Stratificare si mobilitate sociala

Una dintre ideile majore ale istoriei universale, care a framantat si a stimulat mintile multor ganditori de-a lungul timpului, care a fost prezenta in toate societatile cunoscute in istorie, care de cele mai multe ori a luat forme complet utopice, este ideea egalitatii intre oameni. Aceasta idee a traversat istoria, a avut mereu sustinatori, mai multi sau mai putini, dar oricum suficienti pentru a stimula numeroase lupte, conflicte si ample actiuni de obtinere a egalitatii de catre anumite categorii de oameni.

Vorbim de utopie pentru ca, dincolo de sperantele, visele sau ideologiile ca privesc societati perfect egalitare, in care nimic nu poate diferentia oamenii pe o scala a inferioritatii si a superioritatii, omenirea nu a cunoscut nici o societate care sa fi functionat egalitar. Nici macar comunismul in secolul al XX-lea nu a reusit sa impuna o societate bazata pe egalitatea totala intre oameni.

Orice societate este structurata pe verticala, adica are pozitii sociale in institutii, ca si in oricare forme de organizare, intre care exista, potrivit unor criterii, diferente ierarhice care au relevanta si sunt acceptate in societate.

Altfel spus, interactiunile dintre indivizi sunt intotdeauna diferentiate ierarhic, iar acest lucru se poate explica prin natura speciala a interactiunii sociale. Pentru a exista actiuni sociale, care sunt generate de interactiunile semnificante dintre oameni, este nevoie ca procesele de comunicare care genereaza aceste raporturi sa aiba o componenta persuasiva obligatorie. Actiunile oamenilor nu pot exista in afara persuasiunii si din acest motiv, in orice relatie sociala, chiar de la nivelul unei diade, echilibrul relational nu se stabileste pe baza egalitatii, ci dimpotriva, conditia obligatorie este aceea a dezechilibrului de status comunicational.

La nivelul relatiei intre doua persoane exista o ascendenta persuasiva a uneia ori a ambelor in momente insa diferite. Societatea umana nu poate exista fara stratificare, fie ea economica, de prestigiu, de avere, de varsta, gen sau etnie. De-a lungul istoriei au prevalat diverse forme de stratificare, au fost dezbatute si au fost generate in mod permanent numeroase "lupte" pentru inlaturarea diferitelor forme de inegalitate.

In orice societate sunt tolerate anumite forme de inegalitate, in timp ce altele sunt respinse. Este acceptata, spre exemplu, in societatea romaneasca, inegalitatea in privinta veniturilor oamenilor, dar nu sunt tolerate legal inegalitatile de gen sau de rasa.

In acest capitol incercam sa analizam atat baza proceselor sociale care genereaza inegalitate sociala, cat si, asa cum o sa vedem, procesele care marcheaza dinamica stratificarii sociale, la nivel societal, comunitar, grupal si individual.

Ce este stratificarea sociala?

Stratificarea sociala se refera la o caracteristica fundamentala a societatilor care consta in faptul ca orice forma de organizare umana este definita ierarhic, atat la nivel societal, cat si la nivelul oricaror structuri determinate ale sale. Cu alte cuvinte, in orice institutii sociale, in organizatii, in comunitati sau chiar in grupuri, exista in permanenta diferente ale pozitiilor de pe care au loc interactiunile membrilor. Ele presupun valorizari diferite ale statusurilor detinute de oameni, implicand roluri care valideaza in permanenta importanta diferita a pozitiilor din societate.

Diferentele dintre diversele straturi ale societatii pot sa fie reduse sau extrem de profunde, putandu-se ajunge la o separatie totala intre diferite grupuri din societate, cum este, de exemplu, cazul castelor in India. Stratificarea sociala a fost analizata de multe ori in corelatie cu un alt concept, acela de inegalitate. Acesta din urma are o vocatie ideologica relativ puternica, dat fiind faptul ca tema admiterii sau respingerii inegalitatii a fost, mai ales in modernitate, o tema ideologica majora. De altfel, primele analize ale stratificarii sociale au fost date de incercarile filosofilor moderni de a explica bazele inegalitatii sociale. La inceputul modernitatii, ganditorii sociali au inceput sa isi puna problema bazelor inegalitatii. Motivatia principala a acestor preocupari s-a legat de spargerea unor bariere normative pe care a adus-o modernitatea. Inegalitatile, altfel "naturale", ale istoriei premoderne erau tot mai mult "chestionabile" la nivelul vietii sociale si din acest motiv, treptat, ganditorii sociali au inceput sa se preocupe de acest subiect, care in timp va deveni cea mai importanta tema ideologica a modernitatii.

Primul teoretician care a avut o abordare stiintifica in analiza stratificarii sociale este unul din fondatorii sociologiei, Karl Marx. Fata de filosofii moderni, precum Thomas Hobbes (1588-1679) sau John Locke (1632-1704), Marx isi propune sa explice nu atat sursele inegalitatilor si relatia lor cu starea de "natura" si cu proprietatea colectiva sau individuala, ci modul in care, in societate, functioneaza mecanismele sociale si economice care genereaza, nu atat inegalitatile intre diversi indivizi, cat sistemul de stratificare ca atare.

Teoria lui Marx asupra claselor sociale

Karl Marx este cel mai important teoretician al claselor sociale si chiar daca el nu si-a sistematizat niciodata teoria, conceptia sa este totusi una referentiala nu doar pentru perioada in care a lucrat si a trait, ci si pentru toti sociologii care, dupa el, au studiat stratificarea sociala. Marx pleaca in teoria sa de la ideile filozofiei moderne, propuse de filosofi precum Hobbes si Locke, ca si de la economistii clasici englezi, in primul rand de la Adam Smith (1723-1790).

