Teoria actiunii si a sistemului social in sociologia lui Vilfredo Pareto

Teoria actiunii si a sistemului social in

sociologia lui Vilfredo Pareto

Vilfredo Pareto (1848-1923) este unul din clasicii marcanti ai sociologiei universale. El a pornit de la analiza critica a conceptiei sociologice durkheimiene, observand ca pentru intelegerea societatii este necesara utilizarea metodelor si procedeelor verificate ale stiintei: observatia, experienta si rationamentul.

V. Pareto este un sociolog care si-a elaborat opera (lucrarea principala - Tratat de sociologie, 1917) in contextul specific al societatii capitaliste moderne si al unei traditii istorice, culturale si stiintifice nationale italiene, ilustrate de mari personalitati, intre care Dante, Machiaveli, Vico, Mosca, Michels etc. Este vorba, in primul rand, de o traditie de gandire sociala si sociologica care nu este preocupata in special de problematica societatii in general, ci mai ales de cea a naturii umane. O asemenea preocupare a condus la formularea, in alti termeni, a problemei fundamentale a sociologiei: permite natura umana stabilirea unei ordini sociale democratice bazate pe cooperare si participare sociala, deci o forma rationala de societate, sau nu?

In Italia, eforturile de a raspunde la o astfel de intrebare s-au concentrat asupra "clasei politice' sau "oligarhiei politice'. Mosca si Michels, cei care au dezvoltat aceste concepte, au fost tratati mai degraba ca politologi, decat ca sociologi. Pareto a fost insa primul care a sesizat ca "elita" are un sens stiintific numai daca este privita in raporturile ei cu restul societatii, cu "masa'. Asta presupune o analiza stiintifica a intregii societati. De aceea, studiul sociologic al societatii trebuie sa inceapa (ca si in stiintele naturii) cu "elementele' constitutive ale acesteia, implicit cu actiunile umane, colective si individuale. De-abia ulterior putem explica "sinteza' ce rezulta din combinarea acestora.

Tipologia actiunilor umane: actiuni logice si nonlogice

Tot ceea ce procura omului satisfactie si placere reprezinta un tip de energii numite utilitar-hedoniste. Este vorba de cautarea fericirii, evitarea grijii, nevoia de prietenie, nevoia de hrana etc. Toate acestea sunt energiile simturilor si ale sensibilitatii. Exista insa in om o "nevoie' la fel de intensa, nevoia de a rationa, "nevoia de logica'. Omul nu poate trai ilogic, absurd. El trebuie sa-si satisfaca aceasta "nevoie' in toate actiunile lui. De exemplu, inginerul care vrea sa construiasca un pod va utiliza mijloace adecvate scopului pe care si 1-a propus. Studiaza rezistenta materialelor, calculeaza, masoara etc., deci face totul dintr-o nevoie logica da a duce la bun sfarsit ceea ce a inceput.

Actiunea lui este o "actiune logica". Ceea ce a gandit in minte (subiectiv) coincide cu ceea ce se intampla in realitate (obiectiv).

"Scopul subiectiv" coincide cu "scopul obiectiv', sunt identice. Alt ex.: intreprinzatorul care vrea sa-si sporeasca profitul va proceda similar cu inginerul. Acestia sunt "oameni logici" ce imbina latura subiectiva cu cea obiectiva pentru a-si satisface aceasta "nevoie" logica. Toate celelate tipuri de actiuni si de situatii se abat de la schema "actiunilor logice'. Ceea ce inseamna de fapt ca cele doua laturi nu mai coincid, ca starea obiectiva este o expresie imperfecta a schemei sale subiective. Nevoia de logica, proprie fiecarui om, se satisface printr-o actiune "non-logica', ceea ce nu inseamna "i-logica'. Pareto clasifica, asadar, actiunile in doua clase: actiuni logice si actiuni non-logice

Actiunile non-logice sunt foarte numeroase la popoarele civilizate.

Clasa actiunilor non-logice cuprinde patru categorii:

1. Primul gen (Nu-Nu) este rar, tocmai pentru ca nu exista om lipsit de "nevoia de logica".

O actiune de acest gen nu este logica pentru ca mijloacele si scopurile nu sunt legate logic nici obiectiv si nici subiectiv (in constiinta). De ex., actele din obisnuinta (impuse de cutuma, din politete), actele absurde, cele savarsite fara vreun scop constient, ori lipsite pur si simplu de orice scop. Actiunile de acest gen sunt foarte rare la om data fiind nevoia de logica a omului. Aceasta-l impinge sa confere un scop celei mai absurde actiuni. Omul are deci oroare de ilogic, de aceea isi va indrepta actiunile spre o logica deplasata, un fel de logica partiala.

2. Al doilea gen este compus din acele actiuni in care actorul isi imagineaza in mod fals ca mijloacele pe care le foloseste sunt de natura sa provoace tocmai scopul dorit.

