MASS MEDIA SI SOCIETATEA - EVOLUTII SI MODELE

Secolul xx a demonstrat ca omul modern nu poate fi perceput in afara spatiului comunicarii. Presa a devenit un element vital pentru societate. Dezvoltarea exploziva a mass-media, inovatiile tehnologice, amploarea fenomenului comunicarii de masa si plasarea profesiei de jurnalist, asociata cu informatia si punerea sa in miscare, in centrul vital al societatii, reliefeaza un pariu castigat pe cel putin 3 planuri:

1. Victoria politica - circulatia informatiei fundamentata de dreptul inalienabil la libera exprimare se afla la temelia vietii democratice.

Victoria tehnica - orice eveniment poate fi prezentat in timp real, aproape oriunde in lume, gratie sistemelor si echipamentelor tehnice performante.

3. Victoria economica - omologata de plasarea mass-media intre activitati dinamice si cu largi perspective de dezvoltare in viitor.

Pentru a identifica sursa puterii presei, am putea porni de la sintagma lui Francis Bacon - "knowledge is power"; puterea de informare a provocat schimbari substantiale la nivelul moravurilor, obiceiurilor si chiar in structura sociala.

Se vorbeste din ce in ce mai insistent despre presa ca despre o alternativa functionala la institutiile statului. Mass-media raspund la nevoile omului modern de a fi informat, dar in acelasi timp dirijeaza emotiile publicului, ceea ce atrage raspunderea pentru deciziile pe care le ia societatea.

Mass-media au meritul incotntestabil de a fi vectorul purtator al informatiei si al fondului de cunostinte propriu al unei comunitati, catre cat mai multi dintre membrii sai. Mass-media au stabilit un adevarat monopol al informatiei, preluand o parte din functiile indeplinite de institutiile statului.

Rolul crescand al media in domenii ca scoala, biserica, duce la o diluare a rolului creditat cu cea mai mare importanta: informarea.

Nu este gresit insa, daca vorbim despre rolul de depozitar al marturiei momentului istoric precis pe care il traverseaza. Jurnalistul este un martor al clipei.

Pornind de la sintagma "presa este a patra putere", remarcam situatia paradoxala in care se afla aceasta: pe de o parte se plaseaza pe palierul puterii, pe de alta parte, rolul esential (de informare) si misiunea sociala acceptata (de a se opune celorlalte trei puteri atunci cand acestea lucreaza impotriva cetateanului), presa devine adversativa.

Potrivit acestei teorii, presa nu mai este decat in mica masura locul de dezbatere si exprimare a opiniei publice. Ea devine un instrument de control si cenzura al gesturilor celorlalte trei puteri, clasandu-se pe o pozitie critica fata de puterea institutionala. La polul opus se afla presa obedienta.

In functie de ipostaza in care actioneaza, pot fi definite trei tipuri de raportare a presei fata de celelalte puteri:

1. A patra putere in stat

A patra stare a societatii

3. Caine de paza al democratiei.

Modelul presei ca a patra putere in stat nu este tocmai actual, avand la baza un model ce a functionat sute de ani - sistemul de reprezentativitate, care impartea societatea in stari (categorii sociale). In acest sistem de reprezentativitate, fiecare stare era reprezentata in Parlament de un anumit numar de membri, conform importantei starii. Definita ca a patra stare, presa poate fi perceputa ca voce publica, sau reprezentant al categoriilor sociale ce nu sunt reprezentate altfel de institutiile statului.

Putem considera punctul de pornire in abordarea problematicii mass-media, dilema lui James Lull - "mass-media reflecta o realitate sociala, sau o creeaza?" - si una si alta.

Conceptul modern al libertatii presei capata substrat mai intai in Marea Britanie, acolo unde lupta pentru eliminarea cenzurii a promovat patru tipuri de argumentatii, ce aveau ca punct de convergenta contestarea dreptului autoritatilor de a limita sau controla activitatea presei:

1. Abordarea teologica - opune cenzurii facultatea divina a ratiunii proprie fiecarui individ.

Milton nu pleda pentru eliminarea totala a cenzurii. El sustinea necesitatea interventiei statului pentru a elimina din presa materialele considerate periculoase.