Marx este preocupat de la bun inceput, ca si filosofii moderni, de explicarea mecanismelor inegalitatilor sociale, plecand de la ideea ca aceste inegalitati nu sunt "naturale", ci sunt generate de societate, iar mecanismele pe care ele se cladesc au o natura economica. La fel ca la filosofii moderni, el leaga aceste inegalitati de ideea de proprietate, numai ca intr-o modalitate mult mai complexa si mai bine articulata stiintific.

Punctul de plecare al teoriei lui Marx este acela ca natura modului de organizare a societatii, tipurile de raporturi dintre oameni, continutul a ceea ce exista in orice societate sunt determinate de modul de productie specific unei societati. Modul de productie are doua componente majore. Pe de o parte, relatiile de productie, ca relatii de natura sociala si economica care se desfasoara in interiorul societatii in zona productiei de bunuri si servicii, iar pe de alta parte, fortele de productie, care reunesc la randul lor forta de munca si mijloacele de productie. In randul acestora din urma Marx distinge alte doua componente, mijloacele de munca propriu-zise si obiectele muncii.

Exista cateva modalitati in care aceste elemente se pot combina din punctul de vedere al formei de proprietate existente asupra lor. Mijloacele de munca pot fi obiect al proprietatii, in mod evident, dar si forta de munca poate fi obiect al proprietatii, iar in vremea lui Marx proletarul (muncitorul) era, spre exemplu, proprietar doar al fortei sale de munca.

Fig- 13.1 Matricea tipurilor de moduri de productie

Sursa: Mohamed Cherkaoui, "Stratificarea" in Raymond Boudon, Tratat de sociologie.

Dupa cum vedem, exista opt moduri de raportare teoretica la modul de productie in functie de detinerea sau nu a respectivei componente a acestuia. Aceste categorii, prin relationarea lor, formeaza diferite tipuri de moduri de productie. Avem astfel opt categorii sociale implicate in modul de productie:

1. O prima categorie o formeaza cei care detin in proprietate atat mijloacele de munca, cat si obiectele muncii si forta de munca. Aceasta categorie este formata, de exemplu, de stapanii de sclavi. Modul de productie sclavagist este dat de relatia dintre aceasta categorie si ultima (8)

2. A doua categorie este data de cei care au obiecte ale muncii, forta de    munca in proprietate, dar nu au mijloace de munca. Acesta este un caz mai degraba teoretic, taranii liberi din evul mediu apropiindu-se de aceasta situatie.

3. A trei categorie este aceea a taranilor aserviti, cei care au propriile mijloace de munca si forta de munca, dar nu au pamant (obiectul muncii)

4. A patra categorie este data de muncitorul proletar, care nu are nici obiectul muncii si nici mijloace de munca in proprietate, dar are forta de munca

5. A cincia categorie o reprezinta capitalistul, cel care are mijloace de productie in proprietate, dar apeleaza la forta de munca de pe piata.

6. A sasea categorie o formeaza nobilii medievali, cei care au obiectul muncii, pamantul, dar nu au mijloacele lor de munca si nici forta de munca

7. A saptea categorie o formeaza cei care nu au forta de munca proprie, nici obiectele muncii, dar au mijloace de munca. Si aceasta categorie este mai degraba teoretica fiind data, spre exemplu, de micii intreprinzatori (arendasii) din agricultura.

8. A opta categorie o formeaza sclavii, cei care nu au nici mijloace de productie si nici forta de munca proprie.

Aceasta matrice ne releva totodata polaritatile fundamentale ale principalelor moduri de productie. Capitalismul este dat de polarizarea dintre clasele 4 si 5, feudalismul de relatia 3 si 6, iar polaritatea 1 - 8 sta la baza sclavagismului.

In orice societate insa, modul de productie este marcat fundamental de diferentierile sociale puternice dintre diversele categorii sociale. Marx nu a fost interesat, ca predecesorii sai, de descrierea acestor diferente in termeni de lucruri care    preexista, sau nu, ordinii naturale. Asa cum se poate observa din figura anterioara, diferentele se datoreaza in mod exclusiv pozitiei pe care indivizii o au in raport cu mijloacele de productie din societate. Rolul acestor mijloace este esential in structurarea sociala. Exista, cu siguranta, multe clase sociale, gandite la Marx ca niste grupuri mari de oameni care au caracteristici sociale si economice comune, dar si o constiinta comuna a apartenentei la clasa respectiva.

In orice societate, se pune problema distinctiei dintre doua mari grupuri de oameni. Intre cei care au in proprietate mijloacele de productie si cei care sunt ne-proprietari de mijloace de productie. Proprietatea asupra mijloacelor de productie devine astfel elementul crucial al constructiei si intelegerii functionarii sociale. Aceasta pentru ca interesele sociale, valorile si stilurile de viata sunt radical diferite la nivelul acestor grupuri. Mai mult, inegalitatea produsa de proprietatea privata asupra mijloacelor de productie genereaza bazele exploatarii omului de catre om.

Exploatarea este posibila prin faptul ca proprietarii mijloacelor de productie controleaza politic societatea si pot sa impuna ne-proprietarilor propriul regim normativ deoarece, pentru a putea trai, acestia au nevoie de cei care controleaza mijloacele de productie din societate. In orice societate insa exista doua clase sociale fundamentale, care se afla in relatie antagonica, deci in totala opozitie. Raporturile dintre aceste clase definesc profilul unui mod de productie dominant in cadrul unei formatiuni social economice

Istoric, societatea a cunoscut patru moduri de productie. Modul de productie al comunei primitive, singurul mod istoric care pentru Marx nu a cunoscut clase sociale datorita faptului ca fortele de productie erau atat de putin dezvoltate incat nu era posibila acumularea. Altfel spus, tot ceea ce se producea era destinat consumului si, prin urmare, toti primeau in aceeasi masura resursele produse in societate.

