Subsidiaritatea - principiu sau instrument ?

Subsidiaritatea - principiu sau instrument ?

Gandirea modelului complex al integrarii europene a facut apel de-a lungul timpului la acumularile culturale ale diverselor popoare de pe continent si a valorizat tot ceea ce si-a dovedit eficienta peste secole, tot ceea ce a dat un impuls dezvoltarii globale a societatii la un moment dat. Privind in acesti termeni Uniunea Europeana, putem usor sa ne dam seama ca sub aspect economic este cea de-a doua mare solutie de progres in Europa gasita dupa revolutia industriala de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, ce a schimbat ca strategie de organizare a societatii nu doar Marea Britanie si Germania, ci intregul continent si, evident, omenirea in ansamblul sau, iar, din punct de vedere politic, poate asistam la desavarsirea gandirii democratice a societatii, astfel cum incepuse revolutia franceza in secolul al XIX-lea.

Constructia pas cu pas a Uniunii Europene este o confruntare permanenta, nu doar de interese economice si politice, ci si de idei, de solutii teoretice fundamentate juridic si filosofic, a caror legitimitate este data permanent de examenul critic al practicii. Pentru a-si regla mecanismul existentei si functionarii sale, constructia comunitara a facut necesara fundamentarea unor concepte unanim impartasite, care sa reziste celor mai severe critici si, astfel, sa sustina validitatea modelului sui generis de organizare multilaterala a continentului. In acest sens, la sfarsitul deceniului trecut si-a gasit o asezare in termeni, direct in tratatele comunitare, conceptul de "subsidiaritate". Termenul il gasim in gandirea reziduala a europenilor, cu un continut semantic foarte bogat, traductibil atat filosofic, cat si politic, pentru diverse situatii ce privesc relatia existenta intre individ si societate, cat si pentru raporturile dintre doua sau mai multe comunitati umane, si astfel a fost asociat cu notiunile de libertate, necesitate, solidaritate sociala, economie sociala, coordonare functionala a sistemelor s.a., iar de cele mai multe ori termenul nu a aparut ca atare in vorbirea curenta. Poate ca in aceeasi situatie s-au aflat si cei care au gandit tratatele constitutive de la Paris si de la Roma, care, prin modul de ordonare a raporturilor dintre Comunitati si Statele membre, au avut in vedere subsidiaritatea fara a o arata in termeni.

In timp, adancirea integrarii europene si buna functionare a mecanismelor sale de decizie a impus clarificari si in aceste conditii, gandit initial prin Proiectul Spinelli, ulterior in conditiile negocierii Tratatului de la Maastricht, s-a impus solutia germana a inscrierii subsidiaritatii ca principiu ce regleaza exercitiul puterii de reglementare pentru Statele membre si Uniune in adoptarea dreptului comunitar, ca instrument fundamental al integrarii. Din acest moment, subsidiaritatea vine in centrul atentiei tehnocratilor europeni, a mediului academic, a mediilor politice si de decizie economica, sociologi, juristi, filosofi, teologi fiind chemati sa se pronunte asupra intelesului notiunii, atat in cadrul Uniunii Europene, dar si intr-un sens mai larg, privind societatea in diferitele sale ipostaze de functionare.

Multitudinea de intelesuri ce poate fi data notiunii de subsidiaritate a si atras divergentele de opinii si lasa camp deschis interpretarilor, fiecare bucurandu-se de justete, dar fiind si susceptibila de critica. Dupa mai bine de un deceniu de "exploatare" a subsidiaritatii, din punctul nostru de vedere ne punem intrebarea care sunt limitele pana la care subsidiaritatea poate fi folosita benefic intr-un cadru dat, de unde incepe manipularea sa in vederea obtinerii unor efecte nedorite in prezent dar urmarite poate in perspectiva, care este intelesul cel mai specific la momentul actual si care ramane astfel in cultura europeana, iar din punctul de vedere al dezbaterii prezente, care este valoarea ce poate fi data acestui concept, privita atat din perspectiva dreptului, cat si din perspectiva religiei crestine.

Termenul de subsidiaritate isi are originea in subsidiarius, subsidior din limba latina, care desemna la origine liniile sau trupele de rezerva chemate sa intareasca armata in caz de nevoie. Avem in vedere in acest sens : - subsidiarius, a, um (subsidium) = care formeaza rezerva; - subsidiarii, orum, m = trupe de rezerva; - subsidiar, ari (subsidium), int. = a forma rezerva; - subsidium, ii, n (subsidio) = 1. linie de rezerva, ordin de lupta; rezerva, trupe de rezerva; 2. sustinere, intarire, ajutor (a aduce trupe proaspete pentru intarire), a trimite intarire; 3. fig. - ajutor, sustinere, asistenta; 4. loc de refugiu, azil[1]. In limba romana gasim urmatoarele intelesuri: subsidiar = adj., care se adauga, ca element secundar, la argumentele pentru sustinerea unui rationament, a unei teorii; complementar, auxiliar, secundar; loc. adv. in subsidiar = in al doilea rand, pe langa acesta, pe deasupra; din fr. subsidiaire, lat. subsidiarius ; - subsidiu, subsidii = ajutor banesc acordat in unele tari unei persoane, unei institutii, din fr. subside, lat. subsidium ; - subsidiar (fr. lat.) = adj., care este adaugat ca element secundar pentru intarirea argumentelor principale; care este in al doilea plan, complementar, auxiliar, secundar; loc. in subsidiar = in al doilea rand, pe langa acesta, pe deasupra; - subsidiu(lat. fr.) = in unele state, subventie subsidiar = adj., care insoteste un argument principal intr-o discutie; care vine, care se adauga la ceva in al doilea rand, ca element secundar; in subsidiar = in al doilea rand, pe langa acesta, din fr. subsidiaire, cf. lat. subsidiarius, subsidium = ajutor[4] ; subsidiu = ajutor, subventie in bani data unei persoane, unei institutii, cf. fr. subside, lat. subsidium .

Trimiterile dese facute in limba romana nu numai la termenul originar din latina, dar si la sensul din limba franceza ne impun ca sa aratam intelesul gasit in limba franceza, in plus fata de cele din dictionarele explicative de limba romana, si anume: - subsidiar = adj. (lat. subsidium, rezerva), 1. care vine accesoriu pentru a sprijini un lucru principal; chestiune subsidiara, complementara, care serveste sa departajeze concurentii; 2. drept. destinat sa suplineasca, de ex., cautiune subsidiara, concluzii subsidiare; - subsidiaritate = drept administrativ. principiul subsidiaritatii - principiul delegarii verticale a puterii, mai ales in federatii[6].

Sensul din limba romana si franceza il gasim si in limba germana, cu aceleasi referiri de origine din limba latina si ulterior din franceza, adaugandu-se si un inteles din politica si sociologie de subsidiarism = intr-o ordine sociala, de a sta dupa , cat si unul juridic, de subsidiaritate, cu intelesul deja aratat.

In limba engleza subsidiaritate = subs. principiul conform caruia o autoritate centrala nu ar trebui sa fie foarte puternica si ar trebui doar sa controleze lucrurile care nu pot fi controlate de organizatiile locale ; subsidiar = adj. legat de ceva, dar mai putin important decat acesta ; subiect subsidiar = care nu este studiat in aceeasi masura; despre o companie = o companie comerciala care este detinuta sau controlata de o alta companie mai mare.

In limba spaniola, cuvantul subsidiaritate = tendinta favorabila participarii subsidiare a statului privind activitatile private sau comunitare; subsidiar = (din lat. subsidiarius), adj., ceea ce se da sau se cere in urma a altceva; se aplica unei actiuni sau responsabilitati care priveste sau intareste pe o alta principala; subsidiu = (din lat subsidium), sustinere, ajutor extraordinar cu caracter economic; despre Adevaratul ajutor acordat de Scaunul apostolic regatelor sale; contributie impusa comertului si industriei.

