DREPTUL MASS-MEDIA

DREPTUL MASS-MEDIA

Dreptul si mijloacele de comunicare de masa (suporturi ale informatiei si comunicarii) sunt nu numai elemente necesare, ci si constitutive ale oricarei societati organizate. Prin combinarea lor, se pot aprecia importanta si rolul dreptului comunicarii de masa. Acesta reprezinta expresia alegerilor fundamentale in ceea ce priveste organizarea sociala si con­tribuie la punerea lor in practica. Exercitarea lui, departe de a restrange libertatea de exprimare, constituie foarte adesea, dimpotriv, conditia si garantarea ei. Puterile si regi­murile politice autoritare nu tin cont de regulile de drept pentru a controla informatia.

Prin mijloace de comunicare de masa intelegem aici orice mod de difuzare publica a mesajelor, pe cale scrisa, prin radio sau televiziune, mergand pana la internet. Faptul de a publica sau de a pune informatiile la dispozitia unui public nedefinit constituie criteriul esential. Dreptul mass-media guverneaza exercitarea acestor activitati. El tine cont cu pre­cadere de nivelul tehnicilor, de folosirea acestora, de constrangerile economice si de astep­tarile publicului. Se refera mai ales la statutul intreprinderilor si al personalului, la regimul de responsabilitate sau statutul continutului, la drepturile de autor si drepturile conexe.

Dreptul mass-media era, pana de curand, de natura esentialmente nationala, adica rezultatul si reflectarea diversitatii de forme de organizare politica, de culturi si de traditii juridice. De acum inainte, el nu mai poate fi perceput in acest unic sens, nemaiput^ndu-si pastra o singura dimensiune. Informatia si programele circula in prezent dincolo de frontiere, lucru ce se petrecea chiar cu mult timp inainte de aparitia internetului. O minima armonizare a legislatiilor nationale pare, prin urmare, indispensabila, data fiind lipsa unui veritabil drept international al mass-media, constitutiv si caracteristic unei reale societati sau organizari internationale. Dar o asemenea organizare nu exista inc sau este foarte limitata la nivel mondial si chiar regional - european, de exemplu.

Dupa ce vom incerca sa punctam anumite principii si caracteristici ale dreptului mass-media, vom prezenta, in linii mari, articularile si continutul su esential, plecand in special de la situatia franceza.

Principii si caracteristici ale dreptului mass-media

Dreptul mass-media se defineste mai curand prin obiectul sau decat prin natura regulilor sale. El apare, in continut, ca fiind un element constitutiv si caracteristic esen]ial al unui sistem politic.

Sursele si obiectul dreptului mass-media

Pentru ca dreptul mass-media se defineste si se caracterizeaza in special prin obiectul sau, trebuie ca mai int^i sa-l precizam. Este greu sa observam o reala specificitate juridica in ceea ce-l priveste, lucru care l-ar putea transforma intr-o ramura autonoma a dreptului, asa cum sunt, de exemplu, dreptul muncii, dreptul penal sau dreptul fiscal.

Obiectul dreptului mass-media

Daca, dincolo de o simpla enumerare (presa, radio, televiziune, cinematograf, publicitate, afise, internet, multimedia etc), se incearca identificarea, determinarea sau delimitarea obiectului ori a campului de aplicare al dreptului mass-media, criteriul cel mai pertinent este, incontestabil, cel de "publicare", oricat de imprecis si de nesigur ar fi el.

Indiferent de tehnicile sau suporturile de comunicare utilizate, publicarea - publicitate sau punere la dispozitia publicului - constituie elementul sau criteriul determinant. Comu­nicarea publica, la care se aplica dreptul mass-media, se distinge de schimburile, corespon­denta sau conversatiile cu caracter personal ori privat. Mai mult decat prin continutul ei, informarea sau comunicarea publica, obiectul dreptului mass-media, se caracterizeaza prin numarul si caracterul nedefinit al destinatarilor mesajului, prin natura deschisa ori larg accesibila a modului si locului ei de difuzare sau de receptare, .

Se observa totusi ca, in functie de sursele sau de elementele de reglementare, notiunea de publicare nu este intotdeauna inteleasa in acelasi fel. Acesta este, printre altele, unul dintre motivele pentru care nu se poate spune ca exista un veritabil drept al mass-media.

Sursele dreptului mass-media

Dreptul mass-media este partial constituit din reguli specifice (statutul intreprinderilor de presa sau de comunicare audiovizuala, statutul ziaristilor, regimul de responsabilitate). El este constituit din adaptarea sau, pur si simplu, din aplicarea, in acest domeniu de activitate, a regulilor de drept comun, preluate din diverse ramuri clasice ale dreptului (public si privat).

Dreptul mass-media apare in prezent ca o disciplina interdependenta, loc de intalnire a regulilor multiple si variate, imprumutate din ramuri si discipline juridice variate. Obiectul sau (mass-media, agentii acestora, utilizarile si continutul lor) pare a fi singurul lui factor de unitate.

Mai mult decat particularitatile naturii ori continutului regulilor aplicabile, campul de aplicare sau obiectul lor explica si justifica astazi specializarea in materie, in asteptarea elaborarii unui veritabil drept al mass-media, daca nu autonom, cel putin coerent.

Sursele dreptului mass-media continua sa fie dispersate. in absenta unui real cod al comunicarii sau al mass-media care sa reuneasca toate textele, trebuie cautate dispozitiile ce pot fi aplicate in ansamblul ramurilor si disciplinelor juridice (drept civil, drept comercial, dreptul muncii, drept penal etc). Ele sunt adesea gresit adaptate, atat in ceea ce priveste specificul obiectului lor, cat si unele in raport cu celelalte.

Chiar in sistemele de "drept scris" (cum este, in principiu, dreptul francez), jurisprudenta (ansamblul de decizii date de tribunale) si doctrina (analize si comentarii ale specialistilor) joaca un rol esential in interpretarea si aplicarea regulilor. Este vorba de incercarea de a remedia in acest mod inexistenta sau, cel putin, inadaptarea regulilor de drept comun. Nu suntem, astfel, foarte departe de sistemele de common law sau de "drept cutumiar", cum sunt cele anglo-saxone. Acesta este unul dintre elementele de potentiala apropiere si de armonizare a drepturilor nationale in domeniul dreptului comunicarii si, poate, prin el, in altele, in ciuda si din cauza stransei lui relatii cu natura sistemului politic.

Dreptul mass-media si sistemul politic

Cadrul juridic al activitatilor de comunicare de masa depinde in mare masura de natura sistemelor politice, fiind unul dintre elementele constitutive ale acestora. Istoria si geopolitica demonstreaza afirmatia de mai sus.

Preluand din metodele si categoriile stiintei politice, putem distinge, referitor la dreptul mass-media, trei mari categorii de regimuri (sisteme institutionale sau politice) de comu­nicare: sistemele autoritare; sistemele pluraliste sau liberale; teoria dreptului la informare sau la comunicare (aceasta nu poate fi considerata cu adevarat un sistem).

Sistemele autoritare

Sistemele autoritare se manifesta printr-un control permanent si foarte strict al activitatilor de comunicare de masa de catre puterea politica. Nu exista sistem politic autoritar care sa nu supuna mass-media influentei sale.

Sistemele autoritare se caracterizeaza prin puterea absoluta a unui conducator, a unui partid, a unui clan, care conduce, ca stapan absolut, toate lucrurile, inclusiv in mass-media. Acestea sunt aservite puterii politice, care le transforma intr-un instrument de propaganda si, prin urmare, de guvernare.

intreprinderile mediatice (presa, radio, televiziune), indiferent de natura lor publica sau privata, in functie de regimuri, sunt in acest caz limitate ca numar, daca nu chiar se afla sub monopol, pentru a fi mai u[or controlate. infiintarea lor tine de acordul sau autorizarea, daca nu doar de simpla initiativa a conducatorilor politici. in fruntea lor sunt plasati oameni de incredere. Este vorba de o presa foarte concentrata sau centralizata, de organizatii oficiale sau paraoficiale, de partid, de miscarea sau de sindicatul unic.

