Structuri (retele) si procese grupale

1. Comunicarea in grup

1.1. Caracteristicile comunicarii

Comunicarea - adica transmiterea si receptarea de mesaje ce contin informatie inteligibila pentru participantii la ea - este un fenomen fundamental al vietii, prezent nu doar la oameni ci si la nivel infrauman. In lumea animalelor, circulatia informatiei ia forme fizice concrete (chimice, acustice etc.), pe cand in cazul fiintelor umane principalul mijloc comunicational este limba vorbita, cu un inalt grad de abstractizare. In general, comunicarea umana se bazeaza pe simboluri, care sunt substitute figurative ale lucrurilor propriu-zise, ele fiind usor de manipulat si transmis si necesitand un minim suport fizic. Sa ne gandim la ziare, telefon, internet, dischete, CD-uri.

Cand vorbim de comunicarea umana trebuie sa avem in vedere, deci, cateva caracteristici:

1) Nivelul inalt de abstractizare (simbolizare), utilizarea de semne si semnale, ceea ce face posibila operarea rapida si la mari distante cu informatia. Semnele si simbolurile sunt de o impresionanta diversitate ca si forma (vizuale, sonore, scrise, vorbite), ca si redare figurativa a obiectului la care se refera (desene, schite, elemente ale obiectului etc.), ca si putere sugestionala (Dancu, 1999). Studierea semnelor, a relatiilor dintre ele si a raportului semnificant - semnificat s-a constituit in ramuri stiintifice speciale, semiotica si semiologia.

Dar comunicarea ca fenomen sociouman complex, cu relevanta cruciala in toate sferele vietii sociale si personale este un domeniu de studiu prin excelenta interdisciplinar, transdisciplinar chiar - incepand din anii '50 se vorbeste de "stiintele comunicarii" -, la care alaturi de cibernetica, informatica si alte stiinte tehnice isi aduc contributia cele psihologice, sociale si antropologice. Intre aceste discipline au loc imprumuturi tematice si terminologice. Astfel, preluata din limbajul ingineresc, distinctia digital-analogic se aplica si comunicarii umane interpersonale in sensul ca comunicarea verbala (cea scrisa mai ales) ar fi mai mult digitala (arbitrariul semnelor, conceptia binara), pe cand comunicarea nonverbala, analogica, intrucat prin gesturi si alte mijloace kinestezice suntem mai aproape de redarea caracteristicilor fizice ale obiectelor si mai cu seama a relatiilor dintre ele (vezi, pe larg, Winkin, 2001).

2) Existenta codurilor comune intre emitator si receptor, altfel mesajul nu poate fi descifrat, citit. Comunicarea verbala obisnuita nu ar fi posibila daca nu am intelege cuvintele unei limbi naturale. Matematicienii pot comunica intre ei fiindca folosesc simboluri al caror inteles de continut este acelasi pentru toti, si pe care cei neinitiati nu il cunosc.

Se subintelege ca o comunicare economicoasa ar fi aceea in care se utilizeaza cat mai putine simboluri, al caror inteles sa fie standard, deci codurile receptorului si emitatorului sa se suprapuna perfect. In acest caz, fiecare simplu semnal sau fiecare element al simbolurilor complexe ar contine un bit de informatie, adica nu ar exista redundanta. Intr-un act comunicationl, cantitatea de informatie (ceea ce aflam nou in acea secventa) este invers proportionala cu redundanta. Forma cea mai pura de redundanta este simpla repetitie, dar de foate multe ori prin cuvinte sau alte semne diferite se transmite in fond acelasi mesaj. Din punct de vedere strict formal-teoretic, redundanta este parazitara comunicarii, dar, de fapt, in anumite limite, ea serveste intelegerii mesajului transmis. Aceasta pentru ca in putine ocazii codurile comunicatiilor se suprapun perfect - in jurul unui nucleu comun graviteaza intotdeauna conotatii ale experientei personale si de grup, influente ale momentului temporal etc, - si de asemenea perceperea si decodarea mesajului cu informatie suta la suta, fara reziduuri (redundanta) ar necesita o atentie si concentrare aproape supraomeneasca. Expunerea de mai lunga durata la asemenea mesaje depaseste posibilitatile psihicului uman si astfel, cumva paradoxal, o comunicare plina de informatii, devine ineficienta. Limbajul natural, prin bogatia si plasticitata lexicala, prin posibilitatea extrem de larga de asociere a cuvintelor contine multa redundanta, dar si multiple resurse de a asigura intelegerea corecta si nuantata a mesajelor. In mod curent, deci, e preferabila o comunicare ce nu contine maxima informatie in minime semnale - existand pericolul ratarii mesajului -, dar nici o redundanta accentuata, aceasta insemnand costuri (in primul rand de timp) si, pe de alta parte, suprasaturatia, intervenind plictiseala, de unde proiectii negative asupra sursei emitente. Studentii au prilejul de a audia si cursuri prea "ermetice", dense, precum si unele cu excesiva redundanta. "Plictiseala" in comunicare se datoreaza insa nu numai repetitiei, redundantei, ci si faptului ca informatia oferita nu este interesanta pentru destinatar.

3) Comunicarea umana este prin esenta ei intentionata. Intentionata in sensul ca emitatorul doreste ca mesajul transmis sa ajunga la un anumit receptor si sa fie inteles intr-un anumit fel. Desigur, acest lucru nu se realizeaza intotdeauna, mesajul putand fi receptionat de o alta tinta, uneori de una total nedorita (vezi cazurile de spionaj, dar si atunci cand barfim pe cineva si respectivul aude pe loc, sau mai tarziu, prin intermediari) ori el poate sa nu fie inteles corect. Trebuie, asadar, operata distinctia dintre comunicarea intentionata si oferirea involuntara de informatie. In cadrul unei intalniri de grup, de exemplu, ma pot imbraca la costum si cravata ca sa transmit deliberat informatia ca pentru mine acea intalnire e speciala, dar tot la respectiva intalnire pot produce unele gesturi care vor fi interpretate de ceilalti membri, sau de cativa, ca fiind de ingamfare, desconsiderare a lor, fara ca eu sa intentionez o asemenea citire de informatie. In acest sens, unii autori (vezi Neculau, . .) prefera sa distinga intre comunicare intentionata si neintentionata, personal fiind de parere ca pastrand proprietatea consacrata a termenului "comunicare" si mai ales a verbului "a comunica", comunicarea este intentionata, celelalte genuri de perceptii si interpretari ale informatiei subsumandu-se conceptului mai larg de "interactiune umana".

4) De regula, comunicarea, fie ea unilaterala, numai de la emitator la receptor, este insotita de feed-back, sau, cu o alta denumire, de conexiune inversa, in sensul ca sursa emitenta primeste semnale de la receptor in legatura cu mesajul transmis: daca a fost receptat, cum a fost inteles si apreciat. In functie de aceste semnale sursa isi va elabora viitoarele strategii comunicationale. In cazul comunicarii de masa (canalele TV, de pilda), feed-back-ul se realizeaza prin sondaje sistematice numite si studii de audienta. La nivelul relatiilor interpersonale un rol major in functionarea feed-back-ului il are semiotica gesturala si corporala. Dar, comunicarea fata in fata, interpersonala sau de grup, presupune aproape cu necesitate schimburi de replici verbale, astfel incat feed-back-ul este direct, imediat si realizat intr-o forma superioara, de convorbire.

5) Cu deosebire in cazul interactiunilor nemijlocite, fata in fata, comunicarea este indeobste acompaniata de metacomunicare, ceea ce inseamna ca, pe langa mesajele propriu-zise, se transmit si semnale adiacente, ce consolideaza informatia oferita, fac posibila intelegerea ei mai corecta si rapida. Aspectul metacomunicativ este dat de comportamentul nonverbal (expresia fetei, miscarile oculare, gesturile si postura corpului) dar mai ales de cel paralingvistic (tonul vocii, pauzele, fluenta), care nu se refera la continutul celor spuse, ci la felul in care se spun, dar care, astfel, ofera pretioase informatii despre cel care vorbeste si despre caracteristicile continutului informational (credibilitate, pregnanta, etc.).

1.2. Principalele tipuri de comunicare

Deja unele sugerate, principalele genuri de comunicare ar fi:

Verbala si nonverbala. In actul comunicational, ele pot aparea separat, fie una, fie alta, dimensiunea paralingvistica fiind insa prezenta intotdeauna la cea verbala, chiar daca nu exista contact fizic direct. De exemplu, prin telefon, tonul, pauzele, fluenta, iar in scris - cu atat mai mult in cel de mana - caracterele literelor, semne de punctuatie, repetitii. In mod obisnuit insa, in relatiile interpersonale sau de grup, comunicarea verbala este insotita de cea nonverbala, putand fi in raport de: consonanta, atunci cand se sustin reciproc; de neutralitate - cand au mesaje independente; sau de disonanta, in sensul ca semnalele sunt percepute si interpretate ca purtatoare de informatie contradictorie. La o intalnire de grup, bunaoara, unul dintre membri afirma verbal ca e de acord cu o decizie, dar din ton, mimica si alte indicii, rezulta clar ca e o adeziune formala. Apoi, psihoterapeutii familiali vorbesc de fenomenul de cerinta dubla contradictorie (double bind), ca si factor de risc in psihoze la copii si adolescenti. El se refera la faptul ca (vezi si Ilut, 1994), atunci cand, deliberat sau nu, intr-un grup familial se emit informatii (cerinte) contradictorii in mod sistematic fata de copil (contradictie intre parinti, la aceleasi in momente temporale diferite sau intre verbal si nonverbal), il expune pe acesta la stres, nesiguranta, grave tulburari emotionale si suntem, astfel, foarte aproape de tendinta copilului (mai ales in faza pubertatii si adolescentei) de a evada (simbolic sau chiar psihic) din acel mediu.

Interpersonala, grupala si mass-mediala. Despre primele doua am amintit si le vom dezvolta mai pe larg in subcapitolele urmatoare, aici sa mentionam doar ca ele interfereaza ca sfera si continut. Si sa mai spunem ca din ce in ce mai mult, in literatura consacrata comunicarii se vorbeste si despre comunicarea intrapersonala care se refera la dialogurile ainterioare ale fiintei umane, la a sta de vorba cu tine insuti, ceea ce implica plasarea discutiei in arealul sinelui (eului) multiplu (vezi Ilut, 2001). Comunicarea interpersonala (in principiu, intre doua persoane) se petrece si in grupurile propriu-zise, dar, desigur si intre indivizi care nu apartin aceluiasi grup, iar cea grupala nu se reduce la cea interpersonala, intrucat exista si comunicarea lider-membri. Insa comunicarea in grupurile restranse ferm constituite are si alte note specifice, date de caracteristicile grupurilor primare . Si sa mai notam ca literatura de specialitate discuta si conceptul de "comunicare sociala", mai extins ca sfera si continut fata de cel de "comunicare de masa", comunicarea sociala insemnand o matrice de coduri si mijloace transindividuale ce fac posibile si previzibile interactiunile dintre membrii aceleiasi culturi. Individul devine un actor social ce participa la comunicare analog unui muzician intr-o orchestra (Winkin, 2001).

Privitor la comunicarea de masa, trasatura ei fundamentala consta in aceea ca o sursa emite simultan mesaje catre o mare masa de oameni, de ordinul miilor, sutelor de mii si miliardelor. Proliferarea exponentiala a mijloacelor de comunicare in masa (cartea, ziarele filmul, si in special radioul, TV-ul si mai nou internetul) a reprezentat si continua sa reprezinte un factor de prima marime in procesul globalizarii. Acest lucru a fost remarcat si sustinut inca in anii '60, prin opera lui McLuhan ( . ) care vorbeste de "satul planetar", intelegand prin aceasta faptul ca aproape toti cetatenii planetei tind sa fie expusi la aceleasi mesaje.