In limba italiana intalnim termenii de : a subsidia = v, a acorda un ajutor in bani; subsidiar = ce are functie auxiliara; statie a mijloacelor de transport public alaturata celei normale; manuale in uzul scolilor elementare care cuprind toate materiile ce se studiaza in timpul anului; subsidiator = cel care acorda un ajutor in bani; subsidiu = ajutor in bani dat de o persoana particulara altei persoane particulare sau oricui; ajutor dat de trupe trimise in sau medie; arc. trupe de rezerva.

Natura juridica a Uniunii Europene

Cele mai sensibile discutii privind Uniunea Europeana, sunt cele privitoare la natura sa juridica. Foarte multe teze au fost avansate si fiecare dintre ele contine argumente si critici suficiente ce-i pot fi aduse. Integrarea este un proces complex, ce se realizeaza in primul rand prin intermediul dreptului, al puterii normei juridice cu forta obligatorie erga omnes. Ea este un proces evolutiv, dinamica de peste o jumatate de secol punand in lumina caracterul diferentiat si preponderent functional, ceea ce explica dificultatile aparute in conturarea naturii. In acest demers consideram ca trebuie evitat riscul de a merge dincolo de ceea ce statele vor sa stabileasca intre ele, pentru ca orice teorie este valida doar daca este cat mai fidela realitatii.

O prima conceptie este cea relativa la natura certa de organizatie internationala . Pornind de la conditiile constituirii Comunitatilor Europene prin tratate internationale ce au fost incheiate, negociate si semnate de catre statele participante, iar ulterior au intrat in vigoare prin procedura ratificarii, dupa regulile constitutionale ale statelor devenite membre, formal s-au pus bazele unor organizatii internationale. Vazand dispozitiile Conventiei de la Viena din anul 1969 privind dreptul tratatelor, constatam ca regulile dreptului international public in materie de constituire a organizatiilor internationale, ca subiecte de drept derivat, au fost intocmai respectate. Comunitatile Europene se bucura de competente atribuite de state prin tratate si constructia comunitara nu aduce atingere identitatii statelor membre si suveranitatii lor.

In cadrul Uniunii Europene, ansamblul relatiilor dintre statele membre nu se rezuma doar la cooperare, asa cum intalnim in cazul restului organizatiilor internationale, dupa cum nici toate raporturile dintre statele membre nu sunt de integrare. Vazand constructia pe cei trei piloni, raporturile de integrare sunt specifice doar Comunitatii, in timp ce al doilea pilon dat de Politica Externa si de Securitate Comuna si cel de-al treilea dat de Cooperarea in materie de Justitie si Afaceri Interne se realizeaza in exclusivitate prin raporturi de cooperare. O serie de particularitati date de aplicarea directa a dreptului comunitar si intaietatea acestuia in raport cu sistemele juridice nationale, moneda unica euro si competentele Bancii Centrale Europene in elaborarea politicii monetare comune, prevazuta ca o competenta exclusiva a Uniunii Europene, pun in lumina caracterul de organizatie de integrare sau supranationala, ce deroga de la regulile comune organizatiilor internationale, fiind singurul exemplu ce poate fi studiat in acest sens si se bucura de un succes aparte fata de restul subiectelor de drept derivat .

Teoria diametral opusa este de structura federala . Federatia este stricto sensu un stat, bucurandu-se de competenta competentelor Kompetenzkompetenz si nu se poate contesta ca Uniunii Europene ii lipsesc in mod absolut elementele constitutive ale statului, cat si unitatea de cultura, limba, istorie, traditii, religie si constiinta nationala.

Uniunea Europeana ramane un spatiu eterogen, de mare o diversitate, care, in pofida acestei realitati, a cunoscut cele mai spectaculoase realizari in crearea unei solidaritati de fapt, in aproape toate domeniile vietii sociale, economice si politice. Acest stadiu al dezvoltarii globale la nivel regional a fost posibil, in mare parte, datorita particularitatilor constructiei europene, date de raportul dintre competentele atribuite Comunitatilor si cele originare exercitate de statele membre, consacrarea principiului subsidiaritatii, functia legislativa exercitata de Consiliu si Parlamentul European asemanatoare modelului Bundesrat-Bundestag, sistemul de drept comunitar integrat in sistemele nationale prin principiul aplicarii directe si cu intaietate a actelor comunitare, instituirea Bancii Centrale Europene si atributiile sale de politica monetara comuna, noile competente in domeniul politicii externe si de securitate, toate punand in lumina modelul federal. Scopul constructiei nu este dat de construirea unui stat, ca in cazul Statelor Unite ale Americii, ci o dezvoltare dinamica si multilaterala a statelor europene, in conditiile mondializarii.

Ideea unei structuri de acest tip la nivelul Europei aparuse inca din perioada interbelica, iar dupa razboi ea a fost relansata in diversi termeni, regasind-o in cuvantarea primului ministru britanic Winston Churchill de la Zurich si in conceptia fondatorilor Comunitatilor Europene, Jean Monnet si Robert Schuman, desi ei nu au pus niciodata in discutie disparitia statului natiune . Conceptia federalista se vede si in actele ce au premers adoptarea tratatelor modificatoare dupa anul 1986, cum sunt proiectul Spinelli si documentele Conferintelor Interguvernamentale. Nefiind impartasita de state, ea nu si-a gasit o prevedere expresa nici in Tratatul de la Maastricht si cu atat mai mult in reformele post-Laeken, date prin Tratatul instituind o constitutie pentru Europa si Tratatul de la Lisabona.

Teza structurii federaliste este criticabila, datorita lipsei unei Constitutii ca act fundamental de drept intern, statele bazandu-se si in prezent pe incheierea unor tratate internationale, respectarea identitatii statelor membre, ceea ce este practic mai mult decat suveranitatea si calitatea de subiect de drept in relatiile internationale, lipsa unicitatii organelor centrale, a contiguitatii teritoriale si a unicitatii puterii, ceea ce ne arata ca drumul pana la o federatie este inca lung. Spre deosebire de statul federal, unde avem o uniune de drept constitutional, Uniunea Europeana ramane o uniune de drept international, teza constitutionalizarii chiar si de ordin functional ramanand departe de realitati .

Elementele de federalism au dat nastere unor teze noi precum federalismul partial, prefederalismul, federalismul functional sau federalismul multinational, iar pe de alta parte ele ne permit sa descriem mai mult un proces decat sa definim o entitate juridica.

O a treia teza ce are in vedere, ca si primele doua, structuri politico-juridice clasice, recunoscute astfel pe planul dreptului international si al dreptului intern al statelor, este cea a confederatiei . Din punct de vedere istoric, confederatia si-a dovedit o mica stabilitate, structurile initial aparute in Elvetia, Germania si America de Nord evoluand spre un stat federal.

In cazul confederatiei, statele participante isi pastreaza ansamblul drepturilor suverane, mai putin cele privind politica externa si apararea, care se exercita la nivelul confederatiei. Din acest punct de vedere, Comunitatile Europene si cu atat mai mult, Uniunea Europeana, constituita azi din cei trei piloni, procedeaza de o maniera inversa, intrucat in domeniile in care puterea se exercita la nivelul confederatiei avem strict raporturi de cooperare, iar in domenii importante ale vietii interne, statele exercita in comun puterea de reglementare, adoptandu-se acte obligatorii cu efect direct fata de acestea si resortisantii lor. Doar extinderea competentelor cu domeniul politicii externe si de securitate comuna si votul cu unanimitate dat in aceasta materie comporta o asemanare cu sistemul confederativ. Procedura legislativa complicata ce reuneste Comisia, Consiliul si Parlamentul European, organe alese dupa alte criterii decat dieta ce reunea sefii de state sau ambasadorii, votul cu majoritate calificata dat la adoptarea actelor obligatorii, aplicarea cu intaietate a dreptului comunitar, moneda unica si politica monetara comuna ne arata ca Uniunea Europeana, prin modul cum a fost construita, depaseste cu mult modelul confederal, la care se referise François Mitterand si oricum orice referire la acest tip de dezvoltare asociativa a statelor, istoric depasit, este lipsita de interes.