Accesul la profesiunea de jurnalist este strict controlat si rezervat fidelilor regimului. Promovarea lor tine mai mult de consideratii politice decat de dovada aptitudinilor profe­sionale sau a capacitatilor de a-si asuma responsabilitati. Sprijinul acordat puterii si spiritul partizan constituie principalele lor calitati.

Orice indepartare de la aceasta sarcina, orice veleitate de independenta, exprimarea celei mai mici critici sunt sever sanctionate si antreneaza cel putin excluderea imediata din bransa. Jurnalistul, av^nd in acest caz statutul de functionar, este inainte de toate un activist, un partizan. O organizatie profesionala unica are monopolul formarii si recrutarii. Ea se bucura de putere disciplinara, pentru a sanctiona greselile, care sunt mai ales de natura politica. Organizatia poate, prin urmare, sa excluda pe unul dintre membrii sai, interzicandu-i astfel sa continue sa-si exercite profesiunea.

Este practicat un control preventiv, strict si permanent al oamenilor si al continutului informarii. Difuzarea stirilor este supusa unui regim de cenzura. Nimic nu poate fi publicat fara acordul reprezentatilor puterii politice. intre informatiile interzise si comunicatele oficiale obligatorii nu exista multe posibilitati de a gasi un spatiu pentru un adevarat continut jurnalistic. Este vorba de "informarea" maselor cu privire la ceea ce conducatorii politici doresc ca acestea sa cunoasca, de apararea actiunilor guvernantilor si de propagarea ideo­logiei. Informarea se transforma in propaganda, ls^nd locul "dezinformarii".

Fara indoiala, ceea ce caracterizeaza sistemele autoritare este slaba importanta acordata dreptului. Daca au fost enuntate cateva reguli si principii, acestea nu sunt decat formale. Vointa de control politic si partizan nu poate fi exprimata in texte oficiale. Statutul mass-media depinde, de fapt, de bunavointa conducatorilor politici. in acest domeniu, ca si in toate celelalte, regula de drept ar veni sa limiteze atotputernicia oamenilor care conduc. Sistemele autoritare de comunicare nu acorda, in realitate, nici o importanta dreptului comunicarii.

Sistemele pluraliste

Sistemele pluraliste sau liberale, specifice democratiilor de tip occidental, se bazeaza pe principiul libertatii: facultatea de a actiona fara a fi constrans sau impiedicat abuziv ori inutil de catre cineva care nu are oficial aceasta misiune. Dreptul constituie garantia si expresia acestei libertati. Sistemul politic in intregime este fondat pe diversitatea punctelor de vedere, pe confruntarea de idei, pe existenta unei opozitii, pe controlul guvernantilor de catre guver­nati, lucruri care ar fi imposibile fara libertatea de expresie si de comunicare prin mass-media.

Fiind obligata sa se impace cu alte drepturi si libertati de aceeasi valoare (apararea drepturilor individului si a anumitor interese colective), aceasta libertate de expresie presu­pune totusi existenta unor limite necesare. Determinate juridic, aceste limite sunt cunoscute de toti si sunt aceleasi pentru toata lumea. Doar judecatorul, independent de puterea politica, poate, intr-un control a posteriori, sa constate si sa sanctioneze abuzurile de libertate.

Articolul 11 al Declaratiei Drepturilor Omului si Cetateanului, din 26 august 1789, reprezinta, cu siguranta, una dintre formularile sau consacrarile cele mai fericite si mai reusite ale acestui principiu al libertatii: "Libera comunicare a gandurilor si a opiniilor este unul dintre drepturile cele mai valoroase ale omului; orice cetatean poate deci vorbi, scrie si tipari liber, cu conditia sa raspunda pentru a fi abuzat de aceasta libertate in cazurile stabilite de lege".

in acest tip de sistem politic si juridic, pentru a respecta in totalitate principiul libertatii, dreptul comunicarii de masa nu trebuie, practic, sa se raporteze decat la continutul informarii si al mesajelor, pentru a determina si sanctiona "abuzurile" de libertate. Principiile libertatii de initiativa si de actiune prevaleaza. Transpusa sau aplicata la activitatile de comunicare, conceptia liberala clasica exclude orice regim particular privind intreprinderile si profesio­nistii comunicarii de masa (in special jurnalistii). Pentru a da acestei libertati mai multa substanta, adoptarea unui statut specific, vizand sa garanteze sau sa intareasca libertatea, se indeparteaza de principiile si de elementele constitutive ale unui sistem liberal.

Principiul libertatii de expresie si de comunicare se aplica, de asemenea, si la circulatia internationala a informatiei si a programelor, fie ca provin din strainatate, fie ca sunt destinate strint]ii. Diverse texte internationale referitoare la drepturi si libertati (Declaratia Universala a Drepturilor Omului si Pactele Natiunilor Unite, Conventia europeana de aparare a drepturilor omului) mentioneaza libertatea de informare si comunicare printre drepturile esentiale. in cadrul european, acorduri specifice se refera la libertatea de comunicare, in special cea audiovizuala (Conventia Consiliului Europei asupra televiziunii transfrontaliere, Directiva comunitara numita "televiziunea fara frontiere").

Aplicarea, in sectorul culturii si al mass-media, a principiilor privind libertatea comertului international a suscitat reactii de aparare si dorinta de instaurare a unui regim protectionist, in numele pastrarii unei anumite identitati culturale (mai intai in relatiile Nord - Sud, in cautarea unei "Noi ordini mondiale a informatiei si a comunicarii"; in cadrul european, cu instituirea unui regim numit de "cote"; la scara planetara, cu ocazia negocierilor care au dus la crearea Organizatiei Mondiale a Comertului (OMC) sau, mai recent, in cadrul discutiilor despre Acordul Multilateral privind Investitiile (AMI).

in acest domeniu, s-a dovedit destul de repede, atat in cadrul national, cat si in cel inter­national, ca liberalismul economic nu asigura libertatea de comunicare si ca anumite forme de reglementari si interventii publice sunt necesare pentru a-i ameliora efectele si a-i da libertatii proclamate ceva mai multa consistenta. in acest fel, se face trecerea de la principiul libertatii de exprimare sau de comunicare la teoria numita a ..dreptului la informare".

Dreptul la informare

Mai putin decat celelalte sisteme, referirea la dreptul informarii nu poate pretinde sa constituie un veritabil sistem institutional de comunicare, inspirand si ordonand, in mod coerent, dreptul mass-media in vigoare intr-o tara. Este vorba, mai ales, de reflectii teoretice. Gasim totusi aici, chiar fara sa stim sau fara sa o afirmam, cateva elemente aplicative.

Fara a respinge fundamentele sau principiile esentiale, teoria dreptului la informare vizeaza sa amelioreze anumite efecte negative sau perverse ale sistemului liberal ori, cel putin, ale teoriei economice liberale aplicate la mass-media. Se pune problema sa conferim mai multa substanta libertatilor proclamate.

Libertatea de exprimare sau de comunicare nu poate fi privilegiul exclusiv al intreprinde­rilor si al profesionistilor informa]iei, liberi sa beneficieze de ea in interesul sau avantajul propriu. Pentru a-si juca intr-adevar rolul intr-un sistem democratic, aceasta libertate trebuie considerata unul dintre drepturile publicului. in aceasta perspectiva, Consiliul Constitutional din Franta a hotarat ca cititorii sa se numere printre "destinatarii esentiali ai libertatii proclamate de art. 11 al Declaratiei din 1789" (hotar^re din 10 si 11 octombrie 1984).

inca inainte de aceasta consacrare constitutionala a drepturilor publicului, statul fusese chemat sa intervina pentru a determina limitele puse concentrrii, care ameninta pluralismul informarii si, din aceeasi perspectiva, pentru a-si aduce sprijinul (avantaje economice si fiscale) necesar supravietuirii economice a numeroaselor demersuri de comunicare. Aceasta forma de interventionism al statului nu se poate justifica decat prin luarea in considerare a drepturilor publicului.

