ANALIZA STRUCTURALA A PRESEI SCRISE DIN ORADEA: 1989-2000

ANALIZA STRUCTURALA A PRESEI SCRISE DIN ORADEA: 1989-2000

O prima caracteristica, daca ar fi sa analizam retrospectiv presa locala, in Bihor, din 1989 pana in 2000, ar fi aceea a unui izomorfism de structura cu presa locala din Romania, din perioada post-decembrista. Fenomenele petrecute privind aparitia presei de elan, metamorfoza si disimularile presei de emergenta, angajamentele partizane, eminamente politice, din primii ai (1990 - 1995), sunt simptomele perceptiei specifice privind libertatea de expresie. Jurnalismul a fost considerat, in breasla, dar si in sanul societatii civile, cu mult mai mult decat o profesie oarecare. Vectorul moral al acesteia a avut preeminenta asupra regulilor si deprinderilor ziaristicii, ca mestesug, ca stiinta a editarii pachetelor cu mesaje, a multiplicarii, difuzarii si vanzarii acestora. Fiecare ziarist a pozat intr-un indrumator cultural, intr-un activist politic resapat si intr-un mantuitor al traumelor nationale. Justitiarismul a inlocuit actualitatea, mai ales in primii doi ani ai ultimului deceniu al secolului XX; opinia a devansat documentarea, iar comentariul a sfidat munca de teren.

In conformitate cu izomorfismul invocat, presa locala, indiferent de regiunea de difuzare, a fost cu asiduitate o cutie de rezonanta a fenomenelor si evenimentelor ce tocmai se petreceau la Bucuresti. Dependenta a fost mai mare in primii ani de dupa evenimentele din Decembrie 1989 si a tins, relativ, spre o anume relaxare, dupa ce evenimentele zonale au inceput sa se bucure de interesul consumatorilor de presa (mai ales dupa 1992). Mesajele au inceput sa fie diferentiate, gratie si unei maturizari lente, e drept, a tagmei. Scandalul cu iz local incepe sa fie prizat, cu toate ca tropismele centraliste se mentin foarte accentuate, in contextul unei societati civile romanesti patetizate si foarte reactive la impulsurile politice, in general, deghizate, daca nu de-a dreptul destinate dezinformarii. Presa locala, asemenea celei romanesti, in genere, s-a lasat manipulata din fervori partizane, politice cu precadere, punand la bataie intreg arsenalul editorial, actiunile si angajamentele redactorilor. A face presa era sinonim cu a fi in slujba unei doctrine. Abia apoi, mai ales din 1995, au inceput sa fie activate manipularile din partea unor institutii publice, in functie de interesele de imagine si a politicilor de cadre. Raspunsul presei a fost unul previzibil: s-a lasat manipulata, fie dintr-o inocenta scuzabila, fie din interese foarte bine cuplate la cele ale manipulatorului.

Presa scrisa locala bihoreana s-a radicalizat in scurt timp dupa evenimentele din decembrie 1989, retransandu-se in baricadele de pe frontul luptei pentru putere si imagine. De aceea, o a doua caracteristica a ei este maniheismul. Sintagma "o anumita parte a presei" este consecinta directa a lipsei de nuante, a distribuirii binelui si raului, frumosului si uratului, civilitatii si mitocaniei, in mod unilateral. Atitudinea prealabila are preeminenta fata de rigoarea informarii pur si simplu. Presa de emergenta, reprezentata de Crisana, se alatura falangelor puterii politice constituita in febra evenimentelor, iar apoi "stampilata" legalist si constitutional, la alegerile din mai 1990. La randul ei, presa de elan a cautat sa se identifice doctrinar si volitiv cu idealurile opozitiei, clamandu-i seditiile sub forma mitingismului stradal, a manifestatiilor de protest si a contestarii vehemente a puterii feseniste, acuzata de neocomunism si criptosecurism. Gazeta de Vest a fost o trambita a acestui curent galagios si extrem de clamoros, urmata fiind indeaproape de Noua Gazeta de Vest, pe cand Phoenix a gasit de cuviinta sa reprezinte, constant si patetic, nazuintele nationalismului traumatic.

Fenomenul maniheist a avut drept consecinta un comportament dominat de un anume fanatism. Luciditatea a fost suspendata in favoarea atasamentelor, iar idealurile de moment au comandat idolatrii politice. Distributia pasiunilor, a iubirii si a urii au contaminat breasla, ca si cand jocurile de putere ar fi avut drept consecinta ori fericirea personala a jurnalistului, ori nenorocirea sa iminenta. Prietenii functionale au devenit, instantaneu, dusmanii fecunde, iar polemicile purtate prin media aveau drept tinta persoana, catusi de putin problema. Tabloul combatantilor friza raporturile crude dintre catolicism si ereziile evului mediu, intr-un context in care ratiunea era refuzata in premise, iar pasionalitatea comentariului de presa deborda, de regula, spre invectiva, spre sudalma adjectivata. Valoarea unui ziarist a fost evaluata in relatie directa cu vehementa discursului, cu acuratetea umorii si distilarea veninului.

Fara nici un dubiu, persoana care a cristalizat maniheismul a fost Ion Iliescu. Desi s-a aflat mai tot timpul la Bucuresti, existenta acestuia a fost monitorizata in presa locala, fie in registrul adulatoriu, fie in cel repulsiv. Vizitele la Oradea reprezentau tot atatea prilejuri de exacerbare a celor doua trairi profunde. Castigarea alegerilor din 1996 de catre Emil Constantinescu a rasturnat polaritatea atitudinala. Fosta presa de opozitie, mai ales Jurnal bihorean, a avut un puseu de entuziasm nestavilit, cata vreme Crisana experimenta cu extaz critica puterii, ca un fel de exercitiu compensativ, ba chiar taumaturgic. Dezamagirile au reusit, apoi, sa estompeze destul de mult comportamentele dictate de stari particulare ale emotivitatii, fara a anula cu totul un maniheism a carui recesivitate continua sa aiba stari pasagere de resuscitare, pe un fundal al memoriei recente.