O a patra teorie avansata e aceea a uniunii de state . Ca forme asociative intre state, se cunosc uniunea personala si uniunea reala. Uniunea personala a dobandit un caracter strict istoric, fiind specifica secolelor trecute, consecinta a devolutiunii succesorale monarhice si nu intalnim niciun punct de convergenta cu Uniunea Europeana, intrucat lipseste atat marea discontinuitate de ordin statal si functional data de pastrarea in totalitate a prerogativelor sub toate aspectele de catre statele membre ale structurii asociative, iar pe de alta parte lipseste si singurul element de comunitate dat de persoana identica a suveranului, care este de esenta uniunii personale. Prezidarea Consiliului European se realizeaza prin rotatie, iar institutia apartine unui sistem complex, gandit in primul rand functional si dupa principiul echilibrului intereselor in prezenta.

Conceptia cooperarii interguvernamentale din Planul Fouchet[22] poate sa ne duca la ideea de uniune reala. Aceasta se caracterizeaza printr-un grad ridicat de integrare, o contiguitate teritoriala, unicitatea sefului statului si a institutiilor, a sistemului de drept si o personalitate juridica proprie, cu pastrarea personalitatii juridice a statelor componente. Asemanarile par evidente, mai ales in termenii tratatelor modificatoare de "o uniune cat mai stransa", "o uniune reala crescuta". Substanta acestei forme asociative de state da insa diferenta specifica. Competentele se exercita mai ales pe planul relatiilor internationale, fiind o constructie pur interstatala ce nu antreneaza popoarele si indivizii intr-un proces democratic comun, iar istoria ne arata ca toate cazurile de uniune reala nu ofera un bun mod de dezvoltare globala.

Definirea naturii Uniunii Europene este foarte dificila, in masura in care se folosesc categorii juridico-politice dezvoltate de dreptul international public si dreptul constitutional. Aceasta realitate a dus la avansarea unor solutii sui generis care vor sa raspunda particularitatilor constructiei comunitare de tip hibrid, chiar "un obiect politic neidentificat", dupa cum se exprima fostul presedinte al Comisiei Jacques Delors, si care apar si datorita multilateralismului sau, sub aspectul statelor participante, al domeniilor de actiune si al mijloacelor de actiune, ce fac dificila stabilirea naturii sale.

O prima solutie vrea sa puna in acord tendintele federaliste cu dispozitiile tratatelor ce prevad respectarea identitatii statelor natiuni si propune federalismului multinational . Ideea respectarii statelor natiuni intr-o structura ce urmeaza modelul federal nu a fost straina fondatorilor Jean Monnet si Robert Schuman, a fost sustinuta constant de Jacques Delors in termenii de "federatie a statelor natiuni", cat si de fostul ministru de externe german Joschka Fischer . De notat ca juxtapunerea sintagmei "state natiuni" dupa termenul "federatie" are rolul de a anula orice conceptie federalista asupra Europei, solutie politico-juridica impartasita permanent de toate statele membre.

De la divizarea dezbaterii intre interguvernamental si supranational, noi orizonturi in termeni de neofunctionalism si neorealism apar in privinta procesului integrarii europene . Teoria functionalista si neofunctionalista porneste de la ideea ca suntem in prezenta unei cooperari stranse functionale intre state, in care sunt angrenate resursele si institutiile acestora, tehnocratii gestionand rational o organizare specific functionala, ce reuneste state natiuni de dimensiuni politice si economice foarte variate. Urmarindu-se prosperitatea in beneficiul colectiv, avem o constructie sociala, in principal in domeniul economic, ce asigura pacea si securitatea, adica un scop politic cerut de noile realitati.

Referindu-ne la aceasta teorie, nu trebuie sa uitam ca de multe ori in istorie ea a fost sustinuta pentru legitimarea unor regimuri totalitare si a expansiunii teritoriale[27], ceea ce ne determina sa invocam cu multa prudenta ideile functionalismului, chiar daca sub aspectul starii de fapt surprinsa, pare sa corespunda constructiei comunitare. Cu alte cuvinte, scopul folosirii teoriilor functionaliste ne indeamna la prudenta.

In conditiile evolutiilor post-Maastricht si ale extinderii Uniunii Europene cu 12 state, se vorbeste tot mai mult de o "integrare diferentiata", de o Europa "à la carte" cu o "geometrie variabila" ce se poate dezvolta in "mai multe viteze", ce are un "nucleu dur" si toate aceste consideratii au aparut pe fondul reglementarii cooperarii intarite - coopération renforcée si ale aplicarii clauzei de flexibilitate[28].

Formula germana a nucleului dur ca si cea a evolutiei cu mai multe viteze a fost perceputa de tarile ce au aderat dupa anul 2004 ca fiindu-le destinata, dupa cum nu a fost bine primita nici de statele din Sud. Ea este impotriva principiilor comunitare si risca deturnarea scopului Uniunii Europene, ceea ce face sa nu fie impartasita. Formula avansata in anul 1965 de Presedintele CECO, Louis Armand si preluata de britanici, a unei Europe à la carte, poate fi retinuta doar in privinta acordurilor partiale practicate in : industrie - Airbus, Ariane, cercetare aplicata - Eurêka, libera circulatie - Schengen, monetar - Tratatul euro si in limitele clauzei de flexibilitate, dar nu si in masura in care sustine o geometrie variabila a dezvoltarii europene, teza straina scopului sau.

Natura Uniunii Europene nu poate fi discutata decat in raport de textul Tratatelor si in limitele interpretarii teleologice, data de Curtea de Justitie si acceptata de statele membre.

Comunitatile Europene au fost gandite ca organizatii de integrare, conceptie mentinuta si prin Tratatul asupra Uniunii Europene , iar pe masura adancirii integrarii, respectarea identitatii statelor membre devine tot mai explicita , ceea ce denota ca statele membre nu vor sa depaseasca acest stadiu. Institutie cu puternic caracter integrator, Curtea de Justitie de la Luxemburg nu a depasit vointa statelor in privinta naturii Comunitatii, ci doar a adus precizari, mai cu seama privind natura dreptului sau. Inca de la inceput ea a aratat ca avem o "organizatie interstatala autonoma" , dotata cu un sistem de drept propriu, diferit de sistemele nationale si de dreptul international, Tratatele de la Roma punand bazele unei exercitari in comun a puterii de reglementare de catre state, privita de Curtea de Justitie ca un "transfer de atributii de la State la Comunitate" , puterea de care se bucura Comunitatile si Uniunea fiind intotdeauna privita de state ca un act de atribuire de competente .

Pastrandu-se identitatea si suveranitatea statelor, integrarea da nastere unui "interes general comunitar, un interes comun"[34], iar statele au obligatia "de a tine cont in mod plenar de interesul comunitar" .

Clauza de flexibilitate introdusa prin Tratatul de la Maastricht si cooperarea consolidata, ce primesc o reglementare din ce in ce mai explicita[36] au deschis orizontul unei evolutii dinamice, Uniunea Europeana fiind campul unor solutii novatoare politice si juridice, in contextul intensificarii relatiilor de solidaritate si integrare dintre popoarele si statele europene .

In acest context, statele membre nu se pot hazarda in privinta naturii constructiei comunitare, ideea de organizatie internationala de integrare fiind comuna tuturor prevederilor constitutionale si interpretarilor date de Curtile constitutionale europene.

Constitutia Germaniei, revizuita in anul 1992 in conditiile reformelor Tratatului de la Maastricht, a dat o reglementare ampla privind participarea pe principii federative, sociale si democratice la constructia comunitara[38]. Curtea Constitutionala de la Karlsruhe a dat o interpretare minimalista, calificand Uniunea Europeana drept o asociere de state Staatenverbunden de drept international , ce nu se bucura de competenta competentelor, pentru a o putea considera structura federativa.

Curtea a pronuntat mai multe decizii privind natura dreptului comunitar, iar in cele trei cunoscute prin termenul solange se arata ca, atata timp cat acesta nu asigura o protectie suficienta a drepturilor fundamentale, instanta suprema germana isi rezerva dreptul de a controla actele comunitare din perspectiva dreptului german , dar si cat timp dreptul comunitar asigura o protectie la nivel global a drepturilor fundamentale , sau doar printr-o cooperare judiciara cu Curtea Europeana . Observam ca Tribunalul Federal Constitutional atenueaza conceptia monista a sistemelor nationale de drept privind raportul dintre acestea si dreptul comunitar, in acest sens procedand majoritatea curtilor constitutionale, ce instituie ierarhia : constitutie - tratate comunitare - lege.