Neindoielnic ca fenomenul de expunere a individului in mod concomitent la informatie identica este prezent si el se accentueaza in postmodernitate, sau modernitatea tarzie, cum mai este denumita epoca actuala (vezi Giddens, 2000), dar el este secondat si in continuare de ceea ce au demonstrat cercetarile clasice (Katz si Lazarsfeld, 1955) ca fiind scurgerea informatiei in doua trepte. Aceasta inseamna existenta in comunitati si grupuri a liderilor de opinie, care nu coincid neaparat cu liderii formali, si care sunt persoane semnificative, active si preocupate de a se informa in diferite domenii. Transmiterea informatiei de la o sursa mediala (TV, radio, ziar etc.) are loc in doua trepte sau doi pasi in sensul ca ea intalneste mai intai lideri de opinie, deoarece acestia o si cauta mai intens, si abia apoi - in al doilea pas - prin intermediul lor, ea ajunge la marea majoritate a celorlalti indivizi. Mai mult sau mai putin constient, intr-o mai mica sau mai pronuntata masura, liderii opinionali filtreaza si ajusteaza informatia, dar pentru ca ei au prestigiu, sunt credibili si functioneaza ca veritabila sursa informationala. Totusi, marja de distorsiune a mesajelor nu poate fi prea mare, fiindca astfel risca sa-si piarda credibilitatea. Putem afirma, de altfel, ca ei sunt promovati si sustinuti de grup si comunitate ca lideri opinionali, in masura in care acestia apar ca fiind competenti si obiectivi. In societatile traditionale, rolul liderilor de opinie (in mediul rural, invatatorul, preotul) era foarte pregnant, constituind punctul de referinta in difuzarea si interpretarea stirilor, a evenimentelor macrosociale. Pe masura cresterii nivelului de educatie si a dezvoltarii tehnologiei informationale, importanta liderilor de opinie a scazut, dar ea nu a disparut.

Reprezentate grafic, cele doua modalitati de curgere a informatiei de la sursa mediala la public ar putea arata ca in fig. nr. 1, unde este redata si combinarea lor, deoarece nu e greu de inteles ca ele sunt conjunctive si nu disjunctive, in mod concret functionand ingemanate.

Fig. nr. 1

Modele de comunicare mass-mediala

Comunicarea directa Comunicarea in doua trepte Comunicarea mixta

Ca aproape in orice reprezentare grafica, si in fig de mai sus, lucrurile par simplificate fata de realitatea complexa. Practic, exista mai multe surse emitente care pot interactiona intre ele, dupa cum, chiar pentru acelasi individ, e posibil sa functioneze mai multi lideri de opinie, in functie de domenii: unul in politica, altul in moda vestimentara, lideri care, la randul lor, pot interactiona intre ei etc. De asemenea, mai trebuie adaugat ca daca liderii opinionali produc filtrari informationale, insasi indivizii obisnuiti practica expunerea selectiva, adica, deliberat sau nu, se expun cu mai mare frecventa si intensitate mesajelor care sunt consonante cu reprezentarile si atitudinile lor si au tendinta de a le evita pe cele disonante.

Desigur, putem opera si alte clasificari ale comunicarii: scrisa si orala, auditiva si vizuala etc. Dintre multe astfel de posibilitati, din unghi de vedere psihosocial, al functionarii optime a relatiilor grupale, importanta este aceea dintre comunicarea formala (oficiala deci) si cea informala (incarcata de afectivitate si sinceritate, prieteneasca, intr-un fel cea adevarata). Coincidenta dintre cele doua tipuri este un indicator puternic al viabilitatii, stabilitatii si atmosferei tonifiante in comunitati si grupuri. In acest sens, psihologilor mai ales, le place sa evidentieze relevanta comunicarii autentice (Neculau, vezi . ), care nu contravine neaparat celei formale, dar care presupune schimburi de informatie veridica, bine intentionata, in interesul tuturor participantilor. Ea se suprapune in mai substantiala masura deci, cu cea informala, luand in relatiile interpersonale forma de dezvaluire a sinelui (self-disclosure). Comunicarea autentica include cu necesitate, capacitatea ascultarii autentice (sau rogeriene, cum se mai numeste, dupa numele psihologului american Carl Rogers, intemeietorul Scolii psihologice umaniste din anii '50 - '60 ai secolului XX). A asculta autentic inseamna nu doar a fi atent fizic la ce spune celalalt ci a depune toate eforturile pentru a-l intelege cu adevarat si a-i da semnale ca faci asta. Carl Rogers (1961) releva si principalele bariere ce pot interveni in comunicarea verbala, printre care principale sunt: tendinta de a-l critica pe celalalt si de a-i vorbi in termeni moralizatori, de a-l judeca, punandu-i etichete, incepand de la unele foarte grave cum ar fi "esti un neserios", "esti un incapabil", pana la unele mai "nevinovate", dar tot cu un efect disfunctional, ca de exemplu: "esti prea ingaduitor", "ar trebui sa fii mai organizat", "esti cam neglijent". Psihologul american atentioneaza ca in cele mai multe cazuri, si sfaturile date produc bariere comunicationale, ca si apelurile la logica si ratiune, atunci cand nu se tine seama de starea emotionala a partenerului. Pe de alta parte, nici evitarea de a discuta despre framantarile pe care le are partenerul prin schimbarea subiectului discutiei sau prin recurgerea la glume nu este un procedeu ce ar trebui sa caracterizeze ascultarea de tip rogerian. Problema cu exigentele formulate de Rogers este ca, asa cum reiese si din succinta descriere de mai sus, este foarte greu de a le onora concomitent. Personal cred ca, preocupati mereu de gandul de a nu gresi oferind sfaturi, argumente rationale, dar nici de a nu evita sensibilitatile partenerului, ajungem la ceea ce s-ar putea numi o neputinta rogeriana in comunicare. Observatiile formulate de Rogers au desigur o valoare orientativa, actul concret al conversatiilor presupunand adaptare la situatie si partener, constituind, in fond, o arta, de unde si expresia cu mare acoperire cotidiana: "arta conversatiei".

1. Structuri si retele comunicationale grupale

In viata comunicationala a grupurilor si colectivitatilor mai restranse, urmatoarele aspecte sunt mai pregnante:

Ca si structuri comunicationle exista doua forme fundamentale (Radu, 1994): structura centralizata, in care un singur membru al grupului primeste informatii de la toti ceilalti, gaseste solutia (ia decizia) si o comunica celorlalti; structura omogena in care fiecare din membri transmite celorlalti informatiile ce le detine si fiecare procedeaza pe cont propriu la prelucrarea mesajelor, gaseste individual solutia si o impartaseste celorlalti. In cazul structurii centralizate, teoretic numarul configuratiilor posibile este egal cu numarul membrilor grupului, fiindca fiecare poate fi centralizata, pe cand in cazul celei omogene exista o singura configuratie. Intre cele doua tipuri extreme se gasesc o serie de structuri intermediare, cum ar fi cea in care doi indivizi centralizeaza mesajele. Grafic cele trei tipuri de structuri se reprezinta astfel (cand numarul de participanti este de 5):

Fig. nr. 2

Tipuri de structura comunicationala

Centralizat Omogen Intermediar

La modul practic, real, nu toti membrii unui grup au sanse egale de a fi in centrul structurii comunicationale. Exista sau se naste intotdeauna un lider formal sau informal, care indeplineste si rolul central in actul comunicational. Astfel incat structura centralizata sau cele intermediare sunt, totodata, structuri ierarhice, in functie de statusurile din grup sau colectivitate, si ele sunt mult mai prezente decat cele omogene. Dominanta comunicarii de tip central-ierarhizate se explica prin functia ei de a asigura stabilitatea si performanta grupului, fiind sustinuta in acelasi timp, psihologic, pe de o parte de dorinta membrilor de a transmite informatii in sus spre sefi pentru a se afirma, a fi vazuti bine, si pe de alta parte, de atentia si preocuparea liderului fata de mesajele venite din grup, in vederea mentinerii si consolidarii pozitiei sale. Desigur, dupa cum vom vedea, o functionare optima a grupurilor incumba un raport delicat intre centralizare si omogenitate, autoritate, democratie si laissez-faire, ceea ce, cel putin in societatile democratice, este unul din secretele pastrarii pozitiei de conducator. Si mai e de subliniat faptul ca, de multe ori, in functie de sarcini si activitati, se statueaza, chiar concomitent, de obicei doi lideri: unul responsabil cu managementul continutului activitatii (rezolvarea de probleme, spre pilda), altul cu aspectele adiacente, dar foarte importante (relatii psihoafective, blocaje, tensiuni etc.).

Dar indiferent daca este lider sau nu, experienta cotidiana ne arata, iar studiile experimentale au confirmat-o din plin, ca intr-o discutie de grup (permanent sau doar ocazional) aproape cu necesitate unul sau doi dintre participanti vorbesc mult mai mult decat ceilalti; daca e unul, aproximativ 40% din timp, daca sunt doi, 60%. Aceste persoane au sanse mai mari, statistic vorbind, si potrivit principiului ceteris paribus, sa devina lideri. Deci intre a fi si te mentine lider si a comunica mai mult exista o relatie de determinare reciproca. Sa remarcam insa ca mai stransa este corelatia dintre calitatea de lider (mai ales prestigiul informal) si cea de a comunica bine (calitativ), si nu doar mult (cantitativ). Iar a comunica bine inseamna in considerabila masura a comunica autentic (vezi subcapitolul 1.2.).

Tipurile de structuri comunicationale se pot naste spontan, le modul natural, prin diferite mecanisme psihosociale, in care aspectele emotional-afective au o mare importanta, dar, in mod obisnuit, cu deosebire in grupuri formale si organizatii, ele sunt determinate de reguli si canale bine definite, exista adica retele impuse. Cum usor se intelege, configuratia de retea modeleaza strict structura comunicationala, de aceea si reprezentarea grafica este aproape identica. In manualele de specialitate sunt redate patru astfel de tipuri de retele, considerate ca cele mai frecvente (vezi fig. nr.3).

A

o-o-o-o--o

Fig. nr. 3

Se observa ca regasim structura omogena (in forma de cerc), pe cea centralizata (model in X) si cele intermediare (lant si model Y). Locul pe care il ocupi in configuratia de retea determina hotarator gradul de libertate comunicationala si de aici o serie de avantaje si dezvantaje personale si de grup. Cele doua capete ale "lantului" sunt dezavantajate comunicational pentru ca au ca partener o singura persoana, pe cand in "roata", figura centrala comunica cu 4 persoane. Se poate face un exercitiu, urmarind sagetile, gasirea numarului de interactiuni posibile si deci a statutului comunicational al fiecarui individ din retea.

S-a demonstrat experimental ca in rezolvarea de probleme simple, forma centralizata e mai eficienta, pe cand grupurile descentralizate reusesc mai bine in problemele complexe. De asemenea, timpul necesar rezolvarii unei sarcini e mai mic in cazul grupului centralizat, dar solutia (decizia) are sanse mai mari de a fi eronata atunci cand sarcina este complexa. Datele experimentale sunt insa cvasiunanime in a indica o mai mare satisfactie a participantilor, indiferent de natura sarcinii, in configuratiile descentralizate decat in cele centralizate.