Notiunea de "serviciu public" al comunicarii, in special audiovizuale, poate avea alta semnificatie sau justificare decat dreptul publicului? Neutralitate sau impartialitate ideo­logica, diversitate si calitate a programelor, acces liber - iata cateva dintre elementele constitutive esentiale ale acestuia.

Dreptul publicului este respectat prin organizarea unei campanii electorale oficiale, garantarea unui drept de acces la documentele administrative sau chiar pastrarea si punerea la dispozitie a arhivelor.

Preluand, fara prea mari exigente de rigoare sau coerenta, elemente din diversele sisteme institutionale de comunicare descrise schematic, regulile aplicabile nu pot pretinde, in acest caz, ca se instituie intr-un adevarat drept al comunicarii. O reglementare detaliata se preteaza deja la aceste activitati. Regulile respective sunt cele care constituie in prezent dreptul mass-media.

Articularile si continutul dreptului comunicarii

Mai mult sau mai pu]in coerent in raport cu principiile proclamate si elementele caracteristice ale unui sistem institutional, dreptul mass-media este constituit dintr-o multime de reguli, mai mult sau mai putin specifice, care reglementeaza aceste activitati. Conform unei articulari devenite deja clasica, vom lua succesiv in considerare: statutul intreprinderilor si interventiile administrative, statutul profesional al jurnalistilor, statutul continutului sau regimul de responsabilitati si, in sfarsit, regulile privitoare la dreptul de autor si la drepturile conexe.

Statutul intreprinderilor si interventiile administrative

Formele si conditiile de creare, organizare, functionare si finantare sau statutul intreprin­derilor de presa reprezinta una dintre caracteristicile esentiale ale unui sistem de comunicare. in functie de regimuri, statul lasa, in aceasta privinta, o destul de mare libertate de initiativa

sau, din contra, reglementeaza si controleaza foarte strans acest sector. Chiar in numele libertatii, interventia publica poate fi in mod paradoxal ceruta pentru a-i da un plus de realitate (dispozitiv antitrust, regim de ajutoare). De altfel, formele si gradele de interventie publica variaza in functie de sectoarele de activitate (presa, radio, televiziune). ~n consecin], este foarte dificil sa se perceapa sau sa se desprinda din ele logica unui sistem.

in ceea ce poate avea el specific in raport cu regulile dreptului comun (dreptul societatilor, dreptul contractelor, dreptul relatiilor comerciale), statutul intreprinderilor de presa incearca sa tina cont de functia politica si sociala esentiala a informarii, precum si de constrangerile si exigentele particulare pe care aceasta le implica.

in dreptul francez, de exemplu, conceptiei liberale clasice a neamestecului si a liberei initiative i-au fost aduse corective, imprumutate din teoria dreptului la informare. Acest lucru se petrece in special in statutul intreprinderilor de presa care editeaza publicatii periodice, in cel al agentiilor de presa si, chiar mai puternic, in cel al radioului si al televiziunii.

Statutul intreprinderilor de presa

in sistemele de comunicare pluraliste si liberale, intreprinderile de presa care editeaza publicatii periodice scrise beneficiaza, in principiu, de un regim de libera initiativa privata. Ele sunt supuse global regulilor de drept comun. in realitate, nu exista in acest sens un statut al intreprinderilor de presa. Totusi, pentru a ameliora efectele (considerate periculoase pentru pluralismul si libertatea de informare) ale liberalismului economic aplicat acestor intreprinderi si activitati, pot fi adoptate reguli, obligatii si garantii specifice, constitutive ale unui statut al intreprinderilor. Este cazul, foarte specific, al dreptului francez.

Primele elemente ale unui statut specific al intreprinderilor de presa incep, in Franta, cu ordonanta din 26 august 1944. O lege din 23 octombrie 1984 a reluat si a intarit dispozitia ordonantei. Apoi, aceasta a fost moderata prin legea din 1 august 1986, care este si astazi in vigoare. intr-o masura variabila, regasim aici aceleasi inspiratii si preocupari pentru garan­tarea transparentei, independentei si pluralismului.

Dorinta de transparenta este exprimata de dispozitiile care impun: caracterul nominativ al actiunilor, interdictia de imprumutare a numelui, publicarea in coloanele ziarului a numelui proprietarului, asociatilor, directorului publicatiei si a responsabililor de redactie, informarea cititorilor cu privire la orice cesionare sau promisiune de cesionare a drepturilor sociale, orice transfer sau promisiune de transfer al proprietatii sau de folosire a unui titlu.

Obligatiile de transparenta vizeaza sa garanteze respectul obiectivului independentei. Asa se intampla in special in cazul regulii care supune orice cesionare de actiuni aprobarii consi­liului de administratie, in cazul limitrii participrilor strine sau al interdictiei de a recurge la anumite moduri de finantare.

Aceeasi preocupare pentru independenta o exprima, in numele pluralismului, dispozi­tivul antitrust. in cazul presei cotidiene de informare politica si generala, i se interzice unei persoane sau unui grup sa controleze mai mult de 30% din difuzarea nationala a publicatiilor de acest tip.

Chiar respectate, aceste interdictii si limite nu sunt suficiente pentru a garanta in totalitate pluralismul si libertatea de informare. Realizand acest lucru, mai multe state democratice occidentale abandoneaza principiile doctrinei liberale si pun in aplicare, in functie de o serie de mecanisme si la niveluri variate, elementele unui regim - complicat si poate nu intotdeauna justificat - de ajutor al statului acordat presei: tarife reduse, scutiri fiscale, subventii etc.

Statutul agentiilor si mesageriilor

Aceleasi cerinte de transparenta, de independenta si de pluralism sunt reluate - nu intotdeauna intr-o maniera coerenta si riguroasa - in dispozitiile (dreptului francez) referitoare la statutul agentiilor de presa.

Pentru a garanta oricarei publicatii periodice posibilitatea de a fi distribuita in cele mai bune conditii si fara risc de discriminare, dreptul francez impune (intr-un mod foarte original si, probabil, chiar unic) oricarei intreprinderi de grupare si de distribuire a ziarelor forma cooperatista. Posibilitatea acestor societati cooperative, oferita de lege, de a incredinta "anumite operatii materiale" (in realitate, totalitatea lor) unor societati comerciale obisnuite da constructiei un caracter putin cam teoretic!

Statutul radioteleviziunii

Incontestabil, in domeniul audiovizualului apar, in toate tarile, elementele cele mai pregnante ale unui statut specific al intreprinderilor mediatice. Dincolo de constrangerile tehnice si economice, dorinta responsabililor politici de a pastra controlul asupra unuia dintre mijloacele de comunicare a explicat mult timp [i chiar a justificat aceasta specificitate. Este luata in considerare o foarte mare varietate de sisteme si combinari de sisteme intre un regim de monopol al statului, mai mult sau mai putin absolut, si instaurarea unei concurente care, din motive tehnice (caracter limitat al frecventelor hertziene disponibile), nu poate fi inca generalizata la nivelul intreprinderilor comerciale private. in Franta, ca si intr-un anumit numar de tari, istoria si statutul actual al radioteleviziunii furnizeaza multiple exemple de astfel de regimuri.

incepand cu legea din 29 iulie 1982, "comunicarea audiovizuala este libera" in Franta. Principiul libertatii astfel afirmat semnifica abrogarea monopolului (caruia ii fusesera deja aduse cateva derogari) statului asupra radiodifuziunii, deschiderea catre intreprinderile comerciale private si punerea in practica a unui sistem concurential. Aceasta liberalizare a sistemului, intarita de legea din 30 septembrie 1986, nu este totusi absoluta. Activitatile de radioteleviziune raman foarte strans reglementate si controlate. Este vorba de o libertate supravegheata sau pus sub tutela.