Constitutia Frantei, revizuita in anul 2008 in conditiile Tratatului de la Lisabona[43] pastreaza o evidenta conceptie interstatala, pe care o regasim si in deciziile Consiliului Constitutional, ce califica Uniunea drept "organizatie internationala dotata permanent cu personalitate juridica si investita cu puteri de decizie ca urmare a transferului de competente consimtit de statele membre" , ce nu se confunda cu transferul de suveranitate, care nu a operat in temeiul tratatelor. In conditiile reglementarilor date prin Tratatului de instituire a unei Constitutii pentru Europa, instanta franceza arata ca actul supus ratificarii este un tratat, iar constitutionalizarea este inlaturata prin dispozitiile art.1-5 ce stabilesc relatiile dintre Uniune si Statele membre.

Constitutia Romaniei, revizuita in octombrie 2003 in conditiile elaborarii Tratatului constitutional si a finalizarii negocierilor de aderare, impartaseste o puternica conceptie interstatala[46], natura de organizatie internationala degajandu-se atat din primul alineat, cat si din economia intregului text al art. 148.

Sistemul de drept roman impartaseste conceptia monista, astfel cum se prevede in art.11 alin.2 din Constitutie, de principiu actele internationale la care Romania este parte, ratificate conform ordinii constitutionale romane, fac parte din dreptul intern . In aceasta situatie se afla si Tratatul de aderare a Romaniei si Bulgariei, semnat la 25 aprilie 2005, ratificat de Parlamentul Romaniei, in Camere reunite in sedinta solemna din 24 mai 2005, prin legea nr. 157 si intrat in vigoare la 1 ianuarie 2007. Legea fundamentala respecta ierarhia Constitutie - tratat - lege si introduce prin art. 20 regula legii mai favorabile in privinta drepturilor si libertatilor cetatenilor, caz in care legea romana prevaleaza in concurs cu orice alta norma juridica .

Curtea Constitutionala a Romaniei nu s-a pronuntat inca asupra naturii Uniunii Europene, dar vazand textul foarte clar nici nu poate sa dea o alta interpretare. Curtea s-a pronuntat asupra actelor de implementare a directivelor si constata ca normele nationale sunt conforme reglementarilor comunitare , iar in unele cazuri face o aplicare directa a dispozitiilor art. 87 si 88 CEE si dezleaga pe fond exceptia de neconstitutionalitate cu care a fost sesizata , retinand astfel tratatele ca acte de drept intern.

Constitutia Italiei, elaborata dupa razboi si in conditiile dobandirii calitatii de membru al Organizatiei Natiunilor Unite, in art. 11 impartaseste conceptia constituirii unei organizatii internationale, ce presupune in acelasi timp si o limitare a exercitiului drepturilor suverane, fara de care scopul urmarit in relatiile internationale nu poate fi atins . In sentinta Frontini din anul 1973, Curtea Constitutionala s-a pronuntat atat asupra caracterului de organizatie internationala , cat si a intaietatii ordinii constitutionale interne in raport cu cea comunitara . Expresia limitazioni di sovranità a fost interpretata ca o conditie a colaborarii internationale la incheierea Tratatelor de la Roma si Paris, in timp ce normele comunitare se aplica in dreptul intern ca acte executive ce aduc la indeplinire dispozitiile tratatelor, ceea ce rezulta si din cuprinsul art. 117 alin.1 al Constitutiei .

Dispozitii constitutionale asemanatoare intalnim si in art. 93 din Constitutia Spaniei[56], cu privire la care Tribunalul Constitutional a aratat ca suntem in prezenta unui proces de atribuire de competente si nicidecum de cedare sau de extindere de drepturi , acest sistem de drept impartasind conceptia monista , cu recunoasterea autonomiei dreptului comunitar.

In sistemul de drept austriac o reglementare foarte amanuntita de ordin constitutional fixeaza participarea tarii la structurile Uniunii Europene.

Dreptul englez, in care suveranitatea se exercita de Parlament, impartaseste in mod foarte clar conceptia dualista si astfel a acceptat cu greu decizia Curtii de Justitie pronuntata in cazul Factortame[60], ca si fara un Act al Parlamentului care sa produca efecte in dreptul intern, odata cu aderarea la Comunitati, actele obligatorii adoptate in cadrul institutiilor se aplica direct in statele membre . Hotararea a fixat competenta instantelor britanice de a judeca cu precadere dupa dreptul comunitar, chiar daca aceasta ar insemna inlaturarea aplicarii legii engleze, ceea ce era de neconceput in common law, iar in timp a dus la erodarea puterii supreme a Parlamentului, ca principiu constitutional fundamental.

Subsidiaritatea

Notiunea de subsidiaritate a fost introdusa explicit pentru prima data prin Tratatul de la Maastricht[62], in timp fiind caracterizata ca un principiu, considerat chiar fundamental , de functionare a Uniunii Europene. Judecatorul luxemburghez a precizat ca reglementarea este aplicabila doar pentru viitor , ceea ce face ca orice referiri la tratatele constitutive si intelegerea implicita a subsidiaritatii in textele initiale sa fie doar evocativa, o analiza a literaturii de specialitate , fara relevanta juridica.

Gandita in perioada elaborarii Actului Unic European si consacrata doar in privinta protectiei mediului si implicit a cercetarii si dezvoltarii tehnologice , subsidiaritatea si-a gasit ulterior un loc central in conceptia functionala a Uniunii Europene datorita particularitatilor sale.

Pana la Tratatul de la Maastricht nu aveam niciun criteriu de ordonare a exercitiului puterii de reglementare, si in aceste conditii doar principiul aplicarii cu prioritate a dreptului comunitar, instituit de Curtea de Justitie in privinta raportului dintre acesta si sistemele nationale de drept ne dadea o solutie, ce nu era insa cea mai adecvata. Pe de o parte, rezolvarea Curtii priveste doar momentul ulterior legiferarii, adica aplicarea normei comunitare cu intaietate si suspendarea efectelor actului normativ national dat in acelasi domeniu. Pe de alta parte, principiul prioritatii produce un efect centralizator in favoarea Comunitatilor, ce nu poate fi acceptat atata timp cat ele exista in baza si in limitele vointei statelor membre, iar competentele de care se bucura sunt in cea mai mare parte concurente cu cele ale statelor. In aceste conditii se impunea un principiu reglator al exercitarii puterii de reglementare, ceea ce este de esenta functionarii si implicit de viabilitatea integrarii europene.

In constructia comunitara, notiunea de subsidiaritate a fost preluata din modelul federal german , cu caracter istoric de organizare a statului si dreptului, chiar daca nici in prezent raportul dintre competentele legislative ce revin federatiei Bund si cele care se exercita de catre landuri Länder nu este explicit guvernat de principiul subsidiaritatii. Paradoxal, in Constitutia Germaniei, subsidiaritatea este reglementata la revizuirea adusa in anul 1992, doar cu privire la functionarea Uniunii Europene , la cererea landurilor, desi ea a stat dintotdeauna la baza filosofiei exercitarii puterii intr-o structura federala.

In ultimele decenii, Germania a cunoscut o ampla dezbatere pornita de landuri, privind tendintele de centralizare a puterii in stat, ce se opun reglementarilor constitutionale din art. 30 si 70 care lasa puterea legislativa in primul rand landurilor[70]. De fapt, aceasta tendinta de centralizare o intalnim in toate statele federale si este justificata datorita puterii puterii de a fi absoluta, iar conjunctura politica interna si internationala din ultimele doua secole a dus la o evolutie constanta a acestui fenomen, in sensul centralizarii puterii, cu particularitati intre modelul constitutional al SUA si cel al statelor europene : Germania, Elvetia, Austria, Belgia. Chiar daca este de inteles tendinta de centralizare, ce se suprapune constiintei nationale consolidata in ultimele doua secole, totusi traditiile parlamentare din statele federale opun rezistenta in sensul mentinerii modelului initial, ceea ce a si facut ca landurile sa gaseasca noi solutii juridico-politice de conservare a puterii. Intre acestea observam dreptul de veto exercitat de Bundesrat fata de o lege adoptata de Bundestag, ceea ce conserva puterea landurilor, reprezentate la nivel guvernamental.