De ex., actiunile rituale, religioase, simbolice, sacrificiile pentru provocarea ploii. In plan subiectiv exista o relatie logica intre mijloace-scopuri, nu insa si in plan obiectiv (acele sacrificii nu sunt obiectiv cauza ploii, dar subiectiv sunt considerate si crezute a fi o cauza eficienta a ploii).

3. Genul al treilea este acela in care pe plan obiectiv exista o relatie logica intre mijloace si scopuri, iar in plan subiectiv ea nu este perceputa ca atare.

De ex., actele reflexe intra toate in aceasta categorie. Aproape toate actiunile instinctive ale animalelor intra in acest gen.

4. In genul al patrulea exista o relatie obiectiva intre conduita (mijloacele folosite) si rezultate pe de o parte, si o relatie subiectiva intre scopul conceput si actele desfasurate (mijloacele folosite), pe de alta parte (actiuni pseudo-religioase).

De ex., majoritatea actelor politice provenind din traditie, din asa-numita misiune a unui popor sau om (au un scop logic in mod obi.ectiv si subiectiv, dar scopul obiectiv difera de cel subiectiv).

Pareto exemplifica acest gen si cu actiunea bolsevicilor care sustineau ca vor sa preia puterea pentru a asigura libertatea poporului. Intre scopul conceput de ei (o societate fara clase si actele revolutionare contra societatii de clasa exista o relatie logica. Dar intre ce au facut ei efectiv (instalarea unui regim totalitar, a unei dictaturi) si ceea ce au pretins ca vor sa faca (o societate libera) nu exista nici o corespondenta. Este un exemplu tipic de actiune non-logica, de genul al 4-lea.

Toate actiunile umanitaristilor se incadreaza in acest gen. Este cazul, spre exemplu, luptatorilor pentru "drepturile universale ale omului' ceea ce pretind ei si ceea ce fac in realitate se afla in contradictie. Luptand pentru drepturile individului actioneaza de fapt impotriva dreptului popoarelor (a majoritatii) de a dispune de drepturile lor fara nici o imixtiune. Lupta pentru drepturi individuale universale conduce la efectul de anihilare a dreptului popoarelor, a majoritatii sociale, sporind astfel haosul si confuzia. In locul unor drepturi universale se obtin drepturi minoritare, fiecare cere pentru sine toate drepturile provocand o serioasa diminuare a sanselor pentru toti ceilalti.

Omul rational este omul care cauta si gaseste un temei logic oricarei experiente. Resorturile lui interioare ultime sunt intelectul si rationamentul. Cel aseaza sentimentul la baza experientei este socotit "om irational'. Omul non-logic raporteaza efectul real la o cauza subiectiva.

Omul logic rationeaza, omul non-logic sau pseudo-logic, rationalizeaza (experienta).

In gandirea unuia se manifesta doar exigentele rationarii, ale intelectului, in gandirea celuilalt se manifesta imperativ sentimentul.

De ex., cand imparatul roman "citeste" viitorul unei batalii in maruntaiele unei pasari el " rationalizeaza '. Cand calculeaza capacitatea logistica a trupelor sale (de transport si aprovizionare) el "rationeaza", adica percepe o relatie logica existenta in plan obiectiv in campul experientei sale.

A rationa si a rationaliza experienta, iata distinctia esentiala dintre omul logic (rational) si omul pseudologic. Amandoi se folosesc de "logic':

"Actiunile logice sunt rezultatul unui rationament; actiunile non-logice provin dintr-o anume stare psihica: sentiment, subconstient etc.'

Contributia esentiala a lui Pareto la progresul cunoasterii sociologice o constituie determinarea non-logica si nu logica, a actiunii umane. Continutul non-logic al actiunii sociale este considerat "esenta societatii'.

Sistemul social si structurile societatii

Conceptia lui Pareto asupra naturii omului social este punctul de plecare in intelegerea viziunii sale asupra societatii si a sistemului social.

Societatea in acceptiunea lui Pareto, reprezinta ansamblul actiunilor logice si non-logice, iar sistemul social reprezinta ansamblul interactiunilor dintre elementele societatii.

Societatea este un sistem care se caracterizeaza prin faptul ca intregul este diferit de suma partilor, dar nu exista in afara partilor, asa cum nici acestea din urma nu exista in afara celui dintai. Orice societate este constituita din doua categorii de elemente: interioare si exterioare Elementele exterioare sunt factorii geografici (solul, clima, fauna) si influentele altor societati. Elementele interioare nu sunt ierarhizate in sociologia lui Pareto si de aceea includ factori eterogeni: rasa, tendintele, aptitudinile, rationamentul, starea cunostintelor, reziduurile (originea actiunilor nonlogice sau sentimentele pe care le manifesta), interesele si derivatiile in sens larg- sunt numite de el ideologii (justificarile care insotesc actiunile nonlogice). Reziduurile sunt, in ultima instanta, instincte rationalizate sau socializate, iar rolul lor in constituirea structurii societatii este fundamental in sociologia lui V. Pareto.

