Timp ontic - timp lingvistic

Trebuie cautata teza de doctorat

PARTEA I

TIMP ONTIC - TIMP LINGVISTIC

Pentru a cunoaste timpul este necesar, in viziunea lui Guillaume, sa patrundem in interiorul fenomenelor si sa urmarim geneza notiunii de timp in gandirea umana. Astfel, perspectiva asupra timpului va fi una subiectiva. Pentru a intelege insemnatate pe care o acordam timpului, trebuie avut in vedere ceea ce numim timp real, timp pe care il putem masura, il putem simti, insa niciodata vedea. In conceptia multor filozofi, timpul poate fi masurabil numai in masura in care el este omogen.

Omul este situat intr-un univers ale carui coordonate sunt timpul si spatiul. De aceea, fiinta umana are intotdeauna o reprezentare asupra existentei, generata de constiinta ontica. O data cu acceptarea curgerii timpului, se naste in interiorul individului un sentiment originar de cadere in durata, de azvarlire in ireversibilitate.

In sens larg, se poate aprecia ca timpul ontologic reprezinta durata interioara supusa pierderii si aducerii - aminte. Oamenii se confrunta cu existenta doar ipotetic, ei fiind conditionati temporal in realitate. De aceea nu s-ar putea afirma despre o persoana sau un obiect " acesta/aceasta este ". (Cred ca aici ar trebui detaliat sau reformulat pentru a se intelege clar ce vrei sa spui.).

Existenta intr-un anumit timp si spatiu ne permite sa facem distinctia intre diferite categorii de timp: timpul fizic - un continuu uniform, linear, segmentabil asa cum doreste fiecare om, asupra caruia putem avea o viziune individuala (ai vreo informatie bibliografica in acest sens?). Curgerea lui este variata, in functie de nevoile fiecarei persoane, putand fi masurat in functie de emotiile fiecaruia si de ritmul vietii sale interioare. Decursul interior al timpului fizic, ce poate fi imaginat ca durata, va reprezenta corelarea sa psihica.

Timpul cronic (cronologic?)- marcheaza desfasurarea evenimentelor ce creioneaza propria viata a individului. Se stie ca imaginea fiintei umane asupra timpului este aceea ca timpul este infinit si ireversibil, iar trairea lui este o experinta comuna tuturor celor care au constiinta trecerii lui. Raportarea la el se face prin indici subiectivi, deoarece importanta anumitor evenimente ne poate situa pe o anumita axa - mai aproape sau mai departe. Timpul cronic are o trasatura aparte si anume aceea ca transforma fiinta umana intr - un observator capabil sa se raporteze la notiunea de timp din doua directii : de la trecut spre prezent si de la prezent spre trecut.

Notiunea de timp cronic desemneaza continuitatea si traiectoria in care sunt dispuse evenimentele desfasurate. Intamplarile nu compun timpul, ci ele exista in timp. Atat timpul cronic cat si timpul fizic au o dubla versiune : una obiectiva si una subiectiva. Cronic inseamna cu totul altceva decit cronologic ! J

Timpul cronic este, in general, obiectivat de catre fiinta umana, transformandu-l in timp calendaristic, masurabil cu ajutorul unor indici stabiliti cu precizie si respectati in intreg sistemul (despre ce sistem e vorba?). Insa acest timp este atemporal, deoarece unitatile de masura sunt fixe, neavand o temporalitate si neparticipand la crearea timpului ca fenomen. Timpul cronic stabilit de calendar nu reprezinta timpul trait de fiinta umana si de aceea nu coincide cu el. O intamplare in timpul cronic nu este perceputa la fel si in timpul fizic.

Timpul nu este nici lingvistic, nici extralingvistic, el nu este nici "durata pura " (denumire data de Bergson unei durate de timp care nu are nici trecut si nici viitor, care exista in afara lucrurilor), nici evenimentul insusi. El este o categorie aparte, asemenea cauzalitatii sau spatiului. (cine spune astfel?)

Pentru a putea stabili o relatie intre doua categorii de timp, cel lingvistic si cel ontologic, este necesar sa ne analizam legatura intre notiunea de limba si cea de timp. Reflectarea timpului in limba genereaza temporalitatea. Aceasta poate fi definita ca o imagine scurgerii timpului, similara, de exemplu, cu imaginea sonora (adica? Exprimarea e prea vaga si nu poate acceptata foarte usor in lipsa unor exemple).

Fiinta umana nu se situeaza niciodata in afara temporalitatii, ci in interiorul ei. Ea "se muta cu prezentul in trecut, priveste spre viitor, sau din trecut spre un trecut mai indepartat" [1].

Timpul, in conceptia quadridimensionala despre lume, la care face referire H. Minkowski (anul de aparitie al lucrarii, pagina?), reprezinta a patra dimensiune. In viziunea acestui specialist, un eveniment oarecare se defineste prin patru numere, trei indicand pozitia, iar cel de-al patrulea timpul in care se desfasoara acel eveniment. Tudor Vianu afirma, referitor la "perspectiva temporala ", ca aceasta are ca punct de plecare faptul ca subiectul uman este fixat in interiorul timpului si, din punctul prezent, "vede " in perspectiva desfasurarea evenimentelor. Dar pentru a-l putea aduce in prezent are nevoie de o spatializare a acestuia. Aici intervine limbajul, ca modalitate de spatializare a timpului (e adevarat, dar afirmatia trebuie sustinuta cu bibliografie. Cine spune astfel? Mai trebuie detalii).

In conceptia lui Guillaume (anul lucrarii, pagina?), creatorul cronogenezei, reprezentarea timpului lingvistic se materializeaza astfel: formele sistemului verbal sunt concepute in raport cu procesul de reprezentare a timpului, fiecare forma corespunzand unei anumite operatii de gandire a timpului. Spre deosebire de timpul cronologic, care poate fi reprezentat ca o linie dreapta care trece din trecut spre prezent, avand varful orientat spre viitor, timpul lingvistic este enuntat si raportat la actul de enuntare.

Specifica timpului lingvistic este organizarea dependenta de categoriile limbajului. Putem distinge doua ipostaze ale timpului lingvistic: 1) timpul lingvistic nu este o imagine fidela a timpului ontic si 2) timpul lingvistic nu este o calchiere a timpului extralingvistic. Cu alte cuvinte, Timpurile verbale nu se identifica cu timpul extralingvistic. Ele evoca toate epocile, inclusiv si atemporalul (idee neclara, trebuie reformulata si sustinuta cu un exemplu).

In unele limbi europene, distinctia intre timpul lingvistic si cel ontic este adesea reflectata prin concepte lexicale diferite: engl. tense versus engl. time, germ. das Tempus versus germ. die Zeit etc. Spre deosebire de timpul ontic care apare ca unitar si "omogen", neputind fi, in sine si prin sine, segmentat si -"descompus", timpul lingvistic este expresie a segmentarii si diferentierii pe care vorbitorul o realizeaza, in enunt, cind intrebuinteaza elementele limbii pentru a comunica. De altfel, in orice limba, notiunea de timp poate fi exprimata nu numai prin verb, ci si prin alte clase lexico-gramaticale.

A interpreta un enunt in complexitatea lui, inseamna a studia contextul in care acesta ia nastere (din punct de vedere lingvistic, enuntul este un context, o vecinatate de elemente. Nu se intelege limpede ce ai in vedere). Pentru a intelege complexitatea timpului lingvistic, trebuie urmarita dinamica tuturor elementelor si deicticelor care sugereaza ideea de temporalitate, de aceea este eronat sa afirmam ca verbul, din punct de vedere gramatical, este singura parte de vorbire in mod necesar temporala. Verbul este doar purtatorul indicatiilor aspectuale si modale (eu as sterge o asemenea afirmatie exclusiva si prea radicala si care nu este sustinuta cu exemple din mai multe limbi).

G. Genette afirma ca : "Literatura e arta limbajului " , de aceea o opera nu este literara decat daca foloseste in exclusivitate sau in mod esential mediumul lingvistic. Transformarea realului in literatura sau, pur si simplu, intr-un act de comunicare are la baza procesul de intrare in fictiune (comunicarea cotidiana nu are la baza procesul de intrare in fictiune ci narativitatea. Povestim ce ni se intimpla, dar povestirile noastre nu sint fictiuni. De-am intra in fictiune ori de cite ori am vorbi am fi cei mai mari mincinosi. Atentie la afirmatii!!!), iar a intra pe acest taram presupune "a iesi din campul obisnuit al exercitarii limbajului, marcat de preocuparile de adevar sau de convingere care conduc regulile comunicarii si deontologia discursului" . (Vezi, tocmai asta spune si Genette, ca intrarea in fictiune este un proces care se deosebeste de "cimpul obisnuit al exercitarii limbajului"!!!!!)

Enuntul fictiunii nu este nici adevarat, nici fals, sau este, in acelasi timp, si adevarat si fals. In interiorul textului literar, spatio - temporalitatea comanda intreaga enuntare a unei povestiri, de la macrostructura, pana la amanuntul gramatical al frazelor.

Limba ii doteaza pe vorbitori cu aceleasi sisteme de referinta, acestea fiind adaptate de catre vorbitori printr - un act de limbaj si, la fiecare utilizare, prin modul personal al celor ce il folosesc, acestia devin unici, iar actul de limbaj va fi fara pereche, neputand fi reprodus de altcineva. (Formularile nu au grad ridicat de precizie. Tine cont ca o sa ai in fata ta o comisie de lingvisti. Cred ca aici ar trebui sa-l amintesti pe Coseriu, pentru ca el face vorbire despre ceea ce spui tu, vezi carticica Introducere in lingvistica, capitolul intitulat actul lingvistic!!!!)

In raport cu timpul ontologic, timpul lingvistic are un "centru" propriu, prezentul, definit adesea ca moment al vorbirii si in functie de care se stabilesc cele mai importante dintre coordonatele organizarii si interactiunii discursive a categoriilor lingvistice.

Limba are ca sarcina sa ordoneze timpul, plecand de la acest ax, care este intotdeauna o instanta discursiva (suna ciudat, te rog sa reformulezi, daca vrei). Exprimarea timpului se actualizeaza diferentiat, in functie de vorbitor si de factorii comunicativi care guverneaza actul lingvistic.