Din modelul constitutional german observam ca doua mari solutii functionale au fost imprumutate de constructia europeana in ultimii ani: subsidiaritatea si controlul politic dat parlamentelor nationale in procedura decizionala a Uniunii Europene. Diferente notabile raman deoarece delimitarea competentelor, conform Constitutiei germane se realizeaza in mod strict printr-o lista de materii[71] si un continut concret dat subsidiaritatii in art. 72, in timp ce in cadrul Uniunii Europene partajul de competente si interventia concurenta State-Uniune, de principiu este gandita de o maniera functionala, ceea ce lasa un camp foarte larg interpretarii. Pe de alta parte, rolul parlamentelor landurilor a scazut, crescand cel al guvernelor locale reprezentate in Bundesrat, in timp ce in Uniunea Europeana puterea legislativa se exercita in primul rand la nivel executiv, prin Consiliu iar rolul parlamentelor nationale este doar instituit de principiu, fara a avea o procedura europeana reglementata prin tratate, ceea ce de fapt slabeste interventia acestora in procesul legislativ comunitar .

Subsidiaritatea a fost gandita prin Tratatul de la Maastricht ca si mod de reglare a exercitiului puterii de reglementare State - Uniune, avand in vedere ca majoritatea competentelor de care se bucura aceasta din urma sunt competente concurente cu cele exercitate in continuare de state. Ca domeniu de aplicare, ea priveste doar Comunitatile, primul pilon fiind susceptibil de raporturi de integrare, in privinta politicii externe si de securitate comune, cat si in domeniul justitiei si afacerilor interne, unde avem strict raporturi de cooperare, decizia ramanand la nivelul statelor membre.

Subsidiaritatea este un principiu reglator al exercitiului puterii de reglementare si nu unul de atribuire de competente si de aceea nu poate fi prevazut printr-o lista de materii, cu atat mai mult cu cat privind competentele partajate ce sunt circumscrise doar scopului tratatelor, o astfel de lista nici nu poate fi stabilita. Subsidiaritatea este un concept dinamic, ce nu stabileste o linie stricta intre puterea de decizie a Statelor si a Uniunii, in materiile ce nu tin de competenta exclusiva, ci permite exercitarea puterii de reglementare in functie de circumstante si necesitatile existente la un moment dat, punand astfel in discutie criterii de eficienta si valoare adaugata constructiei comunitare . In aceste conditii apare si riscul folosirii sale in sensul contrar reglementarii, adica in scopul cresterii puterii legislative a Uniunii.

Consiliul European de la Edimbourg din decembrie 1992, vazand ambiguitatea juridica a subsidiaritatii, a scos in evidenta caracterul sau reversibil, de "concept dinamic, ce permite largirea actiunii Comunitatii, atunci cand imprejurarile o cer si invers de restrangere, atunci cand nu se mai justifica" si a considerat necesar un acord interinstitutional intre Consiliu, Parlamentul European si Comisie, care sa fixeze reguli de folosire a principiului.

Acordul adoptat la 29 octombrie 1993 arata ca : "in exercitarea propriului drept de initiativa, Comisia tine cont de principiul subsidiaritatii( . ) Parlamentul European si Consiliul urmeaza aceeasi linie() In motivarea oricarei propuneri, Comisia este tinuta sa se justifice cu privire la principiul subsidiaritatii() In lumina acestor proceduri interne, cele trei Institutii accepta in mod sistematic conformitatea actiunii prevazuta cu dispozitiile in materie de subsidiarietate, adica masura in care instrumentele juridice alese corespund continutului propunerii." [75]

Astfel cum a fost prevazut in tratatele de la Maastricht si Amsterdam, principiul subsidiaritatii nu mai lasa pe picior de egalitate Statele si Uniunea, ci instituie o ierarhie in favoarea celor dintai, ceea ce satisface natura Comunitatilor, de a fi o constructie intre state cu tendinte integratoare .

Uniunea Europeana poate interveni doar in al doilea rand, de o maniera subsidiara, "daca si in masura in care obiectivele actiunii urmarite nu pot fi realizate de o maniera satisfacatoare de catre statele membre" iar pe de alta parte doar "dimensiunile si efectele actiunii urmarite" fac preferabila legiferarea la nivel comunitar , ceea ce impune o comparare a actiunii comunitare cu cea a statelor membre pentru fiecare situatie in parte.

Articolul 5 al Tratatului de la Maastricht si ulterior Protocolul anexa la Tratatul de la Amsterdam introduc un criteriu negativ, ce presupune o evaluare obiectiva a capacitatii statelor de a reglementa in domeniul comunitar si un criteriu pozitiv, care implica o apreciere subiectiva in privinta oportunitatii Uniunii de a interveni prin norme obligatorii . Aceste criterii inseamna aplicarea efectiva a principiului subsidiaritatii si ele implica instrumente de masura cantitativa si calitativa, ce inlatura in parte caracterul sau politic , iar pe de alta parte privesc si un aspect executiv, atata timp cat normele comunitare trebuie sa lase o arie cat mai mare de optiune statelor in momentul punerii lor in aplicare , aparte de preferarea reglementarii prin directive in concurs cu regulamentele, solutie de principiu a Protocolului ce vine in sprijinul statelor, pentru o mai buna legiferare.

Intrucat tine de exercitiul puterii de reglementare, ca natura suntem in prezenta unei solutii politice, ce ramane definitorie pentru caracterizarea subsidiaritatii. Pentru ca solutia politica sa prinda viata, trebuie reglementata juridic si din acest punct de vedere principiul politic al subsidiaritatii, din punct de vedere juridic, poate fi privit ca un instrument de reglare a exercitarii puterii legislative, fie chiar de statele membre, creatoare si beneficiare ale constructiei comunitare, fie de Uniune, ca entitate nou creata prin vointa statelor.

Respectarea principiului subsidiaritatii este susceptibila de un control politic a priori, astfel cum a fost fixat prin Protocolul aditional de la Amsterdam si intarit in viitor prin rolul dat parlamentelor nationale in procedura decizionala comunitara, propus de Protocolul aditional la Tratatul de la Lisabona, dar si un control jurisdictional a posteriori, recunoscut Comitetului Regiunilor si pe viitor parlamentelor nationale, un control de oportunitate ce poate fi exercitat pe calea unui recurs in anulare, dar si in fata instantelor nationale, cu aprecierea obligatorie a Curtii de la Luxemburg asupra validitatii actului comunitar .

Aplicarea principiului subsidiaritatii evidentiaza efectul util al actiunii comunitare, atat in termenii "mai bine realizat"si "de o maniera suficienta", cat mai ales prin completarea sa de principiul proportionalitatii, art. 5 alin.3 CE precizand ca "actiunea Comunitatii nu depaseste ceea ce este necesar pentru realizarea scopurilor urmarite prin prezentul Tratat". Proportionalitatea a fost consacrata de jurisprudenta ca un principiu general de drept , ce priveste Comunitatile si statele in adoptarea masurilor prin care se atinge scopul tratatelor. Susceptibil de aplicare generala in toate materiile si categoriile de competente[86], principiul primeste un control jurisdictional a posteriori, intrucat priveste doar rezultatul normei juridice adoptata de legiuitor si nu insasi exercitarea puterii de reglementate, ca in cazul subsidiaritatii.

Vazand particularitatile constructiei comunitare, proportionalitatea apare ca un principiu functional general , ce priveste sistemul institutional si juridic, functionarea pietei unice, politicile din diverse domenii, cu alte cuvinte el este un mod de gandire si actiune ce da optimul integrarii europene, inteles si aplicat dupa valorile comune ale statelor membre.