Drepturile cetatenilor - argument puternic in lupta pentru eliminarea cenzurii. Inca din 1704 se vorbea despre dreptul natural la libertatea presei (Matthew Tindall)

Aceasta teorie respinge nu doar principiul controlului statului asupra presei, ci si justificarile de ordin religios ale cenzurii.

Tindall e cel care extinde principiul dreptului natural la libertatea presei si in sfera politicului, considerand ca cetatenii sunt indreptatiti sa-si exercite drepturile naturale impotriva guvernelor.

La inceputul mileniului III, presa este mai mult ca oricand in vizorul politicienilor. Mass-media reprezinta cel mai bun teren de lupta pentru actorii politici intre care se dau adevarate batalii pentru convingerea maselor.

3. Teoria utilitarismului - plaseaza libertatea presei pe primul loc in lista elementelor ce asigura o buna guvernare in folosul cetatenilor. Teoria utilitarismului a fost dezvoltata de John Steward Mill in eseul Despre libertatea presei (1811). Dupa aproape 200 de ani, John Keane spune "limitele mai stricte impuse producerii si punerii in circulatie a opiniilor prin intermediul legilor inseamna hartuirea societatii civile de catre stat."

Din perspectiva utilitarismului, cenzura impusa de stat nu era altceva decat "o licenta pentru despotism, contrara principiului cresterii bunastarii celor guvernati."

4. Atingerea adevarului prin discutii publice libere intre cetateni - Acest principiu este si astazi una dintre liniile directoare ale demersului jurnalistic, in deplina armonie cu cele enuntate in sec. XIX de J. S. Mill "Chiar daca intreaga omenire cu o singura exceptie ar fi de aceeasi parere si doar o singura persoana ar fi de parere contrara, omenirea n-ar fi mai indreptatita sa reduca la tacere acea unica persoana decat ar fi indreptatita aceasta din urma sa reduca la tacere intreaga omenire."

1. Metode de manipulare prin mass-media

Daca Gutenberg a dat posibilitatea intregii lumi sa aiba acces la informatie, prin inventarea in 1434 a tiparului, Marconi si radioul sau au permis ca aceasta sa fie receptata intr-o arie si mai larga, cu o viteza uimitoare. Televiziunea a dus acest proces la apogeu, telespectatorul fiind martor la scrierea istorie, in direct, prin intermediul camerelor de luat vederi.

In secolul vitezei, cel mai de pret bun era si continua sa ramana informatia. Nu de putine ori s-a afirmat ca informatia inseamna putere. Exemplele care pot confirma aceata afirmatie sunt extrem de numeroase pe parcursul istoriei, insa nu intotdeauna ne face placere sa ne aducem aminte.

De prea multe ori informatia a fost folosita cu buna stiinta in scopuri care contravin eticii morale, in goana unor personaje avide dupa faima, putere si control al maselor. Hitler, Stalin, Mao sau Ceausescu sunt exemplele cele mai graitoare. Ei au ramas in istorie prin cruzimea de care au putut da dovada, dar si prin abilitatea cu care au putut manipula atat de usor milioane de oameni.

Instrumentele care au facut posibile aceste fapte sunt radioul, televiziunea sau ziarele. Metodele utilizate sunt dezinformarea, discreditarea si propaganda. Popoare intregi au fost manipulate si innvrajbite unul contra altuia, secolu ce tocmai a trecut facandu-se remarcat prin doua conflagratii mondiale soldate cu milioane de morti, raniti si invalizi, pogromuri impotriva evreilor sau chiar a propriei populatii, mai ales a adversarilor politici. Este nevoie doar de crearea unei anumite ideologii pe care o masa de oameni sa o imbratiseze si de o scanteie care sa genereze conflictul.

Vladimir Volkoff ne ofera o analiza atenta si minutioasa a vietii politice si sociale din occident sau din fosta Uniune Sovietica pentru a intelege cum au putut anumite evenimente sa aiba loc si circumstantele in care s-au produs. Cartea sa, Tratat de dezinformare, ne arata cat poate fi de periculoasa informatia daca ea cade in mainile cui nu trebuie. Dezinformarea este definita ca "o tehnica ce permite furnizarea de informatii generale eronate unor terti, determinandu-i sa comita acte colective sau sa difuzeze judecati dorite de dezinformatori". (Vladimir Volkoff - Tratat de dezinformare, pagina III)

Nu doar dezinformarea este o arma de temut. Exista si alte tehnici la fel de eficiente, doar modul in care ele sunt aplicate difera, rezultatul fiind acelasi. Discreditarea, mistificarea adevarului, propaganda fac parte din arsenalul modern al manipulatorilor. Toate au la baza un singur lucru: informatia.