In conceptia lui Pareto cunoasterea stiintifica a societatii presupune neaparat evaluarea cantitativa a factorilor acesteia. Modelul cantitativ nu cuprinde insa, decat o parte a factorilor sau elementelor componente ale societatii. Expresia cantitativa a interdependentelor dintre elementele acestei parti a societatii constituie sistemul social Sistemul social este deci, mai degraba un instrument de analiza a starii societatii.

Principala caracteristica a sistemului social este starea sa de echilibru relativ, sau de echilibru dinamic. Starea de echilibru este asigurat de legaturile functionale dintre patru grupuri de elemente importante ale societatii:

Rezidurile;

Interesele;

Derivatiile;

Eterogenitatea sociala si circulatia elitelor.

Se constituie astfel un model social care reprezinta modelul matematic al societatii

Pareto considera ca structura unei societati poate fi indicata prin elita societatii si mase. Prima, cuprinde indivizii cei mai dotati in domeniul lor de activitate; aceasta este acceptia larga a elitei, iar cea restransa este elita politica sau clasa guvernanta, care cuprinde pe toti cei care, indiferent de performantele lor profesionale, detin puterea si-si exercita puterea asupra masei. Masa este definita numai prin raportare la elita politica, fiindca ea cuprinde pe toti cei care sunt "guvernati', deci inclusiv pe cei care fac si ei parte dintr-o anumita "elita profesionala'. Precizarea este extrem de importanta: cea mai mare parte a teoriilor elitare de astazi identifica elitele politice cu anumite elite profesionale (in special "meritocratice" sau intelectuale), in timp ce Pareto, cu mai mult de trei sferturi de secol in urma, sesizase corect ca elita politica trebuie sa-si gaseasca resursele si legitimarea autoritatii ei, nu in profesie, ci in raporturile sale cu masa pe care o domina.

Structurarea societatii in elite si mase nu se datoreaza, deci, "calitatilor' personale ale membrilor ei. In conceptia lui Pareto, istoria societatilor de pana acum apare ca un imens "cimitir al aristocratiilor'. Starea de maxima utilitate nu a fost atinsa de niciun regim politic si, de aceea, modelul evolutiei regimurilor politice este cel al circulatiei elitelor. Orice elita politica presupune predominarea unui anumit tip de reziduuri. Schimbarea proportiei reziduurilor este fatala, determinand modificarea si rasturnarea elitei guvernante. "Clasa guvernanta' ajunge la putere prin forta (violenta) sau viclenie, in functie de mijlocul folosit pentru cucerirea puterii, elitele sunt deci elite "lei' sau elite "vulpi'. Primele ajung la putere prin forta, si au initial o puternica doza de "reziduuri de persistenta agregatelor'. Treptat, insa, in sanul clasei guvernante apar elemente speculante, care incearca diverse combinatii pentru a se imbogati, ceea ce conduce in cele din urma la degenerarea aristocratiei. Aflandu-se in neputinta relativa de a mai uza de violenta, aristocratia decade. Pentru a se salva, ea incearca sa foloseasca elemente din masa, bogate in combinatii. Dar acestea vor duce la rasturnarea elitei insesi. Locul ei este luat de o elita "vulpe', al carei procedeu principal de conducere politica consta in viclenie, intriga, coruptie, ceea ce trezeste indignarea si furia maselor, din randul carora se ridica persoane cu "reziduuri de persistenta agregatelor', care nu ezita sa foloseasca forta pentru a rasturna "elita vulpe' si asa mai departe

Conceptia lui Pareto despre evolutia sociala reprezinta un pas inainte si un
pas inapoi fata de multe dintre teoriile anterioare asupra evolutiei sociale.

Ea reprezinta un progres pentru ca evolutia nu mai este conceputa uniliniar. Nu este vorba de un evolutionism in cerc. Ciclurile evolutive sunt diferite calitativ unele de altele.

Clasa proletariatului, care se afirmase puternic la sfarsitul secolului, este socotita de Pareto incapabila sa cucereasca puterea politica si s-o mentina, ea fiind totdeauna un instrument de manevra pentru clasele dominante.

Actiunile nonlogice sunt rezultatul incercarilor oamenilor de a-si rationaliza, de a justifica in fata celorlati propriile lor "porniri instinctive', sentimentale, afective.

Ceea ce se transforma in societate sunt doar derivatiile, ideologiile, dar schimbarea acestora afecteaza doar in mica masura starea afectiva a societatii, reziduurile care constituie structura societatii si care raman practic neschimbate in istoria umanitatii.

Conceptia sa sociologica descrie evolutia umanitatii ca un fenomen ciclic, subordonat "legii circulatiei elitelor'; este o conceptie care se opune schimbarii revolutionare a societatii - Marx.