In viata reala, o serie de conditii impuse (natura activitatii, caracteristicile participantilor, mijloacele tehnice de comunicare, timpul alocat pentru rezolvarea unei probleme sau luarea unei decizii) fac sa se nasca si sa functioneze o mare varietate de modele si structuri comunicationale, unele schimbandu-se din mers in cadrul unor activitati complexe si de lunga durata. In grupul familial, bunaoara, pe masura ce copiii se maturizeaza, deciziile devin tot mai descentralizate.

2. Structuri si relatii socio-afective; sociometria

2.1. Relatii de afiliere infrastructurale: prietenia si dragostea

Una dintre certitudinile majore despre fiinta umana este aceea ca ea are nevoie de afiliere. Sociabilitatea este un dat genetic (omul este un animal social, in termenii sociobiologiei), intretinut si amplificat de organizarea vietii sociale (de la hoardele primitive, pana la grupurile si institutiile moderne) si operationalizata pe plan spiritual-simbolic in valorile sociale. Ca entitate umana autentica, individul nu poate fi conceput inafara relatiilor cu ceilalti. Procesul de socializare este implicit si unul de umanizare, cazurile nefericite de copii crescuti in salbaticie sau totala izolare demonstrand din plin acest lucru. Soliditatea si acuitatea trebuintei de afiliere e dovedita de frustrarea ce survine in cazurile de izolare fortata si de faptul ca solitudinea voluntara este una pasagera, iar cea cronica, e patologie.

Cele mai pregnante si frecvente forme de afiliere sunt prietenia si dragostea, care constituie cumva infrastructura vietii sociale afective cotidiene. Daca in sens propriu nu putem vorbi de dragoste in grup (a nu se confunda cu sex in grup), despre prietenie, cu toate ca si aceasta este in primul rand o relatie diadica ea exista si ca realitate psihosociala colectiva, reflectata si in expresia "grup de prieteni". Dar chiar in grupurile obisnuite (de munca, de invatatura etc.), unde, dupa cum se va vedea in 2.2., pe langa afinitati si respingeri, se infiripa cvasiautomat si relatii de prietenie, si nu de putine ori de dragoste. De aceea, redam in continuare o succinta descriere a celor doua fenomene.

Prietenia poate fi considerata relatia psihosociala de durata dintre doua fiinte umane, rezultat al alegerii libere si bazata pe afectiune, incredere si pretuire mutuala. Caracteristicile esentiale ale prieteniei sunt:

Relatia de prietenie are in centrul ei afectivitatea si pretuirea reciproca, bucuria, placerea si entuziasmul partenerilor de a fi impreuna. Adevaratii prieteni se cauta mereu. Ea este o relatie autentica intre persoane egale, persoane ca fiinte umane unice, dincolo de conditia sociala sau de alta natura. In prietenie nu conteaza cine esti, ci ce esti.

Prietenia reprezinta o relatie de durata, simpatiile si "simtitul bine" ocazionale, pasagere, chiar intense, neputand fi cuprinse in aceasta categorie. "De durata" are, bineinteles, valoare cantitativa foarte diferita, de la luni la ani de zile, multe prietenii, mai cu seama intre partenerii de acelasi sex, insotindu-i pe cei doi toata viata. In mod obisnuit insa, datorita imprejurarilor de viata neprielnice, dintre care departarea spatiala e cruciala, unele prietenii se sting, si apar altele noi.

Increderea reciproca a fost gasita ca raspunsul cel mai frecvent la intrebarea: "Ce considerati mai important in prietenie ?" pusa publicului american (Bell, 1981). Nu se admite in prietenie lipsa de fidelitate, disimularea si inselarea.

Acordarea de sprijin material si sufletesc reciproc, sustinere si aparare mutuala. Prietenii sunt inclinati sa faca cat mai mult unul pentru celalalt. In prietenia veritabila nu are ce cauta egoismul, calculul rece de tipul: "cat mi-a dat, atata ii dau si eu". Dar, cu toate ca interesul strict personal nu este implicat in fiecare gest fata de partener, pe termen mediu si lung, fara reciprocitate in oferirea de bunuri si servicii materiale si simbolice, prietenia nu va rezista.

Intemeiata in cel mai inalt grad pe liberul consimtamant si nefortata prin nici o institutie formala, avand in centru valorizarea reciproca, prietenia nu este lipsita de tensiuni si conflicte. De cele mai multe ori ele se depasesc insa, potrivit principiului ca, functionand ca fundal similaritatea axiologica, partenerii isi respecta unul altuia interesele, gusturile, optiunile si opiniile personale. Mai mult, prietenii sunt dispusi sa-si ierte greselile, iertand nu compatimitor si dispersional, ci cu intelegerea mintii si a sufletului ca celalalt este unic si nu a facut ceva din rautate. Aceasta nu inseamna ca partenerii accepta orice fel de comportamente unul din partea celuilalt. Prieteniile se pot nu numai stinge treptat, ci si intrerupe brusc, din motive de incompatibilitate.

Relatiile de prietenie au consecinte favorabile atat in economia de ansamblu a vietii indivizilor, cat si in sectoare mai particulare ale ei. S-a confirmat experimental, de pilda, ca a avea prieteni la locul de munca determina o si mai mare satisfactie profesionala (Winstead et al, 1995). Prieteniile iti confera o anumita siguranta in relatiile interpersonale in general, un mai pronuntat optimism in legatura cu moralitatea celorlalti, pe cand lipsa prieteniilor e asociata cu o mai accentuata prudenta si neincredere fata de altii. Dar chiar simpla intrerupere de prietenii, cum se intampla, de regula, la terminarea unui ciclu scolar face ca tinerii absolventi sa manifeste stresuri emotionale in raport cu cine vor fi noii lor prieteni (Fredrickson, 1995).

Desi in prietenia autentica nu conteaza conditia sociala sau de alta natura, bazandu-se pe principiul "ce esti" si nu "cine esti", la scara statistica    ea este puternic asociata cu proximitatea spatiala. Aceasta pe de o arte pentru ca proximitatea spatiala inseamna in general si similaritati de ordin axiologic, iar pe de alta parte, fiindca prietenia presupune schimburi reciproce de bunuri, materiale si simbolice, dorinta de a fi impreuna cu celalalt si a i te confesa. Totusi, in zilele noastre, dezvoltarea mijloacelor de comunicare, si cu deosebire internetul, face ca apropierea spatiala sa nu mai fie o variabila atat de decisiva in construirea si mentinerea prieteniei.

Forma si continutul prieteniei este legata si de factorul varsta, evidentindu-se, ca o tendinta semnificativa, cresterea gradului de intimitate si stabilitate de la copilarie la maturitate. O tema viu disputata la nivelul simtului comun este in ce masura prieteniile inter-sexe (intre barbati si femei) pot ramane la acest statut si nu se transforma, aproape cu necesitate, in dragoste si sex. Investigatii elaborate denota ca acest lucru se intampla frecvent, dar nici pe departe la cotele prezumate de reprezentarile cotidiene (Bell, 1981) si, de completat, cu deosebire in mentalitatea traditional-rurala, unde o prietenie sincera, fara alte conotatii, dintre un barbat si o femeie era aproape imposibil de imaginat si de acceptat.

Dragostea are o serie de note comune cu prietenia, dar si unele diferentiatoare. Respectul, increderea si pretuirea reciproca, altruismul, similaritatea axiologica si alte trasaturi ale prieteniei sunt valabile, in mare si in pondere diferita, si pentru dragoste. Plusul semnificativ este adus de contactul de intimitate fizica a partenerilor de iubire, ce merge de la strangeri de mana, mangaieri, etc. pana la saruturi "frantuzesti" si diverse forme de relatii sexuale. Tendinta spre sexualitate face ca si reactiile emotional-fiziologice sa fie mai puternice, iar acest nucleu sexual-emotional, in jurul caruia graviteaza elementele afectivitatii, nu de putine ori si gelozia, determina ca, in comparatie cu prietenia, care este mai echilibrata, rationala si asezata, dragostea sa se manifeste mai dinamic, tumultos, sinusoidal, aparand in general mai pandita de tensiuni si conflicte.

O problema ce a primit raspunsuri stiintifice, in special prin cercetarile lui Z. Rubin, a fost aceea a legaturii dintre simpatie ("a-ti placea de cineva", "a-l pretui", liking, in engleza) si dragoste. Este dragostea o forma mai intensa de simpatie si pretuire, sau reprezinta ea ceva diferit calitativ, incat e posibil sa-l simpatizam, sa ne placa mult de cineva si sa nu-l iubim si invers, sa fim indragostiti "lulea", fara ca persoanei respective sa-i purtam o simpatie si un respect deosebit ? In termeni mai tehnici, chestiunea se pune daca simpatia si dragostea se inscriu pe acelasi continuum al atractivitatii - ce ar cuprinde grade diferite de intensitate, de la oarecare simpatie la simpatie puternica -, daca exista deci o singura dimensiune sau dragostea este o alta dimensiune a spatiului atractivitatii ?

Pentru a decide acest lucru, Z. Rubin (1970, 1973) a colectat mai intii din reflectiile filosofice, productiile literare si intelepciune populara, propozitii ce descriu cele doua stari sufletesti, simpatia (pretuirea) si dragostea. Propozitiile astfel culese au fost organizate in itemi de urmatoarele teme mai importante: atractia fizica, idealizarea partenerului, disponibilitatea pentru orice ajutor dat celuilalt, dorinta de a-si impartasi emotiile, increderea si toleranta reciproca, cat de inteligenti se cred unul pe altul. Pe urma, psihologul social american a rugat cateva sute de studenti sa evalueze cat de caracteristici sunt acesti itemi in simtamintele lor fata de iubit sau iubita si cat fata de persoane de gen opus pe care le pretuiesc si le simpatizeaza. A reiesit o diferenta semnificativa intre itemii evaluati ca descriind dragostea si cei considerati drept caracteristici legaturilor de simpatie.

Pe baza acestor diferente, Z. Rubin a construit doua scale, una a dragostei si cealalta a simpatiei, care, aplicate la aproape 200 de cupluri de indragostiti de la Universitatea din Michigan, s-au dovedit a discrimina puternic intre relatiile de dragoste si cele de simpatie. Scorurile mari obtinute la Scala Dragostei au corelat pozitiv si cu anumiti itemi testati in conditii experimentale de laborator, cum ar fi durata cotactului vizual intre cei doi parteneri. Studiile complexe ale lui Z. Rubin (apud Taylor et al, 1994 si Radu, 1994), care cuprind date de ancheta si experimentale, dar, dupa aceea, si observatii pe cupluri de indragostiti, au demonstrat distinctivitatea celor doua dimensiuni - dragostea si simpatia -, dar si o substantiala apropiere, statistic constatandu-se o corelatie moderata intre scorurile de la Scala Simpatiei si Scala Dragostei.

Cercetari elaborate extinse au evidentiat ca putem vorbi de trei componente ale trairii si manifestarii dragostei si ca subiectii umani obisnuiti sunt, in general, constienti de existenta si continutul lor. Prima este cea cognitiv-atitudinala, care se refera la gandurile, credintele, parerile pe care indragostitul le are fata de partenerul sau. Scala Dragostei a lui Rubin este construita pe acest aspect. Ea cuprinde trei principale teme, si anume: Atasamentul sau nevoia de celalalt, de iubit, exprimat, spre pilda, in itemul: "Ar fi foarte greu pentru mine sa merg inainte in viata fara . ". Este reflectata aici constiinta dependentei de partener in confruntarea cu viata; grija si potentialul sacrificiu pentru persoana iubita, condensate in propozitia "As face aproape orice pentru . "; increderea si confidentialitatea ar fi cea de-a treia tema, prinse in propozitii de genul: "Am incredere totala in . " si: "Sunt sigur ca ma pot confesa in orice problema lui . " (spatiul punctat este completat cu numele partenerului de dragoste).