Datorita dezvoltarii fortelor de productie, atat a mijloacelor de munca, cat si a fortei de munca, treptat, societatile au ajuns sa produca mai mult decat aveau minim nevoie si astfel productia din societate a inceput sa se acumuleze. Aici isi are originea, la Marx si la restul marxistilor, proprietatea privata.

Marx se intreaba in mod legitim cum a aparut din proprietatea comuna asupra mijloacelor de productie, o impartire neegalitara a resurselor acumulate si ulterior un regim de proprietate privata asupra acestor acumulari? Raspunsul este relativ simplu, in baza unor contexte specifice, acest plus a fost acumulat doar de o parte a membrilor societatii, care vor forma in timp o clasa distincta, cea a proprietarilor de mijloace de productie. Din acest motiv, spune Marx, proprietatea privata candva, la origine, a fost in mod necesar un furt.

Urmatorul mod de productie este cel sclavagist, in care clasele dominante sunt sclavii si stapanii de sclavi. Acestia din urma nu doar ca nu au proprietate asupra mijloacelor de productie, dar sunt chiar ei obiect al proprietatii private. Cu alte cuvinte, stapanii de sclavi, aristocratia antica in special, era proprietara inclusiv asupra fortei de munca.

Sclavagismul a fost inlocuit, prin revolutii sociale de modul de productie feudal. Acesta are ca si clase sociale fundamentale, pe nobili si pe taranii aserviti. Acestia din urma nu mai sunt obiect al proprietatii, putem spune ca social sunt mai liberi, dar ei se afla intr-o relatie de dependenta fata de nobili, in primul rand pentru ca sunt controlati prin institutia feudei. Aceasta era o bucata de pamant pe care anual, sau, in alte perioade ale Evului Mediu, pentru mai multi ani, un vasal o primea de la un senior. Acestia, ambii, erau nobili de ranguri diferite, care prin institutia feudei intrau in relatii de sustinere reciproca, punandu-se astfel bazele institutiilor statelor medievale.

In fine, Epoca moderna, prin revolutii sociale marcante, a adus un nou tip de productie, cel capitalist. In cadrul acestuia avem pe de o parte capitalistii, cei care detin capitalul, adica mijloacele de productie si resursele financiare necesare desfasurarii productiei si proletariatul, adica muncitorii care din punct de vedere juridic sunt absolut liberi si totodata sunt proprietari ai propriei forte de munca. Tocmai pentru ca sunt liberi din punct de vedere juridic ei pot sa devina actori pe piata si sa isi vanda singura lor proprietate, propria forta de munca.

Fiecare mod de productie istoric a insemnat pentru Marx si un pas spre eliminarea exploatarii, iar din descrierea relatiilor dintre clase este evident ca fata de sclav, iobagul este mai liber, asa cum proletarul este mult mai liber fata de acesta din urma. Cu toate acestea, exploatarea omului continua si in capitalism, spune Marx si asta pentru ca in schimbul care are loc pe piata exista o inegalitate majora. Un capitalist introduce in orice tip de afacere un capital. Acesta are doua componente. O parte constanta si una variabila. Capitalul constant este cel care isi pastreaza valoarea in interiorul ciclului productiv si este dat de valoarea mijloacelor de productie. Capitalul variabil este cel care la sfarsitul ciclului productiv este mai mare decat la inceput si este dat de pretul fortei de munca, adica al salariilor pe care capitalistul le plateste muncitorilor.

Orice capitalist produce insa doar in speranta ca la sfarsitul unui ciclu productiv sa obtina un capital mai mare decat cel de la inceput. El urmareste sa obtina, vom spune, un profit. Am putea sa intelegem aceste relatii daca le exprimam sub forma urmatoarei ecuatii:

c + v = C + p,

unde C = c + v

Ecuatia ne spune ca orice capitalist investeste un anume capital ca pret al fortei de munca (v), al obiectelor si al mijloacelor de munca, (c) iar la sfarsit obtine valoarea integrala a acestora (C), plus o valoare suplimentara, care poarta numele de plus-valoare, pe care o vom mai numi, strict economic, profit (p).

Inegalitatea sociala apare din faptul ca profitul nu este insusit in mod egal de capitalist si de proletar. Primul, in baza proprietatii asupra mijloacelor de productie, isi insuseste intregul profit. Dar cine creeaza profitul intr-un proces de productie, se intreaba Marx? Raspunsul ne reliefeaza originea exploatarii, chiar daca aceasta este mai putin vizibila in capitalism fata de alte epoci istorice. Valoarea suplimentara nu este creata de intregul capital, ci doar de cel investit in forta de munca, pentru ca numai aceasta poate produce plus-valoare. Cu alte cuvinte, proletarul nu primeste decat pretul fortei sale de munca si, desi el este singurul care creeaza profitul, acesta este insusit total de catre capitalist.

Marx nu se opreste doar la analiza modului de productie capitalist, specific in fond lumii in care traia, ci incearca sa dea un orizont predictiv al evolutiei modurilor de productie. Diferentele care se aduna si care devin tot mai acute, intre nivelul de dezvoltare al relatiilor de productie si cel al fortelor de productie fac sa se ajunga din nou la alte revolutii sociale. Acestea vor aduce, spune Marx, un alt mod de productie, cel comunist. In comunism se ajunge cumva la situatia comunei primitive, dar la un nivel foarte ridicat al fortelor de productie. Comunismul elimina exploatarea omului de catre om pentru ca va elimina bazele acesteia, proprietatea privata asupra mijloacelor de productie. In acest context social nu mai pot exista clase sociale, iar fiecare membru al societatii va primi de la aceasta toate resursele dupa nevoile pe care le are si va produce pentru societate dupa posibilitati.