O a treia caracteristica este amatorismul (dublat de un anume teribilism, de betia unei "calitati oficiale" si reprezentative), provocat de un temei obiectiv (meseria de jurnalist nu a beneficiat, o jumatate de secol, de o institutie care sa pregateasca profesionistii "istoriei de-o zi"), dar si de avalansa "petitorilor", a celor care se credeau dedicati prin vocatie abisala scrisului la ziar. Lipsa unui cadru deontologic si a experientei au agravat fenomenul. Literati refuzati de glorie, ingineri ce si-au ratat vocatia umanista, avocati, procurori, dascali, tehnicieni, agricultori, boemii sterilitatilor diafane, domnisoare crispate sau vampe in background fatal, esuatii unor destine zbarlite, primii someri cu priviri tulburi, cu totii au fortat usa larg deschisa a jurnalismului perceput ca un loc magic al spuselor si atitudinilor ce devin, automat, bun public si referentialitate urgenta, pentru toate programele si actiunile de reformare a societatii si neamului.

A tentat, in primul rand, gloria facila, celebritatea de "aprozar", notorietatea de talcioc. Cata vreme literatul este un creator de texte care statea ascuns in "turnul de fildes", intr-un proces laborios de cautare a expresiei originale, jurnalistul se credea imbiat de glorie in chiar proximitatea efortului editorial. Daca celebritatea literatului este, vai, de cele mai multe ori postuma, aceea a gazetarului avea caracterul frisonant al instantaneitatii. De aici, din aceasta ipostaza a tasnirii din anonimat direct in mentalul colectiv, putem deduce o buna parte a mobilurilor care i-au indemnat pe multi spre redactiile abia incropite ale primelor publicatii. Efectul a fost unul halucinant. O maree de texte a inundat chioscurile. Efemeridele si-au tras seva din acest aflux spre jurnalism, din credinta atator pretendenti la glorie ca Premiul Pulitzer li se cuvine, nesmintit, daca nu chiar acum, atunci, negresit, maine.

Drept consecinta, prima dorinta a mai fiecaruia era aceea de a poseda o legitimatie. Acel petic de hartie, cu inscrisuri ce garantau calitatea de ziarist, avea menirea, dar si puterea magica, de a recalibra destinul. Goana dupa legitimatii de presa a avut febrilitatea usor epileptica a strategiilor dubioase, dar staruitoare, de-a obtine pasaportul de serviciu. Legitimatia echivala cu un mic depozit in banca, in valuta forte. Fireste, aparenta intrecea cu mult realitatea. "Ziaristul" gata legitimat isi vedea imediat de interes, avand prea putin timp si dispozitie pentru munca.

O a patra caracteristica ar fi lipsa unui randament al efectelor. Indiferent de ceea ce se scria prin gazete, de regula nu existau urmari ale celor descoperite, gratie unui instinct de sfidare a gravitatii lor. Am trait un paradox: cu cat larma a fost mai mare, cu atat vocea s-a auzit mai putin. Lipsa unor reactii asteptate a fost motivata, partial, de caracterul aproximativ, de erorile de documentare si de acuzele nefondate care apareau din abundenta in primii doi ani de exercitiu editorial. Spectaculosul, mai ales dupa ce au aparut alte doua cotidiane pe langa Crisana, a avut intaietate in fata evenimentului relatat in dimensiunile lui firesti. In al doilea rand, lipsa unor efecte s-a datorat interesului de a tacea, provocat de faptul ca investigatiile de presa se axau, de regula, pe scoatera in evidenta a unor jumatati de adevar. Acestea erau reclamate redactiilor de indivizi ce aveau interese in cazurile respective, iar eventualele consecinte si efecte ar fi insemnat atingerea obiectivelor mai mult sau mai putin meschine. Marile anchete aparute in Jurnal bihorean, intre 1997-1999, au relevat tocmai acest fapt, fie ca a fost vorba despre Vama Salonta, Universitatea din Oradea, reclamatii privind firme si tranzactii funciare ori celebrul caz al procurorului Vasile Popa, indicat atat prin cele vizibile, cat mai ales prin ceea ce a avut protejat de ochii publicului.

Fireste, lipsa efectelor profitabile a constituit un handicap, a ilustrat "defectul de credibilitate" pe care presa locala l-a acuzat continuu, mai ales in fata autoritatilor. Acestea din urma nu au ezitat sa speculeze starea de "razboi rece" dintre publicatii, de continua hartuire si concurenta, duse pana la a se reclama pentru ipostaze aflate la limita legalitatii sau de-a dreptul infractionale. Cazul Jurnalului de dimineata, mai ales intre anii 1997-2000, este elocvent, dar nu pot fi uitate nici intepaturile deloc colegiale pe care le practica fiecare redactie in parte fata de ceilalti "actori" de pe piata media. Nu in ultimul rand, este de semnalat "atitudinea strutului". Persoanele publice, reprezentantii responsabili ai unor institutii sau firme au preferat sa taca, pana cand scandalul trecea de faza acuta, pentru a se descalifica intr-o lunga si derizorie uitare. Din acest punct de vedere, atitudinea lui Ovidiu Tinca, decanul Facultatii de Stiinte Juridice din Oradea, poate fi considerata drept semnificativa pentru a ilustra o ipostaza a lasitatii culpabile.