Privindu-le comparativ, subsidiaritatea si proportionalitatea sunt doua principii distincte, reciproc autonome, cu portanta proprie si care privesc situatii diferite ale constructiei comunitare, fara ca unul dintre ele sa aiba valoarea de instrument in realizarea celuilalt.

In urma intregului demers, ne punem in mod legitim intrebarea daca subsidiaritatea este un principiu sau un instrument? Pentru a da un raspuns adecvat trebuie sa pornim de la natura constructiei comunitare. Analiza initiala a evidentiat caracterul complex si sui generis, din care pot fi desprinse doua dominante : se opereaza permanent cu doua entitati - statele membre si comunitatea (uniunea) - iar solutiile adoptate sunt preponderent functionale, cu un caracter dinamic, ce se raporteaza permanent la stadiul integrarii multilaterale si conjunctura internationala. Ceea ce nu poate fi contestat niciodata este caracterul de structura intre state si de aceea natura de organizatie internationala este cea mai impartasita de statele membre, fara a se exclude caracterul integrator, dat cu precadere de specificul dreptului comunitar.

In acest punct se ajunge la exercitiul puterii de reglementare in realizarea scopului Tratatelor constitutive, cu toate modificarile ulterioare si observandu-se ca in majoritatea situatiilor ce tin de atingerea obiectivelor urmarite, atat Statele membre, cat si Uniunea se bucura de putere legislativa, se pune problema relationarii intre cele doua categorii de subiecte. Cum Uniunea nu este o federatie, aceasta relatie nu poare fi realizata de o maniera explicita, prin stabilirea unei liste de materii si astfel singura solutie este a prioritatii in interventie. Cum Uniunea Europeana este o creatie a Statelor, existand in baza si limitele vointei statelor membre, prioritara nu poate fi decat interventia statelor. Ultimele reforme aduse constructiei comunitare, constatand aparitia unei culturi pro-europene, evidentiaza tendinta de transferare a puterii de decizie la state, in viitor ele devenind principalul responsabil al integrarii.

Exercitiul puterii de reglementare este de natura esentialmente politica si se uneste cu atribuirea de competente Uniunii, derivand din aceasta. El evidentiaza acordul de vointa al statelor membre de a exercita puterea suverana, uneori, in comun, in cadrul institutiilor, pentru a obtine finalitatea prevazuta de ele prin tratatele comunitare.

Aceasta problema fundamentala de ordin politic nu poate fi transata decat prin norme obligatorii tuturor subiectelor de drept, cu valoare de principiu. Din aceste considerente politico-juridice, subsidiaritatea, ca solutie reglatoare a exercitiului puterii de reglementare State - Uniune, poate primi doar valoarea de principiu fundamental de drept comunitar.

Valoarea evidentiata de noi a fost data prin Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa, proiectul sau fiind remis de Conventia europeana intr-o prima varianta Consiliului European de la Salonic, din iunie 3003, iar ulterior Consiliului European de la Roma, din iulie 3003. In Titlul al III-lea privind competentele Uniunii, la art.9 din proiect si la art.I-11din varianta supusa ratificarii , Tratatul constitutional prevedea ca atribuirea de competente, subsidiaritatea si proportionalitatea sunt principii fundamentale ale Uniunii Europene, primul fiind reglementat ca un principiu de ordin constitutiv si subsecventele de ordin functional. Ulterior, prin Tratatul de la Lisabona, calificarea expresa de principiu fundamental a fost abandonata, statele limitandu-se sa arate la dispozitii generale, art.3b care sunt principiile ce guverneaza delimitarea competentelor si exercitiul lor .

Vazand ca la reuniunea din 15-16 octombrie 2008 de la Bruxelles, in privinta reformelor aduse prin Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a aprobat alcatuirea Grupului de reflectie asupra viitorului Uniunii[91], sub presedintia fostului premier spaniol Felipe González Márquez, consideram ca o noua forma revizuita va fi propusa in viitor, in care probabil se vor regasi dezlegarile prezente, inclusiv prevederea subsidiaritatii ca principiu functional, fara caracterizarea sa ca fiind unul fundamental, cunoscuta fiind opinia britanica privind retinerea sa ca un simplu instrument.

Particularitatile Uniunii Europene fac imposibila reglementarea subsidiaritatii prin stabilirea unei liste de materii in cazul competentelor concurente, singura solutie fiind prioritatea in interventie, care datorita caracterului sau dinamic, dat de oportunitate, lasa loc interpretarilor, si de aici temerea rasturnarii ordinii de prioritate in favoarea Comunitatii, situatie ce a dus la prevederea prin Protocolul anexa la Tratatul de la Amsterdam a criteriilor cantitative si calitative de masurare a efectului util, ce fac preferabila interventia statelor in concurs cu Uniunea. Aceste criterii fixeaza aplicarea subsidiaritatii, iar valoarea ce le poate fi data de instrument de lucru nu inlatura calificarea data mecanismului reglator al exercitiului puterii de reglementare, ca fiind un principiu functional ce priveste optimul constructiei comunitare.

Fondul cultural si religios

Vazand intelesul dat principiului subsidiaritatii in functionarea Uniunii Europene, ne punem in mod legitim intrebarea daca originea sa conceptuala vine direct din sistemul politic german, daca in cultura acestui popor termenul are alta sorginte, daca il intalnim si in cultura altor popoare si care este sensul uzual retinut de europeni, indiferent de tara in care traiesc si cultura careia ii apartin. Toate aceste intrebari fiesti pornesc de la sensul dat subsidiaritatii in preambulul Tratatului de la Maastricht de "creare a unei uniuni din ce in ce mai stranse intre popoarele Europei, in care deciziile sa fie luate cat mai aproape de cetateni, in conformitate cu principiul subsidiaritatii" modificat prin Tratatul de la Amsterdam in forma " o uniune mereu mai stransa intre poarele din Europa, in care deciziile vor fi luate in modul cel mai transparent posibil si cat mai aproape de cetateni".

De cele mai multe ori, analiza principiului subsidiaritatii debuteaza prin enuntul afirmarii originii sale filosofice in doctrina sociala a Bisericii Catolice , astfel cum a fost expusa de catre Papa Leone al XIII-lea, in enciclica Rerum novarum din anul 1891 si de catre Papa Pius al XI-lea, in enciclica Quadragesimo anno sau Non abbiamo bisogno din anul 1931.

Doctrina sociala a Bisericii Catolice s-a nascuta in timpul revolutiei industriale, la sfarsitul secolului al XIX-lea, pentru a da un raspuns si mai ales pentru a rezolva marile probleme de nedreptate sociala, ce apar acum si care dezvolta mari curente politice si miscari sociale, precum socialismul, iar mai tarziu nazismul. Tezele principale sunt date prin enciclice papale ce dezvolta un model de actiune al Bisericii, care preia functiile statului in unele privinte, intrucat il observa incapabil sa mai raspunda in mod real nevoilor oamenilor. Referindu-ne la operele susmentionate, in afara ideii de solidaritate sociala, lectura lor integrala iti lasa impresia unor puternice documente programatice, de lupta impotriva fascismului si mai ales a socialismului. Azi, cand dupa doua decenii de la caderea zidului Berlinului, Europa in integralitate este democratica, iar China ne dovedeste ca pot convietui cu succes o economie de piata moderna cu o structura politica socialista, ne dam seama de ce enciclicele sunt citate doar in partea care ne releva ideea de solidaritate sociala.

Adecvat problemelor din zile noastre, Papa Benedict al XVI-lea, in decembrie 2005 (ianuarie 2006) da enciclica Deus Caritas Est, in care ne indeamna sa intelegem ca Dumnezeu este iubire, si nicidecum razbunare si violenta, iar Biserica, fara a impartasi idei politice, este datoare sa vina in sprijinul celor aflati in nevoie, iar acesta este un mod de viata pentru toate generatiile, trecute, prezente si viitoare .