Spre deosebire de actul de comunicare cotidiana, in care realitatea este configurata in si prin limbaj, intelegind ca realitatea se "oglindeste" in categoriile de care dispune o anumita limba, in opera fictionala, prin limbaj se creeaza o realitate. In consecinta, trasatura specifica a enuntului de fictiune este ca "in contrast cu enunturile de realitate, care descriu o stare de fapt obiectiva, el nu descrie nimic altceva decat o stare mentala"[4]. In fictiune, actualizarea formelor temporale existente intr-o anumita limba este rodul unui amplu proces de configurare mentala. Fictionalizarea se realizeaza, in cadrul textului literar, prin intermediul unei voci narative, a carei individualitate este reflectata prin deosebiri de timp, de persoana si de nivel (pardon, sa iertati, ce e acela un nivel?, cine spune asa?).

In ceea ce priveste deosebirea temporala, ceea ce ne intereseaza in mod direct, povestirea factuala cunoaste patru tipuri de naratiune: ulterioara, anterioara, simultana si intercalata. (E prea abrupt introdusa chestiunea cu factualul si fictionalul. Mai elaboreaza un pic!!!!)

Orice analiza a unui text literar se bazeaza pe studierea aspectului verbal. (Nu ne intereseaza orice analiza ci doar doua tipuri de analiza: poetica si stilistica textului. Asadar, te rog sa revizuiesti, in conformitate cu intentiile lucrarii tale). Unul dintre cei mai mari poeticieni, Tzvetan Todorov sistematiza necesitatea de a cerceta punctele nodale care lumineaza complexitatea de structura si de semnificatie a unui text literar, argumentand ca o analiza de tip poetic trebuie sa urmareasca trei categorii:

A) Categoria modului, care se refera la gradul de prezenta a evenimentelor prezentate in text. In textul fictional, aceasta categorie se actualizeaza cu ajutorul cuvintelor care evoca un univers format atat din cuvinte cat si din activitati (sau chiar substante si proprietati) neverbale. Cuvintele, in starea lor pura, de izolare paradigmatica, sunt "nemotivate", motivarea lor realizandu-se in context (Dai si un exemplu ca sa arati ca asa este?).

G. Genette caracterizeaza trei tipuri de inserare a discursului intr-un text, avand in vedere indicii categoriei modului si raportindu-se la relatia narator-personaj:

- stilul direct - discursul nu sufera nici o modificare in ceea ce priveste aspectul temporal;

- stilul indirect ("discurs transpus") - in discurs se pastreaza "continutul" replicii aparent rostite, dar se realizeaza relationarea ei gramaticala cu planul sintactic al naratorului. In cadrul acestui tip de discurs avem subtipul stilului indirect liber, caracterizat de pastrarea nuantelor semantice ale replicii "originale", a personajului, dar introducerea ei in planul naratorului fara a mai recurge la verbe declarative care sa introduca si sa clasifice fraza transpusa;

discursul povestit, care inregistreaza continutul actului vorbirii, dar fara a se retine din el vreun element. (Precizeaza mai clar care este diferenta intre acest tip de discurs si cele descrise anterior. E bine sa cauti si exemple din textul tau, daca exista. Daca nu, din alte texte. Arunca o privire si pe lucrarea semnata de Mihaela Mancas si intitulata Stilul indirect liber in romana literara)

Modul unui discurs este relevat de gradul de exactitate prin acel discurs trimite spre referent, grad maxim, in cazul stilului direct, minim in cel al povestirii starilor si gesturilor personajelor, grade intermediare in celelalte situatii deja mentionate.

B) Categoria timpului este pusa in evidenta de relatiile stabilite intre doua linii temporale: temporalitatea discursului (are intotdeauna desfasurare sintagmatica si este ilustrata de durata de parcurgere a inlantuirii lineare a literelor pe pagina si a paginilor in volum) si temporalitatea universului fictional (este mult mai complexa si pare sa aiba o organizare de tip paradigmatic, fiind reflectata prin opozitii textuale si avind un rol decisiv in crearea imaginii de ansamblu pe care cititorul si-o face despre lumea textului). (Trebuie amintita aici si ideea lui Eco, din Limitele interpretarii, despre cele trei intentii: intentio auctoris, intentio operis si intentio lectoris. Exista, asadar, timpul scriitorului, timp de natura istorica, timpul in care traieste si creeaza scriitorul, timpul universului fictional, timp de esenta literara, care se concretizeaza numai prin lumea textului si timpul receptorului, intotdeauna un prezent al lecturii). Intr-o alta viziune, formulata de Todorov (anul lucrarii: pagina, aceasta este formula moderna de citare, cu datele bibliografice complete la sfirsitul lucrarii), este necesar sa descriem tipurile de relatii temporale care stabilesc intre universul reprezentat si discursul care il reprezinta:

- raportul de ordine - cel al timpului care povesteste, adica al discursului, nu poate fi niciodata perfect paralel cu cel al timpului povestit (al fictiunii). Temporalitatea discursului este unidimensionala, iar cea a fictiunii este plurala, de aceea imposibilitatea paralelismului determina manifestarea anacroniilor. Cele mai cunoscute tipuri de anacronism sunt: 1) retrospectiunile, acele "intoarceri inapoi" (exemplu) si 2) prospectiunile (anticiparile) care pot fi prospectiuni ce anunta dinainte ceea ce urmeaza sa aiba loc si prospectiuni care ne relateaza dupa ceea ce s-a intamplat inainte (te rog sa reformulezi, pentru a face enuntul mai clar). Interferenta celor celor tipuri de anacronie este extrem de interesanta intrucit permite realizarea unei distinctii intre intinderea anacroniei, reprezentata de distanta temporala intre doua momente ale fictiunii si amplitudinea acesteia (durata cuprinsa in povestirea - digresiune).

durata poate crea probleme in determinarea temporalitatii deoarece se compara durata actiunii reprezentate cu timpul necesar pentru a citi discursul respectiv. Din acest punct de vedere, se intalnesc urmatoarele relatii: a) pauza (sau suspendarea timpului) - timpului din discurs nu-i corespunde nici un timp fictional; b) elipsa - nici o portiune a timpului discursiv nu corespunde timpului care se scurge in fictiune; c) scena - coincidenta intre cele doua timpuri, realizata doar prin stilul direct si care reprezinta inserarea fictiunii in discurs; d) doua cazuri intermediare: d1) timpul discursului este " mai lung " decat al fictiunii, caz in care se vorbeste despre descriere sau anacronie si d2) timpul discursului este "mai scurt " decat cel al fictiunii, rezultand rezumatul.

frecventa este un alt aspect problematic in interiorul caruia autorul Poeticii distinge trei posibilitati teoretice: 1) cazul in care o povestire apare singulara, neavand nevoie contextualizare, dat fiind ca un discurs unic evoca un eveniment unic; 2) aparitia unei povestiri repetitive (se realizeaza prin "reluarea obsedanta a aceleiasi intamplari de catre acelasi personaj "[5] sau prin povestirile complementare ale mai multor persoane despre acelasi fapt, ceea ce creeaza o "iluzie stereotipica " , sau prin povestiri contradictorii ale unuia sau mai multor personaje care ne fac sa ne indoim de realitatea sau de continutul exact al unui eveniment particular), asadar mai multe discursuri evoca unul si acelasi eveniment si 3) discursul iterativ, in care se povesteste o pluralitate de evenimente, evocand o stare initiala stabila cu ajutorul unor verbe la imperfect, acestea avand rolul de a suspenda timpul evenimential.

A) Categoria viziunii se refera la punctul de vedere din care se observa obiectul si la calitatea acestei observatii, care poate fi adevarata sau falsa, partiala sau complexa. Faptele care compun universul fictiv nu sunt infatisate lectorului niciodata "in ele insele", ci dupa o anumita optica, avand ca reper un anumit punct de vedere, viziunea tinand, astfel, locul unei intregi perceptii. Insa, aceasta perceptie nu este cea reala a cititorului, ci este vorba de una fictiva, ce priveste universul fictional al operei.

In ceea ce priveste raportarea lectorului la obiectul fictiunii, distingem intre a) cunoasterea de tip obiectiv - perceptia obiectiva informandu-ne asupra a ceea ce este perceput si b) cunoasterea de tip subiectiv - perceperea subiectiva aduce informatii despre cel care percepe.

Cred ca ar trebui sa dai exemple din texte pentru a ilustra teoria. In plus, pasajul de mai sus si cel de mai jos par nelegate tematic, asa ca trebuie gasita o legatura

Diateza narativa se raporteaza la anumite aspecte ale textului, cum ar fi:

Povestitorul, numit si agent al intregii activitati de constructie, are rolul de a actualiza principiile pe baza carora se formuleaza judecatile de valoare. In acelasi timp el disimuleaza sau dezvaluie gandurile personajelor, facandu-ne sa impartim gandurile lor, transmitandu-ne psihologia lor si dorinta de a participa la crearea unui univers. Tot povestitorul este instanta narativa cu puterea de a alege intre discursul direct si cel transpus, intre ordinea cronologica si rasturnarile temporale.

Povestirea realizata la persoana I nu reflecta imaginea povestitorului ei si nici nu o expliciteaza, cum tindem sa credem, ci dimpotriva, o face si mai implicita.

Orice text se descompune in unitati minimale. Tomasevski (anul lucrarii: pagina) afirma ca: "Se remarca doua tipuri principale de distribuire a elementelor tematice:

legatura cauzal-temporala intre momentele tematice introduse;

- concentratia materialului expus sau o alta modalitate de succesiune a temelor, lipsita de o legatura a materialului expus"[7].

Intr-un text, categoria temporalitatii se raporteaza in mod necesar la cea a cauzalitatii. Forster (anul lucrarii: pagina) schita diferenta intre cauzalitate si temporlitate, precizand ca aspectul cauzalitatii formeaza intriga, iar temporalitatea povestirea. De asemenea, raportul cauzalitate - temporalitate este explicat si de Roland Barthes (anul lucrarii: pagina): "Resortul activitatii narative este insasi confuzia consecutiei si a consecintei, ceea ce vine dupa fiind citit in povestire ca fiind cauzat de; povestirea va fi, in acest caz, o aplicatie sistematica a erorii logice denuntate se scolastica sub formula post hoc, ergo propter hoc".