A doua componenta o reprezinta cea comportamentala. Dezvaluirea reciproca a gandurilor si disponibilitatilor de actiune a iubitilor unul fata de altul este o componenta importanta in consolidarea si trainicia dragostei, dar oamenii sunt perfect constienti ca in afara de vorbe, conteaza extraordinar faptele. Doar peroratia despre cat de mult il iubesti pe celalalt si cate ai face pentru el, nedublata de dovezi comportamentale concrete, nu poate sustine multa vreme dragostea. Iubirea are nevoie si de semne materiale (tandrete fizica, a face cadouri, a ajuta efectiv persoana pe care pretinzi ca o iubesti, a o apara cand e cazul etc.) si nonmateriale (a-i destainui gandurile tale intime, a te sfatui cu ea in luarea de decizii, a te interesa de activitatile ei, a-i respecta opiniile, si altele).

In al treilea rand, dupa cum anticipam, dragostea, spre deosebire de prietenie si simpatie, este insotita si de puternice reactii emotionale (simptome fizice si psihice directe). Literatura beletristica si filmele decriu in detaliu - mai grosier si muzica pop - intensele efecte fiziologice, incepand de la accelerarea batailor inimii si transpiratie pana la nopti nedormite. Investigatiile au incercat sa stabileasca ponderea unor atari simptome in lumea indragostitilor. C. Kanin et al (1970) au rugat un numar de peste 600 de studenti ca, pe baza experientelor personale, sa ierarhizeze starile emotionale pe care le-au trait in dragostea actuala sau recenta. Pe primul loc s-a detasat net sentimentul de confort si buna dispozitie sufleteasca (79 % dintre respondenti), pe locul doi, dificultatea de a se concentra (37 %), urmate de "plutire in nori" (29 %), "imi venea sa alerg, sa sar si sa strig" (22 %), "agitat, nervos inainte de intalniri" (22 %). Senzatii fizice puternice cum ar fi miinile reci, crampe in stomac, furnicaturi pe sira spinarii au fost raportate de 20 %, iar insomnii, de 12 %.

Relatiile de dragoste cunosc o varietate de forme, in ce priveste continutul si intensitatea, dintre care doua sunt mai relevante: cea pasionala si cea camaradereasca (companionala). Dragostea pasionala ar putea fi comprimat caracterizata ca o stare emotionala tumultoasa, " . un amestec confuz de tandrete si atractie sexuala, exaltare si durere, anxietate si destindere, altruism si gelozie" (Berscheid si Walster, 1978, p. 177). Ea inseamna propensiunea irezistibila catre persoana iubita, astfel incat factorul afectiv-emotional copleseste ratiunea, reactile comportamentale scapand, in insemnata masura, de sub controlul luciditatii. Picioarele parca merg singure inspre fiinta dorita, nimeni si nimic nu le poate opri. Dragostea este oarba, idealizarea celuilalt maxima, eventualele lui defecte sunt convertite in calitati, febrilitatea emotionala e de nestapanit, orice se justifica pentru a fi impreuna, ultimul argument fiind chiar acela "pur si simplu nu ma pot opri, nu rezist".

Mixtura in dragostea pasionala dintre atractivitatea sexuala, tendinta de a fi mereu impreuna, maxima activare psiho-emotionala, preocuparea excesiva fata de iubit(a), nevoia intensa de a fi iubit asa cum si tu iubesti, teama obsesiva, in acelasi timp, ca nu cumva relatia sa se termine, constiinta lipsei de control rational si alte caracteristici au fost operationalizate in mai multe instrumente de cercetare, dintre care se desprinde ca relevanta Scala Dragostei Pasionale, elaborata de E. Hatfield si colaboratorii (1987). Ea incorporeaza itemi de maniera: "Uneori nu-mi pot controla gandurile. Ele sunt obsedante cu privire la persoana lui . " si "As fi total disperat daca . m-ar parasi".

Pentru simtul comun faptul ca oamenii se indragostesc apare ca un lucru firesc - mai putin se accepta aceasta cand e vorba de persoane in varsta - si este luat mai degraba ca o variabila independenta in explicarea unor comportamente cum ar fi neglijarea sau parasirea familiei ori insuccesele scolare si profesionale. La fel se intampla si in discursurile stiintifice, dar aici s-a pus cu seriozitate si intrebarea cum de ajungem sa ne indragostim, uneori atat de pe neasteptate si atat de pasional ? S-au schitat si raspunsuri credibile, redate de Baron et al (1988) astfel:

Pornind de la constatarea ca, in ciuda diverselor forme de manifestare in functie de contexte culturale si istorice diferite, subzista unele constante fundamentale (atractivitate sexuala si preocuparea fata de celalalt, de pilda) care fac ca dragostea sa apara drept un fenomen universal, se prezuma valoarea ei bio-evolutiva de reproducere. Rationamentul prezentat ar fi urmatorul: perechile barbat - femeie care, pe langa simplele raporturi sexuale, au practicat si grija unuia fata de altul si fata de odraslele lor, au dezvoltat, adica, afectiune si incredere reciproca, au cautat sa fie pe cat posibil impreuna si sa aiba relatii stabile, au avut mai mari sanse de supravietuire. Ele au asigurat in mai mare masura, in principal prin diviziunea muncii (barbatii - procurarea de hrana, in speta, vanatori; femeile - ingrijirea celor mici), cresterea copiilor astfel incat si acestia sa ajunga la reproductie. In acest fel, perechile avide de sex, dar practicand si corolarele lui psiho-emotive au avut mai mari sanse sa-si transmita genele urmasilor decat cele care nu au dispus concomitent de cele doua caracteristici (raporturi sexuale intense si relatii interpersonale apropiate si de durata). Prin selectie naturala s-a ajuns in acest mod ca fiintele umane sa caute sexualitatea, sa se indragosteasca si sa fie grijulii cu odraslele lor.

Chiar daca respectivul scenariu evolutiv s-ar dovedi adevarat, apare limpede ca odata cu cristalizarea unor civilizatii, factorii culturali, dintre care practicile si credintele religioase si, mai apoi, legile, au accentuat sau estomat tendintele biogenetice si le-au dat continut specific. E. Hatfield si G. Walster (1981) cred ca cei mai multi dintre oameni se indragostesc atunci cand sunt indeplinite urmatoarele trei conditii (vezi si Radu, 1994): 1) expunerea la imagini si modele despre cum arata dragostea adevarata, ceea ce se intampla incepand din copilarie - "Alba ca Zapada" - indeosebi prin mass-media. In interactiunea cu efectele mediatice, socializarea in familie, observarea sin interpretarea experientei celorlalti, intr-un cuvant, invatarea sociala conduce la un construct cognitiv al dragostei, mai mult sau mai putin personal. Reprezentarea despre ce inseamna iubirea si cum ar trebui sa arate persoana de care merita sa te indragostesti genereaza un fel de expectanta pentru "cand va fi intalnit omul potrivit"; 2) asteptarea mentala se materializeaza in momentul in care si intalnesti persoana considerata ca potrivita, asupra ei revarsandu-se reprezentarea formata, al carei continut e destul de ferm circumscris sociocultural (o anume varsta, religie, infatisare etc); 3) nu putem vorbi de experienta unei iubiri veritabile in afara procesului emotional, cu tot cortegiul lui de manifestari fiziologice si comportamente (modificari fiziologice interne, schimbul de priviri, limbajul corporal, tandretea fizica). Este important de subliniat ca tabloul de activare psiho-fiziologica poate reprezenta, ca relatie cauzala, consecinta indragostirii, dar, in anumite imprejurari, atunci cand esti predispus a te indragosti, orice sursa de activare - fizica, frustrare, excitare sexuala si altele - poate fi intepretabila ca indiciu ca te-ai indragostit, teren vizat de teoria atribuirii eronate a excitabilitatii, a activarii (misatribution of arousal, vezi mai pe larg, Ilut, 2000).

Dragostea companionala, in care partenerul iti este prieten, companion, "tovaras de viata", cum se mai spune, se manifesta ca o relatie mai asezata, rationala, practica, bazata pe incredere, grija si sustinere reciproca, pe intelegerea si tolerarea eventualelor ciudatenii si idiosincrasii, reprezinta o atare formula, altceva decat iubirea pasionala, dar nu opusa ei. Tonul rational se impune in fata pasiunii necontrolate. Vietile celor doi se impletesc uneori pana la aproape totala contopire. Dragostea cu acest continut inseamna relatii mai de durata si echilibrate, caracterizand cuplurile stabile (maritale). De altfel, este o observatie curenta ca, in timp, iubirile pasionale care rezista sfarsesc, de obicei, in a deveni companionale, stridenta emotionalului atenuindu-se considerabil, pa prim-plan situindu-se sentimente profunde de pretuire mutuala.

La tentatia cititorului de a raspunde intrebarii: "Oare experientele mele trecute ori cea pe care tocmai o traiesc in ce categorie din cele expuse se incadreaza ?", trebuie afirmat prompt ca e foarte probabil ca in nici una. In primul rand, fiindca sunt tipuri ideale, in sensul weberian, de prototipuri epistemice, in al doilea rand, ele nu epuizeaza modalitatile de raportare prin dragoste la celalalt. Bunaoara, mai rar astazi, cand libera exprimare in toate domeniile a devenit o valoare sociala, in vremuri anterioare nu de putine ori iubirea ramanea nedeclarata, nedezvaluita (verbal sau prin alte semnale clare) celuilalt. In prezent, des intalnita este situatia de dragoste unilaterala, neimpartasita reciproc. Situatia este de nedorit, deopotriva pentru cel care iubeste, cat si pentru cel care nu raspunde cu aceeasi moneda la insistentele aspirantului. Primul, deoarece este respins, ceea ce ii afecteaza grav imaginea de sine, al doilea - cu conditia sa aiba o oarecare sensibilitate umana -, pentru ca, fara sa vrea, raneste destul de adanc pe altcineva. S-a constatat ca, din peste 400 de americani chestionati, mai mult de 60 % au declarat ca au avut cel putin o experienta de unilateralitate in dragoste, in ultimii doi ani (Bringle si Winnick, 1992). Invit, de asemenea, cititorul sa reflecteze asupra faptului daca, alaturi de tipurile mentionate, nu putem vorbi si despre dragostea compasionala - cum ar putea fi numita cea in care se iubeste oarecum din mila, donatorul de grija si afectiune simtind placere in a se comporta paternal cu partenerul si, totodata, a-l vedea pe acesta dependent de el. Exista, de asemenea, o dragoste posesiva, unde dominanta este frica de a nu-l pierde pe celalalt, de unde gelozia patologica, dupa cum s-a configurat si statistic existenta jocului de-a dragostea, unde relatiile sunt mai superficiale, ele sfarsindu-se cand cel cu care te-ai jucat doar devine plictisitor, sau prea serios.