Una dintre principalele inovatii ale regimului actual al comunicarii audio-vizuale, in drep­tul francez, incepand din 1982, este crearea - dupa modelul institutiilor americana (FCC) si canadiana (CRTC) in special - a unei autoritati independente insarcinate sa-si asume, in numele statutului, tutelarea activitatilor de comunicare: inalta Autoritate a Comunicarii Audiovizuale (1982), Comisia Nationala a Comunicarii si a Libertatilor (1986), Consiliul Superior al Audiovizualului (1989). Chiar daca n-a fost in totalitate suprimata, puterea de interventie a guvernului in sectorul comunicarii audiovizuale a fost totusi redusa.

in cadrul dispozitiilor legislative si de reglementare, Consiliul Superior al Audiovizualului determina anumite reguli care sunt impuse intreprinderilor de radio si televiziune publice si private. El fixeaza, pe cale contractuala, obligatiile complementare specifice ale intreprin­derilor private de radio si de televiziune carora le acorda autorizatii de exploatare. Controleaza respectarea obligatiilor si sanctioneaza violarea lor (sanctiuni pecuniare, suspendari, redu­cerea sau retragerea autorizatiei). Numeste unii dintre membrii consiliilor de administratie ale societatilor de radio si televiziune din sectorul public, printre care presedintii.

in afara existentei acestei institutii de tutela, organizarea actuala a radioului si a televiziunii in Franta se caracterizeaza prin existenta unui dublu sector: public si privat. Cu exceptia conditiilor de creare si a regimului de proprietate, diferentele intre cele doua sectoare nu par intotdeauna foarte mari, daca ne referim la modul lor de functionare sau la obligatiile privind programele. Cu cateva nuante, aceleasi constrangeri li se impun si intreprinderilor publice, si celor private de televiziune hertziana nationala in materie de alcatuire a programelor: de pluralism al informarii, de difuzare (numar, zile si ore) a filmelor cinematografice; o cota pentru operele cinematografice si audiovizuale de expresie originala franceza sau de origine europeana; conditii (durata, identificare, taieturi) de insertie a mesajelor publicitare sau conditii de sponsorizare

In privinta intreprinderilor private de radio si televiziune, a caror infiintare este supus autorizrii de ctre Consiliului Superior al Audiovizualului, dispozitiile legii din 30 septem­brie 1986 determina diverse obligatii (transparenta, independenta) transpuse din statutul intreprinderilor de presa. Un dispozitiv complex antitrust (putin flexibilizat de legea din 1 februarie 1994) determina cota maxima de capital (49%) pe care o persoana poate sa o detina intr-o societate de radio sau de televiziune si limitele in care un grup poate controla mai multe intreprinderi de presa din acelasi sector ori poate interveni, pe scara nationala sau locala, in mai multe sectoare diferite (radioteleviziune hertziana, nationala sau locala, radioteleviziune prin cablu, presa scrisa). Detaliile si complexitatea dispozitivului ii fac practic imposibila prezentarea. Putem chiar sa ne intrebam daca acestea permit un control veritabil al aplicarii si respectarii tuturor regulilor.

Cu cateva nuante sau diferente de drept sau de fapt, intre sectoarele public si privat, situatia generala a intreprinderilor de radio si de televiziune pare totusi inca larg reglementata si strans controlata. Este vorba de un regim specific, distinct de cel al altor intreprinderi din sectorul mediatic, care in aparenta nu este intotdeauna conform sau coerent in raport cu elementele constitutive ale sistemului liberal de informare.

Totusi, oficial, este vorba de garantarea sau de intarirea libertatii de comunicare, tinand cont de starea tehnicilor din acest domeniu.

Statutul profesional al jurnalistilor

Conditia jurnalistilor reprezinta si ea unul dintre elementele constitutive si caracteristice ale regimului in vigoare. Conceptia liberala clasica face, cum este cazul in numeroase tari, ca jurnalistii sa nu mai fie considerati diferiti de alte categorii profesionale si, in consecinta, sa fie supusi dreptului comun al muncii. Aplicand astfel partial anumite elemente ale teoriei dreptului la informare - cu exceptia cazului cand, cedand unor grupuri de presiune, nu este vorba de acordarea unor privilegii acestei profesii -, dreptul francez al mass-media consacra jurnalistilor cateva dispozitii particulare.

Analiza elementelor proprii unui statut specific al jurnalistilor (determinate, in rest, de dreptul comun al muncii, la elaborarea caruia a contribuit) priveste in special definirea jurnalistului, distinctia intre jurnalistii salariati si jurnalistii colaboratori si, in sfar[it desfacerea contractului de munca.

Definirea jurnalistului

Definirea jurnalistului constituie primul element al statutului sau specific. Dreptul francez nu dovedeste, din acest punct de vedere, toat rigoarea sau claritatea necesara. Impreciziile definitiei legale nu au fost corectate decat partial de jurisprudenta.

Vrand sa asigure liberul acces la profesiunea de jurnalist, dreptul francez leaga apartenenta la aceasta profesiune de constatarea exercitarii acestei activitati profesionale. Articolul L. 761-2 din Codul muncii statueaza ca "jurnalistul profesionist este cel care are ca ocupatie principala, regulata si retribuita exercitarea profesiunii sale intr-una sau mai multe publicatii cotidiene sau periodice, intr-una sau mai multe agentii de presa, unde isi are principala sursa de venituri". Termenii acestei definitii (reluata de cateva legislatii straine) apar destul de nesatisfacatori si de imprecisi.

Nu se precizeaza deloc in ce consta "profesiunea sa". Jurisprudenta a trebuit sa adauge, in special, ca este vorba de o munca de tip intelectual, facand apel la un efort personal creator, in relatie cu actualitatea. Utilizarea acestor criterii nu este intotdeauna foarte simpla si nu poate evita contestarea.

Locul unde isi exercita activitatea jurnalistul este un alt criteriu esential. Dispozitiile Codului muncii nu fac in mod expres referire decat la publicatiile cotidiene sau periodice si

la agentiile de presa. Despre ce tip de publicatie periodica se vorbeste? Nu exista nici o definitie generala a publicatiilor de presa. Cum sa le distingem de ziarele de intreprindere, suporturi promotionale sau publicitare, care si ele angajeaza jurnalisti?

A trebuit sa apara legea din 29 iulie 1982 pentru a fi expres statuat ca "jurnalistii care isi exerseaza profesia intr-una sau mai multe intreprinderi de comunicare audiovizuala au calitatea de jurnalist la fel ca si confratii lor din presa scrisa" (art. 93).

Printre elementele definitiei, se face referire la o "ocupatie principala, regulata si retribuita" in care jurnalistul isi are "principala sursa de venituri". Cine ar putea pretinde ca exercita o oarecare activitate profesionala daca aceste criterii sau conditii nu sunt respectate ori verificate? Ocupatie principala nu inseamna unica sau exclusiva. Ar trebui sau nu sa continuam sa apreciem importanta remuneratiei in raport cu un salariu minim?

Tinand cont de diversitatea functiilor asumate, a locurilor si a conditiilor exercitarii lor, a tehnicilor utilizate, a competentelor necesare, poate ca nu este justificata inglobarea intr-o singura categorie a jurnalistilor profesionisti, titulari ai aceleiasi carti de identitate profe­sionala, lucratori totusi atat de diferiti! Poate ca ar trebui sa definim diverse functii sau categorii profesionale intre care s-ar face astfel distinctie.