Cel mai des, aceste tehnici sunt utilizate in sistemele totalitare, in care populatia devine "masa de manevra". Cel mai vechi document care atesta un tratat de manipulare, citat si de catre Vladimir Volkoff, este cartea generalului chinez Sun -Ti, Arta razboiului,    scrisa cu cel putin patru sute de ani inainte de Cristos. Principiile enuntate de strategul chinez sunt valabile si astazi, doar metodele s-au schimbat si au evoluat. Ele au fost preluate de cei pe care i-am enuntat mai sus, constient sau nu, pentru a-si atinge scopurile marsave.

Presa, cutia de rezonanta

Ca o manipulare sa fie cat mai eficienta, trebuie indeplinite cateva conditii esentiale: numarul persoanelor care recepteaza mesajul sa fie cat mai numeros, timpul intre emiterea si receptarea mesajului sa fie cat mai scurt, canalul de transmitere a mesajului sa fie specializat in transmiterea de informatii publicului larg.

Presa, atat cea scrisa, cat mai ales cea audio-vizuala indeplineste aceste conditii. Ba, chiar mai mult, ea reuseste, involuntar sau nu, sa amplifice caracterul mesajului transmis de manipulator. In acest fel ea actioneaza ca o cutie de rezonanta marind impactul pe care il avea mesajul initial. Un zvon preluat de un canal mediatic poate genera panica, revolta iar consecintele acestui fapt pot deveni dezastruoase. Sa ne aducem aminte un exemplu elocvent care staruieste inca in mintile multor romani, zilele triste ale lui decembrie 1989 cu revolutia transmisa in direct. Cel putin o data pe ora apareau stiri care avertizau populatia ca apa dintr-un oras anume era otravita, ca teroristii incearca sa ocupe sediul televiziunii, aeroporturile, ca trupe sovietice se afla masate la granita de pe Prut si sunt gata sa intervina, ca in toate marile orase se trage intens si exista mii de morti si raniti, ca cei care trag in armata sunt teroristi arabi, etc. Aproape toate s-au dovedit a fi false dar panica ce s-a instaurat in randul populatiei cu greu a putut fi depasita. Este un caz clasic de dezinformare, organizata abil si precis de un aparat reactionar bine pus la punct iar televiziunea nu indeplinea decat rolul unei cutii de rezonanta care prelua toate aceste zvonuri si le amplifica.   

3. Dezinformarea, discreditarea, propaganda

Dezinformarea

O definitie a dezinformarii am enuntat-o in paragraful de mai sus. Ea este asimilata de catre unii dintre noi cu minciuna sau informatia eronata. Dezinformarea este si una si alta dintre aceste doua lucruri. In cadrul acestei tehnici de manipulare este foarte usor de gasit tapi ispasitori care sa fie vinovati de anumite fapte pe care nu le-au intreprins.

Specialitatea principala a defunctului si de trista amintire KGB era dezinformarea. Dar sa ne intoarcem in timp, pana la Revolutia bolsevica din 1917. Principalul conducator care a imbratisat doctrina marxista, Lenin, a fondat in anul 1912 ziarul partidului, numit Pravda (in limba rusa, pravda=adevar). Apoi, in perioada de glorie a comunismului a aparut si Komsomolskaia Pravda, care se adresa tineretului comunist. In aceasta perioada de maxima inflorire a comunismului aceste ziare aveau un enorm tiraj comun de 33 de milioane de exemplare pe fiecare editie. Ziarul Pravda a fost unul dintre principalele instrumente utilizate de Lenin pentru a manipula masele, pe langa discursurile sale agitatoare si defaimatoare. Cea mai grava consecinta a aparitiei acestui ziar a fost rescrierea istoriei dupa bunul plac al conducatorilor care-l controlau. La intervale de doar cateva zile, ideologii si teze opuse erau aparate in paginile acestei publicatii, in functie de cum o cerea nevoia sau interesele partidului si ale conducatorilor. Scopul era mereu acelasi: mentinerea suprematiei prin manipulari grosolane. Acelasi lucru se intampla si in Romania pre-decembrista, unde cenzura facea ca aceleasi articole laudative sau care condamnau "imperialismul occidental" sa apara in paginile tuturor ziarelor, de la Scanteia la Drapelul rosu sau Romania libera.[2]