In tot cazul, fiecare dintre noi poate avea pretentia intemeiata ca povestea sau povestile lui de iubire sunt unice si e reconfortant ca filtrajul memoriei ne ajuta sa extragem din ele predominant aspectele si episoadele pozitive. Esecurile si dezamagirile e bine sa fie tratate mai cu indulgenta in imaginea globala despre noi si actiunile noastre, cu atat mai mult, cu cat ele, pe langa suferintele pricinuite, au avut si darul de a ne intelepti si in acest compartiment fascinant si fierbinte al traiectoriei vietii.

De altfel, unii psihologi sociali cred ca in locul categorizarii iubirilor in mai multe stiluri, cumva abstracte, mai realist si profitabil ar fi sa admitem ca daca operam cu intelesul obisnuit al cuvantului "dragoste", el are trei componente, prezente in proportii variabile la diferite cupluri. Modelul triunghiular al dragostei propus de R. Sternberg (1988) cuprinde: intimitatea - sudura sufleteasca, preocuparea fata de bunastarea si fericirea partenerului, intelegerea, respectul si valorizarea reciproca; pasiunea, adica aspectele romantate ale iubirii, atractivitatea fizica si intimitatea sexuala; componenta decizional-implicationala, centrata pe cognitiv, pe felul in care iti reprezinti relatia in cauza, cat de mult te consideri implicat in ea (commitment) si decizia si hotararea de a o mentine. Cuplurile care au toate cele trei componente in echilibru tind sa fie mai stabile.

2.2. Relatii preferentiale in grupurile mici si mijlocii; sociometria

Campul socio-afectiv al grupurilor nu se constituie prioritar din relatii diadice de mare stabilitate (prieteniile si iubirile), ci inseamna esentialmente o textura grupala de simpatii, antipatii sau indiferente, cu un accentuat caracter de "geometrie variabila". Functioneaza, altfel spus, in grupurile naturale atractii si respingeri interpersonale latente sau manifeste. Radiografierea structurilor preferentiale din grup sub diferite aspecte face obiectul sociometriei, metoda legata de numele lui Jacob Moreno, psihosociolog american, care prin cartea sa Who Shall Survive (1935) a inaugurat o directie de mare amploare in psihologia sociala si microsociologie. S-au scris sute de carti si mii de articole in acest domeniu, exista o revista speciala "Sociometry", care publica nu doar articole bazate pe date empirice ci si dezvoltari teoretice si metodologice.

Succesul sociometriei - care in sens larg ar insemna masurarea socialului, formulare prea ambitioasa, fiindca dupa cum se va vedea, vizeaza doar o dimensiune a acestuia si nu cea mai importanta -, s-a datorat faptului ca: procedeele concrete de investigatie sunt relativ simplu de insusit; datele obtinute se preteaza la analize cantitativ-numerice, destul de riguroase si chiar spectaculoase; si, foarte important, conduce la rezultate cu aplicabilitate practica, cum ar fi formarea de echipe de munca mai eficiente, restructurari de competente si proximitati spatiale in cadrul colectivitatilor etc. Nu intamplator si cartea profesorului Achim Mihu, Sociometria. Eseu critic, aparuta in 1967, a marcat activitatea didactica si de cercetare a multor specialisti romani.

Discutand despre sociometrie mai trebuie subliniat ca ea nu este, in viziunea lui J. Moreno, o simpla metoda de culegere si prelucrare a datelor referitoare la structura socio-afectiva a grupurilor, ci se inscrie intr-un corp teoretic destul de bine articulat, in centrul careia sta conceptul de spontaneitate, atributul esential al fiintelor umane de a simti si a se comporta interpersonal preferential, potrivit unor resorturi greu deductibile din exterior. Optiunile sociometrice au caracter spontan in sensul ca vin din interior, nefiind impuse. Ceea ce nu inseamna ca sunt irationale si arbitrare in raport cu principiile si valorile umane. Dimpotriva, sunt strans determinate axiologic, dar tocmai de aceea resimtite de indivizi ca porniri launtrice. Desi nu intotdeauna subiectii umani isi pot explica lor insisi motivatiile unor simpatii sau antipatii.

Apoi, sociometria face parte dintr-o opera mai ampla a lui J. Moreno, din care fertile s-au dovedit sociodrama si psihodrama ca metode terapeutice. Ele au la baza grosso-modo rationamentul - validat practic - ca daca indivizii sunt pusi sa joace anumite roluri sau sa efectueze anumite activitati fata de care au reprezentari false si atitudini ostile, exista sanse sa-si schimbe anumite habitusuri de gandire si comportamente. Intrarea lor in situatii si roluri concrete - fie ele improvizate ca scene teatrale -, plasarea "in interiorul" problematicii are sanse mari sa schimbe optica si conduita indivizilor.

Sintetic metoda sociometrica poate fi descrisa astfel:

Intr-un grup mic sau mijlociu, in care oamenii se cunosc reciproc, unde exista deci relatii "fata in fata", se aplica un chestionar sociometric (i se spune si test sociometric, denumire din nou cam pretentioasa, intrucat cel putin una din conditiile testului psihologic propriu-zis, anume etalonarea, nu este indeplinita). Chestionarul cuprinde intrebari ce privesc preferintele interindividuale dupa diferite criterii. De exemplu: "Daca ar trebui sa reprezinti anul tau de studiu intr-o competitie (comuna) profesionala, numeste pe care dintre colegi ai alege ca partener ? ", sau: "Daca ai avea o grava problema personala (intima), carora dintre colegi te-ai destainui ?". Criteriile pot fi multiplicate: imprumut de bani, petrecerea timpului liber, desemnarea unor functii etc.

Alaturi de alegeri, intrebarile de acest gen, itemii criteriali adica, cuprinde si respingeri, de genul cu cine nu ai dori in nici un caz sa elaborezi un eseu impreuna. Alegerile si respingerile pot fi cerute sa fie limitate (sa numeasca de obicei 3 sau 5 dintre colegi) sau sa nu se specifice un anumit numar, ci respectivul invoca cate persoane considera el ca potrivite. Mai frecvent se utilizeaza formulare cu precizarea numarului, altfel existand riscul, mai ales la respingeri, sa avem putine nume indicate. Specificarea numarului de persoane alese sau respinse are importanta si in prelucrarea rezultatelor, avand, in principiu, date standard.

De asemenea, chestionarele sociometrice pot cuprinde, pe langa itemii ce vizeaza preferintele efective ("pe cine alegi", "pe cine respingi") si pe cele percepute, sub forma de "cine crezi ca te va alege ?", "cine crezi ca te va respinge ?". Introducerea parametrului perceptiv este foarte importanta intrucat in final, avand atat radiografia alegerilor si respingerilor efective cat si a celor percepute, e posibila o comparatie riguroasa, exprimata numeric intre cele doua planuri.

In chestionar figureaza, apoi, o serie de itemi referitori la parametrii individuali - varsta, sex, mediu de provenienta, performante scolare etc. - care vor fi tratate in corelatie cu itemii criteriali interni (de continut peferential) ca variabile externe. Acestea constituie repere explicative ale structurilor socio-afective din grup, functionand in general ca variabile independente.

O problema majora in legatura cu elaborarea chestionarului este aceea ca intrebarile sunt, de regula, ipotetice de genul "daca . " si deci exista riscul efectelor de distorsiune validational predictiv, datorata faptului ca situatiile ipotetice pot fi reprezentate si evaluate altfel decat cele reale. Este foarte important, in consecinta, ca itemii sa vizeze contexte si activitati cat mai realiste, naturale. Nu prea mai are rost sa intrebi, de pilda, "daca s-ar organiza o experienta pe Luna . ", "daca ai castiga premiul Nobel . ". De altfel, multe cercetari de orientare sociometrica folosesc intrebarile factuale; chestionand subiectul nu numai cu "cine ar . " ci si cu "cine a . ". Comparatia se poate realiza atunci intre trei planuri: al comportamentului efectiv (de fapt, prin chestionar, a celui declarat, dar e posibil, in unele cazuri, utilizand observatia sistematica, si surprinderea celui propriu-zis) al preferintelor, si al alegerilor percepute.

Datele empirice culese cu ajutorul chestionarului se ordoneaza in tabele si grafice, dintre care mai consonanta (si eficace) sunt matricea sociometrica si sociograma. Prima este un tabel cu dubla intrare, prin care in casutele din interior se trec alegerile si respingerile realizate de fiecare individ din grup, iar prin cea de-a doua se marcheaza grafic, de obicei prin sageti, configuratia preferentiala din grup (vezi Radu, 1994). In aceleasi tabele sau structuri grafice se pot consemna si alegerile si respingerile percepute sau chiar alte date, dar nu e indicat ca ele sa fie prea aglomerate, devenind astfel greu lizibile.

Odata sistematizate in tabele si grafice, datele anchetei sociometrice sunt supuse unei analize statistico-matematice, calculandu-se diferiti indici si indicatori, la nivel individual, interpersonal si grupal. Astfel, la nivel individual cel mai semnificativ este statutul sociometric, adica numarul total de alegeri si respingeri. Dar tot la acest nivel, o serie de indici rezultati din raportul alegeri/respingeri percepute, cum ar fi cel al lacunelor sau iluziilor perceptive, pot fi utilizati in continuarea unui tablou al personalitatii individului.

La nivel interindividual se identifica diferite genuri de diade sociometrice, plasate pe un continuum, incepand de la cea perfect armonica - se asteapta (percep) sa se aleaga reciproc si se aleg efectiv -, pana la diverse forme de dizarmonii (ca de pilda cea in care A il alege pe B si crede ca va fi ales de acesta, pe cand B il respinge si nici nu crede ca va fi ales de A).

La nivel grupal, se pun in evidenta clisajele, "bisericutele" existand in sanul grupului mai largit, cativa membri preferandu-se reciproc in alegeri, percepand corect respectivele optiuni si formand un subgrup cu evidente consecinte asupra mediului socio-afectiv al grupului ca totalitate, dar de aici, si cu efecte semnificative asupra performantelor de grup si a stabilitatii lui. Se pot calcula de asemenea indici de coeziune a grupurilor, de    transparenta (sau invers, opacitate) a relatiilor afinitare din grup.

Pe baza unor asemenea rezultate se intreprind diagnoze, prognoze si interventii in grupurile sociale, servindu-se bineinteles si de alte date cantitative si calitative, obtinute si prin alte tehnici (interviuri comprehensive, observatii etc.) si plasand intelegerea vietii si dinamicii grupurilor intr-un context social mai larg, inclusiv cel macrosocial national si chiar globalitar.

Sociometria nu numai ca a promis dar a si produs rezultate stiintifice si practic-aplicative, fiind utilizata cu succes in optimizarea unor formatiuni de munca, militare, scolare, sportive etc. Alaturi de aportul ei s-au evidentiat si o serie de limite, in parte reale, alteori doar aparente. Astfel, pe langa cele mentionate deja (pretentia nejustificata de masurare a socialului, intrebari ipotetice), de mai mica importanta, trebuie relevate doua de mare relief:

Se imputa sociometriei ca are ca obiect o realitate foarte perisabila si, prin urmare, fara prea mare relevanta predictionala. In domeniul afinitatilor, al simpatiilor si antipatiilor, cu deosebire la copii si adolescenti, suntem pe terenul "nisipurilor miscatoare". Intr-un interval de timp relativ scurt, configuratia preferintelor se schimba uneori radical. Exista mult adevar in acesta afirmatie, contraargumentul tare este insa ca, pe de o parte, cercetarile arata la anumite grupuri, inclusiv in colectivitatile scolare, o considerabila constanta a retelelor afinitare si, pe de alta parte, ca insasi schimbarile merita atentie investigationala. De aici importanta anchetelor sociometrice succesive pe acelasi grup (studii longitudinale).