Jurnalisti salariati si jurnalisti colaboratori

Luarea in considerare a conditiilor de exercitare a profesiei de jurnalist si in special a naturii legaturilor existente intre jurnalist si intreprinderea in care lucreaza ar trebui sa permita distinctia intre jurnalistii salariati si jurnalistii independenti sau colaboratori (remunerati pe articol). De diferenta de conditie ar trebui sa depinda, daca nu (cum gresit s-a incercat intr-o anumita epoca) recunoasterea calitatii de jurnalist, cel putin beneficierea de anumite protectii si garantii (in materie de remunerare, indemnizatii si desfacerea contractului de munca), in contrapondere cu legatura de subordonare, specifica salariatului.

Tendintele excesive sau abuzive (din cauza anumitor patroni) ce vor sa limiteze numarul celor carora le-a fost recunoscut statutul de salariat au provocat astazi (sub presiunea jurnalistilor) abuzul invers. Acesta consta in a impune faptul ca "orice conventie prin care o intreprindere de presa i[i asigura, prin intermediul remuneratiei, concursul unui jurnalist profesionist [] este presupusa a fi un contract de munca" (art. L. 761-2 din Codul muncii). Proba contrara ramane, fara indoiala, admisibila, insa este dificil de stabilit.

Diferenta clasica dintre jurnalistii salariati si jurnalistii colaboratori, caracteristica a doua moduri diferite de exercitare a profesiunii, si-a pierdut substanta semnificatiei si utilitatii sale. Si nu este sigur ca acest fapt a contribuit la intarirea protectiei sociale a jurnalistilor. Ne-am putea intreba care este incidenta acestei situatii asupra nivelului angajarii (si deci al somajului) in respectiva profesie!

Desfacerea contractului de munca

Elementul cel mai specific astazi pentru statutul jurnalistului se refera la desfacerea contrac­tului de munca (preaviz si despagubire) si, mai precis, la desfacerea contractului cu intro­ducerea in joc a "clauzei de constiinta". Se incearca astfel garantarea independentei si a libertatii jurnalistului.

Prin "clauza de constiinta" se intelege acea posibilitate acordata jurnalistului (salariat) de a lua el insusi initiativa de a desface contractul de munca prin care este legat de patronul sau, avand in totalitate dreptul la indemnizatiile ce ii sunt datorate pe motiv de concediere (fara vina din partea sa), in trei cazuri pe care legea le enumera: cesiunea publicatiei, incetarea aparitiei si schimbarea notabila in caracterul sau in orientarea ziarului.

in nici o alta profesie nu ii este acordat salariatului un drept de demisie cu plata unor indemnizatii, [i aceasta in numele protejarii onoarei si demnitatii jurnalistului, presupus a fi mai direct si mai profund angajat in aceasta activitate decat in oricare alta.

Intr-o perioada in care numarul angajarilor este inferior solicitarilor, sansele de reangajare rapida la o alta publicatie sunt limitate. Prin urmare, la fel de limitata este si posibilitatea de a introduce efectiv in joc un astfel de privilegiu. Riscul asumat va fi, fara nici o indoiala, o proba a hotar^rii jurnalistului si a justificarii revendicarii sale.

Aprecierea temeiului pe baza caruia este invocata clauza de constiinta face obiectul unor aprinse controverse intre patron si jurnalistul demisionar, tinand cont de conditiile si circumstantele definite prin lege si de consecintele pe care le implica (in ceea ce priveste indemnizatiile datorate).

Ce ar trebui sa se inteleaga prin "cesiunea ziarului sau a periodicelor"? Relativ usor de determinat atata timp c^t era vorba, ca in trecut, de intreprinderi individuale sau familiale, aprecierea faptului constitutiv al cesiunii pare astazi mult mai delicata. Care parte a capitalului transferat sau care schimbare a majoritatii trebuie luata in considerare pentru ca, referitor la societatile de editare, sa se poata vorbi de "cesiune"? Schimbarea directorului publicatiei, de exemplu, nu ar fi un criteriu de apreciere mai simplu si mai conform cu intentiile legislatorului si cu motivele de consacrare a unei asemenea situatii?

Care poate fi adevaratul interes al referirii la "incetarea aparitiei"? Ar trebui, fara indoiala, ca jurnalistul sa fie informat despre aceasta cu suficient timp inainte pentru a putea anticipa incetarea contractului de munca sau pentru a putea fi obiectul unei propuneri de reangajare (pe care sa o poata refuza) in cadrul unei publicatii apartinand aceleiasi societati sau aceluiasi grup.

Aprecierea elementelor constitutive ale unei "schimbari notabile in caracterul sau in orientarea ziarului" pare si mai delicata. Jurnalistul demisionar nu are nici o garantie ca argumentele avansate de el vor fi acceptate de patron sau aprobate de jurisdictii. O demisie colectiva a unei parti a redactiei va fi, fara nici o indoiala, o proba mai clara a realitatii schimbarii si a prejudiciului astfel adus onoarei jurnalistilor sau a imposibilitatii lor de a continua, din aceste motive, sa colaboreze la respectivul jurnal. ~n toate cazurile, garantia va aparea negativa pentru ca jurnalistul nu poate decat sa se supuna sau sa-si dea demisia!

Daca este concediat sau daca pune in aplicare clauza de constiinta, jurnalistul poate (in dreptul francez) sa pretinda indemnizatii de concediere. Acestea sunt, in principiu, echivalente cu o luna de salariu pe an de vechime in intreprindere, pana la maximum cincisprezece (luni de salariu pentru cincisprezece ani vechime). O Comisie Arbitrala (reprezentanti ai angaja­torilor si ai jurnalistilor) va stabili aceasta indemnizatie. Comisia este in acelasi timp autorizata sa aprecieze, oricare ar fi vechimea colaborarii jurnalistului in intreprindere, natura si gravitatea greselilor reprosate si incidenta lor (reducere, suprimare) asupra indem­nizatiilor de concediere datorate.

Acordand, cel putin la inceput, anumite privilegii jurnalistilor, pentru a garanta mai bine libertatea lor si, prin ei, libertatea de informare si drepturile publicului in aceasta privinta, statutul profesional al jurnalistilor, in ceea ce ii mai este specific, permite oare intotdeauna punerea in practica un asemenea obiectiv? Numai o definire mai precisa a profesiei de jurnalist, care sa o deosebeasca de profesiile conexe (jurnalisti de intreprindere, comunicatori, "relationisti") si distingerea diverselor categorii de jurnalisti (corespunzand unor activitati, competente si responsabilitati diferite) ar permite o noua formulare si o intarire a acestui statut profesional, element esential al dreptului comunicarii de masa.

Statutul continutului sau regimul de responsabilitate

Oricare ar fi sistemele sau regimurile politice si juridice, preocuparile referitoare la continutul informatiei difuzate inspira si explica, chiar daca nu justifica intotdeauna, ansamblul ele­mentelor constitutive ale dreptului comunicarii de masa. intr-un mod mai direct, continutul

insusi al ziarelor, mesajelor si programelor face obiectul unui control sau al unui statut particular, care tine de regimul de responsabilitate.

in conceptia liberala clasica (la care se aliniaza, global, sistemul francez), principiul libertatii prevaleaza. Legea nu aduce nici o restrictie sau limita decat la ceea ce este considerat un abuz de libertate, pentru ca este susceptibil de a cauza daune unor persoane private sau anumitor interese colective. Referindu-se la aceste reguli si principii, judecatorul isi exercita controlul a posteriori. El sanctioneaza greselile comise, asigura pedepsirea acestora (raspun­dere penala) si condamna la repararea daunelor cauzate (raspundere civila).