Critica teoriei marxiste asupra claselor sociale

Trebuie sa spunem de la inceput ca prin maniera nesistematica in care Marx si-a prezentat ideile in diverse lucrari exista un anumit caracter neunitar al tezelor sale. In primul rand, Marx oscileaza intre o abordare strict teoretica, centrata pe modele ideale ale modului de productie si abordari si exemplificari concrete, care pierd din vedere reperele strict teoretice propuse in alte lucrari. Pe de alta parte, vocatia teoretica, stiintifica, este de multe ori articulata in textele sale de o viziune si de teze care au un continut ideologic explicit, Marx trecand adesea de la analiza stiintifica neutra, la asumarea unor repere valorice declarate.

Prin urmare, critica teoriei lui Marx a fost si ea una care s-a impus atat pe linia unor repere strict stiintifice, cat si pe aceea a criticii politice. Daca insa ramanem la acest ultim plan, trebuie sa spunem ca cel mai mare adversar al marxismului a fost tocmai comunismul. Potrivit teoriei marxiste, comunismul trebuia sa apara in urma unei revolutii marcante a proletariatului din toate tarile capitaliste dezvoltate. De unde si deviza "Proletari din toate tarile uniti-va", pe care a lansat-o in "Manifestul partidului comunist". Mai mult, comunismul trebuia sa apara mai intai in tarile capitaliste cele mai dezvoltate si Marx se gandea in primul rand la Anglia. Comunismul, in forma sa socialista, a aparut insa initial doar intr-o singura tara, si aceea nu doar ca nu era dezvoltata, dar nici macar nu avea un numar semnificativ de proletari. Comunismul a aparut in Rusia tarista, o tara aproape feudala, dominata majoritar de taranime.

Dincolo de aspectele strict politice, teoria lui Marx are o serie de teze care sunt inalt discutabile. In primul rand, in ordine istorica, societatea egalitara propusa de el pentru comuna primitiva, dupa cercetarile mai recente, nu a existat niciodata. De altfel nu exista nici o dovada istorica a unor societati egalitare, care sa nu fie diferentiate social pe plan ierarhic. Mai mult, prin gestionarea sacrului in societate, numeroase societati vechi au bariere ierarhice chiar mai puternice decat unele societati moderne.

Pe de alta parte, clasele sociale propuse ca antagonice, prin pozitia lor centrala in diverse moduri de productie, nu sunt in multe situatii clasele principale implicate in productia economica a societatilor respective. Spre exemplu, in sclavagism, in realitate, clasa sclavilor a fost la randul ei structurata, existau spre exemplu, la greci si romani, sclavi care aveau in proprietate alti sclavi. In orice caz, chiar si la greci si romani, sclavii nu erau actori economici importanti in sfera productiva.

In evul mediu, pe de alta parte, structurarea sociala s-a facut pe baza starilor, iar societatea medievala a fost de fapt una tripartita, alaturi de nobili (la randul lor, inalt stratificati) existau clerul si taranii, iar acestia din urma erau de doua tipuri aserviti si neaserviti (adica liberi). Putem continua cu aceste exemple si chiar daca modelul propus de Marx il acceptam ca pe unul ideal, totusi el are numeroase inconsecvente in relatia cu realitatea pe care vrea sa o explice.

Intr-o alta dimensiune a analizei, trebuie sa precizam ca in societatea contemporana diferentierile dintre clasele sociale nu mai au legatura decat in mica masura cu proprietatea asupra mijloacelor de productie. Clasele sociale din lumea contemporana sunt conditionate de un registru diferit de criterii de constituire. Pe de o parte, a aparut un tip nou de clasa sociala, pe care sociologii l-au consacrat ca fiind al "gulerelor albe", adica al salariatilor care nu desfasoara munci manuale, acestia din urma fiind numiti, prin comparatie, "gulere albastre".

"Gulerele albe" au castiguri de regula mari sau foarte mari facand ca modul lor de viata sa aiba standarde uneori chiar mai inalte decat capitalistii proprietari de mijloace de productie. Patronul unui mic atelier cu cativa salariati are de regula venituri, in societatile dezvoltate, mult mai mici decat un medic, un profesor ori chiar un functionar.

Astfel, in societatile dezvoltate occidentale, este drept in special in secolul al XX-lea, a aparut o noua clasa sociala, numita cel mai adesea "clasa de mijloc". Aceasta a devenit extrem de consistenta numeric, iar ea nu are de fapt nicio legatura cu paradigma marxista. Diversificarea tipurilor de afaceri a facut ca, prin piata actiunilor, oricine sa poata deveni proprietar asupra mijloacelor de productie, in sensul achizitionarii de capital, prin actiuni.

Dincolo de aceste aspecte trebuie sa mentionam si faptul ca ideea tranzitiei de la proprietatea comuna la cea privata este in sine discutabila pentru ca anterior proprietatii private nu avem un alt tip de proprietate, in sensul cel putin al termenului pe care il utilizam noi astazi.

Teoria marxista, dincolo de toate aceste aspecte, are un merit major si continua sa fie un reper teoretic semnificativ in analiza claselor sociale. Marea majoritate a sociologilor de dupa Marx, care au studiat stratificarea sociala, au preluat, au adaptat, sau au criticat ideile sale de baza, dar s-au raportat intotdeauna la ele. Dincolo de valorile egalitarismului, tradus in utopii sociale, altfel universale istoric, constructia teoretica marxista ramane esentiala in intelegerea stratificarii sociale prin influenta pe care a avut-o si o are asupra teoriilor stratificarii sociale.