Sa revenim la KGB, care a luat fiinta din ordinul lui Stalin, numindu-se initial NKVD. Pe langa spionaj, serviciile secrete ruse aveau si rolul de politie politica sau discreditare a valorilor occidentale. Stalin si-a eliminat toti adversarii, atat prin forta cat si prin organizarea unor adevarate gulaguri in Siberia inghetata. Imediat, in mijloacele de informare mass-media apareau la comanda articole sau transmisiuni care ii condamnau pe cei exilati sau omorati pentru ca au trecut de partea adversa si au cedat influentelor occidentale negative.

Sa ne aducem aminte de telejurnalele difuzate de televiziunea nationala romana in care se raportau populatiei productii de cereale monstruoase, cantitati de carbune si minereu extrase de ordinul fabulatiilor. In vest, somajul era sufocant, rata infractionalitatii atingea cote alarmante iar salvarea era comunismul.

Vladimir Volkoff ne ofera cazul generalului Agayants, primul sef al departamentului insarcinat cu dezinformarea din cadrul KGB.[3] El a ramas cunoscut in istorie in urma unor campanii de dezinformare care purtau nume de cod simbolice: Operatiunea von Auen, Svastika, Neptun, Tanzania, Transferul, E.M., etc. In cele ce urmeaza ne vom limita sa descriem operatiunea Neptun, cum a fost organizata si cum a functionat. La finalul celei de-a doua conflagratii mondiale, nazistii au ascuns cantitati impresionante de documente secrete, printre regiunile folosite fiind si Boemia. Din intamplare, un anume Gunther Aschenbach, prizonier de razboi nazist in Franta, a povestit anchetatorilor sai despre mai multe locatii unde se aflau ascunse documente ultrasecrete naziste. Dupa terminarea razboiului, americanii si francezii au recuperat din ascunzatori subterane din Cehoslovacia, nestiute mai de nimeni, impresionante cantitati de documente. Povestea "a transpirat" si mai multi americani au fost luati prizonieri de cehoslovaci. Primii au returnat asa-zisele inscrisuri recuperate, dar numai o parte, impreuna cu scuzele diplomatice de rigoare. In 1959, austriecii au descoperit in apele lacului Toplitz mai multe lazi care contineau lire sterline false, tiparite de germani in al doilea razboi mondial si care urmau sa ajunga in Marea Britanie unde urmau sa provoace haos si inflatie.

Sovieticii s-au decis sa profite de pe urma acestor descoperiri si au pus la cale o strategie. In luna mai a anului 1964, serviciile secrete cehoslovace supervizate de un "consilier tehnic" sovietic au aruncat in Lacul Negru din Boemia patru lazi gudronate in care se aflau liste cu persoanele care au colaborat cu regimul nazist, liste "pierdute" imediat dupa terminarea razboiului. Obiectivele urmarite erau ingreunarea prescrierii crimelor de razboi naziste din anul 1965, sa se reinvie amintirile neplacute ale cehoslovacilor legate de germani (Germania era al doilea dusman major al URSS) si sa perturbe activitatea celorlalte servicii secrete straine pe teritoriul cehoslovac. In 1965 televiziunea de stat trebuia sa filmeze sub apele Lacului Negru un documentar. "Din intamplare", lazile plantate de sovietici erau gasite iar continutul lor urma sa fie adus la cunostinta publicului. Ceea ce s-a si intamplat. Totul a avut un caracter oficial, anchetele de rigoare au fost tinute, s-au folosit resurse si oameni din Ministerul de Interne cehoslovac. Efectele s-au facut simtite imediat si au fost cele scontate de manipulatori. Insa sovieticii nu s-au oprit aici. Au fost lansate zeci de documente, dintre care multe false, pentru a dezinforma populatia care si-au facut efectul din plin. Chiar si in mileniul trei aceasta metoda este utilizata intens pe toate meridianele globului.