Initial, regimul de raspundere (penala) al infractiunilor "de presa" (susceptibile astazi de a fi comise de oricare alt suport mediatic), ca aplicare a articolului 11 din Declaratia Dreptu­rilor Omului si Cetateanului, fusese definit, in dreptul francez, prin legea din 29 iulie 1881. "Legea privind libertatea presei" limiteaza numarul infractiunilor vizate. in numele unei conceptii ciudate si poate contestabile a libertatii presei, ea supune urmarirea judiciara si pedepsirea infractiunilor pe care le defineste unor reguli particulare de procedura (forma­litati, termen de prescriere) ce asigura astfel o anumita impunitate autorilor lor. Nimic surprinzator in faptul ca, de atunci - si in ciuda unor multiple modificari aduse acestui text -, numeroase infractiuni, susceptibile de a fi comise de mijloacele de informare sau de comunicare, au fost definite in alte texte decat aceasta lege din 1881 (de care nu au fost vizate) sau ca victimele incearca sa scape de capcanele procedurii, multumindu-se, pe baza regulilor si principiilor generale de drept comun, sa angajeze o actiune civila de reparatie (fondata pe articolul 1382 din Codul civil), fara a face nici cea mai mica referire la definitia legala a unei infractiuni oarecare. Aceasta practica dauneaza totusi coerentei si unitatii din dreptul comunicarii.

Printre elementele constitutive ale statutului continutului, vom evoca aici, cu titlu de exemplu sau de ilustrare, cateva dintre cele care dau loc litigiilor celor mai frecvente: dreptul la replica, defaimarea si insulta, atingerea adus vie]ii private si dreptului la imagine, violarea secretului anchetei si al instrumentelor judiciare, atingerea adus prezumtiei de nevinovatie, ultraj la adresa bunelor moravuri, punerea in pericol a minorilor, publicitate.

Dreptul la replica

Dispozitiile referitoare la dreptul la replica difera dup cum este vorba de presa scrisa sau de radioteleviziune. Ramane actuala problema transpunerii unui astfel de drept la anumite tehnologii noi, cum ar fi internetul. Aceasta nu este pentru moment prevazuta de texte de lege. Oricat de necesara ar parea, punerea ei in practica este dificila.

in presa scrisa, dreptul la replica este reglementat, in dreptul francez, de articolele 13 si 13-1 ale legii din 29 iulie 1881. El poate fi definit ca fiind posibilitatea acordata fiecarei persoane numite sau desemnate intr-o publicatie periodica scrisa de a-si face cunoscut, in aceeasi publicatie, punctul de vedere asupra punerii ei in cauza. Jurnalul care a publicat acuzatia este obligat sa acorde gratuit persoanei respective un anumit numar de randuri in raport cu acuza careia i se raspunde astfel.

Persoanele favorabile dreptului la replica il considera un element esential al libertatii de exprimare si al echilibrului in informare. Cei care ii sunt ostili vad in el o atingere adusa libertatii de exprimare a jurnalistilor si dreptului de proprietate al ziarelor.

Cand este - inca si mai rar dec^t in presa scrisa - consacrat de texte, dreptul la replica in radio si televiziune nu este folosit decat intr-o maniera mult mai restrictiva. Legea franceza (articolul 6 al Legii din 29 iulie 1982) rezerva dreptul la replica persoanelor acuzate in conditii susceptibile de a fi adus atingere onoarei si reputatiei lor. Exercitarea acestui drept este incadrata in conditii de termen si modalitati mult mai riguroase si mai restrictive. La radio si televiziune, dreptul la replica pare a fi o modalitate de reactie la defaimare dificil de folosit.

Defaimarea si insulta

Defaimarea si insulta se numara printre infractiunile de presa comise cel mai frecvent. Foarte apropiate una de cealalta, in dreptul francez ele trebuie totusi sa fie diferen]iate, din ratiuni tinand de regulile de procedura (obligatia de calificare exacta a infractiunii comise).

Defaimarea este definita de legea franceza ca fiind "invocarea sau imputarea unui fapt ce aduce atingere onoarei sau renumelui persoanei sau corpului caruia ii este imputat faptul" (Legea din 29 iulie 1881, art. 29). Acelasi text defineste insulta ca fiind "orice exprimare jignitoare, termen de desconsiderare sau invectiva care nu contine imputarea nici unui fapt".

Referirea sau absenta referirii la un fapt este cea care diferentiaza defaimarea de insulta. Acest lucru are, de asemenea, incidenta asupra mijloacelor de aparare ale persoanei actionate in instanta pentru defaimare intruc^t ea va fi admisa, cel putin in anumite cazuri si dupa o procedura complicata (termene, modalitati), pentru a proba adevarul faptelor defaimatoare, lucru imposibil in cazul insultei, deoarece, prin definitie, aceasta "nu implica imputarea nici unui fapt".

Textele definesc diferite categorii de defaimare si de insulte, in functie de persoanele care sunt obiectul acestora: cele fata de persoane private, fata de curti si tribunale, fata de detinatorii sau agentii autoritatii publice, cele rasiale sau rasiste.

Viata privata si dreptul la imagine

Dezvaluirea unor fapte privind viata privata si publicarea neautorizata a imaginii unei persoane constituie o alta categorie de comportamente prin care se implica cel mai adesea responsabilitatea mijloacelor de informare.

Si aici trebuie determinata frontiera intre ceea ce, tinand de viata privata a persoanelor, trebuie sa fie protejat impotriva oricarei dezvaluiri indiscrete si ceea ce, avand o anumit incidenta sau semnificatie sociala, trebuie sa poata fi divulgat in numele dreptului publicului la informare. Nu orice cerere sau curiozitate a publicului trebuie neaparat satisfacuta. Invocarea dreptului la informare nu poate servi la acoperirea preocuparilor inainte de toate financiare ale intreprinderilor, dupa cum nici cele de aceeasi natura ale indivizilor nu trebuie camuflate in spatele unei pretinse cautari a protejarii onoarei sau personalitatii lor.

Articolul 9 din Codul civil introduce principiul conform caruia "fiecare are dreptul la respectarea vietii sale private". Astfel este precizat si intarit regimul general al responsabilitatii civile (art. 1382 din Codul civil), susceptibil de a fi invocat, la r^ndul lui, pentru a asigura respectarea dreptului la imagine sau a drepturilor privind propria personalitate.

in caz de atingere grava a intimitatii vietii private, se poate recurge la procedura sumara de urgenta, atacat deoarece introduce un anumit control, bineinteles judiciar, dar totusi prealabil sau preventiv (interdictie, retragere, suspendare) asupra continutului presei.

Articolele 226-1 si urmatoarele din Codul penal definesc diverse categorii de infractiuni legate de "atingerea adusa intimitatii vietii private a unei persoane" prin inregistrarea si difuzarea cuvintelor sau imaginii unei persoane care se afla intr-un spatiu privat.

Secretul anchetei si al instructiei judiciare, atingerea adusa prezumtiei de nevinovatie

Conditiile in care mass-media pot sa ilustreze activitatea politiei si a organelor de justitie fac obiectul unei reglementari complexe ce incearca sa realizeze un anumit echilibru intre, pe de o parte, libertatea de exprimare si informare si, pe de alta parte, buna functionare a institutiilor si drepturile persoanelor in cauza, pentru care acele informatii sunt susceptibile, in acelasi timp, de a aduce beneficii sau prejudicii.

In afara de infractiunile de atingere adusa autoritatii sau independentei justitiei ori de reglementarea relativa la modul in care se poate relata despre procesele aflate pe rol, dispozitiile privind secretul anchetei si al instructiei judiciare, ca si atingerea adusa prezumtiei de nevinovatie merita aici o atentie deosebita.

Principiul, foarte controversat si foarte putin respectat, al secretului anchetei si instructiei judiciare este statuat de articolul 11 din Codul de procedura penala. El constituie o obligatie pentru cei care, prin natura profesiei lor, participa la ancheta sau la proces. Acest lucru nu ii priveste direct pe ziaristi care, la randul lor, pot sa realizeze propriile anchete si sa difuzeze informatii asupra elementelor pe care le-au putut strange sau pe care le-au putut observa. Responsabilitatea lor ar putea fi totusi implicata, cu titlu de complicitate sau de violare a secretului, daca ei exploateaza piese sau documente secrete.