Omul are constiinta trecerii timpului, simte prezenta lui, il poate masura in mod conventional, dar nu va fi niciodata stapanul lui. De aceea va exista mereu o dubla viziune asupra lui: o perspectiva naiva, empirica, dominata de constiinta faptului ca timpul si fiinta umana sunt trecatoare, si o perspectiva stiintifica, fundamentata pe ideea ca timpul poate fi segmentat, cuantificat, transformat in reprezentare literara, integrat in universul personal al omului.

Capitolul al II-lea

RELATIA TIMP - IMAGINE

"Timpul face parte din acea stranie categorie de entitati pe care, pe cat de familiare, pe atat de impenetrabile. Pe cat de usor il intuim, pe atat de greu il conceptualizam. Nimeni nu a fost in stare sa-l defineasca."

Nu vrei sa comentezi putin acest citat?

Simbolic, timpul este adesea simbolizat de rozasa si de roata, cu miscarea lor de invartire, de cele douasprezece semne ale Zodiacului care descriu ciclul vietii si, in general, de toate figurile circulare. Centrul cercului este adesea considerat "aspectul nemiscat al fiintei, pivotul care permite miscarea fiintelor, opunandu-se in acelasi timp acesteia ca vesnicia timpului."[9] Aceasta idee de vesnicie a timpului o gasim si in definitia data de Sfantul Augustin: imagine mobila a vesniciei. Asadar timpul poate fi imaginat, reprezentat. In limbaj, ca si in perceptie, timpul simbolizeaza o limita in durata, o modalitate de a trasa granita intre Lumea de aici si Lumea atemporala a Vesniciei.

In interiorul lumii fictionale create de un scriitor, imaginea il face pe cititor sa asiste la "ivirea treptata a unei realitati de limbaj care trece insa dincolo de limbaj, a unui raport nou, neasteptat al cuvintelor cu lucrurile, deci a unei realitati care cere sa fie traita in momentul lecturii ca pentru prima data" .

Eu as comenta putin aici. Cum adica, imaginea instituie un raport nou al cuvintelor cu lucrurile? Ce vrea autorul sa spuna atunci cind afirma ca realitatea creata prin imagine este traita prima data prin lectura? Sint intrebari la care ai putea oferi raspunsuri si interpretari foarte interesante!!!! J

Imaginea existenta in universul fictional se sustrage oricarei semnificatii finite, trimitand neincetat dincolo de ea insesi, elaborand o realitate, alta decat cea obiectiv-referentiala si determina o retea textuala de reprezentari care formeaza imaginarul operei.

Mircea Eliade (anul lucrarii: pagina) considera ca imaginarul reprezinta organizarea spatiala a raspunsului pe care fiinta creatoare il aduce provocarilor temporalitatii. Convertirea categoriei timpului in imagine se realizeaza prin intermediul limbajului, ceea ce face ca "marea aventura a spiritului poetic (narativ, in cazul de fata - n.r.) sa se afle pe acelasi plan cu deschiderile dramatice ale lumi moderne" .

Relatia limbaj - cuvant - discurs a fost obiectul de cercetare a numerosi lingvisti:

Jean Claude Chevalier: " un cuvant nu este important decat prin locul pe care il ocupa in discurs, prin legaturile pe care le stabileste cu contextul. Aceste legaturi pot fi pot fi mai mult sau mai putin insemnate. Un cuvant scos din contextul sau nu mai are nici o semnificatie" ( Alcools, analyse des formes poetiques );

Paul Valery: cuvantul este " o imbinare instantanee a unui sunet si a unui sens neavand aici un raport sau neavand decat o legatura pur conventionala , care totusi trebuie facuta sa colaboreze cat mai eficace cu putinta";

R. Jakobson: " un cuvant este resimtit drept cuvant, iar nu drept simplu substitut al obiectului numit, nici drept explozie de emotie. Cuvintele si sintaxa lor, semnificatia lor externa si interna nu sunt indici indiferente ale realitatii, ci poseda propria lor greutate si propria lor valoare";

Trebuie precizata informatia bibliografica pentru fiecare dintre citate. Acest fragment trebuie armonizat, printr-o prezentare fluenta, cu restul capitolului, nu introdus prin liniute care stirbesc din valoare consideratiilor alese si dau senzatia unei compilari de citate !!! Comenteaza, daca vrei, fiecare dintre afirmatii. E important sa faci dovada unui spirit critic si interpretativ format.

Imaginea-timp se formeaza pe axa lineara a timpului cronologic de la stanga spre dreapta, sub forma a trei trepte:

Temps in posse: sugereaza o actiune posibila de realizat, avand un caracter virtual;

Temps in fieri: reprezinta imaginea in curs de formare, caracterul ei fiind unul posibil;

- Temps in esse: imaginea timp este deja incheiata, acest timp corespunzand realului care, la randul sau, se imparte in: trecut, prezent si viitor. (Cine da aceste denumiri? Ofera, te rog, informatia bibliografica, daca nu ai conceput tu aceste categorii.)

Prezentul este punctul central al axei, el fiind o prelungire a trecutului, adica asupra unui timp care a existat realmente - cronotip real decadent - si, in acelasi timp, prezentul este si o prelungire spre viitor, asupra unui timp care nu a existat inca, e fictiv - cronotip virtual incident.

Actualizarea imaginii temporale in discurs se realizeaza atat cu ajutorul verbelor cat si cu al adverbelor.

A) Actualizarea prin verb

Timpurile si modurile verbale reflecta modul de raportare al fiintei umane la aceasta entitate, numita timp. Modurile verbale sunt subordonate celor trei trepte ale temporalitatii, astfel: infinitivul reda timpul in posse; in cazul indicativului, timpul implicit se manifesta sub forma timpurilor explicite (nu se intelege clar ce vrei sa spui), el fiind modul verbului care se divide in momente distincte: trecut, prezent si viitor; conjunctivul reda timpul in fieri, iar conditionalul se apropie de viitor, insa ramane intr-un spatiu-epoca, care nu este nici prezent, nici trecu propriu-zis, el neputand reda pe axa lineara deosebirea prezent - trecut.

Prezentul lingvistic nu corespunde cu prezentul eveniment, deoarece acest prezent-eveniment este doar o clipa, pe cand prezentul lingvistic este un moment al vorbirii. (Nu este si un moment al desfasurarii actiunii? Spal vasele, de exemplu. Actiunea de a spala se desfasoara exact in momentul vorbirii.)

In orizontul temporal al textului, marcile distinctive ale narativitatii se dezvolta adesea prin intermediul categoriilor de persoana si de timp. In continuitatea conceptiei lui E. Benveniste si a ideilor lui H. Weinrich, Dumitru Irimia identifica doua categorii de timpuri:

- timpuri narative : imperfectul, mai mult ca perfectul, aoristul, conditionalul;

- timpuri comentative: prezentul, perfectul compus, viitorul.

Prin extindere, se poate vorbi si de:

- persoane narative : persoana I si a II- a;

- persoane comentative: persoana a III- a.

Cum se deosebesc timpurile narative de cele comentative? E important sa faci distinctiile teoretice inca de pe acum!

Timpul este cea mai complexa categorie gramaticala. Potrivit lui D. Irimia (anul lucrarii: pagina), timpul se manifesta ca realitate, in raport cu diverse tipuri de cunoastere. In cunoasterea empirica sau in cea stiintifica, " timpul textului are o realitate obiectiva, definibila in functie de momentul desfasurarii comunicarii " . In cunoasterea artistica, timpul este, in mare masura, supus vointei cititorului, care are puterea de "a desfiinta granitele impuse de momentul comunicarii, el este cel care patrunde in temporalitatea textului, in care isi dizolva propriul timp" . Timpul gramatical este, asadar, o interpretare a celui ontologic, iar aceasta raportare, prin limba, la timpul extralingvistic isi are originea in subiectivitatea individului capabil de a face segmentari in fluxul temporal. Complexitatea si mecanismele de reliefare a timpului in textul literar, sunt guvernate de relatia dinamica "intre timpul gramatical si timpul ontologic" (Irimia, anul: pagina), cercetatorul iesean diferentiind trei planuri temporale:

- timpul naratiunii (al personajelor si al evenimentelor);

- timpul enuntarii / nararii (este timpul naratorului care poate fi prospectiv, sincronic sau retrospectiv);

- timpul receptarii (al cititorului care se poate sincroniza cu celelalte doua sau se poate detasa de ele).

Toate cele trei planuri temporale din textul artistic interfereaza in prezent, aspect ce pune in lumina bogatia valorilor stilistice ale prezentului:

- prezentul narativ: este timp al nararii (enuntarii) si se suprapune peste timpul naratiunii (al textului). Timpul lecturii se sincronizeaza, in acest caz, atat cu timpul nararii cat si cu cel al naratiunii in desfasurarea procesului de comunicare estetica. Astfel, scriitorul aduce timpul naratiunii in timpul cititorului, facandu-l martorul evenimentelor narate;

- prezentul liric: timpul enuntului (al descrierii lirice) asimileaza total timpul creatiei si timpul receptarii;

- prezentul istoric: timp al sincronizarii constiente a timpului naratiunii cu timpul receptarii, cele doua suprapunandu-se prin actul comunicarii. Are loc o aducere a timpului naratiunii din trecutul evenimentelor in prezentul realizarii enuntului si, concomitent, in timpul receptarii;

- prezentul etern: timpul naratiunii este cufundat in timpul comunicarii. Situarea lui in fluxul neintrerupt al timpului (descris din perspectiva cosmica sau umana), demonstreaza ca desfasurarea evenimentelor nu este decat o particularizare fenomenala a generalitatii esentiale. Modul de inserare a particularului in general se realizeaza fie pe cale obiectiva, din perspectiva textului (a naratiunii), fie pe cale subiectiva, din perspectiva enuntarii si receptarii integrate.

