organica, nu este posibila investigarea oamenilor concreti daca nu se realizeaza in prealabil studii care sa-i localizeze in secventele care intretin evolutia existentei sociale, evolutia proceselor socializante si a situatiei oamenilor in procesualitatea sociala. In mod similar se pune si problema investigarii unor organizari sociale sau a unor situatii sociale localizate in spatio-temporalitatea sociala.

Aspectele mentionate sunt relevante pentru deschiderile pe care interpretarea procesual-organica le ofera. Ele dezvaluie necesitatea raportarii la "social" ca la o mega-procesualitate ce nu poate fi interpretata satisfacator decat daca este abordata unitar, daca nu este confundata cu unele din manifestarile ei, daca nu este redusa la astfel de manifestari sau la anumite secvente din evolutia ei.

Consider ca o teorie despre om poate functiona ca o paradigma daca ofera informatia suficienta pentru ca actiunile educationale sa se centreze pe ansamblul proceselor care guverneaza maturizarea si socializarea omului. Pentru a evalua daca constructia pe care am realizat-o satisface aceasta exigenta am analizat posibilitatea centrarii explicite a educatiei pe procesele socializante.

Datele obtinute le apreciez ca fiind suficiente pentru a sustine ca explicatia are valoare de paradigma. Am in vedere indeosebi urmatoarele: explicatia trateaza cuprinzator si coerent conexiunea dintre procesele maturizante si ceea ce am numit socializarea primara; datele despre cele patru dimensiuni ale maturizarii si socializarea primara si despre conexiunile dintre ele constituie o buna baza teoretica pentru a proiecta interventii pozitive in domeniu. Datele despre socializarea copilului pentru a functiona in mediul privat sunt si ele suficiente pentru orientarea deciziilor educationale; aici retine atentia indeosebi necesitatea de a sustine copilul incat sa asume roluri in organizarile primare si sa poata sa atribuie roluri celor cu care trebuie sa interactioneze in aceste organizari. O contributie cu consecinte educationale decurge din posibilitatea de a diferentia intre socializarea pentru mediul privat si socializarea pentru mediul public.

Necesitatea ca in organizatii oamenii sa asume nu numai roluri profesionale, ci si roluri sociale prin care oamenii sa sustina functionalitatea si dezvoltarea durabila a organizatiilor si a socio-organizarilor in care ele se manifesta deschide un nou domeniu de interventie in formarea pozitiva a oamenilor.

Implicatii ample in domeniul educational decurg din faptul ca explicatia teoretica dezvaluie posibilitatea ca pana la adolescenta oamenii sa-si formeze competente incat sa treaca de la educatie la self-educatie (auto-educatie). O astfel de performanta este edificatoare.

Ansamblul aspectelor mentionate justifica propunerea de a considera socializarea, nu educatia, ca obiectiv major pentru cei implicati in sustinerea formarii copiilor si adolescentilor. Ceea ce inainte se considera a fi un ideal educational, acum poate fi formulat ca o cerinta de socializare cuprinzatoare si nuantata. Se poate trece de la evaluarea "obiectivelor educationale" la evaluarea atat a obiectivelor socializarii (am in vedere diferentierile mentionate anterior) cat si evaluarea modalitatilor folosite pentru directionarea si sustinerea (stimularea) interventiei copilului in propria lui socializare.

Cadrul ontologic indica pozitia centrala a centrelor de decizie in evolutiile sociale, consecintele inevitabil disfunctionale si insecurizante ale proceselor pe care le induc in organizarile sociale daca deciziile sunt adoptate in orizonturi interpretative nesatisfacatoare, nu doar empirice sau ideologice, chiar si scientizate.

In concluzie, putem spune ca, pe de o parte, socializarea presupune un proces de invatare sociala, are deci o latura conformista, iar pe de alta parte, un proces de "schimbare perpetua a mediului social", are deci o latura activa. Intre constructia omului ca fiinta socializata si mediul social in care acesta fiinteaza sunt conexiuni care, interpretate corect, dau posibilitatea oamenilor sa evite comportamentele disfunctionale si sa intervina constructiv in evolutia sociala.