Legea din 4 ianuarie 1993 instituie diverse moduri (dreptul la replica, inserarea unui comunicat) prin care, asigurand principiul libertatii de informare, sa fie ameliorate, daca nu evitate, atingerile aduse altui principiu, la fel de important, si anume acela al prezumtiei de nevinovatie. in termenii articolului 9-1 din Codul civil, este situatie de atingere a prezumtiei de nevinovatie "atunci cand o persoana retinuta de politie, interogata sau care face obiectul unei citatii de comparare in justitie, al unui rechizitoriu al procurorului Republicii sau al unei plangeri cu constituire de parte civila, este, inainte de orice condamnare, prezentata ca vinovata de faptele care fac obiectul anchetei sau al instructiei judiciare".

Ultraj al bunelor moravuri si punerea in pericol a minorilor

in ceea ce priveste infractiunile de ultraj al bunelor moravuri si punerea in pericol a minorilor, articolele 227-23 si 227-24 din noul Cod penal francez considera elemente constitutive ale infractiunii "faptul de a inregistra sau de a transmite, in vederea difuzarii, imaginea unui minor, cand aceasta imagine prezinta un caracter pornografic" si de "a difuza o asemenea imagine, prin orice mijloc", pe de o parte, si "faptul fie de a fabrica, de a transporta, de a difuza prin orice mijloc sau suport un mesaj cu caracter violent, pornografic ori de natura sa aduca grave prejudicii demnitatii umane, fie de a face comert cu un asemenea mesaj".

Publicitatea

Continutul mesajelor publicitare a facut el insusi obiectul unei noi si bogate reglementari, indiferent dac este vorba, in presa scrisa sau la radio si televiziune, de produse (alcool, tutun, medicamente, arme de foc) pentru care publicitatea este interzisa ori strict reglementata sau de recurgerea la anumite procedee ori argumente publicitare (publicitate mincinoasa, publicitate comparativa). Se ridica, in egala masura, intrebarea daca, in numele libertatii si responsabilitatii sale, un organ de informare poate sa refuze sau nu insertia unui mesaj publicitar.

Dreptul de autor si drepturile conexe

Dreptul de autor si drepturile numite "conexe" drepturilor de autor constituie o alta ramura esentiala din dreptul comunicarii. Este vorba de protejarea diverselor creatii si prestatii impotriva folosirii lor de catre altii, fara autorizatie, in detrimentul intereselor autorilor sau al altor titulari de drepturi. Apropiate in principii si continut, aceste doua categorii de drepturi (de autor si conexe) trebuie totusi diferentiate.

Dreptul de autor

in cadrul minim impus de cele doua mari conventii internationale (Berna, 1886, si Geneva, 1952) referitoare la drepturile de autor, legislatiile nationale asigura protectia acestui drept

facand sa prevaleze, in functie de principiile esentiale la care se refera, drepturile individuale si personale ale autorului-creator sau, dimpotriva, in sistemele numite copyright, aspectul patrimonial al creatiei si interesele producatorului sau ale utilizatorilor.

in Franta, dreptul de autor (determinat de Codul Proprietatii Intelectuale - CPI, dupa codificarea, in 1992, a dispozitiilor Legii din 11 martie 1957, modificata si completata de cea din 3 iulie 1985) se aliniaza global la conceptia personalista sau individualista a dreptului de autor, chiar in conditiile in care contextul tehnic si economic si evolutia intrebuintarilor par a fi introdus cateva sistematizari si elemente ale celeilalte teorii.

Pentru a evidentia aici cateva aspecte esentiale, vom mentiona ca studiul dreptului de autor presupune neaparat identificarea operelor si autorilor protejati, apoi analizarea elemen­telor si atributelor de drept moral, pe de o parte, si patrimonial, pe de alta parte.

Pentru ca o opera sa fie protejata prin dreptul de autor, ea trebuie sa fie o creatie in forma originala, expresie a personalitatii autorului. Ideile nu sunt protejate prin dreptul de autor si pot fi liber reluate (sub rezerva, totusi, a unor imprumuturi sistematice si abuzive constituind concurenta neloiala sau actiune parazitara). Diferenta ori distinctia intre ideile, informatiile sau elementele de continut neprotejate prin dreptul de autor si forma sau concretizarea ce beneficiaza de aceasta protectie nu se fac intotdeauna usor.

Protectia dreptului de autor este acordata "tuturor creatiilor spiritului, oricare ar fi genul, forma de expresie, meritul sau destinatia" (CPI, art. L 112-1). Nu se poate face nici o apreciere cu privire la interesul, utilitatea, calitatea, valoarea estetica sau artistica a operei. Un articol de presa, un reportaj radiofonic sau televizat, o fotografie, o ilustratie grafica sunt protejate din momentul in care au fost create intr-o forma originala. Utilizarea lor presupune autorizarea si remunerarea titularului drepturilor.

Sistemele sau regimurile sunt divergente in ceea ce priveste stabilirea autorului. in dreptul francez, este considerat autor cel a carui opera poarta marca personalitatii sale. Existenta sau incheierea unui contract de inchiriere a operei (contract de comanda) ori a serviciului (contract de munca) nu presupune, in principiu, nici o derogare de la intrebuintarea de drept. Se poate totusi, din aceasta cauza, sa aiba loc cesiunea sau transferul (automat sau presupus) al titularitatii drepturilor. Cand, in cadrul contractului de comanda sau de munc, autorul (aparent) a primit ordine si directive precise in privin]a formelor si conditiilor creatiei sale, naturii si continutului operei create, obiect al unor retusuri multiple si succesive, este greu sa se mai vada in aceasta reflectarea personalitatii sale.

Calificarea operei si stabilirea autorilor sau a titularilor drepturilor se complica si mai mult pentru toate operele care nu sunt rezultatul unei creatii autonome si individuale, ci, caz din ce in ce mai frecvent, fac apel la contributii multiple: opere de colaborare, colective sau compozite. Poate fi stabilita o delimitare destul de incerta a drepturilor intre diversele contributii, luate individual, si ansamblul pe care il constituie.

Conceptia sau traditia numita "euro-continentala" sau "romano-germanica" a dreptului de autor, la care se aliniaza dreptul francez, in opozitie cu sistemul anglo-american de copyright, acorda un loc esential dreptului moral de autor. Opera fiind reflectarea perso­nalitatii autorului, prin opera este protejat autorul. ii sunt astfel recunoscute diverse elemente sau atribute ale dreptului moral.

Dreptul de divulgare constituie dreptul - recunoscut in principiu autorului si numai autorului (in timpul vietii, cel putin) - de a decide sa-]i faci publica opera in momentul in care o consideri suficient de slefuita pentru a fi supusa aprecierii publicului. Existenta unui contract de comanda sau de munca, exigentele actualitatii, participarea la o opera multipla (de colaborare sau colectiva) pot totusi, de fapt sau de drept, sa atenueze caracterul absolut al unei astfel de reglementari.

Dreptul numelui sau al paternitatii vizeaza calitatea acordata autorului si numai lui de a semna opera cu numele sau. Pentru el este un drept, si nu o obligatie. Opera poate fi

publicata si sub pseudonim sau ca anonima. Practicile profesionale, in presa in special, nu par intotdeauna sa respecte acest drept, insa faptul se poate datora, intr-o oarecare masura, dificultatii de a identifica autorul sau autorii, in contextul unor contributii si interventii multiple ori succesive.

Opera fiind reflectarea personalitatii creatorului ei, trebuie respectata pentru ca, prin ea, sa nu se aduca atingere persoanei autorului. in numele dreptului sau la respect, autorului i se recunoa[te, in principiu, dreptul de a se opune la orice modificare, transformare sau alterare a operei sale. Realitatea practica este totusi intrucatva diferita, in special in presa si in audiovizual, tin^nd cont de constrangerile de exploatare, de limitele de spatiu si timp si de necesitatile de armonizare a formei si a stilului, cu riscul ca autorul sa nu-si mai recunoasca deloc opera si sa nu se mai considere autorul ei.