Prezentul este un timp de orientare si de interval, avand un caracter durativ, neincheiat. In interiorul sferei de cuprindere a prezentului, perceput ca un centru al delimitarilor temporale, se pot distinge urmatoarele categorii: (cine face aceasta clasificare?, anul: pagina ?)

- prezentul momentan: reda punctul stabil, momentul vorbirii, avand un caracter inovativ sau terminativ, acest fapt depinzand de semantica verbului;

- prezentul nonmomentan: exprima continuitatea datorita semanticii verbului, precum si a celei a adverbului cu care se combina in sintagma;

- prezentul inclusiv: reprezinta valoarea ce rezulta din depasirea barierelor intre punctul prezent si alte puncte din trecut sau viitor, cuprinzand si portiuni din acestea; este un prezent care se situeaza in continuitatea logica sau psihologica a trecutului sau in proximitatea viitorului;

- prezentul profetic: este o categorie de timp redata cel mai adesea prin structuri verbal-adverbiale; in acest caz, prezentul se combina cu sintagme adverbiale ce contin indicativi scalari de tipul: "in cateva minute". Prezentul profetic (de ce se numeste profetic?, din moment ce mi se pare a fi un prezent prospectiv) poate avea o tripla valoare: a) viitor imediat ("in cateva secunde"); b) viitor apropiat ("in cateva zile"); c) viitor indepartat ( "in cativa ani ").

Astfel de reprezentari ale temporalitatii se incheaga in constiinta umana prin prisma intelegerii indicilor temporali, prin raportarea celui care ia contact cu ei la realitate, prin integrarea particularului in general sau prin construirea unui univers artistic autonom in raport cu lumea reala, in interiorul caruia timpul este un complex imagistic creat si dezvoltat pentru a reflecta esteticul.

Imperfectul este un timp al nedeterminarii, al perspectivelor deschise spre trecut si spre viitor si, in consecinta, cea mai cunoscuta functie a acestui timp este cea de evocare. In textul literar, imperfectul se impune ca timp narativ, anuland, ca si prezentul narativ, hotarul dintre timpul naratiunii (al textului), timpul nararii (al enuntarii) si timpul receptarii (poti explica mai bine aceasta idee ?, eventual pornind de la un exemplu ? L). Actiunea exprimata este cursiva, durativa, imperfectiva, dar nu se prelungeste pana in prezent, evenimentele sugerate fiind vazute intr-un interval de timp limitat la trecut. Poate avea numeroase valori expresive: de timp trecut, de reactualizare, de trecut sau de viitor ireal, de marca a posteritatii fata de un punct alocentric, de imperfect pitoresc, folosit in critica sau istorie literara, de imperfect al descrierii, de imperfect al reprosului sau al regretului, de imperfect iterativ, de imperfect al modestiei.

Pune-le intr-o ordine, pentru ca amesteci reprezentari temporale ale afectivitatii (repros, modestie etc.), cu reprezentari temporale ale narativitatii (evocativul, irealul). In plus, nu mi-e foarte clar ce inseamna prezent pitoresc! Iarta-ma!!! J

Pentru rigoare si ordine, vezi clasificarea din studiul lui Vianu, Structura timpului si flexiunea verbala, in Studii de stilistica.

Transmite lectorului o imagine a unei temporalitati anterioare prezentului comunicarii in cele doua faze ale sale: emitere - creatie si receptare - recreatie (prin lectura). Prin intermediul imperfectului, atat scriitorul, cat si cititorul sunt scosi din propriul timp si inscrisi in contemporaneitatea evenimentelor urmarite in desfasurarea lor. Acest timp un grad ridicat de subiectivitate, situand durata actiunilor verbale in nedeterminat. Interventia imperfectului inseamna, din punct de vedere gramatical, o abatere. (Achtung, Achtung! Alarm! Ce vrei sa spui?)

Tudor Vianu comenta ca "imperfectul serveste a prelungi durata actiunii exprimate prin verb si a o imobiliza oarecum sub privirile cititorului" . Prin urmare, acest timp devine mijloc de a sugera atat durata cat si simultaneitatea, aspect evidentiat si de C. Ayer (anul: pagina): functia imperfectului este "de a desemna o actiune adeseori repetata si prelungitasi, in chipul acesta de a exprima obisnuinta sau calitatea ".

Perfectul compus se manifesta ca expresie a unei actiuni incheiate in trecut, fiind unul dintre timpurile convertite in timp narativ (e timp comentativ, nu narativ, asa ai spus mai sus, ai grija la distinctii! ). Reflecta caracterul perfectiv al desfasurarii actiunii, fragmentand fluxul temporal continuu in secvente care se fixeaza intr-o perspectiva de anterioritate ireversibila, prin incheierea implacabila a unor procese succesive. Exprima un trecut considerat din perspectiva prezentului si resimtit ca un eveniment al subiectivitatii. ( E. Lorck, anul: pagina?)

Daca tot ai pornit discutia narativ - comentativ, spune in ce situatie timpul comentativ poate fi convertit in timp narativ? Da, eventual, si un exemplu sa priceapa lumea despre ce e vorba.

Perfectul simplu reda o actiune nonmomentana, fiind considerat un trecut readus in actiune prin povestire. Exprima un pur act de gandire si de aceea narativitatea textului va fi una neutra, epica. Este timp narativ prin excelenta. Uite si dovada: un text juridic, stiintific, publicistic sau politic nu se poate deschide cu un enunt al carui predicat e un verb la perfect simplu, insa un text literar, da!!!! Cred ca e important sa facem astfel de distinctii.

Mai - mult - ca - perfectul situeaza universul naratiunii intr-un timp propriu, indepartat in trecut, in care cititorul, retinut in propriul timp, nu poate patrunde ca ascultator. (observi contradictia? cum sa fie cititor si ascultator, in the same time?) Sugereaza o actiune incheiata si opusa prezentului, iar cand este intrebuintat ca timp absolut, rupe temporalitatea desfasurarii evenimentelor narate de prezentul nararii si al receptarii. Explica ce inseamna timp absolut - timp relativ, pentru ca cititorii lucrarii tale nu te inteleg, desi scrii romaneste !!!!!

Viitorul este un timp cu valoare relationala ce exprima actiuni voite, mai mult sau mai putin probabile. Asigura discursului (ai sarit de la text - ipostaza scrisa, la discurs - ipostaza orala, si nu inteleg de ce) "siguranta" deplina, avand rolul imperativului (da??????, ce vrei sa spui cu asta? Ca viitorul si imperativul ilustreaza necesitatea desfasurarii actiunii? Nu cumva treci prea usor cu vederea ca viitorul este un timp, iar imperativul este un mod?). Valoarea lui este cea de timp comentativ.

Viitorul anterior este timpul care se prezinta cel mai putin apt de a reda o semnificatie obiectiva a proiectiilor in timp, intrucit se manifesta ca expresie gramaticala a unei perspective deschise spre viitor si infatiseaza o temporalitate presupusa, inchipuita sau dorita ca efectuata.

B) Actualizarea prin adverb

Adverbul nu reprezinta o clasa omogena, fiind un element inclus adesea in constelatiile de semnificare guvernate de verb. Adverbul releva o precizare de interval, o localizare temporala, aducand o indicatie mai mult sau mai putin exacta a momentului sau a epocii in care se indeplineste o actiune. Raportul lui cu celelalte parti de propozitie este subsumat categoriei de complement circumstantial temporal. Adverbele ce reprezinta anterioritatea sau posteritatea sunt indiferente fata de caracterul incheiat sau neincheiat al actiunii precum si fata de trecut sau viitor. Adverbele de timp pot fi situate potrivit indicilor de temporalitate (deixisul temporal), iar din punctul de vedere al referirii la un moment ales ca punct de reper, ele exprima apropierea sau distantarea fata de centrul temporal al referintei. Distantarea are ca scop redarea localizarii temporale a actiunilor cu mai multa precizie decat o poate face singur verbul.

Cam brusc se termina aceasta parte despre adverb. Iti recomand sa o completezi. Nu ai o clasificare, nu ai exemple. Poti folosi Stilistica lui Iordan. Vezi, de pilda, si Dumitru Nica, Teoria partilor de vorbire. Aplicatie la adverb, Junimea, Iasi, 1988, p. 106 - 111.

Timpul in lingvistica, in literatura si filozofie

Aceasta parte a lucrarii ar trebui pusa inaintea celei despre diferitele valori stilistico-poetice ale timpului gramatical

Timpul este o dimensiune fundamentala a vietii si a societatii. Fiecare palier al acesteia are propriul ei timp, o mica parte din timpul absolut. Pentru matematician, de exemplu, timpul este un parametru, reprezentat imagistic, pe axa numerelor reale; pentru fizician, el a devenit o proprietate a materiei; pentru biolog el evoca numeroasele procese periodice care au loc in organismele vii; pentru psiholog, timpul este interesant prin aspectul lui subiectiv de perceptie si traire a unor evenimente. Lingvistul studiaza modul in care sunt gramaticalizate, in unele limbi, diferitele perspective temporale. Informaticianul se intereseaza de timpul de calcul al algoritmilor pe care ii construieste. Economistul urmareste timpul incorporat, ca valoare, in productia unor marfuri diferite. Sociologul il studiaza in masura in care acesta reflecta bugetul de timp al diferitelor categorii sociale.

Imaginea timpului apare in arta si literatura, dar o imagine a manipularii acestuia - in literatura este manipulat timpul narativ sau dramatic, iar in arta, mai ales cele vizuale, se urmareste o spatializare a fenomenului temporal. Fragment fara legatura cu celelalte din paragraf. Scoate sau reformuleaza.

Intelegerea stiintifica a timpului a condus la realizarea unei deosebiri intre timpul cronologic, reprezentand masura unui interval de timp, timpul dinamic, bazat pe legile miscarii si gravitatiei si timpul atomic, masurat cu ajutorul ceasurilor atomice. In studierea timpului cronologic, un rol esential il are spatializarea (explica mai pe larg).