Sindromul zadarniciei a reiterat, intr-o alta forma, drama duplicitatii, din anii comunismului "corintic". Acel spectru al lucrurilor care persista in matricea lor aberanta, imorala sau ilicita, in ciuda reclamatiilor sau chiar a interventiilor cu scop denuntator, a afectat redactiile oradene. Acestea se vedeau in situatia unui David simbolic, dar care nu mai apuca sa castige, spectaculos, in delirul multimii, batalia inegala cu un Goliat insolent. O carantina imposibil de penetrat se instala in zona in care ar fi trebuit sa survina urmarile unor dezvaluiri de presa. O complicitate robusta sfida lovitura de prastie a unui personaj biblic, pe care modernitatea avea puterea sa-l reduca la un ins slabanog, curajos, dar demn de mila. Coruptia era deja mult mai temeinica decat miracolul.

Trasaturile specifice din sfera "politicilor de personal" reprezinta o a cincea caracteristica. Acestea ar fi maturizarea lenta, evolutia contradictorie a profesionalizarii tagmei, urmata imediat de altele trei - o dinamica extraordinara, in primii cinci ani ai deceniului trecut, in privinta numarului jurnalistilor, o selectie brutala, dar si o stabilitate din ce in ce mai consistenta, incepand cu anul 1995.

Cat priveste maturizarea profesionala, aceasta nu a constituit o evolutie liniara si nici nu a indicat la modul elocvent o preocupare din partea gazetarilor de a se pune la punct in privinta teoriei mass media, a tehnicilor de redactare, documentare sau a exigentelor reprezentate de tot mai invocata deontologie profesionala, de multe ori in ciuda ignorantei privind continutul normativ al acesteia. Cvasitotalitatea jurnalistilor locali a mizat pe bunul simt comun si pe acreditarea performantei prin experienta, curaj si atasament fata de meseria imbratisata, pe cat de intempestiv, pe atat de angajant. Prima tentativa de a invata jurnalismul scris, mai ales din sfera anglo-americana, a avut loc, prin 1997, in redactia Jurnalului bihorean. Acolo au fost stabilite primele reguli privind paginatia, corpul si forma titlurilor sau articolelor, precum si un indreptar lexical. In rest, predomina improvizatia, formula care putea aduce succesul imediat. Crisana a preferat, la randu-i, strategia putin spectaculoasa a formulelor de paginatie si a marketing-ului mostenite dintr-o existenta anterioara, ce ignora noile strategii de captare a cititorului.

Dinamica ametitoare din perioada anilor 1990-1994 a avut drept cauza improvizatiile redactionale, cautarea febrila a acelor oameni capabili sa faca jurnalism si sa traiasca din aceasta profesie. Primul val, caracteristic presei de elan, a venit din sfere mai degraba culturale (redactia revistei Familia a fost o pepiniera a redactiilor saptamanalelor, mai ales). Si Crisana a folosit pentru a-si primeni redactia oameni din aceasta sfera, pentru ca abia apoi sa apeleze la gazetari mai putin afirmati in literatura regionala. A urmat, imediat, al doilea val, al oamenilor cu pregatire medie sau universitara, tehnica sau umanista, care nu aveau locuri de munca sau care le pierdusera in brambureala tranzitiei. Acestia au constituit "magma" din care apoi s-au "solidificat" gazetarii care au dus pe umeri socurile cotidianelor, la Jurnalul de dimineata si Jurnal bihorean. Tot acestia vor da tonul publicatiilor de divertisment, coborand stacheta pretentiilor spre consumul mediu sau chiar pedestru, specific euforiei "matrimonialelor". Foarte repede a fost destul de limpede ca vocatia jurnalistica nu tine in mod obligatoriu de talentele literare si nici macar de o pregatire academica extrem de pertinenta. Dimpotriva, un grad prea mare de instructie putea fi daunator, cata vreme inhiba si cenzura pornirile sangvinice ori cele intuitionist-senzationaliste.

Selectia a fost dura. Unii au plecat dupa primul material publicat, ori chiar dupa primele randuri incropite. Este adevarat, presa scrisa a avut si "evadari" spectaculoase, spre radio sau televiziune, renuntari pentru misiuni culturale mai simandicoase, reveniri, afirmari vertiginoase, dar mai ales foarte multe cazuri de inadecvare intre candidatul la gloria jurnaliera si meseria efectiva. Tot acest vertij din zona casetelor ce enumera membrii unor colective redactionale s-a mai domolit dupa 1995, dar a fost urmat de numeroase transferuri interredactionale, chiar de migrari in grup, dintr-o echipa in alta, in functie de interes si crizele care au zguduit presa locala bihoreana. Totdeauna aceste plecari erau indiciul unor disfunctii si anuntau, de regula, iminenta falimentului.

Toate aceste fenomene de evolutie dar si de involutie au avut drept fundal maniera improvizata a redactiilor. Politicile editoriale nu au avut o consistenta care sa permita constituirea unor departamente si sectii in functie de strategiile editoriale, ci, de regula, "materialul uman" a decis expresivitatea ziarului la un moment sau altul. Jurnalistul era mai important decat jurnalismul, omul batea meseria, iar prima pagina dadea intaietate semnaturii si abia apoi se construia in functie de importanta subiectelor din portofoliu.

