Ciobanasul cel istet sau turloaiele blendei - Petre Ispirescu

Ciobanasul cel istet sau turloaiele blendei - Petre Ispirescu

A fost odata ca niciodata; ca de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de cand facea plopsorul pere si rachita micsunele; de cand se bateau ursii in coade; de cand se luau de gat lupii cu mieii de se sarutau, infratindu-se; de cand se potcovea puricele la un picior cu nouazeci si noua de oca de fier si s-arunca in slava cerului de ne aducea povesti;

De cand se scria musca pe parete,
Mai mincinos cine nu crede.

A fost odata un imparat si o imparateasa. Amandoi erau oameni de treaba si frumosi. Ei se iubeau, nevoie mare! Dara erau tot mahniti si amarati ca nu faceau copii. Toate leacurile ce luase imparateasa de pe la vraci si vrajitoare nu-i folosise intru nimic.

Imparatul si imparateasa se pusera pe post si pe rugaciune, cu gand ca doara ii va asculta Dumnezeu si le va da si lor un copil. Dupa trecere de cateva zile, intr-una din seri, cand petrecura ei o parte din noapte rugandu-se mai fierbinte, se culcara si mai tarziu. Cum puse capul pe perina, adormira indata, parca-i lovise cineva cu muchea in cap. Nu trecu mult si imparateasa dete un tipat, rasarind din somn.

- Da ce ai, draga mea imparateasa, zise imparatul, de tipi asa de grozav?

- Ce sa am, marite imparate, iaca am vazut un vis frumos si minunat. Asculta, ca voi sa ti-l povestesc:

Se facea ca eram intr-o gradina, frumoasa, frumoasa, cum n-am mai vazut. Erau niste pomi inalti, stufosi si bine potriviti de parea ca erau scrisi, si asezati in tramba pe drumul pe care mergeam. In dreapta si in stanga era o padure tot cu de astfel de pomi de iti placea sa-i privesti. Tot mergand si minunandu-ma, m-am pomenit catre mijlocul gradinei. Aici era, ce sa-ti spui? frumusetea de pe lume. Niste carari sucite si cotite, acoperite cu un fel de iarba maruntica, de parea ca erau niste covoare asternute.

Din loc in loc si mai cat colea, se facea ca erau asezate niste stufisuri, unele rotunde si cu flori, altele lunguiete si cu pomisori, iara altele facute ca niste ascunzatori. Flori cu fel de fel de fete si cu un miros de te imbata. Ma ratacisem cascand gura in toate partile, uitandu-ma la poamele cu care erau incarcati pomii si ascultand la miile de pasarele ce cantau pe ramurele si fara a se sfii de mine.

Mai catre mijlocul gradinei se facea ca era o fantana de marmura alba ca laptele, si apa curgea pe de o suta de parti, limpede ca vioara si rece ca gheata.

Tot umbland incoa si incolo, nesaturandu-ma de privirea florilor si de miros, auz un glas ca de privighetoare care tot zicea: 'cine m-o manca, ramane grea!' Stau in loc, caut sa vaz de unde vine glasul, si mi se parea ca iese din mijlocul unui stufulet de pomisori, mai frumosi decat ceilalti pe care ii vazusem pana aci. Ma iau si eu dupa glas s-o plec intr-acolo. Cand, ce sa vezi? stufuletul se facea ca era inconjurat de niste iarba verde, subtirica si nalta de-mi venea pana mai sus de genunchi: firicelul de iarba si floricica; astfel incat nu te indurai sa calci peste ele. Si cand adia vantul, se culcau si se ridicau de parea ca sunt niste valuri de apa. Eu, pas, pas, binisor, ma feream sa nu stric a frumusete de iarba si flori, si ajung pana la stufulet. Acolo, in mijlocul unor pomisori, era unul ceva mai nalticel, pare ca de dinadins era facut asa, ca sa-l vaza oricine o trece. Pe ramurile lui sta niste merisoare mici si p-o parte rumene, de parea ca erau prajite. Stau si ascult. Ele se facea ca mie imi vorbeau, caci nu mai incetau de a tot zice: 'cine m-o manca, ramane grea'.

Eu n-am mai putut sa ma opresc. Ma intinz peste ceilalti pomisori, iau un merisor d-alea, il bag in gura sa-l mananc, dara, cand sa ma intorc, dau intr-un ghimpe. Asa de m-a sagetat pustiul de ghimpe, incat am tipat si m-am desteptat.

- Frumos vis ai visat, zise imparatul; dar si tare ai tipat, incat m-am speriat.