Timpul fizic este un rezultat al intelegerii analitice, conform opiniei lui Minkowski (anul: pagina?) pentru care timpul fizic este o manifestare a continuumului spatiu - timp. Se are in vedere si timpul spiritual, care corespunde intelegerii holastice (holistic?), intuitiv-abstracte. Imaginea pe care ne-o cream despre timp este reflectata, in opinia lui Solomon Marcus (anul: pagina), de relatia timp astronomic - timp atomic: "Perceptia schimbarilor de stare ale organismului nostru si amintirea ce o pastram despre ele conduc la o scara cronologica in raport cu care asociem unor evenimente anumite date (cand eram copil, cand eram mai tanar, cand ma aflam in orasul). In acest fel ia nastere o scara temporala de referinta in raport cu care definim relatia de succesiune si de simultaneitate si datam unele evenimente. "

Intreaga viata spirituala a omului este, oarecum, o forma a luptei sale contra mortii si a ambitiei sale de a controla timpul, de a fi cu un pas inaintea lui. Dar, in planul stiintific, toate consideratiile relative la timp pot fi organizate cu ajutorul a doua triade care interactioneaza: a) simultaneitate - succesiune - durata si b) trecut - prezent - viitor.

Perspectivele filozofice asupra timpului au oscilat mereu intre doi poli: insistenta asupra ireversibilitatii proceselor temporale, in opozitie cu reversibilitatea operatiilor spatiale, tinzandu-se spre o identificare a timpului cu devenirea si .. care e cel de-al doilea pol, un pol fiind insistenta asupra?

Perceptia temporala nu variaza numai in functie de varsta si de individ, ci si in raport cu diferitele stari posibile ale constiintei, cum ar fi veghea, durerea, placerea, visul. Evenimentele percepute sunt intotdeauna atemporale, in sensul ca ele se desfasoara doar in cadrul prezentului. Omul nu experimenteaza direct nici trecutul, nici viitorul, ci inscrie aceste timpuri in constiinta prin amintiri si asteptari, fie realiste, fie fanteziste. Experienta relativa a trecerii timpului se bazeaza pe compararea experientei prezente cu amintirea trecutului sau cu anticiparea viitorului si a modului de a-l atinge.

Intr-o lucrare intitulata Timpul, Solomon Marcus observa ca, daca Newton sustinea teoria conform careia timpul curge, iar orice ordine temporala empirica poate fi inregistrata cu ajutorul timpului newtonian, in viziunea lui Kant timpul si spatiu sunt forme ale sensibilitatii interne, ele constituie un cadru aprioric al subiectivitatii noastre. Timpul nu este o conditie a fenomenelor. El este conditionat de fenomene.

Evenimentele si fenomenele nu se desfasoara in timp, ci timpul este desfasurat de ele. Evenimentele, ca actualizare relativa, sunt conditia insasi a timpului. Fiecare eveniment are propriul sau timp care depinde de actualizarea sa.

Bergson, de pilda, distinge intre timpul trait, care este durata pura, interiorizata si timpul spatializat, simbolizat de variabila newtoniana, un timp exteriorizat, masurabil. Daca, la Bergson, tema realului este egala cu tema duratei, iar imediatul este negarea mediatului, la Kant, realul este posibil numai pe cale mediata, prin intermediul discursului rational. Astfel, se sugereaza o percepere a timpului doar prin prisma ratiunii, contrar opiniei lui Bergson, pentru care realul este direct perceptibil, acest fapt fiind posibil deoarece oamenii raporteaza fiecare nou interval temporal pe care il parcurg la varsta pe care o au. (Schopenhauer) - e vreun citat din Schopenhauer? Ce cauta numele lui intr-o paranteza, fara ghilimele?

Timpul trece mai repede cind se asteapta din ce in ce mai putin de la viata. Comentezi putin aceasta afirmatie?

Ornstein distinge patru tipuri de experiente temporale:

- experienta prezentului relativa la intervale foarte scurte;

- experienta trecutului relativa la durate si la memorie lunga;

- experienta devenirii, a viitorului, a perspectivei temporale, a constructiilor fiziologice, sociale si culturale ale lumii;

- experienta simultaneitatii si succesiunii.

Si ce-i cu ele? Comenteaza putin. Nu lasa argumentarea in suspensie.

PARTEA A II-A

Aspecte metodologice

Tudor Vianu definea metoda drept "ansamblul principiilor de comportare in stiinte, adica al atitudinilor practice si active pe care un cercetator le ia fata de problemele lui ".[17] A cerceta ceva este echivalent cu te raporta la obiectul de studiu, a-i delimita acestuia, cu precizie, sfera in care trebuie incadrat. De aceea, metoda este un capitol al reflectiei practice, asa cum este morala, chiar daca ea se aplica unor indeletniciri teoretice.

Din cercetarea unui obiect, cel care il studiaza trebuie sa-l transforme intr-o forma de viata, sa-l insufleteasca, acesta devenind, in cele din urma insusi scopul vietii cercetatorului. Identificarea cu tema ce urmeaza a fi studiata este cheia unei cercetari autentice. Conditiile necesare pentru realizarea unei lucrari: gasirea unei expresii potrivite, anuntarea esentei lucrarii in titlu, respectarea domeniului de cercetare, evitarea de a fi prolix sau saracacios in exprimare.

Dupa autorul studiului Arta prozatorilor romani, arta este produsul perfect al muncii umane si, implicit, modelul tuturor celorlalte activitati. El considera drept scop al creatiei artistice perfectiunea si, de aceea, respinge conceptiile autentiste de sursa romantica, opunandu-se idealului clasic.

In viziunea savantului de care aminteam mai devreme, metoda ia nastere in urma unei priviri subiective asupra obiectului supus analizei. Cele doua tipuri de abordare: cea subiectiva si antonimul ei, cea obiectiva, sunt organizari argumentative de ordin temperamental, niste cai de afirmare a esentei spirituale a cercetatorului. Astfel, are loc o cristalizare, o impletire armonioasa, prin care se subliniaza conflicte pasionale, conflicte ce apartin unei personalitati pline si fertile.

Introducere foarte buna!!!! Sa vedem cum duci lucrurile la capat!!!!

Categoria timpului poate fi privita din multiple perspective si puncte de vedere, care se interpatrund. Timpul nu e ceva palpabil, dar ii simtim prezenta; nu il putem vedea, dar ne priveste mereu; nu il putem depasi, dar suntem intr-o continua intrecere cu el.

Alergam dupa timp si rareori realizam ca, de fapt, el trece impasibil pe langa noi. Timpul se personalizeaza singur, iar ideea ca noi il putem stapani, masurandu-l si cuantificandu-l este o iluzie necesara care atenueaza spaima fata de timp.

Incercarea de evadare din timp pare sortita esecului, deoarece subiectul uman nu se situeaza niciodata in afara timpului, ci in interiorul lui, urmand inconstient traiectoria acestuia. Omul "se muta cu prezentul in trecut, priveste spre viitor" (Vianu, anul : pagina), dar niciodata nu ii poate schimba cursul. Timpul este o dimensiune fundamentala a vietii. Avand o viziune subiectiva asupra lui, omul este inselat de impresia ca experientele temporale difera.

Inceputul romanului Morometii este un exemplu relevant pentru imaginea iluzorie a timpului : "pune aici citatul cu timpul care avea nesfirsita rabdare cu oamenii". Comenteaza, de vrei, ca, in viziunea lui Preda timpul e o fiinta: "are rabdare", ca oamenii traiesc in timp, iar nu timpul in oameni, si ca imaginea fiintei-timp se dizolva in finalul romanului.

Naratorul omniprezent isi ancoreaza personajele si actiunea intr-un timp ce pare a fi de partea protagonistilor, ce pare a le da sansa de a-l controla. Dar imaginea creata reprezinta o capcana in care personajele se "arunca" voluntar, iar cititorul pare a le urma. Chiar verbul la imperfect "parea" tradeaza intentia naratorului: rolul timpului verbal este aici de a sugera subtil ca timpul nu face compromisuri cu oamenii, ca nu se supune vointei lor. Abia in finalul primului volum al romanului este evidentiata adevarata fata a acestui fenomen necunoscut si impenetrabil. Timpul nu se raporteaza la oameni, la actiuni sau la lucruri, ci toate elementele lumii isi releva esenta prin raportare la timp.

In romanul Cel mai iubit dintre pamanteni entitatea numita timp este inscrisa intr-o cu totul alta perspectiva. Aici timpul pare a fi axa pe care se construieste sensul romanului. El nu mai este un fenomen, ci devine un personaj omniprezent pe parcursul intregii opere. Foarte bine ! Ar trebui sa insisti cu interpretarea in aceasta directie !

Aparut in 1980, cu putin timp inainte de moartea autorului, acest roaman este unul total, reunind mai multe tipuri ale acestei specii epice : jurnal, roman de dragoste, social, politic, eseistic, psihologic. In cele zece parti, ce alcatuiesc trei volume, autorul dezvolta tema raporturilor intre fiinta si timp, intre om si destinul in mana caruia fiinta devine o jucarie. Textul a fost descris de Eugen Simion drept "romanul unui destin care isi asuma o istorie, romanul unei istorii care traieste printr-un destin". Spre deosebire de alte romane ale prozatorului, Cel mai iubit dintre pamanteni devine o replica dura a realitatii (Adica ?). Mai intinsa decat in oricare alt roman al scriitorului, componenta eseistico-filozofica e incadrata in aceasta trilogie si se oglindeste intr-o pictura veridica a vietii de ocna, dublata de problematizarea climatului cultural al societatii romanesti din deceniul al saselea al secolului trecut, cu patrunderi revelatoare in culisele istoriei si ale vietii de familie.

Sunt reluate teme si motive prezente in romanele anterioare, exceptie facand Morometii. Astfel, autorul creeaza un roman arborescent, "fresca a unei lumi si analiza a unui esec in dragoste, cronica de familie si spovedanie a unui invins" (Manolescu anul: pagina?). Romanul este un jurnal (nu este, ci adopta tonalitatea confesiva a unui jurnal), o confesiune constienta, scrisa la persoana I, a unui om pe care soarta l-a ocolit de nenumarate ori. Intelectual de formatie filozofica, Victor Petrini e, asemenea lui Nicolae Moromete (asta-i chestie de manual de liceu, e bine sa o evitam cu eleganta), o constiinta framantata de un imaginativ utopist, obsedat de ideea unei "noi religii", a unei "noi gnoze" care, "pornind de la descoperirile stiintifice ar elibera omul de treaba, de nelinistea cosmica, intr-o lume in care Dumnezeu, imbatranit nu-i mai poate alunga singuratatea sa inspaimantatoare".