Stratificarea sociala in conceptia lui Max Weber

Un alt mare sociolog german, Max Weber, este cel care a propus in istoria sociologiei un al doilea model referential al stratificarii sociale. Weber s plecat de la teoria marxista si a acceptat rolul important al definirii economice a claselor sociale, inclusiv a proprietatii private.

Weber incearca in teoria sa sa raspunda la o serie de limite ale teoriei marxiste, inclusiv la cele formulate de noi mai devreme. El admite rolul important al factorului economic in geneza si functionarea claselor sociale, insa propune un mecanism social mai complex pentru procesul de stratificare, incercand sa se focalizeze asupra rolului unor factori determinanti care nu au o dimensiune strict economica, legata de proprietatea asupra mijloacelor de productie. Pe buna dreptate, Weber considera ca diferentierile dintre clase, oricat de mult am opta pentru un model ideal de analiza, nu pot fi reduse la unicul criteriu al proprietatii asupra mijloacelor de productie, pentru ca in realitate, clasele sociale presupun stiluri de viata diferite, modele de relationare diferite in societate, putere si prestigiu diferit. Mai putem adauga ca toate aceste aspecte sunt conditionate inclusiv de veniturile diferentiate ale membrilor societatii. Slujbele pe care le au oamenii intr-o societate sunt o baza a veniturilor lor diferite, care fac ca cineva sa apartina unui anumit grup. Veniturile realizate sunt insa relativ independente, in cele mai multe cazuri, de calitatea de proprietar.

Societatile moderne, chiar in vremea lui Weber, dar mai ales in cele de dupa el, au multiple criterii de ierarhizare sociala, care nu pot fi reduse la un criteriu unic, cel al proprietatii asupra mijloacelor de productie.

Pe de alta parte, Weber mai distinge doua tipuri majore de factori care influenteaza definirea stratificarii sociale. Este vorba de status si de partid. Primul concept reliefeaza diferentele dintre grupurile sociale in termenii onoarei si prestigiului de care se bucura un individ sau un grup din partea celorlalti. Independent de veniturile pe care le au, independent de calitatea de proprietari, anumite categorii sociale se bucura de un prestigiu social mai mare decat altele.

In societatea contemporana, spre exemplu, indiferent de statutul de proprietari sau de nivelul veniturilor, prestigiul unor grupuri poate fi mai mare, sau mai mic, comparativ cu grupuri care au statut economic similar. Astfel, in Romania, medicii sau artistii au un prestigiu mai mare decat politicienii, cel putin potrivit datelor de cercetare sociala. Pe de alta parte, pot exista grupuri sau categorii de "paria", care au un prestigiu foarte mic (sau sunt stigmatizate social) cum sunt, de regula, multi dintre noii imbogatiti din perioada de dezvoltare a capitalismului. In istorie au existat chiar anumite perioade in care intregi grupuri etnice aveau un asemenea statut, spre exemplu evreii sau negrii.

Exista, de asemenea, in orice societate, profesiuni care, la randul lor sunt ierarhizabile ca si prestigiu social, unele fiind mai onorante decat altele. Prestigiul profesional este in societatea contemporana un alt factor important care concura la generarea unui anumit regim al stratificari sociale.

Partidul, politica la modul general, reprezinta un aspect care are un rol major in stratificarea sociala. Dincolo de o calitate anume in raport cu mijlocele de productie, conducerea societatilor este asigurata de un mecanism politic in care, in modernitate, rolul partidelor politice este esential. Structurarea de clasa a partidelor nu este valabila decat pana la un punct, pentru ca un partid reprezinta o asociere bazata pe interese si scopuri comune, nu neaparat pe existenta unei conditii legata de calitatea de proprietar. Partidele insa functioneaza pe baze multiple si nu doar pe cele legate de interese strict economice. Interesele pot sa aiba, spre exemplu, baze religioase, nationaliste sau centrate pe teme punctuale, cum sunt cele ecologice, care transcend orizontul diferentierilor economice.

Sunt necesare doua precizari. Mai intai, partidele, in societatea contemporana in special, pot sa guverneze doar daca sunt capabile sa preia puterea in mod legitim, adica prin vot. Calculabilitatea electorala a votului face insa ca orice partid sa incerce din start sa se adreseze unei baze electorale mult extinse in raport cu o clasa sau o categorie specifica. Prin urmare, orice partid incearca sa se adreseze si sa aduca in sfera propriilor sustinatori, electori care nu au exclusiv o anumita definitie de clasa. Acest lucru inseamna ca, in final, el nu va guverna societatea doar din perspectiva intereselor exclusive ale unei singure clase sau categorii.   

Pe de alta parte, o alta obiectie este aceea ca, in realitate, clasele sociale nu conduc niciodata societatea fara intermedierea unor institutii politice. Aceasta critica a fost adusa teoriei marxiste chiar la inceputul secolului al XIX-lea de catre sociologul italian Vilfredo Pareto (1848-1923), care facea observatia ca societatea comunista nu poate fi condusa de proletariat, ci, cel mult, de cei care lupta in numele proletariatului, adica de o elita politica care este posibil sa nu aiba chiar nimic in comun cu proletariatul. Istoria miscarii comuniste i-a dat dreptate sociologului italian pentru ca, intr-adevar, conducerea politica in toate tarile comuniste a fost asigurata de grupuri de elita care doar se legitimau in numele proletariatului. La modul general insa, elitele conduc societatile prin intermediul partidelor politice, asigurand in acest mod actul guvernarii.   