Nu trecu mult dupa asta si imparateasa simti ca a fost luat in pantece. Dupa noua luni, nascu o fata ca o zana. Bucuria si veseliile tinura la curtea imparateasca mai multe zile. Fata de ce crestea, d-aia se facea mai frumoasa. Imparatul si imparateasa se uita la dansa ca la soare.

Dupa ce mai crescu, se vazu ca fata este isteata si cuminte. Ii placea sa iasa pe camp sa se joace, sa adune floricele, sa alerge dupa fluturei si sa se scalde in paraiasul ce curgea pe la spatele gradinei imparatesti si care era limpede ca lacrima.

Dadaca bagase de seama ca fetei, pe langa alelalte, ii placea sa asculte si la viersul ce scotea din fluier un ciobanas care avea cateva miele si le pastea dincolo de paraias. Intr-una din zile fata imparatului merse cu dadaca-sa la camp si, neauzind fluierul, crezu ca sunt singure, se dezbracara si se scaldara. Ciobanasul dormea la radacina unui copaci si mielele se ratacisera pe campie. Cand, un tantar il intepa asa de tare, incat il destepta. Desteptandu-se el, iaca fata imparatului ca iesea din apa. Ramase uimit de ceea ce vazu.

Dupa ce se duse fata imparatului cu dadaca-sa, isi cauta si el mielele si se duse si el intr-ale sale.

Pana aci, cantase el nu cantase; dara dupa asta isi puse si el puterile si zicea din fluier niste doine de te adormea.

Vazand dadaca ca fetei ii placea prea mult sa asculte la fluier, nu zise nimanui nimic, dara se feri de a mai veni cu fata pe acolo.

Ciobanasul, un flacaiandru chipes si tras ca pan inel, daca vazu ca nu mai vine fata pe acolo, isi lua si el lumea in cap, si se duse in alta parte, la un oras, de se baga argat la vite.

Imparatul si imparateasa se topea dupa fata lor, vazand-o ca de ce merge se face mai frumoasa si mai cu minte.

Cand ajunse de maritat, imparatul zise imparatesei:

- Imparateasa mea iubita, fata noastra s-a facut mare; acum sa-i cautam un barbat dintre fiii de imparati, tot asa de frumos si de cu minte ca si dansa.

- Fata noastra va lua de barbat pe acela, zise imparateasa, care ii va ghici semnele ce are pe trup; altfel nu o marit, Doamne fereste.

Imparatul asculta de vorbele imparatesei si dete sfara in tara si pe la toate imparatiile, precum ca sa se stie ca oricine va ghici semnele ce are fata imparatului pe trup, aceluia i-o va da de sotie.

Cand se auzi de asta hotarare imparateasca, se facu mare valva intre imparati si oamenii locului, si toti cu totul se sculara sa mearga la curtea imparateasca sa-si cerce norocul.

Iar daca auzi si ciobanasul, isi ceru simbria de la stapanu-sau, isi mai vandu si ce bruma de toale mai avea, isi cumpara un cal de atat pe cat ii ajunsese bani si haine de primeneala, isi lua ceva merinde si pleca si el.

Cum se vazu la camp, descaleca si, cu ochii inmuiati in lacrami, facu o rugaciune la Dumnezeu sa-i fie de ajutor in calatorie si sa izbandeasca, apoi incaleca din nou si porni cu voie buna.

Si asa, aide, aide, merse pana insera si se puse a se odihni. Cand, ce sa vezi d-ta? unde venea o ceata de fii de imparati si de boieri mari, imbracati numai in fir si pe niste armasari de mancau foc. Se parea ca nu-i mai incape locul. El, biet, se dete mai la o parte. Mai vazuse el cai buni, inselati si infranati frumos; mai vazuse si fii tineri de boieri imbracati cu haine scumpe, auzise ca unii dintr-insii sunt limbuti, dezmierdati, luatori in ras si infumurati, de nu le ajunge cineva cu stramurarea la nas, dar ca si acestia, ba, ba, ba!

Trase si ei aci spre a manca peste noapte. Pusera deci de le facu un foc mare de parea ca au sa friga un bou, se pusera pe langa dansul si, dupa ce cinara, incepura a vorbi verzi si uscate; mai multe rele decat bune. Nu le scapase nimic pe lume de care sa nu se alege. Stau tolaniti pe niste rogojini pe dasupra carora erau asternute niste velinte lucrate cu mestesug.