Titlul romanului poate fi descifrat doar la sfarsitul operei: el reprezinta reflectarea unei ironii a sortii. Tocmai cel care ar trebui sa fie iubit de semenii lui, nu are parte de aceasta implinire si, cu toate acestea, speranta este cea care il face sa fie mai puternic la fiecare incercare a vietii. Alaturi de speranta apare si constiinta faptului ca drumul omului prin viata nu poate fi schimbat: "Multi dintre semenii mei au gandit poate la fel, au jubilat ca si mine, au suferit si au fost fericiti in acelasi fel. Mitul acesta al fericirii prin iubire, al acestei iubiri descrise aici si nu al iubirii aproapelui, n-a incetat si nu va inceta sa existe pe pamantul nostru, sa moara adica si sa renasca perpetuu." ( Preda, III/ anul publicarii volumului : 299 - aceasta sa fie modalitatea de citare pentru toate celelalte fragmente).

Intrat fara vina in inchisoare, Petrini nu poate, prin forta lucrurilor, decat sa dea alt curs interogatiilor si preocuparilor sale mentale, obiectul acestora devenind, in chip simbolic, destinul sinuos al individului si o ilustrare literara a conditiei intelectualului in contextul unei societati sufocate de comunism. Experientele lui Petrini isi au originea in reflectiile autorului eseului Era ticalosilor.

Prima parte a romanului descrie tineretea lui Petrini, petrecuta inainte si dupa Primul razboi mondial. Adolescentul traieste acut sentimentul izolarii, atat in liceu cat si in facultate. De aceea, experientele erotice lasa in sufletul sau urme ale unui esec resimtit din plin.

A doua parte a romanului infatiseaza relatia inainte de casatorie cu Matilda. Pregatindu-se pentru a intra in invatamantul superior, el preda la o scoala generala unde are drept coleg pe Petrica Niculau, singurul lui prieten din acea perioada, fostul sot al viitoarei lui sotii. Aceasta parte a romanului corespunde unui segment al ideii de roman de dragoste. Imaginea Matildei sufera transformari uluitoare, feminitatea ei masculinizandu-se treptat in ochii personajului.

Urmatoarele parti sintetizeaza , in paralel cu povestea cuplului Matilda-Victor, aspecte ale vietii sociale ale momentului, dar, in primul rand, suprinde realitatea vie a domeniului universitar al vremii cand, ca sa te incadrezi in sablonul celor ce detineau puterea, trebuia sa te automutilezi, sa intri de buna voie intr-un pat al lui Procust . NU CRED CA E NECESARA, LA O LUCRARE DE STILISTICA, POVESTIREA CONTINUTULUI FICTIONAL AL ROMANULUI.

Lumea lui Petrini este confirmata prin prezenta unor personaje veridice, cum ar fi Lucian Blaga, dar sub masca unor colegi de la universitate. E BINE SA LASAM DEOPARTE ACEASTA PROBLEMA DE CRITICA LITERARA.

Acest tablou al vietii univesitare va fi intregit prin amintirile iubitei lui Petrini, Suzi, din volumul al treilea. Petrini resimte absurditatea timpului sau chiar in seara botezului fiicei sale, Silvia, cand va fi arestat.

Volumul al II-lea incepe cu interogatoriile deplasate, el fiind invinuit ca ar fi facut parte din miscarea gruparii Sumanele negre. Cu toate ca nu este vinovat, el va fi condamnat si va ajunge in minele de plumb de la Baia Sprie. Aici vom descoperi o noua fata a personajului, care va ucide un gardian pentru a-si salva propria viata. Moartea acestuia va fi considerata un accident de munca, insa vina il va urmari toata viata pe Petrini. Dupa trei ani sa cateva luni el va fi eliberat, insa nu se va putea intoarce in viata universitara si va fi nevoit sa coboare pana la o ultima treapta a vietii sociale - va intra intr-o echipa de deratizare. Acest al doilea volum al romanului ilustreaza in detaliu viata sociala si politica a acelei perioade. Al doilea volum se va incheia cu rememorarea amintirii mortii mamei lui, ce va lasa un gust amar pentru intreag viata a personajului.

Al treilea, si ultimul volum al romanului, ne prezinta un Petrini ce se reintoarce la iluzia existentei unei iubiri pure, idealiste. O intalneste pe Suzi Culala, insa povestea lor de iubirea si lupta pentru a supravietui acestei povesti va fi cea care il va arunca in temnita din nou. Uciderea sotului iubitei lui si marturisirea acestui delict sunt cauzele pentru care, Petrini, cel ce scrie, este inchis.

Finalul romanului evoca un Petrini liber, atat fizic, dar mai ales spiritual, prin intelegerea ca iubirea nu este decat un mit si ca aceasta va dainui mereu. Ne infatiseaza un om decis sa-si reia viata, acest lucru insemnand publicarea manuscrisului.

POVESTIRE, POVESTIRE, CE NE-AM FACE NOI FARA DE EA ? J

Tehnica folosita de autor este cea a retrospectivei, eroul (inchis pentru crima) povestindu-si intreaga viata. Retrospectiva este organizata cronologica, episoadele narative se succed logic. Inceputul romanului lasa impresia unei abandonari totale a personajului narator: ideea mortii trimite dincolo de timp si spatiu. Observam ca nu doar verbele descriu ideea temporalitatii. Exemplu relevant avem chiar din incipitul romanului: "Moartea e un fenomen simplu in natura . ". Fenomenul mortii echivaleaza cu incercarea de iesire din timp, caci sfarsitul ar trebui sa insemne chiar moartea timpului. Dar este adevarata oare aceasta afirmatie?Murind, invingem timpul?Sincer, cred ca moartea e batalia finala a omului cu timpul, lupta in care noi pierdem, caci timpul nu are viata, el se naste o data cu noi si ne depaseste, devine atemporal. (Camufleaza, te rog, aceste ginduri sub masca unei reflectii impersonale.)

Prin intermediul limbajului, al carui rol esential este de a spatializa timpul, scriitorul ofera imaginea unei lumi supuse transformarilor, unei lumi pline de viata, intr-o continua miscare.

In incipit avem un prezent comentativ, timp aforistic, care deschide orizontul de asteptare al cititorului spre meditatie si introspectie.

Recitind cu atentie inceputul romanului, mi se creeaza impresia unui timp abstract, interior. Cu toate acestea, cunoscand subiectul romanului analizat, stiu ca personajul este bine ancorat in realitate. Pozitia lui in raport cu temporalitatea este bine determinata: un timp prezent, in care el este lipsit de libertatea fizica, un trecut pe care, in linistea ceululei il rememoreaza si bineinteles, proiectarea unui viitor, reprezentat de imaginea Silviei, fetita personajului.

Insa proiectarea acestui viitor de care vorbeam (de fapt, scriam si eliminam persoana I singular pentru ca nu sintem autoritati stiintifice cu recunoastere internationala, nu ?) devine din ce in ce mai vaga din momentul in care apar inserate in text adeverbe iterative periodice ca: niciodata (niciodata e iterativ ? ce anume se repeta frecvent ? niciodata e. niciodata, niemas, never, ne-odata) sau curand. Periodicitatea lor, desi una regulata, sugereaza neclaritatea, nesiguranta de sine si de ceea ce reprezinta personajul, ca destin individual, in acest univers. Teama, de multe ori mascata, se intrevede in aceste reactii spontane, fiind tradata de tonul grav, nesigur al vocii launtrice a personajului.

Alteori, structuri formate din verbe la modul gerunziu urmate de verbe la prezent indicativ("scriind, simt ca traiesc") reflecta continuitatea data de acest "joc" intre moduri si timpuri, menit sa re-configureze entitatea suprema numita timp. Ancorarea in prezent, prin asociere cu gerunziul, induce ideea unei masurari a timpului, o masurarea simultana din ce in ce mai sacadata, paralelismul semantic obtinut prin "legarea" lui a scrie cu a simti si a trai sugerand o iluzie a stapanirii timpului prin arta scrierii, o imobilizare a curgerii timpului prin litere ramase nemiscate in coala de hartie. Personajul nu scrie pentru a lua timpul in stapanire, deoarece el este deja constient ca acest fapt este imposibil.

Exercitiul scrierii este, la el, o modalitate de a se autoamagi ca prezentul este doar o iluzie, ca de fapt el traieste in trecut sau in viitor. Paradoxal, el are dreptate, caci nu traieste in trecutul fizic, al unei societati ingrate. Nu inteleg ce vrei sa spui in acest fragment. Prin scriere chiar se realizeaza iesirea din timpul istoric, timp implacabil care distruge fiinta, si se patrunde in timpul artei, timp etern, prin care fiinta se salveaza. Exemplu: omul Preda a murit, dar constiinta lui artistica e vie si astazi, e salvata din curgerea timpului istoric.

Prezentul, ca timp, ca fenomen, nu este bine delimitat, caci traiectoria lui incepe dintr-un trecut, mai apropiat sau mai indepartat si se incheie intr-un viitor probabil, limitele lui nefiind stabilite cu exactitate. (ai grija ce spui, ca superi comisia de lingvisti si istorici ai limbii. Prezentul e acum) De aceea, iesirea din timp devine posibila numai in masura in care singurele optiuni sunt trecutul si viitorul.

Remarc in aceste prime pagini de inceput ale romanului ca inserarea unor verbe la viitor ("va aparea", "voi trai") intra in contrast cu ideea mortii si cu verbele la timpul perfect compus ("am avut", "am mai fost condamnat"), luminand melancolia ce stapanea (ce?). Acest viitor incert contrabalanseaza ideea funesta a sfarsitului si lumineaza ideea ca trecerea timpului nu poate ucide spiritul, chiar daca va lasa urme asupra aspectului palpabil al vietii. Aceasta ar putea fi considerata o intrare in conflict cu temporalitatea, o razvratire (de ce?). Moartea simbolizeaza atemporalitatea, iar raportarea la a-temporalitate devine practic imposibila in lumea reala. Gratie interventiei salvatoare a imaginatiei, cu ajutorul careia se realizeaza transgresarea limitelor temporale si crearea unei imagini a timpului, se poate, totusi, accepta ca "nu poate exista creatie prin limbaj decat daca acesta devine purtatorul unui mimesis, adica al unei reprezentari, sau mai degraba a unei stimulari de actiuni si evenimente imaginare, decit daca serveste la nascocirea unor intamplari, sau cel putin la transmiterea unor intamplari inventate mai inainte" (Aristotel, anul: pagina?).