Se ridica grava interogatie epistemologica daca prin destul de laborioasa munca de cercetare implicata in analizele sociometrice nu "fortam usi deschise". Oare simpatiile si antipatiile, indiferentele si falsele perceptii nu sunt ele vizibile cu ochiul liber ? N-ar fi suficient sa stam de vorba cu un membru mai "rasarit" al grupului, sau cel mai bine cu liderul acelui grup si sa aflam o serie de date in legatura cu structura socio-afectiva din grup ? Din fericire, la aceasta intrebare putem raspunde destul de exact prin urmatorul procedeu: conducatorului de colectiv, ori unuia care pretinde ca stie indeaproape (sau ar trebui sa cunoasca bine) viata grupului - dirigintele unei clase, bunaoara, i se da spre completare o matrice sociometrica in alb. Respectivul este rugat deci sa marcheze cum crede el ca ar arata rezultatul aplicarii unui chestionar sociometric la grupul in cauza. Paralel se aplica un asemenea chestionar membrilor grupului. Se compara apoi rezultatele efective cu cele prezumate de lider sau de o alta persoana. Datele diverselor studii nu dezvaluie o corelatie pozitiva prea ridicata, statistic vorbind, intre estimarile personale si raspunsurile subiectilor. Se intelege ca aceste constatari argumenteaza nu doar statutul epistemic al sociometriei, ci ele pot servi ca repere in evaluarea capacitatilor empatice ale liderului, a interesului si preocuparilor lui fata de grup.

Cooperare si competitie

Cu deosebire in cazul grupurilor mici si mijlocii bine determinate, naturale si, deci, cu mare stabilitate in timp - familia, spre pilda -, sau constituite special pentru a indeplini o sarcina (o echipa de negociatori, bunaoara), solidaritatea si cooperarea reprezinta trasaturi definitorii ale lor. Dar chiar in astfel de unitati sociale, aproape inevitabil apare si competitia si nu de putine ori conflictul. Cu atat mai mult cele doua fenomene sunt prezente in grupurile mai extinse, difuze si fara obiective comune precise, cum sunt de exemplu clasele de elevi, comunitatle rurale, natiunile. Aici nu doar indivizii intra in competitie si conlict, ci si grupuri intregi. Exista neindoielnic o baza bio-genetica a tendintelor competitionale si conflictuale, dar, dupa cum am aratat in subcapitolul precedent, biologicul uman are si resorturi cooperante si chiar altruistice, fiinta umana fiind si una colectiva.

Oricum, cert este ca rivalitatile intra- si intergrupale au in primul rand determinanti socioculturali, legati de constiinta pierderilor si castigurilor. Acestea pot fi foarte concrete, materiale, pragmatice (bani, teritoriu, locuri de munca, putere decizionala) sau simbolice (prestigiu, traditie, "revansa" etc.). Si, desigur, intotdeauna, ca prima instanta, costurile si beneficiile sunt percepute, asteptate. Este o alta problema, in ce masura ele sunt si realiste si vor deveni efective. Dar, in tot cazul, analiza mai atenta a vietii sociale ne dovedeste ca daca multe din competitiile si conflictele interpersonale si grupale au ca sursa principala mecanisme de imagine reciproca pe false reprezentari (stereotipii) si asteptari, probabil ca cele mai multe au ca fundament interese "obiective" contrare. In psihologia sociala a si fost teoretizata respectiva situatie ca si conflict realistic de grup (Levine si Cambell, 1972, vezi I. Radu (coord.), Psihologie sociala, p. 292). Aceasta se intampla atunci cand grupurile sunt oarecum nevoite sa intre in competitie pentru resurse de existenta limitate (hrana, teritoriu, locuri de munca, piata de desfacere si altele).

Dar, dupa cum vom arata in cele ce urmeaza, daca interesele sunt disensuale, nu inseamna ca solutia optima este conflictul, cu atat mai mult cel armat, de masa. Experienta istorica ne arata ca angajarea in conflicte de masa aduce, de regula, mult mai numeroase pierderi decat castiguri pentru toate partile implicate. Si ea ne mai demonstreaza ca, inclusiv in conflictele interetnice, raportul costuri/beneficii e mai profitabil in randul elitelor decat in cel al maselor populare. Negocierea si intelegerea prin compromisuri constructive sunt referabile atat din unghiul de vedere al indivizilor ca atare cat si a colectivitatilor. Din mai multe motive insa, persoanele concrete si cu atat mai pronuntat grupurile ca entitati, nu ajung la solutii optime. Acest lucru s-a argumentat in literatura de specialitate prin modelarea in termeni de teoria jocurilor a unor situatii sociale, una dintre cele mai cunoscute fiind dilema arestatului. (In romaneste ea a fost numita, dupa limba engleza si franceza, unde "prison" inseamna inchisoare, si "dilema prizonierului", dar dupa cum se va vedea, nu e vorba de "prizonieri", ci de arestati). Iata descrierea ei:

Doi indivizi sunt arestati si dusi la sectia de politie, fiind suspecti de comiterea in comun a unei infractiuni grave. Nu exista insa probe concrete impotriva lor. Procurorul ii interogheaza separat - cei doi nu pot comunica deci - si le spune ca daca nu recunosc niciunul dintre ei, atunci, neexistand probe, nu pot fi acuzati pentru infractiunea respectiva, dar vor primi pedepse mai usoare pentru infractiuni minore savarsite de ei si dovedibile. Daca unul recunoaste si celalalt nu, atunci cel ce recunoaste are o pedeapsa foarte mica, fiindca a colaborat cu instanta, iar cel ce nu recunoaste va primi o pedeapsa maxima. Daca amandoi recunosc, vor avea ambii o pedeapsa moderata. Avand aceste informatii, cei doi arestati au optiunile din fig. nr. 4:

Fig. nr. 4 Exemplu de Dilema arestatului

Este evident ca solutia cea mai buna pentru amandoi ar fi sa nu recunoasca. Aceasta se poate intampla insa numai daca cei doi s-ar putea intelege, ceea ce nu e posibil, fiind interogati separat, sau daca ar avea incredere unul in altul, adica daca ar miza ca nici unul nu va recunoaste. Deoarece insa nu sunt siguri ca celalalt nu va recunoaste, cea mai buna solutie este sa recunoasca, ceea ce face sa piarda amandoi. Dilema duce la un paradox, in care optimul individual nu coincide cu cel social. Situatia poate fi ilustrata si printr-un alt exemplu:

Sa presupunem ca la doua persoane li se spune separat: "Ai ocazia sa participi la un proiect comun (o afacere) in doi. Sunt date doua posibilitati de actiune: sa contribui cu 9 $ la proiectul comun sau sa nu contribui cu nimic. Pentru fiecare 3 $ de contributie la proiect se castiga 1$. Totalul final obtinut va fi impartit in doua parti egale, indiferent daca ai contribuit sau nu." Fiecare dintre cele doua persoane poate calcula castigul sau pierderea neta pentru el si pentru celalalt, in diferitele combinatii posibile de actiuni. Rezultatele sunt redate in urmatoarea matrice (Coleman, 1990):

Fig. nr. 5 Matrice a relatiei dintre optimul individual si cel social

In casute, cifra din stanga reprezinta scorul persoanei 1, cea din dreapta al lui A2. Daca nici unul din indivizi nu participa, nici unul nici nu va castiga nici nu va pierde. Daca A1 contribuie si A2 nu, contributia de 9$ a lui A1, plus castigul de3$ va fi impartita egal de cei doi, fiecaruia revenindu-i 6$. In acest caz, asa cum se poate vedea din casuta dreapta sus, pentru A2 va rezulta un castig net de 6$, dar pentru A1, o pierdere de 3$ intrucat din cei 6$ ce i-a primit la sfarsit trebuie scazuta contributia originara de 9$. Exista o simetrie pentru situatia in care A2 contribuie si A1 nu (vezi casuta din dreapta jos). Se poate usor calcula de ce atunci cand amandoi contribuie, fiecare castiga cate 3$.

Rezultatul global al configuratiei matriceale expusa aici este ca fiecare actor e stimulat sa nu contribuie la proiect; diferenta dintre a participa sau nu este in favoarea lui "nu" de 3$. Sa observam ca daca A1 nu contribuie si A2 contribuie primul castiga 6$, in timp ce daca A1 contribuie si A2 contribuie el castiga numai 3$. Deci daca A1 contribuie, pierde 3$ (6-3). A1 pierde 3$ daca contribuie si atunci cand A2 nu contribuie (0-3). Strategia optima pentru fiecare este asadar de a nu participa. Dar aplicand aceasta strategie individuala nici unul nu castiga nimic, in timp ce, daca ar contribui amandoi, fiecare ar castiga 3$. Este aici un caz tipic in care optimul individual duce la un rezultat care nu asigura un beneficiu mutual, nu este un optim social. Notiunea fundamentala in TAR, "optim social" inseamna acea combinatie a strategiilor individuale care asigura un beneficiu maxim pentru fiecare participant, tinand cont de interactiunea intereselor, a capitalului investit, a costurilor, si intr-o formula mai complicata, a altor factori. De retinut ca, asa cum se vede si din exemplul nostru, "social" inseamna chiar 2 persoane. Pentru a atinge acest optim amandoi actorii trebuie sa adopte o decizie care nu este optima individual. Cum se poate ajunge la o asemenea solutie ?

Daca cei doi actori pot comunica inainte de a lua o hotarare actionala sau daca stiu ca vor putea comunica imediat dupa deciziile lor, atunci problema optimului social este tratabila in termenii schimbului bilateral, ai transferului de drept de control al actiunii unuia asupra celuilalt. E nevoie in acest caz doar de introducerea notiunilor de incredere si incredere reciproca. In situatia in care insa actorii nu comunica nici inainte, nici in timpul si nici dupa actiune (jocuri de tipul dilemei arestatului), deci nu au ocazia sa ajunga la o anumita intelegere, schimbul bilateral nu poate asigura optimul social. Numai instituirea unei norme, prin care alte persoane ce sunt in contact cu actorii sanctioneaza comportamentul lor, asigura optimul social. Se poate argumenta ca cerinta introducerii normelor pentru a atinge optimul social, deci imposibilitatea de a-l avea prin intelegeri (schimburi) reciproce, este mai evidenta si acuta atunci cand numarul actorilor implicati in "joc" (in cazul nostru, proiectul comun) este mai mare de doi.

O importanta precizare trebuie facuta aici, anume ca ne situam pe terenul teoriei alegerii rationale (TAR) si ca in spiritul ei, in speta J. Coleman (1990), conceptul de "norma" are un continut foarte specific, operationalizat pe problema alegerii rationale: "As spune ca o norma privind o actiune specifica exista atunci cand dreptul social definit de control al actiunii unui actor este detinut nu de catre actorul insusi ci de altii" (p. 243). Acest drept nu este atat un drept legal definit sau bazat pe reguli formale impuse de o personalitate autoritara, ci mai degraba un drept definit informal, prin consens social. S-ar parea ca definirea normelor sociale in felul de mai sus exclude normele internalizate. Ceea ce nu este cazul, analistii TAR recurgand la urmatoarea stratagema: individul care desfasoara o actiune isi aplica sanctiuni propriei actiuni. El traieste interior o recompensa daca a realizat o actiune in concordanta cu norma internalizata, sau resimte interior un gen de pedeapsa (disconfort) daca actiunea performata e disjuncta cu respectiva norma. "Altul" sau "altii" sunt in asemenea caz in individul insusi. Se presupune aici o conceptie despre eu ca sine multiplu, ca o entitate cu mai multe componente functionale, dintre care doua sunt importante pentru J. Coleman: sinele obiectiv, ce traieste experienta satisfactiei (sau a lipsei ei); sinele actional, ce este in serviciul primului, incercand sa-I procure satisfactia dorita.