Rerum novarum si Quadragesimo anno pun in evidenta conceptul de subsidiaritate[94], inteles ca ajutor dat de societate persoanei aflata in nevoie. Principiul subsidiaritatii sustine ca structurile cele mai apropiate de om, adica cele considerate "inferioare" in raport cu altele "superioare" pe o scara sociala, trebuie sa intervina, fara a se substitui acestora, dar pentru a rezolva de o maniera mai adecvata nevoile oamenilor. Familia, asociatiile de cetateni, grupurile religioase sau culturale, administratiile locale, asociatiile economice, antreprenoriale, sindicale si politice, trebuie sa se coordoneze ca structuri "inferioare"care se ajuta reciproc in realizarea functiilor cu care au fost investite, a autonomiei de care dispun si a responsabilitatilor incredintate.

Conceptul de subsidiaritate dezvoltat de Biserica Catolica porneste si pune in lumina sensul latin de subsidium, in acest sens conturandu-se trei idei de baza. In primul rand comunitatea are ca scop sa ajute persoanele care, neputand sa aiba grija de ele singure, au nevoie sa li se asigure aceste conditii mai intai, pentru ca orice om si orice societate trebuie sa dispuna de autonomie, in conditiile drepturilor subiective pe statul le reglementeaza. Pe de alta parte, structurile considerate majore sau "superioare" trebuie sa ajute structurile considerate minore sau "inferioare", cu respectarea naturii activitatii acestora si fara a le incalca atributiile, dar ajutandu-le sa se emancipeze. In acest sens, principiul este valabil pentru orice societate si comunitate, indiferent de natura sa si conditiile istorice in care se afla.

Doctrina sociala a Bisericii Catolice are in vedere o societate participativa, in care persoanele si grupurile sunt solidare si responsabile in egala masura, iar in acest sens subsidiaritatea nu poate fi separata si nici opusa solidaritatii. Subsidiaritatea este unul din cele zece principii fundamentale ale doctrinei sociale dezvoltate de Biserica Catolica, dar pe care nu il gasim printre principiile fundamentale de drept ecleziastic, astfel cum au fost date prin Concordatul din 1929 si prin noul Concordat din 1984(1985)[95].

Catolicismul social, doctrina inspirata de ideile politice ale Revolutiei franceze si cele economice ale Revolutiei industriale, promoveaza o politica sociala, in intelesul propriu al Bisericii, din care se degaja un profund umanism crestin. Suntem de multe ori tentati sa facem o legatura intre ideile catolicismului social si tezele fundamentale din welfare state, l'État-providence, Sozialstaat, Stato sociale, estado del bienestar. In opinia noastra o astfel de analiza este daunatoare Bisericii, caci ea este Hristos si, desi viata laica dezvolta teorii, teze, concepte ce isi au sorgintea in Evanghelie, credinta ramane distincta de politica, iar in tentatia mediului politic si economic de a se intemeia pe religie nu exista nicio complicitate a Bisericii, cel mult doar un apel al lumii laice, pentru a se legitima pe sine prin Iisus Pantocrator.

In acest moment suntem tentati sa intram intr-un discurs de teologie politica, privita ca forma a "sociologiei conceptelor juridice" ce vrea sa demonstreze ca "toate conceptele mai pregnante din doctrina moderna a statului sunt concepte teologice secularizate" si un astfel de studiu marcheaza opera multor oameni de stiinta . Daca privim intreaga organizare a statului si dreptului, a societatii in ansamblul sau, nu este greu sa observam ca Evanghelia este cea mai importanta sursa de fundamentare a raporturilor sociale, invataturile sale regasindu-se in mai toate marile solutii juridice, politice, economice, iar cele care s-au indepartat mai mult de Sfanta Scriptura, in timp au fost repudiate de societate. Sistemul axiologic in care traim si cultura europeana sunt crestine, intemeindu-se pe viata si opera lui Iisus.

Desprinsa in secolul al XVI-lea de Biserica Romano-Catolica pentru a da viata imperativului cuius regio, eius religio si cerintelor maselor populare ca Biserica sa raspunda nevoilor comunitatii, caci ea este societas fidei et spiritus sancti in cordibus (Confesione Augustina, 1530) , religia protestanta si-a elaborat propria doctrina, intrata in cultura fidelilor sai, si poate ca soziale Marktwirtschaft din epoca bismarckiana, bazata pe solidaritatea socio-profesionala finantata prin cotizatiile sociale , este un reflex al spiritualitatii confesionale germane. Autoritatea landurilor, rolul central al comunitatii, solidaritatea oamenilor intr-o societate cladita pe si prin munca, disciplina venita din respectarea normei juridice, sunt o stare de spirit in care este greu sa distingi laicul de religie.

Din fond cultural profund dat de credinta se formeaza un anumit mod de gandire si fiecare dintre noi operam, intr-o lume diversa, in mod firesc prin intermediul conceptelor in care am fost educati si in care traim. De aceea diversitatea da farmec oricarei noi constructii, iar modelul nu poate fi decat unul compozit, de aceea Europa din ce in ce mai unita inseamna dialog, cunoastere, intelegere, toleranta. Fiecare venim cu o zestre culturala complexa, care inevitabil ne marcheaza atitudinile. Astfel este usor de inteles de ce Biserica Anglicana, in care Regele este primul ierarh, afirmata ca o Biserica a Statului, suverana si mult timp in disputa cu autoritatea ecclesiala a Vaticanului, a generat un mod propriu de filtrare a conceptelor si politicilor specifice Uniunii Europene.

De aceea, pentru cei 19 milioane de credinciosi ortodocsi romani, locuitori ai fostei Scitii, ce a primit credinta intru Hristos de la Sfantul Apostol Andrei, in urma cu aproape doua mii de ani , integrarea europeana primeste o maxima importanta, intrucat "lucrarea de constructie a Europei unite devine pentru Ortodoxie o provocare noua si o sansa pentru a exprima, intr-un mod nou, fidelitatea noastra fata de Evanghelia Iubirii divine pentru umanitate intr-un context nou, in care coexista si, uneori, se confrunta laicitatea secularizata si pluralismul religios, amenintare permanenta a fragmentarii si dorinta unitatii, tensiunea intre unirea statelor fondata pe principii juridice si comuniunea existentiala traita de persoane si de popoare diferite."[101]

In Declaratia Comuna semnata de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea si Preafericitul Parinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, la Vatican, in octombrie 2002 se arata : "Cu cat vor fi mai uniti in marturisirea Unicului Dumnezeu, cu atat ei vor da expresie, consistenta si spatiu sufletului crestin al Europei, sfinteniei vietii, demnitatii si reconcilierii, valorilor familiei, apararii creatiei. Europa intreaga are nevoie de bogatie culturala creata de Crestinism. Biserica Ortodoxa Romana, centru de intalnire si de schimburi intre traditiile bogate slave si bizantine ale Rasaritului, si Biserica Romei, care, in componenta sa latina exprima vocea occidentala a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie sa contribuie impreuna la o misiune care caracterizeaza cel de al treilea mileniu" .

In aceasta lucrare de construire a Europei unite, drumul Bisericii este de sine statator, fara a servi drept sprijin conceptual diverselor doctrine laice. "Biserica are constiinta ca spiritualitatea crestina constituie mediul cel mai propice pentru desfasurarea vietii umane. Ea este, in acelasi timp, constienta ca valorile sale nu se pot impune prin alte mijloace decat prin marturisire, prin convingere" .

Sensul dezvoltat de Biserica Catolica in privinta subsidiaritatii a produs dezbateri ample in ultimii ani in Italia, sussidiarietà ed educazione, sussidiarietà e riforme instituzionali fiind teme analizate de o maniera foarte complexa de fundatia constituita in acest sens . Reformele institutionale puse in discutie privesc sistemul constitutional si electoral, modelul actual al statului social, federalismul, inclusiv in domeniu fiscal, punand in discutie cunoasterea termenul si intelesul uzual retinut de oameni. Lectura cartii scoate in evidenta ca o majoritate semnificativa a populatiei doreste reforme profunde in societate, si vede in subsidiaritate o eventuala solutie, de unde si optiunea mai intai pentru sensul "orizontal" dat de Biserica, dar care in mod inevitabil, in privinta organizarii publice, indiferent de nivel, implica si forma "verticala" specifica federatiilor.

