Aventuri prin.Cotroceni

Aventuri prin . Cotroceni

In sfarsit! Am ajuns in fata Palatului Cotroceni. Am fost condusi dincolo de ziduri unde am vazut un adevarat castel, masini frumoase si ferestre uriase. Am inceput sa am fluturi in stomac din cauza emotiilor si nu puteam articula nici un cuvant. Eram codusi inauntru de niste domni foarte eleganti, pusi la patru ace.

Prima camera pe care am vazut-o a fost cea de asteptare. Acolo ne-au inghesuit pe toti si ne chemau pe rand pentru a ne verifica bagajele. Cand a venit randul nostru, a trebuit sa ne punem bagajele pe o banda rulanta, unde ni le scana cu Raze X, iar noi trebuia sa trecem printr-un detector de metale. Dupa controalele necesare am fost condusi catre Palat.

Cand ni s-au deschis usile, am coborat cateva trepte si dintr-o data ne aflam intr-o sala uriasa cu covoare rosii; era marele hol, unde erau scarile pentru etajele superioare ale Palatului, care erau si ele la randul lor acoperite cu covoare de culoarea macului. Dupa ce ne-am fotografiat si am studiatmai bine locul am fost condusi in urmatoarea camera.

Sala Domnitorilor era o sala imensa ce avea la geamuri vitralii pe care se putea observa figurile a celor mai celebri domnitori ai Romaniei. Cel mai nostim dintre ei era Mihai Viteazul, care avea un cap foarte mare, spre deosebire de corpul lui. Bineinteles ca era absolut necesar sa ne fotografiem si in acel loc dupa care am fost condusi in sala festiva.

Sala Festiva era o sala lipsita de mobila, cu covoare albastre si aproximativ douazeci si patru de candelabre. In acea sala erau primiti doar oaspetii de seama; acolo aveam sa ne intalnim cu Presedintele. In timp ce noi asteptam cu nerabdare momentul intalnirii, uriasa    camera s-a umplut de reporteri, fotografi si cameramani. Era destul de greu sa zambesti tot timpul si sa te uiti la camera cand te filma sau sa nu clipesti cand te fotografiau; nu se stie niciodata ce se poate intampla daca apari la la stiri sau in ziare cu fata suparata sau cu niste ochi tristi; in plus e mult mai usor sa zambesti decat sa te incrunti.

In sfarsit veni si momentul mult asteptat: Presedintele intra in incapere alaturi de purtatoarea sa de cuvant si alti barbati imbracati in negru ce pareau a fi garzi de corp. Dupa ce a dat mana cu toti, ne-a tinut un scurt discurs de bun venit, dupa care ne-a invitat in sala de mese. Inainte sa intru la masa, doamna Burca mi-a zis sa nu-mi fie teama sa intru in discutii, sa nu am emotii cand ii iau interviu si sa nu uit sa ii cer un autograf. In sala unde aveam sa mancam, masa era pusa; totul parea rupt dintr-o poveste: pahare de cristal, tacamurile sclipeau in lumina candelabrelor si bineinteles era prezent si un miros imbietor. Din asa peisaj nu puteau lipsi servetele din panza care trebuiau puse in poala; bleaga cum sant, nu l-am pus bine si mi-a cazut. Nu stiam cum sa fac ca sa il iau si sa nu fiu observata. Pana la urma m-am aplecat cu grija cand ceilalti din jur nu erau atenti si . .victorie! L-am ridicat.

Dupa cum banuiam s-a deschis o discutie, iar inima mi s-a ridicat pana in gat, dar din secunda in secunda imi veneau in gand vorbele doamnei profesoare, asa ca . daca tot aveam gura, m-am gandit sa o folosesc. Cei care deschideau mereu discutiile erau doi baieti de la faimosul ziar ,,Pupaza din Tei'. Bineinteles ca ei aveau foarte multa experienta si stiau sa o si foloseasca. Vorbeau foarte elevat si fara greseli, iar eu incercam sa par la fel ca ei desi nu prea reuseam.