Aparitia normelor este dictata de imprejurarea cand actorii, angrenati in proiecte comune si urmarind maximizarea castigurilor personale, nu pot atinge optimul social prin intelegeri (schimburi) reciproce. Dar pentru ca emergenta si functionarea normelor sa devina efectiva mai este nevoie, asa dupa cum consideratiile de mai sus anticipeaza, de inca o conditie: potentialul celor ce detin dreptul de control asupra actiunii actorilor de a aplica sanctiunile. Sigur, asta nu inseamna ca sanctiunile sunt si necesare totdeauna, ci inseamna ca actorii sunt constienti de posibilitatea de a fi sanctionati.

Mecanismele sanctionarii sunt tratate in TAR tot in termenii mai specifici ai capitalului, costurilor si beneficiului, ceea ce e cunoscut si ca problema de ordin secund a bunului public (the second order public good problem). "Bunul public", asa cum indica si exemplul inserat in textul de fata, nu inseamna neaparat bunuri financiare, materiale culturale etc., ci in principiu orice dimensiune comuna a spatiului sociocultural al unei colectivitati umane. Un exemplu ilustrativ al acestei probleme este cel oferit de J. Coleman, interpretand fabula lui Esop cu privire la sfatul soarecilor.

Sfatul soarecilor s-a reunit pentru a discuta cum sa inlature (sa controleze) actiunile pisicii prin care aceasta decima incet dar sigur populatia soriceasca. In limbajul TAR-ului, aceasta constituie problema de ordin prim a bunului public (in cazul de fata a raului public), intrucat prin actiunea sa pisica impune efecte negative severe asupra soarecilor, creand un pericol constant pentru fiecare dintre ei. Problema de ordin secund incepe o data cu propunerea soarecelui batran (si intelept) ca un clopot sa fie legat de gatul pisicii astfel ca, atentionati de apropierea ei, soarecii sa scape de pericol. ea consta in faptul ca, asa cum actiunea pisicii determina efecte (negative) asupra tuturor din populatie, tot asa sanctionarea pisicii are efecte (pozitive) pentru toti, ei vor beneficia de aceasta sanctiune; da, numai ca beneficiul pentru el insusi al soarecelui ce isi va asuma sarcina de a lega clopotelul nu este suficient pentru a acoperi costul actiunii sale. Este implicata aici atat de frecvent invocata chestiune in discutiile despre bunul (raul) colectiv, anume aceea a celui (celor) care "profita" (beneficiaza) de pe urma unui bun colectiv, fara a angaja insa costuri, sau oricum participand cu costuri mult mai mici ca ceilalti, numita problema free-rider-ului, in romaneste, a "blatistului" (vezi 2.).

Intr-o colectivitate in care e nevoie ca cineva sa-si asume sarcina de a sanctiona actiunile unui actor care au efecte asupra colectivitatii respective, se naste intrebarea care sunt mecanismele ce vor induce un membru (sau mai multi) ai colectivitatii de a actiona sanctional. Daca sanctiunea va fi pozitiva, se vor gasi repede amatori in a indeplini sanctiunea. Daca insa actorul trebuie sanctionat negativ (actiunile sale au efecte negative), ne confruntam cu problema free-rider-ului, deoarece fiind produsul unui consens social, deci al delegarii dreptului de control al actiunii actorilor in vederea atingerii optimului social, deci al delegarii dreptului de control al actiunii actorilor in vederea atingerii optimului social, cei ce se sustrag de la ele (ceea ce se numeste problema de ordin prim a free-rider-ului) trebuie sanctionati. Am vazut insa ca insasi actiunea de a sanctiona devine o chestiune de free-rider (numita de ordin secund a free-rider-ului). J. Coleman sustine ca functionarea normelor este posibila atunci cand " . detinatorii rationali ai normelor depasesc (rezolva) problema de ordin secund a free-rider-ului. In alte cuvinte, cu conditia ca beneficiarii normelor, actionand rational, sa fie capabili ori de a imparti adecvat costurile implicate in sanctionarea actorului vizat, ori de a genera astfel de sanctiuni printre setul de beneficiari care sa induca actiuni sanctionale catre actorul vizat din partea unuia sau mai multora dintre beneficiari" (p. 273). Respectiv, capabilitatea depinde de extensiunea, intensitatea si natura relatiilor sociale existente intre beneficiari, in care puterea (politica, economica, culturala etc.) si interesele (preferintele) beneficiarilor joaca un rol foarte important.

Straduinta unora dintre promotorii TAR-ului este, asadar, sa nu considere - asa cum se intampla in practica curenta sociologica - normele ca variabile independente, ca deus et machina, in explicarea socialului, ci sa demonstreze geneza si functionarea lor prin interactiunile individuale si prin feed-back-ul norme-actiuni individuale. In ce masura reusesc ? Ma voi opri a extrage din panoplia observatiilor critice ce se aduc, una de semnificatie mai larga si cu implicatii mai ample: normele la care se refera TAR sunt mai degraba reguli de cooperare in vederea realizarii unor scopuri specifice. Unde sunt insa normele mai generale care dau seama de invarianta transsituationala si transindividuala a unor conduite si, in acelasi timp, de diferentele dintre culturi, etnii, timpi istorici ?

Si, mai ales, admitand ca operanta distinctia dintre norme si valori - primele aparand exterioare individului, iar cele din urma mult mai intim integrate in constelatia personalitatii si functionand ca vectori motivationali de rang inalt -, de ce TAR-ul nu a inserat in efortul ei explicativ factorul axiologic ? Existenta unui sistem de valori si norme la comunitatile sociale, care apare ca transsubiectiv si precedent actiunilor individuale concrete cu greu poate fi negat. Internalizarea datelor esentiale ale lui prin socializare explica consensualitatea comportamentala din contexte socioculturale diferite si asigura reproductia culturala. De altfel, in literatura psihosociologica pe probleme ale cooperarii si competitiei se face apel la diferente individuale si culturale, vorbindu-se de tipuri diferite de recompensa adoptata. Astfel (Taylor, 1994) considera ca exista cooperanti, care sunt interesati sa maximizeze atat recompensa proprie cat si cea a partenerului; competitorii, orientati inspre maximizarea beneficiului propriu relativ la cel al partenerului, urmarind sa fie mai bun cu orice pret; individualistii, preocupati sa obtina cat mai mult ei insisi, indiferent daca partenerul pierde sau castiga. O anume strategie din cele trei se practica in functie de natura activitatii (la un concurs de inot individual doar unul poate sa castige, competitia e inevitabila, in timp ce intr-o echipa de fotbal pentru a invinge adversarul, in interiorul echipei e nevoie de cooperare), dar si de orientarea axiologica individuala si de grup data de valorile culturale induse prin socializare. Studii experimentale au dovedit, de pilda, ca inca de mici, dincolo de natura sarcinii, copiii nord-americani apar mult mai competitivi decat cei din America de Sud, si chiar in interiorul SUA exista diferente semnificative intre copiii anglo-americani si cei de origine mexicana (Kagan, 1984).

In viata sociala concreta sunt putine imprejurari perfect identice cu cele doua expuse mai sus (dilema arestatului si participarea la un proiect comun), dar exista un numar foarte mare care, fara a avea conditiile restrictive respective si fara a se exprima intotdeauna cantitativ precis, au in mare aceeasi logica: optiunea individuala ce pare rationala conduce la un rezultat colectiv negativ. Efectele de grup negative apar si mai evidente daca introducem distinctia dintre beneficii pe termen scurt si cele de termen mediu si lung. Numite in psihologia sociala dileme sociale, ele pot fi definite ca situatiile in care cumularea rezultatelor unor decizii individuale rationale produc in timp raul colectiv. Altfel spus, in dilemele sociale, interesele individuale pe termen scurt vin in flagranta contradictie cu interesele pe termen mai lung ale grupului sau colectivitatii din care fac parte indivizii respectivi, afectand deci grav si interesele lor.

Spre pilda, intr-o situatie in care cantitatea de apa ca resursa vitala este drastic delimitata, daca fiecare bea pana se satura, in scurt timp nu va mai fi apa pentru nici un membru al grupului si vor risca sa sucombe toti; daca primavara cand se da drumul la pasunat fiecare gospodar dintr-un sat va face totul ca vitele lui sa manance cat mai multa iarba (si irosind), in curand satenii nu vor mai avea pasune viabila; daca intr-o universitate, cadrele didactice se vor sustrage sistematic de a-si face datoria si vor neglija studentii, in timp, universitatea isi va pierde prestigiul, atractivitatea, fondurile si risca sa dispara. Indivizii sunt tentati sa afecteze distructiv bunul colectiv nu intentionat, ci dupa logica raportarii la celalalt: in zadar voi economisi ei apa sau voi rationaliza pascutul vitelor mele, pentru ca ceilalti nu vor proceda asa; de ce sa ma "strofoc" eu ca lucrurile sa mearga cat mai bine intr-o colectivitate cand ceilalti sunt indolenti? Suntem din nou pe teritoriul free-rider-ului, a lenevirii sociale (vezi 2.).

Colectivitatile sociale au elaborat si solutii pentru asigurarea bunului colectiv si a surmontarii tendintelor individului de sustragere de la obligatii de surmontare a dilemelor sociale. Ele au fost expuse deja sau sugerate, si anume, principale ar fi: 1) Instituirea unei structuri adecvate de recompense si pedepse. De exemplu, daca intr-o colectivitate resursa de apa sau de energie este este limitata, cu cat consumi mai mult, cu atat pretul pe unitate este mai mare si invers; 2) Functionarea unor comitete, agentii etc. care sa rationalizeze si sa supravegheze consumul individual. In cazul pasunatului, spre pilda, reguli precise de acces la teritoriul de pasunat. De remarcat, ca (vezi problema de ordin secund a free-rider-ului), insasi instituirea de recompense si pedepse presupune existenta unei surse cu putere a unor comitete, agentii, conduceri; 3) Promovarea unor valori si norme care sa indemne la cooperare, solidaritate, "strunirea" individualismului pe termen scurt, cultivarea constiintei bunului colectiv; in acest sens, actiunile educative, de convingere a indivizilor in sensul rationalitatii, a obtinerii optimului social, a practicarii jocurilor de suma pozitiva in locul celor nule sau negative. Dar sa reamintim, ca munca de lamurire, de "iluminare" a maselor, trimiterea si indemnul la schimbarea de mentalitate si la morala, nu au prea mari sanse de izbanda daca nu sunt incorporate in strategii care sa cuprinda "schimbarea contextului de stimuli", apelul direct si concret a motivatiile si interesele individuale.

Este de retinut pe aceasta linie ca inclusiv emisiunile mass-mediale ce au ca obiectiv aducerea la cunostinta si explicarea unor procese si probleme sociale prin talk-show-uri cu experti nu dau de cele mai multe ori rezultatele scontate, datorita printre altele si fenomenului de expunere selectiva (vezi . ). Un spor de eficienta il detine prezentarea de cazuri concrete de reusita (in afaceri, de pilda, dar si aici trebuie sa tinem seama de unele mecanisme psihologice de rationalizare si justificare), cum este cel al justificarii prin exceptie, oamenii tinzand sa spuna "a reusit pentru ca . , dar cei mai multi . " (vezi, pe larg, Ilut, 1994).