Noaptea era frumoasa. Pic de nour nu se vedea. Din cand in cand greierii si prigoriile te faceau sa-ti mai aduci aminte ca traiesti pe lume. Un vanticel adia, incat de abia il simteai ca vine sa-ti mangaie obrajii. Ciobanul se facuse mititel langa un maracine inflorit, pe langa care pastea calul sau, si se pusese pe ganduri. Se uita pe cer la drumul robilor, vedea cum se misca carul, fata care duce apa in donite pe cobilite. Se mira de razele ce iesea din luceafar, si cauta cu mare dorinta sa cunoasca care din candelele atarnate in cer ar fi aceea a fetei imparatului ca sa se inchine la ea.

Pe cand era cufundat in gandire, fiii de imparati si de boieri bagara de seama ca mai era cineva. Il intrebara si aflara ca merge si el la cetatea imparateasca unde mergeau si ei. Si fiindca vazura ca el nu le da pricina de vorba, incepura ei sa-i vorbeasca si sa-l cam ia peste picior.

- Iata, zise unul din ei, inca un petitor pentru fata cea frumoasa a imparatului.

- Asta negresit ca are sa-i ghiceasca semnele, zise altul.

- Da bine are sa saza fetei imparatului cu ast Fat-Frumos, grai un al treilea.

Ciobanul tacea si inghitea; asculta si el la vorbele lor cele nesarate si necumpatate.

Daca vazura si vazura ca el nu raspunde nici un cuvintel, mersera la dansul si intre altele ii zisera:

- Atati fii de domni si de imparati au fost si nimeni n-au putut ghici semnele fetei imparatului, si tocmai dumneata, prietene, o sa te gasesti mai firoscos?

- Omul este dator sa-si cerce norocul o data, de doua, mult de trei ori, zise ciobanul, si acela care face asa este om cu minte. Cel ce insa umbla mereu cercand, este un nesabuit caruia trebuie sa-i lipseasca vreo doaga. Eu nu aduc nimanui nici o suparare. Nu ma incumet iarasi ca o sa ghicesc ceva. Dar-ar Dumnezeu insa sa apuce unul din dumneavoastra o asa bucatica buna, fiindca vi se cuvine.

Feciorii de boieri nu putura mistui vorbele ciobanasului. Isi pusera in gand sa io coaca si se culcara.

A doua zi ciobanasul se scula de dimineata, isi spala fata la o fantana, isi facu rugaciunea, incaleca pe martoaga lui si trei, trei, mergea singur. Feciorii de boieri si de imparati se sculara tarziu, se mai zbenguira si apoi plecara si ei; il ajunsera de pe urma si il si intrecura. Si de asta data se alegara de dansul si-i catau cearta cu lumanarea. Ciobanasul tacu din gura si isi cauta de drum. El stia ca cine tace merge in pace.

Seara feciorii de imparati si de domni masera in marginea unei paduri. Cand, tocmai tarziu, hei! ajunse si ciobanasul, ostenit ca vai de el; se puse si el la o parte, facu un focsor, ingriji de cal, apoi cina si se culca. Feciorii de boieri, neastamparati cum erau, voira sa-si raza de el. Asteptara pana adormi ciobanasul, mai atatara focul, ii luara palaria si i-o aruncara pe foc. Iar unul din ei, desteptandu-l ii zise:

- Hei, prietene, ti-a cazut bleanda pe foc, scoala-te de o ia, ca se arde.

- Las-o sa arza, raspunse el, si-si cata de somn.

Dupa ce se culcara si boierii, carii rasera pana se tinura cu mainile de inima, adormira si ei.

Ciobanasul se scula si el, le ia toate armele, sulite, sageti, arcuri, palose, si le puse pe foc. Dupa ce se arsera de ramasera numai fiarele, si acestea se facusera rosii, fiind incinse de foc, ii scula, pe cand el rascolea jaratecul cu o tandara de lemn, zicandu-le:

- Ia sculati, boieri, de vedeti turloaiele blendei.

Cand se sculara boierii si vazura atatea fiare arse, nu le venea a crede ochilor. Se dusera sa-si ia armele de unde le agatasera, dara ia-le de unde nu e.

Vazura in cele din urma ca sunt pacaliti, se catranira de manie, insa inghitira galusca.

Ciobanasul era gata de plecare, fiindca tocmai se ingana ziua cu noaptea, incaleca si o lua la sanatoasa; vezi ca se cam si temea sa nu pata ceva din mana boierilor.