Eu am discutat mai mult cu purtatoarea de cuvant a Presedintelui, care era o doamna tare simpatica, ce stia sa acorde atentie tuturor celor care vorbeau. Dar nici Presedintele nu se lasa mai prejos si povestea lucruri foarte interesante. Spre mirarea mea, domnul Iliescu nu parea deloc un tafnos sau increzut, mai mult: era cat de natural posibil si se purta ca un om obisnuit. Un lucru care pe mine m-a surprins foarte tare a fost faptul ca nu s-a asezat in cpul mesei, ci printre noi. In sfarsit venise si mancarea! Mirosea grozav, era ciorba de perisoare cu multe legume: exact cum imi place mie! Ni s-au umplut si paharele cu apa, pe cand eu incepusem sa mananc, dar eram foarte atentala cei din jur ca nu cumva sa fac vreo miscare gresita. Dupa delicioasa ciorba am baut putina apa si imediat cineva mi l-a umplut la loc. Felul doi parea foarte apetisant: pilaf, cu un sos extraordinar si doua bucati de carne de vita si bineinteles traditionala salata. Dintre toate, cel mai mult m-a impresionat desertul: o tarta de fructe nu foarte mare dar foarte delicioasa si foarte aspectuosa; parca era bibelou. Dupa masa, am mai discutat putin, dupa care mi-am luat inima in dinti si i-am cerut permisiunea domnului Presedinte pentru ai lua un interviu; seful statului a fost de acord. Am observat ca toata lumea era atenta la mine dar eu stiam foarte bine ce aveam de facut, asa ca m-am gandit ca nu am nimic de pierdut si in plus nu puteam sa plec de acolo cu mana goala. Daca tot am avut curajul sa-i iau un interviu. De ce nu as fi avut curajul sa-i cer si un autograf; nici macar nu am stat pe ganduri: mi-am luat hartia si pixul si foarte politicos i-am cerut iscalitura.

Cu doamna Burca m-am intalnit in holul cel mare, cand inca mie nu imi venea sa cred ca l-am inregistrat pe Prsedintele tari. In hol, toti cei din delegatia Clujului ne-am fotografiat cu domnul Iliecu, care abia isi vedea capul de atata lume.

Desi era luni, si muzeul Cotroceni era inchis, pentru noi s-a facut o exceptie; inainte de a vizita muzeul, ne-au poftit intr-o sala de spectacole, nu prea mare dar foarte eleganta. Atunci pe jumatate vesela, pe jumatate melancolica, i-am spus doamnei profesoare ca mi-ar placea foarte mult sa joc teatru pe acea scena. Doamna Burca, fara sa stea pe ganduri, mi-a spus sa urc pe scena pentru a-mi face o poza. Dintr-o data m-am luminat la fata si nu am asteptat sa mi se spuna si a doua oara ci am dat fuga pe podium. Singurul lucru care ma intrista, era faptul ca nu era toata echipa de la cercul dramatic, acolo sus cu mine. Eram ferm convinsa ca daca am fi jucat piesa la Cotroceni am fi avut un real succes.

Dupa cateva minute, un domn a venit si ne-a condus catre muzeu. La intrarea in partea turistica, domnisoara ghid, care nu era pregatita pentru vizite incerca sa ne relateze pe scurt istoria Palatului. Am vazut multe camere, ficare cu stilul ei arhitectonic si fiecare cu magia si farmecul de odinioara care inca mai plutea in aer. Am ramas foarte impresionata de bibliotecile imense cu carti cat se poate de elegante; mi-as fi dorit atat de mult sa iau macar una si sa o deschid, dar nu era posibil. Pana la urma, dorinta mi s-a implinit, caci era o expozitie, unde erau carti foarte groase, deschise, ce pareau a fi scrise de mana. Faptul ca erau in limba latina le-au dat un aer istoric plin de mister.

Inainte ca vizita sa se termine, doamna profesoara mi-a zis sa imi amintesc fiecare detaliu, caci o astfel de ocazie e unica in viata. Eu, insa sunt de alta parere: nu se stie niciodata ce iti rezerva viitorul, doar daca mergi la o . . vrajitore!