4. Luarea de decizii

In manualele si tratatele de specialitate cel ami adesea aceasta tema este incorporata in una mai vasta, anume a rezolvarii de probleme si a performantelor de grup. Pe buna dreptate, intrucat in sens larg orice luare de decizie este rezolvarea unei probleme, apoi, chiar in sens mai restrans, uneori luarea de decizii priveste gasirea unei solutii corecte (de multe ori unice). In textul de fata i-am acordat un spatiu special deoarece incumba multiple subprobleme, pe care le vom analiza in continuare. Aceasta si datorita faptului ca de cele mai multe ori luarea unei hotarari de grup nu are un referential ontic independent (obiectiv) adica corectitudinea sau incorectitudinea ei nu poate fi dovedita prin probe exterioare, ci se situeaza in considerabila masura sub semnul profetiilor care se autorealizeaza. Altfel spus, o decizie grupala devine realitate obiectiva prin insasi luarea ei.

O prima chestiune privitoare la decizile de grup este cea a regulilor dupa care se iau: regula unanimitatii, cand toti membrii unui grup trebuie sa fie de acord cu varianta este greu de atins si ea nu este prea des utilizata, cel mai frecvent apelandu-se la regula majoritatii, in cadrul careia studiile au aratat ca mai des utilizata este formula de majoritate cu doua treimi. Cercetarile arata, totodata, ca in viata reala a grupurilor o pondere insemnata o are si regula invingerii adevarului, prin care folosindu-se persuasiunea, argumentarea rationala ajunge sa castige o opinie chiar daca aceasta a fost la inceput minoritara. De subliniat ca respectiva regula nu trebuie confundata cu impunerea, prin amenintari sau mecanisme autoritare, asa cum se intampla in societatile totalitare, a unei decizii, care sunt numai formal colective.

Se intelege ca o regula sau alta depinde in primul rand de natura deciziei ce urmeaza a fi luata: este ea o problema de opinie - unde nu exista o solutie corecta, un referential obiectiv -, cum ar fi aceea la ce restaurant sa mergem dupa terminarea unui examen ?, sau una ce priveste fapte si are solutii univoce (corecte) ca, de exemplu, merita ca firma noastra sa-si extinda afacerile intr-un nou oras ? Desi nici la ultima intrebare nu se poate raspunde in termeni de 100%, ea nu este o judecata de gust. In favoarea unei anumite decizii la aceasta ultima situatie se pot aduce argumente "obiective" si deci se va proceda dupa regula impunerii adevarului, la prima, fiind vorba de gusturi, opereaza regula majoritatii. Desigur, si in discutiile de grup, si pentru decizia "la ce restaurant mergem", se recurge la argumentatie si persuasiune, dar problema e pana la urma de preferinta dominanta din grup.

In general, dupa cum sugereaza si exemplele de mai sus, deciziile in grup, si studiile care s-au efectuat in acest domeniu se refera la situatia de adoptare a unei singure solutii, de aici si putinta de a stabili hotararea prin votul majoritar. Exista insa si imprejurari in care solutiile sunt mai flexibile, stabilindu-se decizii de genul: "S-a hotarat ca daca . atunci . ". Oricum, elaborarea unei decizii si adoptarea ei depinde fundamental de procedurile utilizate. Astfel, se poate recurge la: prezentarea de catre lider a mai multor variante, a avantajelor si dezavantajelor fiecareia, se poate merge pe invitarea unor experti, se poate recurge la tehnica braimstormingului etc. S-a demonstrat, de exemplu, ca atunci cand se foloseste procedura votului de paie, adica se numara la inceputul discutiei de grup optiunile pentru o varianta sau alta, fara ca acestea sa conteze in votul final, respectiva simpla exprimare a parerii influenteaza solutia adoptata; membrii grupului tind sa se alinieze in dezbaterile ce urmeaza si in votul final al majoritatii sau persoanelor influente (Baron, 1998).

Trei fenomene majore s-au semnalat in procesele decizionale de grup considerate si ca posibile riscuri:

Polarizarea inseamna ca pozitiile pe care se situeaza grupul in decizia finala este mult mai extrema decat parerile initiale. Fenomenul consacrat terminologic ca polarizare decizionala, nu reprezinta, asadar, asa cum ar parea la prima vedere, impartirea opiniilor in doua poluri opuse, ci faptul ca opiniile se radicalizeaza pe parcursul dezbaterilor si se departeaza de pozitia initiala. Aceasta se intampla nu doar ca medie a parerilor personale (ca stare de grup), ci si la nivel individual. Aproape toti indivizii in parte ajung la opinii mai extreme. Daca la inceput, de exemplu, un colectiv de muncitori porneste cu ideea opririi lucrului pentru cateva ore in semn de protest fata de conducerea unei intreprinderi, prin discutii se ajunge in final la decizii mult mai radicale: ocuparea intreprinderii, blocarea soselei etc.

Explicatia principala a polarizarii rezida in ceea ce s-ar putea numi potentarea reciproca, un fel de sinergie grupala la baza careia stau trei factori importanti in timpul discutiilor se aduc argumente selective care amplifica si radicalizeaza pozitiile initiale, omitandu-se sistematic dezavantajele si riscurile, persuasiunea mergand in sensul radicalizarii; prin compararea sociala, ascultarea opiniilor celorlalti, indivizii constata o anume tendinta a majoritatii, pe care unii vorbitori chiar o depasesc, ceea ce ii motiveaza ca si ei sa fie curajosi, sa se afirme, in timpul convorbirilor grupale identitatea de grup capata accent, membrii grupului simt nevoia sa o expuna si, prin urmare, sa practice standarde si aspiratii ale grupului exagerate, care nu existau in momentul de debut al discutiei.

Gandirea de grup (groupthink) reprezinta adoptarea necritica a unor decizii, determinata de gradul mare de coeziune a grupului, de autoritatea liderului, de perceperea unui pericol major din exterior la adresa grupului si a colectivitatii mai largi din care face parte si a presiunii de timp. I. Janis (1982), cel care a lansat conceptul si a facut minutioase cercetari in acest areal, arata ca gandirea de grup are consecinte dezastruoase, cum a fost cazul invaziei Cubei de catre SUA in anii '60, escaladarea razboiului din Vietnam, incercarea de a ascunde afacerea Watergate de catre presedintele Nixon. I. Janis ofera o explicatie mai larga a gandirii de grup si propune si procedee de prevenire a lui, care merg pe linia incurajarii opiniilor proprii, renuntarea la ideea ca respectivul grup este infailibil si superior moral, stimularea gandirii in alternative (vezi, pe larg si Radu, 1994).

Un risc important al luarii de decizii este acela al insuficientei utilizari a intregului potential informational al grupului. Grupul are tendinta de a discuta si de a folosi in mai mare masura informatiile cunoscute si impartasite de toti membrii grupului si de a neglija cele definite doar de unul sau de cativa dintre ei, ceea ce e cunoscut si ca efectul cunoasterii comune (Baron, 1998). Nu e vorba deci de faptul ca opinia majoritara sau consensul conteaza in decizia finala, ci ca pana in aceasta faza nu se discuta pe tot spectrul informational existent si accesibil.

Nu e greu de sesizat ca cele trei mecanisme sunt strans legate intre ele actionand de multe ori concomitet, si avand in general consecinte negative in eficienta sociala a deciziilor afectate de ele. Luarile de decizii in pratica curenta a grupurilor sunt pandite de aceste pericole si de altele, desigur, dar ele nu sunt atat de frecvente cum lasau sa se inteleaga concluziile cercetarilor psihosociale initiale. Functioneaza aici un efect de natura epistemologica. Investigatiile s-au focalizat prioritar asupra cazurilor decizionale spectaculoase si mai putin asupra celor obisnuite, care sunt "normale" si mai putin interesante. Studii mai extinse, comparative pe contexte socioculturale diferite, au aratat, bunaoara, ca de foarte multe ori grupuri de o inalta coeziune si cu lideri puternici au luat excelente decizii, ceea ce contrazice considerabil predictiile lui I. Janis (Taylor, 1994).

Teme / Lucrari

Consultand capitolul 8 (in special pp. 204-205) din I. Radu, "Psihologie sociala" (1994), faceti exercitii de calculare a numarului de comunicari si pozitii din retele.

Descrieti in termenii reciprocitatii un caz de prietenie sau dragoste pe care il cunoasteti.

Pe baza bibliografiei indicate, elaborati un eseu cu privire la factorii determinanti ai gandirii de grup.

Bibliografie

Baron, R., Byrne, D., Johnson, B., 1998, Exploring Social Psychology, Boston, Allyn and Bacon

Bell, R., 1981, Worlds of Friendship, New York, Sage Publications

Berscheid, E., Walster, E., 1978, Interpersonal Attraction, 2^nd ed., Reading, MA: Addison-Wesley

Bringle, R., Winnick, T., 1992, "The nature of unrequited love", Paper presented at the first Asian Conference in Psychology, Singapore

Coleman, J., 1990, Foundations of Social Theory, Cambridge, The Belknap Press, Harvard University Press

Fredrickson, B., 1995, "Socio-emotional behavior at the end of college life", in Journal of Bulletin, 117

Hatfield, E., Rapson, R., 1987, "Passionate love: New directions in research", in Advances in Personal Relationships (eds. W. Jones, D. Pearlman), vol. I, CT, JAI Press, Greenwich

Hatfield, E., Walster, G., 1981, A new look at love, Reading, MA Addison-Wesley

Ilut, P., Radu, I., 1994, "Atitudini, valori, comportament", in I. Radu (coord), Psihologie sociala, Cluj-Napoca, Ed. EXE

Ilut, P., 1994, Familia. Cunoastere si asistenta, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut

Ilut, P., 2000, Iluzia localismului si localizarea iluziei, Iasi, Ed. Polirom

Ilut, P., 2001, Sinele si cunoasterea lui, Iasi, Ed. Polirom

Janis, I., 1982, Groupthink: Psychological studies of policy decisions and fiascoes, 2^nd ed., Boston, Houghton Mifflin

Kagan, S., 1984, "Interpreting Chicano cooperativeness: Methodological and theoretical considerations", in J.L. Martinez & R.H. Mendoza (eds.), Chicano psychology, 2^nd ed., New York, Academic Press

Kanin, E., Davidson, K., Scheck, S., 1970, "A research note on male-female differentials in the experience of heterosexual love", in Journal of Sex Research, 6

Katz, E., Lazarsfeld, F., 1955, Personal influence: The part-played by people in the flow of mass-communications, Glencoe, Free-Press

Mihu, A., 1967, Sociometria. Eseu critic, Bucuresti, Ed. Politica

Moreno, J., 1935, Who Shall Survive ?, New York, Beacon House

Radu, I. (coord.), 1994, Psihologie sociala, Cluj-Napoca, Ed. EXE

Rogers, C., 1961, On becoming a person, Boston, Houghton-Mifflin

Rubin, Z., "Measurement of romantic love", in Journal of Personality and Social Psychology, 16

Rubin, Z., 1973, Liking and loving: An invitation to social psychlogy, New York, Holt, Rinehart and Winston

Sternberg, R., 1988, The triangle of love, New York, Basic Books

Taylor, S., Peplau, L, Sears, D., 1994, Social Psychology, New York, Prentice Hall Inc.

Winstead, B., Derlega, V., Montgomery, M., Pilkington, C., 1995, "The quality of friendships at work and job satisfaction", in Journal of Social and Personal Relationships, 12