Bibliografie

Ralf Linton - "Fundamentul cultural al personalitatii", Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1945, 1968;

Mihailescu Ioan - "Sociologie generala: concepte fundamentale si studii de caz", Editura Polirom, Iasi, 2003;

Strunga Constantin - "Introducere in sociologie", Editura Augusta, Timisoara, 1997;

Hedges Patricia - "Personalitate si temperament", Editura Humanitas, Bucuresti, 2002;

Alexandrescu Ion - "Personalitate si vocatie: dinamica integrarii profesionale, Editura Junimea, Iasi, 1981;

Schifirnet Constantin - "Sociologie", Editura Economica, Bucuresti, 1999;

Vlasceanu Lazar - "Metodologia cercetarii sociologice", Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1982;

Maria Voinea - "Familia contemporana", Editura Focus, Bucuresti, 2005;

Maria Voinea - "Sociologia familiei", Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 1993;

Septimiu Chelcea - "Personalitate si societate in tranzitie", Editura Stiinta si Tehnica, 1994;

Septimiu Chelcea - "Psihologie sociala", note de curs, Bucuresti, 2001;

Matei Nicolae - "Sociabilitatea si temeiul ei moral in colectivele scolare: studiu genetic longitudinal", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1979;

Constantinescu Miron - "Introducere in sociologie", note de curs, Editura Tipografia Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 1973;

Ion Dafinoiu - "Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observatia si interviul", Editura Polirom, Iasi, 2002;

Allport Gordon - "Structura si dezvoltarea personalitatii", Editura  Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981;

Allport W. Gordon - "Personality. A Psyhological Interpretation", New York, 1937;

Vasile Pavelcu - "Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982;

Mielu Zlate - "Eul si personalitatea", Editura Trei, Bucuresti, 1997;

K. Leonard - "Personalitati accentuate", Editura Enciclopedica Romana, Bucuresti, 1972;

Anthony Giddens - "Sociologie", Editura ALL, editia a III-a, Bucuresti, 2000;

Norman Goodman - "Introducere in sociologie", Editura LIDER, Bucuresti

Mircea Agabrian - "Sociologie generala", Editura Institutul European, Iasi, 2003;

Pavel Muresan - "Invatarea sociala. Teorii, forme, procese, mecanisme", Editura Albatros, Bucuresti, 1980;

Elisabeta Stanciulescu - "Teorii sociologice ale educatiei", Editura Polirom, Iasi, 1996;

Andrei Cosmovici - "Psihologie sociala", Editura Polirom, Iasi, 1996;

Dan Banciu, Sorin M. Radulescu, Marin Voicu - "Introducere in sociologia deviantei", Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985;

Carmen Furtuna - "Sociologie generala", editia a III-a, Editura Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2007;

Traian Herseni - "Sociologie: Teoria generala a vietii sociale", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1982;

A. Berge - "Profesiunea de pǎrinte", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1977 ;

Culda L. - "Menirea oamenilor in procesul social", Editura Licorna, Bucuresti, 1997;

U. Schiopu - "Psihologia copilului", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999;

Romeo Zeno Cretu - "Evaluarea personalitatii: modele alternative", Editura Polirom, Iasi, 2005;

Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu (coordonatori) - Dictionar de sociologie, Editura Babel, Bucuresti, 1993;

I. Ungureanu - "Paradigme ale cunoasterii societatii", Editura Humanitas, Bucuresti, 1990;

Andrei Petre - "Sociologie generala", edtia a Iva, Editura Polirom, Iasi, 1997 ;

P. Ilut - "Valori, atitudini si comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie", Editura Polirom, Iasi, 2004;

Emile Durkheim - "Regulile metodei sociologice", Bucuresti, Editura Stiintifica, 1976;