Clasele sociale in lumea contemporana

Asa cum se observa din analizele anterioare, in lumea contemporana exista multiple criterii de clasificare a claselor sociale. In primul rand, identificam doua criterii de natura economica, altele decat cel al proprietatii private asupra mijloacelor de productie. Este vorba de avere, adica despre ceea ce poseda ca bunuri mobile si imobile o persoana, iar pe de alta parte avem criteriul veniturilor, adica valoarea a ceea ce obtine in mod constant o persoana potrivit unor activitati platite, a unor dividende sau altor sume obtinute in mod regulat. In perioadele premoderne, un criteriu important de diferentiere sociala il reprezenta averea, adica valoarea a tot ceea ce poseda cineva, aceasta conferind adeseori pozitii si functii speciale in societate, inclusiv cele privitoare la exercitarea dreptului de vot.   

Sistemul fiscal introdus de statele nationale a facut ca treptat averea sa nu mai aiba aceeasi importanta sociala, iar in diferentierea sociala, sa conteze intr-o masura tot mai mare, venitul, adica valoarea castigurilor sistematice ale unei persoane. Stilul de viata al oamenilor si conditiile lor de existenta depind in mare masura astazi de valoarea veniturilor pe care acestia le obtin. In societatea romaneasca de astazi, o avere mare este desigur utila, dar ea nu se traduce automat in conditii de viata la standarde inalte. Daca un tanar mosteneste un tablou foarte valoros sau o casa de mare valoare, stilul de viata si conditiile inerente nu vor fi automat inalte, decat in masura valorificarii pe piata a bunurilor respective. Daca in schimb, tanarul respectiv nu are avere, ci un venit foarte mare, prin institutiile economice existente (banci, sisteme de creditare, leasing), el poate sa isi asigure un standard foarte inalt de viata.

Potrivit veniturilor (dar si potrivit criteriului averii), oamenii pot fi impartiti in mai multe clase: cea a celor foarte bogati, bogati, clasa medie, saraci si foarte saraci. Este evident ca aceste crierii sunt definibile prin raportarea comparativa intre grupurile cu nivele diferite de venituri si au o dimensiune relativa raportata la o societate particulara si la o perioada istorica data. Putem sa gandim, de asemenea doar trei categorii, bogati saraci si clasa medie de venituri, ori putem construi o clasificare cu mai multe clase. In principiu insa, cea mai uzuala formula de clasificare a claselor este cea care face apel la criteriul veniturilor obtinute de indivizi, cele care conditioneaza interesele acestora, stilurile si standardele diferite de viata ale acestora.

Asa cum am mentionat in paragraful care s-a referit la teoria lui Weber, exista criterii de stratificare de factura ne-economica, legate in special de prestigiul ocupational si profesional, dar si de origine, rasa sau etnie. Originea, se refera la faptul ca intr-un teritoriu pot coexista mai multe populatii care pot avea un trecut diferit, ca zona de provenienta sau ca moment al sosirii in spatiul respectiv. Aceste diferentieri pot sa mearga pe o dimensiune istorica, ca in cazul satelor de razesi si de clacasi din Moldova, cu referire la statutul vechi al acestor locuitori de tarani liberi sau aserviti, sau poate avea o dimensiune strict temporala, in acelasi teritoriu existand valuri diferite de migratiune. In satele romanesti descoperim, spre exemplu, populatii vechi, numite in unele locuri[2] "pamanteni" si altele mai noi cele ale "ungurenilor". Desi ambele categorii sunt prezente in comunitati de foarte mult timp, diferentierile dintre ele, la nivel de prestigiu, au ramas foarte importante.

Saracia si politicile sociale

Saracii si saracia constituie o tema importanta a dezbaterilor politice, administrative si stiintifice din lumea contemporana. Combaterea saraciei este un deziderat si un obiectiv politic asumat de toate tipurile de formatiuni politice, de orice tip de guverne existente in societatile dezvoltate. Clasa saracilor este cea care inregistreaza cele mai mici venituri din societate si care, de regula, primeste prin politici speciale, numite si "politici sociale", un sprijin din partea statului si a diverselor organizatii nonguvernamentale sau a altor institutii comunitare.

Saracia este definita si masurata in doua modalitati. Pe de o parte, vorbim de saracie absoluta, care este data de neatingerea unui nivel minimal pentru asigurarea mijloacelor vitale necesare existentei unei persoane si se poate exprima financiar ca valoare a bunurilor absolut necesare existentei unui individ. Saracia absoluta este data astfel de un prag care depinde, in expresia sa financiara, de valoarea bunurilor si serviciilor care sunt considerate ca minim acceptate pentru a trai intr-o societate data.

Saracia relativa este exprimata prin raportarea la regimul veniturilor din societate si nu ca expresie a costului mijloacelor elementare necesare vietii individului. Pragul acesta este uzual mai inalt, dar totodata el este definit in mod relativ, prin comparatia cu veniturile existente intr-un anumit moment intr-o societate, considerandu-se ca o anumita limita a veniturilor determina statusul de sarac pentru o persoana. Nivelul ca atare al acestor venituri, considerate sub pragul saraciei, este arbitrar determinat prin raportarea la structura veniturilor din intreaga societate. Cu alte cuvinte, pragurile sunt calculate in baza unor estimari procentuale a categoriilor care obtin doar un anumit procent din veniturile medii din societate. Putem calcula saracia relativa prin raportare la un prag procentual din veniturile medii sau pur si simplu putem defini aceasta limita ca si procent din intreaga populatie care are veniturile cele mai mici. Valoarea acestei limite, in expresia ei baneasca este insa diferita intre tari si uneori chiar si intre regiuni. Pragul saraciei este diferit intre Statele Unite al Americi, Elvetia sau Romania.   