Boierii iarasi il ajunsera de pe urma si il intrecura, batandu-si joc de dansul, cand erau pan dreptul lui. Seara iarasi tarziu sosi si ciobanasul la locul unde se asezasera ei sa conaceasca.

Cum ajunse, se trase la o parte ca si in ziua trecuta, ingriji de cal, apoi cina si se culca.

Locul unde masera ei noaptea aceasta era aproape de o lacoviste nomoloasa. Boierii, cum vazura ca ciobanasul a adormit, ii luara calul si il innomolira in lacoviste. Apoi desteptandu-l, ii zisera:

- Hei, prietene, scoala ca ti s-a innomolit martoaga si nu mai poate iesi.

Ciobanasul stia ca-si priponise calul bine; intelese ca trebuie sa fie vreo dracie aci la mijloc, si raspunse:

- Cine dracul a pus-o sa se innomoleasca? las-o ca va iesi ea de va voi.

Rasera si de asta data boierii cu lacrami, apoi se culcara.

Dupa ce adormira, se scoala si ciobanasul, le ia armasarii, le jupoaie pieile picioarelor de la copite in sus si le leaga cu tei ceva mai sus de genuchi, le pune cate un protap in gura ca sa stea cu dintii ranjiti si ii baga in nomol pe langa calul lui. Apoi se duse sa destepte pe fiii de boieri:

- Sculati, boieri, de vedeti minune: armasarii dv., vazand martoaga mea innomolita in lacoviste, si-au sumes nadragii si s-au dus ca s-o scoata din noroi. Pentru aceasta rad, rad, uite, de sa se prapadeasca.

Cand auzira boierii de una ca asta, se temura sa nu le fi jucat iarasi vrun renghi, si de unde sa nu fie asa, se sculara, si cand vazura cum i-a poticalit ciobanasul, se luara cu mainile de par.

N-avura ce zice. Cu toate, unul din ei, care era si mai semet, se otari sa se tie de capul ciobanasului, sa nu-l lase sa se sfinteasca.

Ciobanasul insa isi scoase calul din nomol si, in invalmaseala se strecura binisor, si pe ici ti-e drumul; pleca si ii lasa cu buzele umflate, cu bratele incrucisate si fluierand a paguba.

Boierul cel semet si nerusinat se lua dupa dansul, il ajunse, si tot cu sosele cu momele imbla pe langa el. Dupa ce sosi la cetatea imparateasca, ciobanul se infatise si el la imparatul ca sa ghiceasca semnele fetei; dara boierul nu se dezlipea de langa dansul, nici cat ai da in cremene.

Imparatul daca vazu pe cioban, dichisit, spalatel, cu toalele curate pe dansul si cu mustacioara mijinda, ii placu si lui; mai ales ca era si mandru si sta infipt inaintea lui si cu coraj, il priimi deci sa vie sa ghiceasca.

Infatisandu-se inaintea sfatului imparatesc, unde se afla si imparatul cu imparateasa si cu fata lor, el, dupa ce isi arunca ochii ca un sarpe la fata, zise:

- Preamarite imparate si imparateasa, fata mariilor voastre are soarele in piept, luna in spate si doi luceferi in cei doi umeri.

- Asa eram sa zic si eu, raspunse de la spatele ciobanului boierul cel nerusinat.

Toata lumea ramase uimita cand auzi semnele ce spusese ciobanul si marturisirea imparatului ca asa este; de unde pana aci se auzira, zicandu-se de unii, altii:

- Ba, ca fata ar fi cocosata.

- Ba, ca ar fi schioapa.

- Ba, ca ar avea vreun semn de maslina, cireasa, coarna ori de alte poame pe care imparateasa, fiind grea cu fata, ar fi poftit la vreuna dintr-insele, si ca ar fi furato spre a-si potoli pofta. Ca, dupa ce ar fi mancat poama, in locul unde a pus mana mai intai pe trupul ei, in acelasi loc s-a facut semnul poamei pe trupul fetei. Ca acel semn ar fi in cutare ori in cutare loc.

Unii, ba, ca una. Altii, ba, ca alta.

Imparatul si imparateasa se afla intr-o mare incurcatura. Nu stia pe care sa aleaga din doi. Unii din sfatul imparatiei zicea sa aleaga pe fiul de boier mare, fiindca el zisese ca tocmai asa era sa spuie si el. Altii zicea sa aleaga pe cioban, fiindca el ghicise cel intai semnele fetei. Imparatul lasa ca sa-si aleaga fata pe cine va voi, maine de dimineata, tot de fata cu sfatul. Lasa adeca fetei timpul sa se gandeasca pana a doua zi.