Daca ar fi sa facem un tablou, un crochiu al jurnalistului din tranzitie, in ceea ce priveste aplicatia lui bihoreana, atunci acesta ar asuma atat calitati cat si defecte. El este, pe de o parte, un amator sarguincios, istet, cu un instinct al evenimentului bine dezvoltat, agresiv in fata refuzului, perseverent, greu de adus la compromis, dispus la o instructie capabila sa-l construiasca interior, orgolios, dar fara pusee de vanitate rebarbativa, colocvial, bagacios, dar cu masura, amabil. Aceeasi tagma a catalogat si trasaturi mai putin admirabile. Numerosi jurnalisti din presa scrisa locala au putut fi considerati, pe deplin temei, in raport cu faptele lor - blazati, coruptibili, santajabili, superficiali, lenesi, parsivi, guralivi, slugarnici, libidinali in contexte intimist-domestice, cu grave si eterne sincope de cultura generala, grobieni cu semenii, ostentativi in gestica publica, duhnind a alcool si suficienta, iar cateodata, vai!, restantieri la igiena personala. Daca am reusi, printr-un mecanism miraculos, sa mixam cele doua linii caracteriale, am putea obtine profilul standard al ziaristului de Bihor. El, insa, nu are decat o existenta cu totul fictiva, neputand fi identificat, in amestecul indicat si in biotopul unui perimetru conturat intre deseurile radioactive de la Baita, ciresii salbatici de la Sinteu, dunele de nisip de la Valea lui Mihai, granita cu Ungaria, padurea de la Cighid si observatorul meteorologic de la Dumbravita de Codru. Punctul de intersectie al liniilor ce unesc aceste "constante" geografice este Oradea, municipiul de pe Crisul Repede fiind o adevarata "rezervatie" cu ziaristi aflati in stare de libertate zburdalnica si vesnic proiect.

E putin probabil ca acest brand sa fie specific doar jurnalistului de Bihor. Ne-am amagi destul de grosier. Cam aceeasi formula a produs jurnalimul local si a desfatat ziaristii la Braila, Pitesti, Resita, Baia Mare, Sibiu, Cluj, Brasov, Bacau, Iasi ori Constanta. Izomorfismul pomenit la inceputul acestor concluzii hraneste, deopotriva, specificul, dar mai cu seama uniformitatea; localismul, dar si omogenitatea; specia, dar numai in randul eclatantei genului. Diferenta nu poate naste calitatea, ci, eventual, ciudatenia.

Ziaristul, reciclat drept jurnalist, pentru a se conforma unei mode si a drege o anume identitate profesionala, incearca o alta glorie. Pe ruinele intelepciunilor din alte vremuri, el are vanitatea de-a trece drept metafizicianul prezentului, in care conceptul a decazut la rangul de adjectiv, ratiunea la iscusinta de-a incropi strategii de adecvare, iar piatra filosofala la fiorul spasmodic al faptului divers si senzational. Interfata intre realitate si cultura minora a consumatorului de media, jurnalul este chiar decupajul critic al zilei, story-ul ce ademeneste catastrofe, monstruozitati morale si carnagii savant comentate. Procesul de adecvare intre oferta si consum nu are, e drept, nimic maret, dar da nota caracteristica unui "joc" in care nimeni nu are timp pentru a dezavua mediocritatea. Dimpotriva, afirmarea si functionarea presei locale a cunoscut succesul numai in ipostaza in care a luat in calcul satisfacerea suficientei, "cultivarea" ei in doze homeopatice sau substantiale.

O insiruire a trasaturilor presei bihorene nu poate face abstractie de caracterul eminamente expresionist al publicatiilor. Este vorba aici de o anume tensiune dramatica in felul de-a produce "obiecte" media (macabrul sau umorul involuntar tin in mod intim de acest caracter). Avem de-a face cu un jurnalism agresiv si expresiv, colorat neaos, temperamental, luptator, falsificand realitatea de dragul succesului de tiraj, aflat mereu in conflict cu cineva sau ceva, indraznet, decomplexat, nemilos, uneori nedrept, neglijent cu regulile si cu etica profesionala, mai mereu in defect de documentare si tocmai de aceea ranchiunos si pasional. Asa cum am vazut deja, un jurnalism pus in opera cu ziaristi de ocazie, recrutati sumar, fara a avea exercitiul academic al profesiunii. Dar tocmai aici isi are izvorul nesecat o anume savoare a presei de tranzitiei, o prospetime cu iz de salbaticiune, poate chiar cu "colti de argint", periculosi, dar cariati. In acelasi timp, aerul tare al experientelor initiatice nu a reusit totdeauna sa indeparteze, din nefericire, duhoarea cu iz statut a smurcurilor in care cantonau interesele dubioase ce negociau pragmatic abdicari si compromisuri inadmisibile.

Avem de a face, e limpede, cu o presa prea putin autocritica si autoreflexiva, narcisiaca din impuls. Numai ca acest neajuns este explicabil in astfel de perioade tulburi aflate sub zodia inocenta a "cunoasterii de dimineata", a insurectiilor morale si a vizionarismelor oligopode.

Ziarele au avut obsesia spectaculosului, a informatiei judiciare transformata in titluri-soc si articole care au ridicat violul la calitatea narativitatii congestionate de impulsuri hormonale, iar crima la rangul de mica proza gotica, in care personajele aveau remuscari dostoievskiene, pigmentate de bestialitati bine puse in vitrina primei pagini. Presa locala a reabilitat, inaintea oricarei altei institutii, atrocitatea, a pactizat cu politia si procurorii criminalisti, pentru a desfasura, mai in fiecare zi, un spectacol al bestialitatii infatigabile. Oroarea a devenit o specie estetica din considerente strict jurnalistice, iar mitocania un supraconcept etic, din aceleasi motive.

Expresionismul structural a fost principalul vehicul al promovarii scandalului. Presa locala bihoreana s-a perfectionat continuu, facand sa explodeze, la un moment dat, investigatia jurnalistica. Aceasta a alimentat copios cotidianele cu anchete ce nu au iertat nimic, configurand o fauna si exploatand situatii care au umplut un spatiu larg - de la politica la invatamantul academic oradean, de la institutia vamii la aceea a justitiei, de la directorii unor intreprinderi de stat falimentate cu metoda si stil pana la scandalurile lumii mondene sau ale aceleia populata de gangsteri, "pesti" si prostituate. Bestiarul a constituit rastelul cu efecte al unei prese decomplexate.