Saracia poate fi definita obiectiv, in sensul in care am vorbit despre ea mai devreme, dar si subiectiv, ca si auto-perceptie asupra nivelului veniturilor. Saracia obiectiva nu coincide cu cea subiectiva, deoarece fie exista oameni care se autoconsidera saraci, desi au venituri la nivel obiectiv peste pragul definit al saraciei, fie exista persoane care considera ca nu sunt sarace, desi ele au venituri reale care ii plaseaza sub pragul saraciei.

Din punct de vedere sociologic, trebuie spus ca majoritatea populatiei sarace se autoraporteaza la propria conditie tinzand spre o apreciere medie a veniturilor. Daca subiectii sunt pusi sa se autoplaseze pe o scala a veniturilor, cei mai multi vor evita extremele (foarte sarac sau foarte bogat). Pe de alta parte, mecanismul care functioneaza in aprecierile subiective asupra propriului statut este intotdeauna cel comparativ. Din acest motiv, persoanele care traiesc in "medii bogate" (cu multi oameni bogati in jurul lor) au o perceptie negativa in raport cu propria conditie, in timp ce cei care traiesc in "medii sarace" au o atitudine mai favorabila fata de statutul lor economic.

Saracia se poate calcula atat pe dimensiunea individuala, cat si prin raportarea la familie sau gospodarie, cu atat mai mult cu cat, atat regimul veniturilor, cat si cel al cheltuielilor functioneaza in primul rand la nivel de gospodarie pentru cele mai multe persoane. Mai mult, distributia inegala a veniturilor face ca o persoana care nu este saraca potrivit propriului venit, dar datorita faptului ca familia sa are copii sau alte persoane cu venituri mici, sa faca parte dintr-o gospodarie saraca. In Romania, spre exemplu, o familie care are copii are o sansa mult mai mare sa fie saraca, comparativ cu familiile fara copii.

Saracia este atenuata in societate prin politici sociale promovate si sustinute de institutiile politice. Aceste politici privesc doua tipuri de actiuni. Pe de o parte, este vorba de asistenta directa pentru persoanele care sunt in imposibilitate de a isi sustine singure existenta, iar pe de alta parte, este vorba de politici de redistribuire a veniturilor in vederea asigurarii unui ajutor pentru populatia saraca.

Exista nenumarate instrumente si forme de constructie a politicilor sociale, acesta fiind un domeniu in sine de studiu. De principiu, regimul ajutorului acordat saracilor este conditionat de doi factori. Pe de o parte, de valoarea posibila a redistribuirilor catre cei saraci, care nu trebuie sa puna in pericol dezvoltarea sociala, iar pe de alta parte, de reducerea posibilitatii ca sprijinul acordat sa blocheze capacitatea indivizilor respectivi de a cauta sa isi asigure neasistat mijloacele de subzistenta. Numeroase critici ale politicilor sociale s-au centrat asupra ideii ca, pentru populatia care de principiu se poate sustine singura, asistenta indelungata reduce sansa integrarii si adaptarii, implicit capacitatea de autosustinere.

Nu trebuie neglijat nici un alt aspect. Ajutorul acordat saracilor are intotdeauna si o motivatie strict economica, pentru ca o crestere generala a veniturilor in societate asigura atat un consum mai mare, cat si, implicit, o productie economica mai mare. Cu cat ai mai multi saraci, ai si o piata mai mica de consumatori, implicit o presiune mai mica pe productie.

Este utila saracia?

In paragraful precedent am tratat saracia in primul rand din perspectiva efectelor sale negative. Cu toate acestea, desi aparent paradoxal, exista autori care considera ca saracia are utilitatea ei sociala si din acest motiv ea nu poate sa dispara din societate, ci, cel mult, sa isi ridice constant pragurile. Sociologul american Hebert Gans (1927 - ) enumara mai multe motive pentru care saracia trebuie considerata utila, deci functionala in orice societate. Daca dorim sa evidentiem succint aspectele functionale ale saraciei trebuie sa precizam cel putin urmatoarele elemente:

      Saracii presteaza activitati si accepta servicii care nu sunt acceptate de restul populatiei. In orice societate exista ocupatii care au un prestigiu foarte mic si care, chiar la salarii bune, nu sunt acceptate de restul populatiei. Meseriile de gunoier sau de hingher, in Romania, sunt clasificabile in aceasta categorie.

      Saracii preseaza asupra pietei fortei de munca mentinand un nivel acceptabil al salariilor. Existenta saracilor face ca pe piata sa existe o categorie de persoane dispuse sa accepte salarii mai mici pentru diverse tipuri de activitati, actionand ca un factor de temperare a pretentiilor de cresteri salariale.

      Saracii sunt un excelent "tap ispasitor" pentru diversele probleme din societate, fiind mult mai usor sa se dea vina pe ei pentru problemele cu care se confrunta populatia la modul general.

      Saracii dau de lucru unei categorii importante de populatie, cea care se ocupa cu ajutorul acestora si cu implementarea politicilor antisaracie. Saracii creeaza servicii publice, posturi in administratie, institute de cercetare care se ocupa cu analiza sau interventia asupra saraciei.

      Saracii sunt o forta majora electorala, ei avand uzual raportari critice fata de guvernantii locali si centrali si pot influenta semnificativ votul politic cu costuri mai mici decat pentru restul populatiei.

Mobilitatea sociala

Ultima problema tratata in acest capitol o reprezinta problematica mobilitatii sociale. Aceasta se refera la miscarile indivizilor si grupurilor intre diferite pozitii socio-economice, atat intre diferitele straturi sociale, cat si in interiorul aceluiasi strat social. Deducem deci ca exista cel putin doua tipuri mari de mobilitate. Pe de o parte, mobilitatea verticala, in care un individ sau un grup isi schimba apartenenta fata de un anumit strat, categorie sau clasa sociala, in sensul ascendentei, urcarii in ierarhia straturilor sociale sau descendent in sensul coborarii in aceasta ierarhie.