Timpul, in acest prim capitol al romanului imi creeaza imaginea unei derulari cinematografice a evenimentelor, dar fara ai descoperi, din start, o logica: trecutul este adus in prim-plan prin amintirile despre adolescenta si despre familia (imaginea mamei fiind dominanta) personajului principal si se ramifica intr-un trecut mai apropiat, reflectat de intalnirile cu Ion Micu si unul mai indepartat, sugerat de formele verbale ale timpului perfect compus; prezentul este o continua agonie a unei realitati ce devine apasatoare si terifianta, iar viitorul se concretizeaza in speranta de a invinge timpul prin viata fetitei sale si prin gandul publicarii manuscrisului. Astfel, imaginea viitorului pare cea mai credibila modalitate de a invinge in lupta lui cu timpul si cu sine, caci timpul nu este in afara personajului, ci in interiorul acestuia.

Asa-numita intoarcere in timp, manifestata prin rememorari succesive si schimbari cronologice raportate permanent la prezent, induce o acuta senzatie de privire a formelor temporale ca pe "evadari din timp", din spatiul a ceea ce naratorul numeste "realitate". Astfel, prezentul stabileste continuitati cu trecutul si cu viitorul, evitandu-se ancorarea lumii fictionale intr-un "acum" clar delimitat.

Personajul-narator are constiinta faptului ca scrie despre propriul trecut si isi impune sa foloseasca indici verbali de trecut ("am fost un adolescent dur si turbulent", "am fost pedepsit", "eram un elev bine pregatit" ), insa aceasta re-memorare nu face decat sa tradeze impresia pe care individul lipsit de libertate o are despre un alt eu, cel liber, aflat intr-un trecut mai apropiat sau mai indepartat. Notele devin astfel subiective, imaginea insasi apare ca o copie a unei realitati trecute prin filtrul personajului narator, martor si cronicar al trecerii prin propriul timp. Aceasta translatie este evidentiata prin indici de temporalitate care, alaturi de celelalte componente ale naratiunii, faciliteaza patrunderea in spatiul fictiunii: "a intra in fictiune inseamna a iesi din campul obisnuit al exercitarii limbajului, marcat de preocuparile de adevar sau de convingere care conduc regulile comunicarii si deontologia discursului".

Victor Petrini, cel ce scrie, este prins intr-un timp aparent "oprit" in spatiul inchis al celulei sale. Timpul nu poate fi masurat si perceput decat subiectiv, iar, in constiinta personajului, modalitatea cea mai adecvata de a-l percepe este de a-l elibera prin scris, eliberandu-se, astfel, pe sine. Clipele par a trece doar atunci cand pe coala de hartie mai este adaugat un proiect sau o amintire. Timpul pare a avea o infricosatoare rabdare cu personajul. Asadar, entitatea suprema, denumita timp, se umanizeaza, devine un personaj omniprezent.

Romanul evidentiaza, in mod pertinent, puterea timpului de a distruge si de a crea, intrucat se manifesta ca entitate abstracta ce sta la baza nasterii universului interior al personajului. In privinta personajului-narator, distrugerea nu este doar fizica (imbatranirea de care se teme orice om), ci risca a fi una psihica, insa eroul foarte bine sa o evite, incercand sa o controleze prin actul scrierii. Revenirile la prezent, foarte frecvente in text, devin puncte de plecare pentru alte "evadari ".

Sub aspect stilistic, trecutul se manifesta ca un prezent obsedant. Sugestiv, in acest sens, este un fragment din capitolul al saptelea al romanului: "Nineta nu era eleva, adica nu mai era. Traia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum imi spusese chiar ea, si avea rude instarite care o tinusera pana nu demult in liceu . Atat imi povesti din viata ei, nu mai mult, dar pe mine nu ma interesa viata ei de pina atunci, prezenta ei ma acapara, adica prezentul, ochii ei, dogoarea sarutarilor, dulceata ametitoare a trupului ei inepuizabil in daruire". Se observa ca personajul traieste intr-un prezent decupat din trecut. Desi formele verbale sunt ale timpurilor trecute, prezentul este evidentiat ca intensitate subiectiva, deoarece Petrini pare a se afunda in amintirile sale pana devin actuale, reale. Nu este imposibil nici din punctul de vedere, al cititorilor, sa intelegem aceasta temporalitate, deoarece spatiul celulei in care este prins personajul este si el decupat pentru cateva clipe din timp. Nu inteleg ce vrei sa afirmi cu aceste consideratii. Se poate reformula ideea?

In planul determinantilor verbali, adverbe precum "tarziu", cu intensitate comparativa ("mai tarziu ca toti") creeaza imaginea unei lupte cu timpul dar, timpul fiind interior personajului, se dezvolta reprezentarea literara a unei lupte cu sine. De altfel, adverbul "mai tarziu" poate fi raportat la o temporalitate specifica ritmului fiecarei fiinte umane, dat fiind ca fiecare individ are propriul sistem de masurare a timpului interior. Conceptualizarea timpului obiectiv se sprijina pe ideea ca toti oamenii traiesc intr-un spatiu guvernat de prezenta unei temporalitati cronologice, in cadrul careia timpul isi urmeaza cursul fara abatere, acelasi pentru toti. Insa, in timpul interior al textului cititorul are dificultati in a descoperi cronologia pentru ca in text nu se arata nici direct (prin indicatie temporala verbala), nici indirect (prin inferente intamplatoare) care este ordinea evenimentelor.

Petrini are, mai mult decat alte personaje ale lui Preda, constiinta ca detine un timp al sau, un timp interior, cel in care traieste profund si pe care il deosebeste de un alt timp, cel exterior, care domina spatiul limitat al celulei din inchisoare. De asemenea putem vorbi si de un timp al cotidianului - epoca in care traieste - singura temporalitate obiectiva din intreg textul, caci ea isi urmeaza traiectoria fara a putea fi influentata de ceea ce se petrece in interiorul inchisorii si in interiorul lumii personajului. Aceasta temporalitate, pe care am numit-o obiectiva, inchide in sfera ei de cuprindere cele doua categorii de timp deja mentionate: cel interior si cel exterior. Carui timp apartine de fapt Petrini? La ce dimensiune a temporalitatii se raporteaza el prin scriere ?

Pentru a putea raspunde la aceste intrebari, trebuie delimitat statutul personajului in raport cu timpul si cu spatiul, delimitare ce se va realiza pe parcursul analizei.

Unul dintre episoadele semnificative ale romanului este povestea de dragoste dintre Petrini si Caprioara. Intregul episod este povestit fara intreruperi. Scindarile sunt date insa de insertiile ce reflecta judecata matura a personajului care isi scrie memoriile. Asadar povestea este construita prin ochii lui Petrini, cel de acum, din spatiul alienant al celulei, nu prin ochii tanarului student pasional, cel de atunci, din spatiul deschis al trairii si al libertatii.

O buna dovada in sprijinul acestei afirmatii este reprezentata de reflectii precum: "Daca am ramane la aceasta seninatate, care ne atinge ca o aripa dulce, sufletul! E cel dintai adevar, cel adanc, care nu doare" (anul: pagina?).

Prezentul etern, cu profund izvor afectiv-contemplativ atesta ca scrierile lui Petrini nu au caracter memoralistic sau testamentar ci, mai degraba, reprezinta o incercare de definire a sinelui, de cautare a unui raspuns, prin stabilirea unei raportari logico-filozofice la ordinea temporala a evenimentelor. A studia, insa, ordinea temporala a unei povestiri inseamna, asa cum mentiona Gerard Genette (anul: pagina?), a confrunta ordinea dispunerii evenimentelor sau segmentelor temporale in discursul narativ cu ordinea de succesiune a insesi acestor evenimente sau segmente temporale in istorie. Este vorba despre decuparea unei portiuni din ceea ce numim timp obiectiv, cronologic si plasarea ei in interiorul temporalitatii textului.

Din acest punct de vedere, ni se pare convingatoare tehnica povestirii in rama: Petrini asterne pe foaia de hartie ceea ce ii povestise, in trecut, anchetatorului. Lectorul este lasat aproape un intreg capitol sa inteleaga ca Petrini i se adreseaza lui, in mod direct. Insa, in capitolul al treisprezecelea din prima parte a romanului, interventia anchetatorului si explicatia data de personajul narator, elucideaza aceasta situatie. E bine sa pui o mica parte din partea la care faci referire.

In aceasta parte a textului, formele verbale isi suspenda valorile gramaticale esentiale, dezvoltand valori narativ-stilistice. Imperfectul nu mai prezinta o actiune ce se finalizeaza inainte de momentul prezentului, ci apare ca o continuitate, avand functia de a aduce trecutul in prezentul relatarii, al marturiei tanarului profesor. Abundenta verbelor la perfect compus ("am reinceput", "am intrebat-o", "am tacut", "am cunoscut ", "am gandit"), in speranta de a crea iluzia unei delimitari precise intre evenimentele petrecute, insa aceasta este o modalitate de a capta atentia receptorului, caci evenimentele sunt actuale. Perfectul compus, in aceasta situatie, nu fragmenteaza, ci confera proceselor desfasurate, deoarece ele sunt relatate in ordine cronologica, conform timpului calendaristic. Nu inteleg ce vrei sa spui.