Breasla a avut cativa gazetari cu un aplomb special in sfera cercetarilor delicate, jurnaliste cu un libido sporit in scenarizarea editoriala a cazurilor cu impact instinctual, astfel incat expresionismul presei scrise bihorene a tinut mai mereu o cota ridicata, capabila sa excite interesul cititorilor. "Cazul Culici", scandalurile sexuale care i-au avut protagonisti, printre altii, pe Ovidiu Tinca si procurorul Vasile Popa, jurnalul intim al unei stripteuze, reportajele cu o anumita ritmicitate despre viata, tarifele si metehnele fetelor de moravuri usoare, numeroasele articole despre viata de budoar a vedetelor au constituit ocazii de varf intr-un decor al unui interes constant pentru picanterii si aventuri galante. Lucrul acesta este cu totul de inteles, dupa un regim comunist care a prohibit sexul doar la ideea de procreatie, iar iubirea la ingredientul de incipit al casniciilor cu suflu tovarasesc.

De un interes pe masura s-au bucurat si povestirile cu doza de mister investita in eresuri contemporane, fie ca a fost vorba de farfurii zburatoare ce au haladuit prin poienile si palincariile Bihorului, fie de locuri bantuite si talismane malefice. Nimic nu a fost uitat sau ignorat, din dorinta de a asigura spectaculozitate unor mesaje media care nu trebuiau doar sa informeze, ci din ce in ce mai mult sau chiar in primul rand sa distreze, sa instige simturile, sa procure senzatii tari.

Expresionismul presei nu este unul neaparat strident in contrast cu vremurile si realitatile. Dimpotriva, acestea sunt la randul lor expresioniste, specifice unei lumi in schimbare, vitaliste si dereglate, exhibandu-si sperantele, traumele, personajele hidoase si cele angelice. Ziaristilor nu le-a ramas decat sa observe si sa consemneze. Tusele groase erau cerute aproape imperativ de "spiritul timpului", sincronizat la imboldurile tehnologiilor de imagine.

In al saptelea rand, trebuie inventariat caracterul impresionist recesiv, decelabil in "imaginea" pe care presa o manufactureaza cu privire la tranzitia insasi, prin tusele subiective, "poetice", grave sau ironice, prin discursul deseori sarcastic si personalizat, meditativ sau agresiv, despre o realitate resimtita mai tot timpul ca ostila si beteaga. De aici, desigur, maniheismul funciar deja mentionat, ce a dominat presa in tranzitie, impartind lucrurile in bune sau rele, iar personajele in frumoase sau urate. Editorialele au excelat prin patosul atitudinii, anvergura polemicii pe subiecte mici, provincioase, dar purtate cu ostentatii adverbiale si peroratii fulminante. Eul fiecarui jurnalist a fost pus la bataie, prin trairi in luxurianta perceptiilor morale categorice si a unui lamento regenerativ, proteic.

Atmosfera tranzitiei, cu morbiditatile ei cotidiene, cu saracia expusa ca un fel de maladie fara leac, cu personajele de periferie existentiala si cu agoniile unor insi rejectati de sistemul economic au constituit momentele de extaz ale acestui impresionism. De foarte multe ori, reportajele sau instantaneele realitatii dezvolta adevarate coregrafii ale mizeriei sau descriu peripetii pe marginea abisului. O ieremiada fara sfarsit, dar cat se poate de sfasietoare cauta sa inlesneasca drumul cel mai scurt catre sufletul cititorului. Suferinta nu este doar o traire, ci un blestem, o povara sociala cu responsabili demni de patibula. Un clarobscur in tonuri de gri, cu irizatii ale putrefactiilor si arteziene purulente, se grabeste sa ipostazieze un decor sordid, dar care vrea sa fie o dare de seama verosimila despre adevarul insusi. Contrastele sociale, taratoarele din terariumul politic, ciocoizarea in ritm de samba a societatii, stratificarea rapida a comunitatii constituie alte teme predilecte pentru o presa gata pentru infinite exercitii de exorcism si penitenta trucata. O lume a ratatilor, o colectie de esecuri, procesul lent si irevocabil al disolutiei valorilor si normelor sunt materiile prime ale jurnalismului local impresionist. Mutilatii de tranzitie starnesc chiar o compasiune mai mare decat mutilatii de razboi, cu toate ca de pe pieptul celor dintai lipsesc medaliile si sunt imposibil de identificat meritele. Boschetii s-au substituit cu destul talent transeelor.

Lipsa nuantelor a caracterizat un exercitiu gazetaresc aflat mereu in regim de urgenta si prea putin dispus pentru introspectii costisitoare. Judecata a venit imediat, fara crize dilematice, dupa un proces si-o deliberare foarte scurte, daca nu de-a dreptul inexistente (condamnarea e pronuntata in prealabil, sub imboldul unui justitiarism motivat de-o insurgenta in act). Plangerea de mila se conjuga, oarecum paradoxal, cu inexistenta unor circumstante atenuante, ori macar cu mici momente de sovaiala. Adevarati conchistadori ai dreptatii, jurnalistii s-au aflat, neobositi, in mars fortat catre statutul de procurori ai anilor '50. Rechizitoriile lor au insemnat condamnari la stalpul infamiei, martelari si lapidatii savarsite in aclamatiile unor multimi imaginare, dar insetate de hecatombe din cerneala tipografica.