Ultimul element sau atribut al dreptului moral de autor priveste dreptul de retragere ori de cainta. Acesta ii permite autorului, cel putin teoretic, sa revina asupra deciziei de a ceda drepturile de exploatare a operei sale, din motive care trebuie sa fie legate in exclusivitate de preocupari de ordin moral.

Cedand drepturile de exploatare a operei, autorul asteapta o remunerare, denumita "drepturi de autor", cu titlu de drept patrimonial. Spre deosebire de dreptul moral (care este perpetuu, inalienabil si imprescriptibil), dreptul patrimonial este limitat in timp: in principiu, pe durata vietii autorului si 70 de ani dupa moartea lui sau dupa data primei publicari, in functie de tipul operei. O data trecut acest rastimp, opera "intra in domeniul public". Ea poate astfel sa fie liber exploatata de toti, fara obligatii de plata.

Daca, in principiu, remunerarea trebuie sa fie proportionala (un anumit procentaj) cu rezultatul exploatarii operei, ea poate fi, de asemenea, fixata forfetar. in cazul intreprinderilor de comunicare (presa, radio, televiziune), se obisnuieste sa se considere ca salariul acopera prima exploatare. Posibilitatea jurnalistului sau a intreprinderii de a exploata separat ori din nou contributia depinde, in cadrul dispozitiilor legale, de unele acorduri contractuale, individuale sau colective, fixand aria de acoperire a drepturilor cedate.

in fata multitudinii formelor de utilizare posibile, au fost constituite, atat in interesul autorilor si titularilor drepturilor, cat si al utilizatorilor, unele societati de autor, denumite "societati de gestionare colectiva", care administreaza drepturile (patrimoniale) ale autorilor, asigura perceperea acestora de la beneficiari si repartizarea lor intre autori sau cei in drept.

Preluand elemente de la anumite legislatii straine, dreptul francez a instituit, pentru anumite forme de utilizare, si un regim denumit "licenta legala", ce presupune, in cazul utilizatorilor, existenta unei autorizatii de exploatare de principiu, sub rezerva platii unei remuneratii al carei nivel este fixat in mod general si uniform, nels^nd loc a[adar nici unei negocieri.

Autorul sau cel caruia i s-au cedat drepturile se vede totusi privat de posibilitatea de a pretinde o oarecare forma de plata pentru utilizarile care corespund uneia dintre exceptiile de la dreptul patrimonial: reprezentari private, analize si scurte citate, revista presei, parodie, pastisa si caricatura.

Drepturi conexe

Conform unei conventii internationale (asa-zisa conventie "de la Roma" - 1961), dreptul francez, ca si alte legislatii, instituie si unele drepturi "conexe" dreptului de autor. Acestea sunt numite astfel pentru ca sunt corelate in mod necesar cu dreptul de autor si preiau foarte mult de la acest drept.

Este vorba despre drepturile recunoscute artistilor-interpreti, producatorilor de inregistrri audio [i video si organismelor de radioteleviziune. Artistii-interpreti isi pun amprenta propriei personalitati asupra prestatiilor lor. Se dovedeste a fi justificata, prin urmare, recunoasterea drepturilor lor conexe. Pentru ceilalti titulari ai drepturilor conexe, se pune problema de a

plati in special investitiile si activitatile de intreprindere. In acest caz, regimul respectivelor drepturi nu pare adoptat in mod prea fericit.

Divers in sursele sale, in elementele, in obiectul si continutul sau, dreptul mass-media pare inca incomplet si imperfect. Nu s-au stabilit o deplina coerenta si o armonie intre diferitele sale capitole si elemente constitutive, nici mcar sau mai ales intre acestea si anumite principii fundamentale (libertatea de exprimare, dreptul la informare) a caror expresie, concretizare sunt sau ar trebui sa fie.

Limitele si insuficientele acestui drept sunt evidente atunci cand, considerand ca infor­marea si comunicarea nu mai au azi frontiere, comparam diferentele dintre diferitele legislatii nationale. Distantele constatate nu pot lasa loc sperantei intr-o armonizare rapida, a carei cauza si, in acelasi timp, consecinta ar fi un drept international al mass-media.

Importanta (politica, economica, sociala, culturala) a acestui sector de activitate, impor­tanta recunoscuta pentru comunicarea de masa, obliga totusi la perseverenta in aceasta cautare, dreptul mass-media fiind conditia si garantia pentru libertatea si respectarea drep­turilor publicului.

Bibliografie

Carti

Auvret Patrick, Les Journalistes: statuts, responsabilites, Paris, Delmas, 1994.

Bilger Philippe, Bernard Prevost, Le Droit de la presse, Paris, PUF, "Que sais-je?", 2469, editia

a II-a, 1990. Biolay Jean-Jacques, Droit de la communication audiovisuelle, Paris, Delmas, 1989. Blin Henri et al., Droit de la presse, Paris, Litec.

Chamoux Jean-Pierre, Droit de la communication, Paris, PUF, "Que sais-je?", 2884, 1994. Colombet Claude, Proprieta litteraire et artistique et droits voisins, Paris, Dalloz, 1993. Debbasch Charles, Droit de l'audiovisuel, Paris, Dalloz, editia a III-a, 1993. Derieux Emmanuel, Droit de la communication, Paris, LGDJ, editia a III-a, 1999. Derieux Emmanuel, Droit de la communication/recueil de textes: legislation, Paris, Victoires

Editions, editia a III-a, 1996. Derieux Emmanuel, Droit de la communication, recueil de textes: jurisprudence, Paris, Victoires

Editions, editia a III-a, 1998. Derieux Emmanuel, P Trudel (coord.), L'interet public: principe de droit de la communication,

Paris, Victoires Editions, 1996. Gavalda Ch. et al., Droit de l'audiovisuel, Paris, Lamy, 1989. Gautier P.-Y., Proprieta litteraire et artistique, Paris, PUF, 1996. Lucas A., Proprieta litteraire et artistique, Paris, Dalloz, 1994. Morange Jean, La Liberte d'expression, Paris, PUF, "Que sais-je?", 2751, 1993. Sirinelli Pierre, Proprieta litteraire et artistique et droits voisins, Paris, Dalloz, 1993.

Reviste

Legipresse, Revue du Droit de la Communication, Paris, Victoires Editions (publicatie lunara).

Dreptul mass-media in alte tari

Azurmendi A., Derecho de la informacion, Pamplona, EUNSA.

Barendt Eric, Broadcasting Law: A Comparative Study, New York, Oxford UP, 1993 (Germania, Statele Unite, Franta, Marea Britanie, Italia).

Barrelet D., Droit suisse des mass-media, Berna, Staemfli, 1998.

Coliver S., Press Law and Practice: A Comparative Study of Press Freedom in European and Other

Democracies, Londra, articolul 19. Escobar De La Serna L., Manual de derecho de la informacion, Madrid, Dykinson. Lahav P. (coord.), Press Law in Modern Democracies, New York, Longman, 1984 (Franta,

Germania, Israel, Japonia, Marea Britanie, Suedia, Statele Unite). Jongen Francois, La Police de l'audiovisuel: analyse comparee de la regulation de la radio et de

la television en Europe, Paris, LGDJ, 1994. Pember Don R., Mass Media Law, Dubuque (IA), W.C. Brown, editia a VI-a, 1993. Robertson G. et al., Media Law, Londra, Sage, 1984. Simon Jean-Paul, L'esprit des regles: reseaux et reglementation auxEtats-Unis, Paris, L'Harmattan,

1991. Trudel P., F. Abran, Droit de la radio et de la television, Montreal, Themis. Trudel P. (coord.), Droit du cyberespace, Montreal, Themis.