Constiinta faptului ca personajul scrie "confesiunile" este pusa in lumina de numeroase indicii: "Prins de detalii politiste, care mi-au navalit dezordonat sub condei, am uitat sa dezvalui mai clar adevaratul inteles al vinovatiei mele. Am omis alte detalii". (anul: pagina?) Omiterea "detaliilor" este un act constient sau nu ? In raport cu momentul scrierii, evenimentele descrise se succed cu o repeziciune uimitoare, astfel ca intregi perioade din viata lui Petrini sunt scrise, poate, pe parcursul unei zile, sau, poate, chiar intr-o ora. Acest fapt nu este precizat, lasandu-i lectorului libertatea de a-si imagina un timp exterior textului, un timp al scrierii textului, dar raportat la temporalitatea textului.

Se stie ca, in roman, timpul real nu este notat cu precizie: nu stim cat dureaza pana cand cel ce povesteste finalizeaza o pagina din amintirile sale si nici ziua in care a scris-o. Prezentul scrierii pare a fi un timp al spaimelor, dar personajul nu se poate sustrage fortei prezentului, nu poate scapa de umbra lui, ci il valorifica drept "ancora" de referinta temporala.

In finalul episodului tragic cu care se incheie prima parte a romanului, constiinta naratorului-scriitor pune in balanta trecutul tanarului de altadata si prezentul barbatului matur de acum. Retrospectiva determina revelatia, intelegerea rostului evenimentelor: "Un gand proaspat ma izbeste insa acum cu putere (si nu m-a izbit atunci, ce curios! ) . " (anul: pagina?).

Antiteza dintre cele doua adverbe temporale, acum si atunci este evidenta. Adverbele nu sugereaza un timp precis, determinat. Acum este in prezent, dar este un prezent ce poate dura o clipa sau o eternitate si astfel personajul - narator se raporteaza la un timp a carui identitate impiedica delimitari clare.

Prima parte a romanului prezinta in doar saizeci de pagini istoria unui adolescent, cu visuri si aspiratii marete, insa aceasta poveste este relatata prin ochii unui om matur, a carui situare in timp nu este precizata, cu exceptia faptului ca el este inchis intr-o celula, unde timpul pare a fi absent sau, cel putin, aceasta este impresia sugerata lectorului.

Partea a doua incepe cu plasarea evenimentelor intr-un trecut suspendat, aparent nedeterminat, datorita formelor verbale la imperfect ( "era", "trebuia", "se termina" ). Raportarea la timpul realitatii trecutului se face prin precizarea unor evenimente verosimile din istorie : " Era chiar in anul cand razboiul se termina . " ). Lectorul are imaginea timpului fizic, o imagine subiectiva, peste care se suprapune timpul interior.

Pagini intregi in care subiectul initial este amanat, notandu-se pe coala de hartie doar reflectii ale unei persone, cand impacate cu sine, cand revoltata impotriva tuturor, dar mai ales a individului care a fost el, in trecut.

Petrini pare a-si crea un timp propriu, o existenta in care vrea sa se autocunoasca. Omite verbele la viitor, iar acest lucru evidentiaza teama de care este cuprins, nesiguranta de a mai fi liber, de a se reintegra in temporalitatea realului. Ceea ce conteaza acum pentru el este trecutul, timp relevat prin verbe la imperfect: un trecut segmentat intr-o maniera proprie, caci imperfectul nu mai are rolul de a situa evenimentele in nedeterminat, ci de a scoate cititorul din propriul timp si de a-l plasa in contemporaneitatea "evenimentelor".

Deseori, formele verbale ale prezentului au valoare de prezent etern- un timp al naratiunii ce este cufundat in timpul comunicarii si situat intr-un flux neintrerupt. ( ex.: " Omul e facut sa traiasca ", pag.73, cap I ). Valoarea acestui timp este una universala.

Autenticitatea personajului este data de insertiile in text a unor detalii biografice ale scriitorului ( " Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba si literatura romana, autor al unui volum de versuri publicat inainte de razboi, de catre un editor generos din Sighisoara, volum intitulat in mod ridicol Glod si empireu de azur ( pag. 75, cap I partea a II-a ).

Astfel, remarcam existenta a mai multor planuri temporale ale fiintei umane- timpul scriitorului Marin Preda, un timp ce este sugerat de indiciile biografice regasite pe parcursul textului; timpul naratorului - al acelui Petrini, care in linistea celulei sale, isi scrie memoriile, detasat de lumea reala, un timp abolit; si, nu in cele din urma, un timp al personajului -narator, mereu in continua schimbare, caci fiecare pagina din memorii ne trimite intr-un trecut mai indepartat sau mai apropiat, dar intotdeauna subiectiv. Personajul Petrini, eroul amintirilor sale, este mereu o alta persoana, intr-o continua devenire.

Timpul scriitorului - este evidentiat prin aspecte ale unei realitati recognoscibile, un climat al socialului communist, in care un individ intelectual nu are liberatatea de a se exprima, de a-si face cunoscute propriile trairi. Indici ai timpului scriitorului sunt redati prn insertii ale unor aspect ale realitatii. Un exemplu relevant este scena arestarii lui Petrini din noaptea botezului fiicei lui. Modul de comportare al " oamenilor legii " ilustreaza o realitate terifianta, in care predomina autoritatea: " Ea tresari. < Suna cineva, zise, cine poate fi la ora asta?> si curioasa se ridica sa vada cine e. Auzii aproape imediat bocanituri de incaltaminte grea urcand scarile. Cine dracu putea sa fie? Sarii in picioare. Usa fu data de perete si, in hol aparura trei ofiteri; in urma lor Matilda, care imi arunca o privire nelinistita. ( . ) < Domnul Petrini,nu?> spuse unul dintre ei, care nu era seful lor, avea mai putine insemne pe epoleti.< Da, eu sunt, ce s-a intamplat?> < Gaina a ouat> zise seful lor, un capitan de rangul doi si ma apuca brutal de brat si ma impinse spre perete. < Mainile in sus pe perete, haide, apropie-te, mainile sus!> ( . ) <Esti arestat, urlael deodata scos din pepeni, la perete si mainile sus!> Si cei doi ma apucara de brate si ma dusera . " (vol. I pag. 400 ). Limbajul folsit tradeaza mentalitatea celor puterni, care consider ca au drept asupra tuturor. Folosirea imperativului in acest context sugereaza tocmai acest fapt - dorinta de autoritate impusa prin orice mijloace.

Un alt episod relevant pentru delimitarea timpuluio scriitorului - al acelei realitati ai anilor de teroare comunista, este si descrierea celulei din primele pagini ale volumului al II-lea al romanului: " Nu la birou, ci pe o masa ruginita de fier adormisem. Un bec aprins spanzura in tavan. O usa de metal, niste pereti negri si o ferestruica inalta, zabrelita, imi amintira ca eram prizonier, ca fusesem ridicat de-acasa si ca fusesem implicat in afacerea Sumanelor negre. Ma uitai la ceas: erau orele patru. Incepui sa ma plimb. Celula n-avea pat, cid oar aceasta masa de un rosu murdar, pe care ma intinsesem cu paltonul pe mine." ( vol. al II-lea, pag.7-8 ) Majoritatea indicilor verbali sunt la modul indicativ, timpul mai-mult-ca-perfect, ceea ce induce ideea unei ruperi a temporalitatii, desfasurarea logica a evenimentelor este intrerupta pentru un moment,creandu-se o fisura in timp, o poarta de evadare spre un univers al unei naratiuni proprii doar scriitorului, in cazul de fata.

Timpul scriitorului mai este reliefat si prin precizarea unor evenimente reale, obiective, precum sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial: "Era chiar in anul cand razboiul se termina . " (vol.I, pag. 71); sau prin prezenta unor personaje veridice, chiar daca in text apar sub masca unor nume fictive, pentru a le proteja - de exemplu imaginea lui Lucian Blaga (stim cu siguranta acest lucru?) - profesorul concediat de catre conducerea universitatii.

Timpul naratorului se confunda, in mare parte, cu timpul personajului pentru ca Petrini, personajul aflat in central romanului este cel care isi povesteste propria viata. Narand la persoana I, actul de limbaj, sub forma enunturilor de fictiune, devine unul personal, naratorul homodiegetic devine personajul intamplarilor, se transform intr-o fiinta fictionala. Actele lui de limbaj, din perspectiva povestitorului, sunt tot atat de fictional serioase ca si ale celorlalte personaje, pe care el insusi le creeaza si le insereaza in lumea lui.

Apartinand tipului de naratiune homodiegetica, discursul textului (foarte nepotrivita asociere) supus analizei prezinta niste trasaturi specific acestei categorii, cum ar fi: prezenta naratiunii simultane, care se realizeaza la timpul prezent. Chiar daca uneori apare iluzia unei diegeze la timpul trecut, desfasurarea evenimentelor se realizeaza in momentul in care are loc povestirea lor. Naratorul are libertatea de a face intoarceri in timp, stapanind ordinea temporala si oferindu-i astfel lectorului o privire de ansamblu asupra trecutului, camera cinematografica fiind reglata asa cum isi doreste el. In acelasi timp, povestitorul nostru face anticipari sigure asupra viitorului, deoarece, el este singura voce care stie cum se va termina povestea lui. In acest mod, naratorul homodiegetic se joaca cu imaginatia lectorului, caci, acesta din urma se lasa prins in universul fictiv al textului. Petrini - cel ce povesteste stie ca, in final, va fi liber si isi va gasi adevarata fericire si liniste sufleteasca, insa ne induce noua, lectorilor, iluzia ca el stapaneste timpul, ca poate iesi invingator in lupta cu acesta.

Sunt foarte putine pasajele in care putem face distinctia intre Petrini - naratorul si Petrini - personajul. Un astfel de exemplu este si scena urmatoare:

"Ma trezii fara sa fi deschis ochii simtind ca am adormit cu capul pe biroul meu cu lumin aaprinsa. < Da, gandii, iata, iar am adormit lucrand, nu e bine, trebuie sa fac ca Matilda, sa ma culc seara la ora noua si sa ma scol la cinci, si pana sa plec la facultate pot lucre mai bine odihnit. E chinuitor sa te prinda astfel somnul. Precis ca iar am adormit patru, cinci ore in pozitia asta.> Ma intorsei si fui mirat ca eram totusi lungit si nu simtii atingerea familiara a cristalului de pe birou si a scaunului de sub mine. Deschisei ochii si atunci sarii brusc in picioare. ( . )". ( vol. al II-lea, pag. 7 ).