Adecvarea la profit ar fi a opta caracteristica. Pornita din nevoia interioara a unui grup de a face educatie civica si a riposta difuz impotriva comunismului aberant, presa locala a sfidat regulile economiei de piata. Presa de elan a considerat aspectul economic drept unul marginal, care "intineaza" libertatea de expresie si ii provoaca ziaristului-intelectual repulsii greu de suportat. Falimentele, esecurile primelor initiative redactionale au schimbat, oarecum fatal, aceasta perceptie idealist-inocenta. Aparitia altor cotidiane decat Crisana, declansarea unei concurente acerbe pentru fiecare abonat si cititor, au avut darul de a schimba dramatic perceptia despre profit. Cel mai bun ziar este cel care reuseste sa se mentina pe piata. Acest adevar simplu a fost greu de asumat, dar consecintele eventualului refuz au fost cu atat mai dureroase.

Dificultatile de a-si plati redactorii si reporterii, relatiile tensionate cu patronii, despartirile si conflictele, chestiunile fiscale, practicile evazioniste au fost tot atatea aspecte ale crizelor provocate de problemele financiare, pe care toate redactiile publicatiilor bihorene le-au avut, in diverse proportii si aspecte particulare. Oamenii de afaceri care au investit in presa, fie ca a fost vorba despre Dorel Puchianu, Narcis Fekete, Mustafa Aktaa, Viorel Stiube sau Alexandru Kiss, au avut momente de descumpanire, probleme grave cu justitia, unii ajungand dupa gratii, cateva zile sau perioade mai lungi de timp. Destul de repede s-a inteles ca ziarul nu ofera in primul rand bani, ci constituie un vector de imagine, o foarte eficienta arma de presiune sau chiar santaj, o trambulina politica ori un factor de protectie personala. Profitul, la ziar, este complex. Lucrul acesta a fost infinit mai bine perceput de catre cei care au inceput sa investeasca in presa scrisa locala, din anul 2000. Este vorba despre fratii Ioan si Viorel Micula sau "Media Pro". Acesta a fost semnalul, la Oradea, al trustizarii presei. Jurnalismul intra, astfel, in era "concentrarii capitalului", a structurarii pe verticala (presa scrisa audio si video detinute de aceeasi persoana sau grup de firme) sau a extensiei pe orizontala (ziare si publicatii dispersate in teritoriu, de la centru spre local, constituid o retea influenta, cu tendinte de monopol).

Discutia privind raportul pervers dintre libertatea de expresie si nevoia de a sustine o publicatie prin strategii de marketing (mai ales reclama) ce asuma anumite complicitati sau chiar "trocuri", poate fi purtata foarte bine si in privinta presei locale bihorene. Derapajele de la onestitate, lasitatile determinate de un contract de publicitate obtinut in schimbul tacerii, santajarea unor personaje din considerente economice nu au lipsit nici pana in anul 2000. Ele au fost, insa, accidente, practici care nu au dat nota strategiilor de promovare ale jurnalelor (poate ca Jurnalul de dimineata a apasat aceasta pedala a profitului obtinut in schimbul unor articole pastrate in "frigider" mai mult decat alte publicatii, dar, oricum, nu intr-atata incat sa constituie o practica usor de demonstrat).

Incepand cu anul 1992, profitul, o activitate jurnalistica destul de buna astfel incat sa atraga cititori si reclama, a inceput sa conteze mult mai mult in strategiile manageriale decat succesul sau impactul unui articol sau chiar al unei investigatii jurnalistice. Banul isi lua revansa asupra entuziasmului; afacerea invingea pasiunea.

Bovarismul exaltat. Aceasta ar putea fi a noua caracteristica a jurnalismului local. Este consecinta directa a patologiilor de recrutare, a formarii colectivelor redactionale si a intelegerii meseriei de catre cei care se considerau, ab initio, ziaristi. Diferenta dintre proiect si aptitudini, lipsa resurselor pentru a indeplini un scop si starea de reverie sterila, in baza unor reprezentari despre sine supradimensionate valoric, acestea sunt ingredientele "hard" ale bovarismului. Fireste, punctul de plecare este criticismul exacerbat fata de o realitate considerata umila si nemeritata.

Trairile bovarice ale jurnalistilor bihoreni au fost si mai sunt inca inscrise intr-un interval ce isi are limitele, intr-o parte in impostura agresiva, iar in cealalta in veleitarismul periculos, ba chiar fudul. Primii ani post-decembristi, au mascat foarte bine aceste atitudini in retoricile civic-patriotice si in justitiarismul de opereta, acreditand jurnalistul ofensiv, cu tupeu si energie. Lipsa de performanta gazetareasca, precaritatea editoriala si absenta unui mesaj coerent nu au constituit subiecte de analiza din partea managerilor, ci au fost trecute la capitolul erori, din cauza lipsei de experienta. Cat priveste stilistica, ori devastatoarele conflicte intre redactor si gramatica, nici ele nu au fost suficient de grave pentru a atrage sanctiuni ori cauterizari punctuale. Eroismul jurnalistic avea cu mult mai multa trecere decat angajamentul profesional.

Ziaristica fusese infestata, in mod logic, cu literati si patrioti, cu autodidacti si luptatori cu pixul. Abia inmultirea cotidianelor, dupa 1993, va determina a adecvare a ziaristului cu "fisa postului". Munca de teren, documentarea, verificarea informatiei din cel putin trei surse, acceptarea dreptului persoanei la imagine, temperanta in publicarea exclusivitatilor dubioase au fost operatiuni care au intrat lent in uzajul presei locale, astfel incat bovaricul a continuat sa existe si sa revendice, deosebit de vocal, statutul de ziarist. Pentru acesta, legitimatia insemna un drept absolut, nicidecum un statut ce reclama calitati si comportamente cenzurative.