Alaturi de mobilitatea verticala avem si o mobilitate orizontala, intre diferite pozitii sociale care nu presupun diferentieri ierarhice. Acest tip de mobilitate este data de deplasarea actorilor sociali in plan orizontal intre pozitii definite de institutii si organizatii care nu difera din punct de vedere al ierarhiei straturilor sociale. Migratia geografica, care este intotdeauna si una institutionala, presupune o astfel de mobilitate. Deplasarile in teritoriu ale populatiei pot sa fie de la sat la oras sau invers, in alte regiuni sau in alte societati. In mod normal, oamenii isi schimba in toate aceste cazuri si organizatiile in care lucreaza, cele in care isi petrec timpul, ei intra uzual in alte institutii sociale, economice sau culturale. Daca in aceste institutii nu ocupa pozitii ierarhice diferite, atunci avem o mobilitate orizontala.

Mobilitatea sociala poate fi insa si de tip intra-generational sau inter-generational. Primul tip se refera la mobilitatea produsa in interiorul aceleiasi generatii, cum ar fi, spre exemplu, schimbarea clasei sociale, atunci cand cineva din sarac ajunge sa intre in clasa medie sau cand cineva emigreaza si ajunge sa lucreze intr-un alt loc. Al doilea tip, mobilitatea inter-generationala, se refera la schimbarea clasei sociale de catre membrii care apartin unor generatii succesive, atunci cand de exemplu copilul isi schimba clasa sociala in societate, comparativ cu cea a parintilor.

Societatile moderne au permis intr-o masura mult mai mare decat cele de dinainte, atat mobilitatea inter-generationala, cat si pe cea de tip intra-generational.    Mobilitatea geografica, pe de alta parte, desi a existat permanent in istorie, ea are astazi, datorita noilor mijloace de comunicare si de transport, valori mult mai mari, ridicand probleme majore in societatile si zonele in care se deplaseaza multi migranti.

In perioadele de dezvoltare economica se inregistreaza uzual cote mari ale mobilitatii ascendente, dat fiind faptul ca oportunitatile de dezvoltare create favorizeaza urcarea in ierarhia sociala pentru numeroase grupuri, categorii sau persoane. In special in secolul al XX-lea, o forma uzuala de mobilitate ascendenta a fost data de modificarile din sfera productiva care au generat o deplasare "naturala" a persoanelor active din sfera "gulerelor albastre" in cea a "gulerelor albe", desi nu a fost vorba intotdeauna si de o ascensiune sociala. Exista o critica serioasa a ideii de ascendenta pe modelul tranzitiei de la "gulere albastre" la "gulere albe" potrivit careia exista numeroase tipuri de activitati ne manuale (definibile ca apartinand gulerelor albe), dar care nu au de fapt prestigiu social si nici nu presupun venituri mari, cum sunt, spre exemplu, cele de supraveghetori, de casieri, de administratori etc.

Este evident ca perioadele de declin economic pun serios in discutie posibilitatea mobilitatii ascendente si, mai mult, ajung sa genereze adeseori procese de mobilitate de tip descendent, in care cineva coboara in ierarhia sociala. In special in crizele economice majore, ca urmare a unor schimbari sociale semnificative, au loc preponderent procese de mobilitate descendenta.

Mobilitatea verticala, in ambele sale forme, exista insa permanent in societate. Pe de alta parte, trebuie sa spunem ca societatile contemporane prezinta in termeni maximali mobilitatea ascendenta, ea fiind valorizata puternic social. Din acest motiv, de multe ori, oamenii ajung sa isi reprezinte propria societate ca fiind mult mai dinamica decat este in realitate.

Mobilitatea, asa cum am prezentat-o pana acum, este rezultatul unor actiuni si a unor demersuri care apartin celor care se deplaseaza vertical sau orizontal. In tarile care au cunoscut diverse dictaturi, ori in cele de tip comunist, se inregistreaza de regula si o mobilitate fortata, care deriva din politici publice sau chiar din modul de functionare a controlului social. Avem, la limita, situatii in care pot exista hotarari judecatoresti care prevad stramutarile si chiar deplasarile in teritoriu, dar regimurile dictatoriale au instituit si modalitati de fortare a unor categorii sociale sa isi schimbe activitatile de baza sau sa lucreze fortat si in afara unui cadru juridic. Spre exemplu in Romania, in numeroase regiuni au fost adusi oameni pentru a lucra in anumite domenii prin politici de recrutare. In special locuitorii din mediul rural erau adusi in diverse zone industriale si calificati in meseriile de care era nevoie. Aceste programe aveau dimensiuni mari, spre exemplu, in Valea Jiului, numele oficiale ale acestor campanii ne pot spune totul despre amploarea fenomenului: "Actiunea 10000", "Actiunea 7000", numerele respective indicau volumul muncitorilor adusi in zona etc. In fine, regimul comunist a inventat si numeroase alte tipuri de programe de mobilitate, nu doar pe cel definit de traseul de la lumea rurala la cea industrial urbana. Mari campanii de munca voluntara[3], campanii de munca la mari proiecte, in care erau adusi muncitori din multe zone, obligati sa munceasca si sa locuiasca in locatiile acestor proiecte, asa cum a fost mult timp canalul Dunare-Marea Neagra. Nu de putine ori autoritatile comuniste generau si procese de mobilitate descendenta, prin excluderea unor persoane din anumite institutii sau prin simpla blocare a accesului la anumite pozitii.

Rezumat