Pana atunci, imparatul porunci sa-i omeneasca pe amandoi ca pe niste mosafiri mari si sa-i gazduiasca in palaturile imparatesti. Le pregatira o camara cu doua paturi in care sa maie peste noapte.

Pana a nu insera, ciobanul se furise de fiul de boier si se duse de-si cumpara niste floricele-boabe.

Intorcandu-se, il intreba fiul de boier:
- Dara unde fusesi, prietene?
- Ma dusei de-mi cumparai un cutitas, raspunse el.
- Ce sa faci cu el?
- Imi trebuie.

Cum auzi asa fiul de boier, se duse de-si cumpara si el un cutitas.

Dupa ce se intoarse, cina fiind gata, se pusera de cinara, apoi mersera sa se culce.

Camara in care intrara era asa de mandru impodobita, incat bietul cioban se mira cum o sa calce el pe velintele si scoartele alea scumpele ce erau asternute pe jos. El se ciudi si mai mult cand vazu pe fiul de boier mare ca intra si calca fara mila peste dansele, ca si cum ar fi fost cine stie ce zdrente.

Paretii erau albi ca laptele si cu niste vargi de aur. La ferestre erau niste perdele de matase d-aia buna si groasa, intinse pe niste drugi de aur. Pe langa pareti, niste lavite si o masa de lemn mirositor, lucrate cu mestesug.

Paturile era de o parte si de alta ale camarii si cu un fel de oranist dasupra, numai de matasarie d-aia buna, inmuiate in fir, asezate pe patru stalpi lucrati ca melcul si cu niste dungi de aur. Asternutul era de niste panza alba ca zapada si subtire de s-o spargi cu limba. Perina de cap era imbracata cu panza de borangic de cea mai aleasa.

Ciobanul intra cu sfiala. Abia calca, ca sa nu strice velintele. Se puse binisor in pat ca sa nu se mototoleasca albiturile. Iara fiul de boier, cum intra, se arunca pe un pat, parc-ar fi fost la dansul acasa, si se tolani.

Dupa ce se stinse luminarea, ciobanul incepu a rontai la floricele prin intuneric. Cum auzi feciorul de boier, intreba din patul sau:

- Da' ce faci tu acolo, prietene?

- Iaca, ce sa fac; mi-am taiat nasul si il mananc, pentru aceea mi-am cumparat cutitasul.

Indata si feciorul de boier isi scoase cutitasul, isi taie nasul, si incepu a rontai si el, crezand ca asta trebuie sa fie ceva. Nu-i veni lui sa creada ca o asemenea fapta no insemneze vreo izbanda la norocul pe care nadajduia sa puie mana.

Il durea de durut; dara rabda in piele ca un drac, pana o vedea cum o s-o scoata la cale.

Mai tarziu iara aude pe cioban rontaind.

- Dara ce mai faci tu acolo, prietene?

- Ce sa fac? Iaca mi-am taiat urechile si le mananc.

Indata si le taie si feciorul de boier si incepu a rontai si dansul, ca sa nu ramaie mai pe jos decat ciobanul.

Toata noaptea nu s-a putut odihni de durere. Se zvarcolea ca lipitoarea cand ii dai sare. Dara ii era rusine sa tipe ori sa geama.

Ciobanul adormi si trase un pui de somn pana a doua zi, de sa se duca vestea.

Cand se sculara, fura poftiti inaintea sfatului imparatesc ca sa-si aleaga fata un mire; cand colo, ce sa vaza? Feciorul de boier slut, ciont si plin de sange ca un starv, pe care il detera afara ca pe un martafoi si becisnic.

Apoi porunci sa schimbe hainele ciobanului, si il lua de-l duse la biserica, unde il cununa cu fata. Sa lasam ca veseliile tinura multa vreme; dara bagand de seama imparatul ca ginere-sau nu e prost, ci ca din ce in ce iscusinta lui se ascute, il puse sa judece cateva pricini din cele mai grele. Ginerele imparatului era din firea lui om drept, bland si cu frica lui Dumnezeu. Sfatul imparatiei ramase cu gura cascata cand auzi hotararile cele drepte ce dase el. Atunci imparatul, mandru ca i-a trimis Dumnezeu un asa ginere ager la minte, se cobori de pe scaunul imparatiei, fiindca era si batran si puse pe ginere-sau imparat in locul lui, care, de va fi traind, imparateste si azi.

Iara eu:

'Ncalecai p-un maracine,
Sa m-asculte orisicine.

Petre Ispirescu