Credibilitatea presei locale s-a aflat in raport invers proportional cu nivelul de reprezentare al bovaricului in redactiile publicatiilor bihorene, pe cand scandalul a fost in raport direct proportional cu acesta. Ratarea ca vocatie a facut mult rau unei tagme ce nu reusea sa-si calibreze vanitatile cu setul de aptitudini necesar unei activitati ce era perceputa intr-un registru peiorativ de catre institutii si personalitati de contact. Abia in ultimii ani ai deceniului zece acest handicap de imagine al presei va fi estompat, gratie cresterii impresionante a importantei imaginii in raport cu realitatea. Ziaristul era privit cu un etern suras in coltul gurii, daca nu de-a dreptul cu un dispret abia disimulat. Curatarea redactiilor a fost un proces de durata, paralel cu acela al abdicarii bovaricului insusi de la un statut ce nu-i mai oferea satisfactiile scontate. Transformarea jurnalismului din mesianism de rang inferior in meserie birocratica nerutiniera l-a alungat pe bovaric spre alte taramuri ale visarii complexate, cu ochii holbati spre un ideal irealizabil. Lunga, ba chiar prea lunga lui cariera in presa a fost posibila gratie unor izomorfisme ale bovaricilor din toate sferele societatii romanesti. Cata vreme tranzitia insasi pare a fi un fenomen bovaric cu amplitudine nationala si cu respiratie de tenor, ziaristii-bovarici au fost si mai sunt inca epifaniile unei normalitati.

In sfarsit, a zecea caracteristica este aceea a perceptiei mitologice privind jurnalismul insusi. Redactiile au atras precum un loc magic. Erau evaluate drept locul ideal pentru cei alesi. Lumea ce se afla intr-o schimbare dramatica, noul regim politic, democratia si societatea civila mizau pe redactia de ziar, considerand-o institutia emblematica, ba chiar inima ce pulsa sangele in noul organism social. Pe cale de consecinta, ziaristii erau cei dintai constienti de rolul lor aparte, de statutul de excelenta, de pozitia lor esentiala, de faptul ca erau distribuiti in roluri principale intr-un "film" palpitant, cu sute de mii de spectatori. Cei mai multi, primii, in orice caz, nu s-au indreptat spre jurnalism ca spre o meserie cu activitati efectuate dupa un algoritm stabilit, cu prestari de servicii conform unui "desfasurator" repetitiv, de la o zi la alta, si din care aveau sa traiasca, pe baza unui salariu. Dimpotriva, jurnalismul a fost considerat aproape o religie, in care oameni cu un mare indice de puritate morala urmau sa oficieze utrenii de prima pagina.

Presa de elan a acreditat jurnalistul-taumaturg, samanul, predicatorul clarvazator, cu misiunea asumata de a conduce poporul pe calea cea dreapta, spre noua demnitate locala sau nationala. Redactia era o scoala si un templu, un amfiteatru si un altar - o casa a miracolelor. Asemenea lui Moise, cel care si-a condus poporul prin Pustie, spre Tara Fagaduintei, gazetarii noii libertati de expresie aveau misia de-a calauzi neamul dinspre grozaviile Leviathanului spre Elizeul democratiilor functionale. Nimeni nu si-a pus problema daca este sau nu in stare de o asemenea sarcina. Luciditatea putea fi un handicap intr-o intreprindere ce miza aproape exclusiv pe devotament si carisma.

Ziaristii sunt sacerdotii tranzitiei. "Fa ce zice ziaristul!" poate fi o emblema a vremurilor. Puterea lor de convingere la cititori a fost enorma, chiar daca in privinta credibilitatii, in ochii noii protipendade, lucrurile nu au stat tocmai in ordine. Editorialul a devenit chiar predica, iar prima pagina o continuare moderna a Pildelor biblice. Ziarul a acreditat jurnalismul, si in Romania, ca fiind mitologia modernitatii, cea de-a cincea Evanghelie, dar una pe dos. Nu mai era adusa "Vestea cea Buna", ci in mod consecvent si tot mai profesionist "Vestea cea Rea". Noul evanghelist, ziaristul, nu cauta si nu relata faptele unui alt Mantuitor, ci pe acelea sadice, frisonante, dar atat de bine vandute ale violatorului, talharului, asasinului, tradatorului. Pacatul isi gasise in sfarsit exploratorul de geniu, confidentul din interes si scenaristul insatiabil.

Perceptia mitologica a jurnalismului nu a fost specifica doar unei varste a primei copilarii (anii 1990-1993). Ea constituie o dimensiune a profesiunii, un crez ce actioneaza ca atare, oriunde se pun bazele unei redactii, peste tot unde traiesc jurnalisti. Demitologizarea ar fi, pe de alta parte, o actiune daunatoare, ce ar afecta profesiunea cel putin la fel de mult ca insulta si calomnia.

*

Daca am face o taietura longitudinala imaginara, prin cei 11 ani de presa, in Bihor, ultimii din secolul XX, am putea decupa mai multe "varste" in ceea ce priveste evolutia presei locale, cu precadere la Oradea. Fiecare are propriile trasaturi, reflectand, prin continut, pe de o parte, dezvoltarile politice si economice ale regiunii, iar, pe de alta, ansamblul romanesc al tranzitiei si reformelor, sub guvernarile succesive.