Lectura releva ca subsidiaritatea orizontala poate primi doar valoarea de instrument de lucru, in timp ce in forma verticala este inevitabil un principiu de organizare a unui sistem. Pe de alta parte, o demarcatie neta intre diferitele intelesuri nu poate fi facuta, de cele mai multe ori aflandu-se in conexiune logica, si astfel implicandu-se reciproc. Aceasta implicare aduce in discutie validitatea optiunii unui stat unitar pentru implementarea subsidiaritatii in modul de organizare a puterii, chiar si locala, pentru ca nu poti sa negi ceea ce afirmi.

Sintetizand intreaga analiza a dezbaterii politico-juridice din Italia si raportandu-ne la specificul constructiei comunitare, reiese clar ca Uniunea Europeana a impartasit sensul "vertical" al subsidiaritatii, in timp ce mentiunea din preambul, ce face trimitere la forma "orizontala" de sorginte religioasa are doar valoarea de asimilare a termenului, pe fondul general de perceptie si cultural, comun unei parti a continentului nostru.

Ne punem in mod legitim intrebarea daca, pentru Biserica Catolica are doar sensul de solidaritate[105], sau subsidiaritatea este inteleasa si ca un principiu de relationare intre Sfantul Scaun si Bisericile nationale, componente ale Bisericii Universale. Din secolul al V-lea pana in secolul al XIV-lea, Sfantul Parinte a exercitat atat functia de sef spiritual al Bisericii Catolice, cat si un rol politic in raport cu guvernarile tarilor catolice , mai pronuntat intre secolele XI-XIV. Chiar daca Imperiul catolic carolingian a ramas o marturie istorica, Primatul Papal nu poate fi contestat, ramanand specific organizarii Bisericii Catolice, iar raporturile sale cu structurile ecclesiale nationale se explica doar prin subsidiaritate, ca mod de relationare intr-un sistem de tip federal.

Vazand particularitatile constructiei comunitare si organizarea Bisericii Catolice, putem spune ca elementele de structura federala sunt mult mai puternice la entitatea religioasa, asa incat pentru o parte dintre europeni, subsidiaritatea este un model traditional de organizare a unui sistem social. Dar acest sens al subsidiaritatii nu a fost acceptat de comunitatile religioase ce s-au desprins de sub Autoritatea Suprema Papala, dand nastere diferitelor forme ale Reformei. De aici si intelesul de solidaritate, ce este dat subsidiaritatii, de Biserica Catolica, incepand cu secolul al XIX-lea[107].

Biserica Ortodoxa Romana, in mod traditional este autocefala, ca toate Bisericile Ortodoxe si cunoaste in dreptul canonic principii cu fond dogmatic si juridic, cat si principii cu fond simplu juridic, printre care nu intalnim niciodata subsidiaritatea[108]. Biserica Ortodoxa Romana are propriul Statut de organizare si functionare, opozabil statului si organizarii sale laice, politice, juridice, economice si sociale, intrucat a fost recunoscut prin Hotarare de Guvern , dupa aprobarea sa de catre Sfantul Sinod. Statutul pentru organizarea si functionarea Bisericii Ortodoxe Romane da o reglementare exhaustiva, in continuarea traditiilor religioase si cu o privire ampla asupra dezvoltarii prezente a vietii .

In terminologia ortodoxa intalnim termenul de comuniune, iar Biserica dezvolta o misiune social-filantropica. "Viata intru Hristos ( . ) este marturia Bisericii propusa Europei, propusa lumii. Fundamentata pe aceasta marturie care o defineste si o obliga la lucrare, Biserica propune constiintei europene criterii de viata inspirate de Evanghelie. Ea ofera europenilor ceea ce este mai necesar pentru viata lor normala si anume comuniune in cadrul comunitatii ecclesiale ( . ) Acest dinamism centrat pe credinta in Dumnezeu si pe o relatie spirituala interactiva cu semenii aduce profunzime de viata Europei si, prin aceasta, fundament de unitate si dainuire in timp" .

Intr-o constructie ambitioasa, fara precedent in istoria multimilenara a continentului nostru, "valorile libertatii, egalitatii si solidaritatii, democratia si domnia legii, care stau la fundamentul Uniunii Europene se bucura de consideratiunea Bisericii.( . ) toate valorile amintite stabilesc doar un minim necesar de convietuire intre oameni ( . ) Constrangerile legale si drepturile omului nu pot inlocui nevoia omului de comuniune, de bogatie sufleteasca, de viata" .

Fundamentele existentei umane vin din credinta Intaiului Inceput Dumnezeiesc si "Biserica are constiinta ca spiritualitatea crestina constituie mediul cel mai propice pentru desfasurarea vietii umane. Ea este, in acelasi timp, constienta ca valorile sale nu se pot impune prin alte mijloace decat prin marturisire, prin convingere" .

In lucrarea prezenta am incercat sa evidentiem imprumutarea din concepte religioase a sensului politic si juridic de subsidiaritate, mai ales in cadrul Uniunii Europene, pentru ca realitatea nu poate fi contestata. "Asumarea cu discernamant a culturii vremii in sensul aratat de Sfantul Pavel ″Toate sa le incercati ; tineti ce este bine″ (I Tes. 5,21) este un imperativ al lucrarii Bisericii. Fara o atitudine de acest gen, Biserica inceteaza sa fie ceea ce, de fapt, este in esenta ei : prelungire in istorie a Pogorarii Sfantului Duh asupra umanitatii" .

Cu certitudine, termenul latin de subsidiarius, subsidior a dat nastere in timp unor constructii variate semantic, inca din epoca romana, prin care oamenii si-au exprimat reprezentari diverse, in functie de nevoile vremurilor fiind mai folosite unele dintre ele, si percepute astfel ca dand sensul de baza. Marea diversitate ce caracterizeaza viata in zile noaste ne impiedica sa dam verdicte, sa postulam enunturi universale.

Pentru organizarea si functionarea Bisericii Catolice, subsidiaritatea este primita in primul rand cu valoare de principiu, atat in sens vertical, cu privire la relatia dintre Suveranul Pontif si Bisericile nationale, dar si cu valoare de instrument, ridicat la rangul de principiu ecclesial pentru actiunea permanenta a cultului in relatia cu oamenii. Solidaritatea este un instrument intrinsec Bisericii Lutherane, ce a intrat astfel in cultura fidelilor.

Comuniunea tine de esenta Bisericii Ortodoxe Romane si universale, iar subsidiaritatea este un termen nefolosit, urmare neadecvarii lui dogmatice si diferentelor conceptule ce exista intre cele doua Biserici Crestine.

In ultimele decenii, pentru a rezolva o problema esentiala a existentei si functionarii sale, Uniunea Europeana instituie subsidiaritatea ca principiu intrinsec exercitarii puterii de reglementare, ce ordoneaza interventia statelor membre si a Comunitatii in cazul competentelor concurente. Caracterul sau puternic filosofic si politic este atenuat prin aplicarea criteriilor cantitative si calitative de masurare a oportunitatii interventiei celor doua entitati, astfel subsidiaritatea primind si o valoare instrumentala.

Importanta data in zilele noaste subsidiaritatii da nastere unor mari dezbateri in Italia, privind oportunitatea implementarii in organizarea interna a statului si societatii, ce scot in evidenta multiplele implicatii ale conceptului si anunta posibila sa deturnare in scopuri nedorite.

Suntem pe un drum nou, comun, ce ridica mereu alte si alte provocari, in fata carora europenii sunt chemati sa dea un raspuns intelept, in buna traditie multimilenara, ce a deschis calea spre prosperitate si pace.

"Radacinile nu reprezinta doar trecutul arborelui ci factorii de supravietuire" spunea Preafericitul Christodoulos. Europa prezentului este a inaintasilor si a urmasilor nostri, asa cum a prefigurat Charles de Gaulle " . necesitatea de a uni politica Europei, () un contact permanent, organic pentru a stabili politica noastra comuna. () si ca ea sa se manifeste de o maniera independenta () in problemele mondiale si europene."