A.     1990 - 1992

Sunt trei ani de cautari febrile. Se disting, mai ales, primele luni din 1990, pana la alegeri, cand publicatiile apar si dispar, unele dupa chiar primul numar, si cand asistam la aparitia unor redactii formate din indivizi pestriti, fara nici o pregatire jurnalistica prealabila (o astfel de pregatire trecea chiar ca un handicap, ca o pata). Politica infesteaza presa, de la sine, iar primatul opiniei asupra stirii nu este contestat de nimeni. Nu exista nici fonduri, nici initiative private pentru a putea construi un cotidian independent, alaturi de Crisana si Bihari Naplo. Experimentul cu Noua Gazeta de Vest este un esec, asa cum s-a putut vedea. Febra nationalista afecteaza si presa locala, precum si interesele electorale ale FSN, iar mai apoi ale FDSN. Inexistenta tipografiilor private si crizele succesive de hartie sunt doua elemente cu statut de handicap, specifice perioadei, din partea comunitatilor jurnalistice, aflate in plin proces de formare. Crisana reuseste sa domine piata media, in lipsa unui cotidian concurent. Acesti trei ani se mai caracterizeaza si printr-o foarte redusa politica de marketing, ba chiar printr-o sfidare a legilor economiei de piata. In consecinta, dincolo de intentiile bune, falimentele se tin lant. Doar fanatismele persista.

B. 1993 - 1999

Dupa trei ani de experiente de toate felurile, dar mai ales de traume si dezamagiri, mediul jurnalistic oradean incepe sa se cizeleze, sa se maturizeze si, esential (!), sa aiba o atitudine corecta fata de bani si mediile de afaceri, la randul lor aflate in proces de decantare. Aparitia cotidianelor Jurnalul de dimineata, Jurnal bihorean si, din 1998, Vest aduc o alta oferta, mult extinsa si mult mai tentanta pentru cititori, dar si pentru cei ce aveau bani de investit. Este perioada in care jurnalismul fructifica din plin efectele la cititor al expresionismului structural. Interesele cresc si se multiplica, imediat ce patronii cotidianelor folosesc mijlocul de presa pe care il detin ca factor de presiune sau influentare a mediului politic. Politele care se platesc acum au o alta altitudine, iar efectele tin direct de configuratiile institutionale ale judetului Bihor. Campaniile de presa contra unor persoane sunt primele rezultate ale noului patronat din media.

Nici un romantism nu scapa fara a fi taxat, redactiile se stabilizeaza, la fel cu oamenii care fac presa. Anchetele jurnalistice mari vizeaza vama, afacerile cu petrol, alcool sau tigari, embargoul asupra Iugoslaviei sau subiecte din sfera politica si academica. Fanatismele scad, facand loc luciditatii si calculului. Abia acum, presa locala poate tinde sa obtina statutul de a patra putere in stat si, oarecum cu mai multi sorti de izbanda, acela de caine de paza al societatii civile. Creste mult numarul proceselor pe care ziaristii sunt obligati sa le sustina in urma unor plangeri penale, acuzele frecvente fiind de calomnie sau insulta. Sunt pronuntate sentinte impotriva ziaristilor, dar nici unul nu face puscarie. O data cu profesionalizarea, coruptia ademeneste tot mai mult tagma jurnalistilor. Rezistentele nu sunt deloc eroice, dar infrangerile afecteaza prestigiul ziaristilor locului.

C. Anul 2000

Anul 2000 marcheaza momentul trustizarii presei bihorene. Spre finalul anului, sunt scoase pe piata un cotidian si un saptamanal. Cat priveste cotidianul Realitatea bihoreana, acesta a ilustrat decizia implicarii fratilor Ioan si Viorel Micula, patronii unuia dintre cele mai mari holdinguri din tara, "Transilvania General Import Export", in presa scrisa bihoreana, dupa ce lansasera Realitatea romaneasca. Acesta era doar primul pas catre o media integrata, care a mai cuprins, destul de repede, posturi de radio si de televiziune. Bihoreanul, produs al "Grupului Media Pro", condus de Adrian Sarbu, reprezenta drumul invers, al integrarii pornind de la televiziune inspre presa scrisa. Succesul lui a fost total, mizand pe evenimentul exploatat in culisele sale, pe actualitatea ce friza scandalosul, pe o comunicare foarte directa cu cititorul virtual. In scurt timp, Bihoreanul s-a tabloidizat. Cat priveste Realitatea bihoreana, ea nu a reusit sa fie decat tribuna stangace, timorata si tocmai de aceea agresiva, a intereselor de patronat. De aici, lipsa endemica a credibilitatii, efectele vizibile ale strategiilor redactionale bazate pe consultarea unor liste de persoane, cu "+" si "-", intocmite de patroni, in functie exclusiva de interese si animozitati personale.

Presa nu mai are drept obiectiv informarea cititorului, ci realizarea unor jocuri castigatoare, pe care le manevreaza finantatorii din media, unele conjuncturale, altele pe termen lung. Razboaiele de imagine, evidente in presa zilei in toata perioada de dupa 2000 pana in prezent, sunt partea vizibila din aisbergul rafuielilor determinate de profituri imense puse la bataie, materiale si politice, purtate de cei care sunt la capatul sforilor ce dirijeaza segmentele media. Ziarul a ajuns un substitut pentru lovitura bine tintita, in vederea obtinerii unui statut social si financiar sau pentru suprimarea adversarului. Campaniile de presa devin o constanta, motivand, e limpede, investitia. Pe cale de consecinta, ziaristul nu mai este decat mercenarul mai bine sau mai prost platit si, deseori, dispretuit al unor astfel de mecanisme. Libertatea de expresie a devenit astfel, pe zone intinse ale presei locale, mijlocul dezirabil spre scopuri merdaculare.

*

* *

Jurnalistul local s-a nascut prin cezariana. Pus la incubator, a trecut repede peste distrofiile biosului. Imediat apoi a avut parte de o copilarie paupera si lunga. Dupa toate indiciile, ea nu s-a incheiat inca. O schita a istorie presei oradene, in ultimul deceniu al mileniului II, este un crochiu al acestei copilarii cu totul speciale: ea nu a fost nici fericita si nici inocenta.