Discreditarea

"Discreditati tot ceea ce merge bine in tara adversa" este titlul unui capitol din cartea lui Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. Fie ca este vorba de o natiune, clasa sociala sau chiar religie, metoda manipularii indivizilor prin discreditare este deosebit de eficienta. In primul rand distruge imaginea persoanei vizate prin acest procedeu. In al doilea rand, consecinta imediata a acestui fapt este pierderea de catre subiect a sprijinului sau a increderii de care se bucura pana atunci.

Mai sus am facut un rezumat al operatiunii Neptun, desfasurata la mijlocul deceniului sase al secolului trecut. Sovieticii au incercat apoi sa-l discrediteze pe Kurt von Schuschingg, liderul Partidului Popular Austriac, cancelar al acestei tari. Pe aceeasi filiera cehoslovaca, rusii au fabricat un document nazist prin care cancelarul austriac jura credinta fuhrer-ului, in anul 1938, in timp ce era prizonier in Germania. Initial, KGB-ul a dorit ca acest document sa fie publicat in 1966, an electoral in Austria, iar Schuschingg era principalul candidat al partidului sau. Stratagema nu a avut sorti de izbanda deoarece serviciile secrete cehoslovace au intarziat publicarea documentului pana in 1968.

Nu mai trebuie sa ne aducem aminte de "celebrele" documentare de la televiziunea nationala dinaintea lui ^' 89. URSS-ul era "eliberatorul" iar SUA, dusmanul de moarte al socialismului, o societate depravata, haotica, infestata cu premisele autodistrugerii prin insasi politica pe care o promova.

Discreditarea este des utilizata in campanii electorale. Cel mai elocvent exemplu sunt ultimele alegeri generale din Romania. Speriate ca ar putea ajunge presedinte un nationalist si un extremist, l-am numit aici pe C.V. Tudor, canalele mediatice din tara noastra au declansat o ampla campanie de discreditare a liderului PRM-ist. De fapt, presa independenta a ales dintre doua variante proaste pe cea care putea dauna cel mai putin imaginii noastre in strainatate. Intre un comunist cu vechi state de servicii, cosmetizat dupa revolutie, si un viitor dictator care putea impinge Romania spre un conflict civil sau razboi , presa l-a ales pe primul.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, in ziarele din tarile adverse Axei, Hitler aparea mereu in cele mai grosolane posturi. Era caricaturizat ca un vampir, un nebun, un gandac care trebuia strivit, din doua motive: pentru a-l discredita si implicit politica sa deosebit de periculoasa si pentru a mentine vie dorinta de lupta a populatiei sau a soldatilor.

Exemple pot fi date din istorie si din urma cu mii de ani. Vladimir Volkoff afirma ca daca Biserica Crestina nu ar fi discreditat paganismul, nu l-ar fi invins nici in ziua de astazi.

Discreditarea poate fi cel mai usor exprimata prin dictonul latin "Divide et Impera!". Lenin pare sa o fi inteles cel mai bine. Asmutirea maselor infometate asupra regimului tarist a avut cele mai nefaste consecinte pentru cei din urma, intrega familie conducatoare fiind asasinata. Apoi preluarea puterii a fost doar o chestiune de timp. Ceva mai tarziu, in aceeasi Rusie, Stalin se debarasa de Leon Trotki, fortandu-l sa paraseasca tara si mai apoi asasinandu-l.

Propaganda

Este cea mai raspandita forma de manipulare a populatiei, fiind in acelasi timp unanim acceptata ca atare. De cele mai multe ori, propaganda este confundata cu publicitatea sau reclama. Numai ca, propaganda reprezinta o bombardare persuasiva cu acelasi tip de informatii pentru inocularea unor idei care reprezinta o doctrina elaborata de manipultor pentru controlarea maselor.

In aproape toate tarile democratice ale lumii, propaganda electorala este privita ca un rau necesar. Fiecare formatiune politica sau candidat incearca prin mijloace persuasive sa convinga electoratul sa ii acorde votul. In tarile unde regimurile totalitare inca mai rezista, propaganda nu a incetat nici o clipa. De exemplu in Cuba, unde Fidel Castro inca mai vorbeste de succesul revolutiei, de injustetea embargoului american impus de patruzeci de ani, de viata "minunata" in socialism. Sau in Coreea de Nord unde cultul personalitatii este inca in floare, ample manifestatii cu scop propagandistic au loc in fiecare saptamana, portrete unriase ale lui Kim Ir Sen sau Kim Ir San se afla ancorate pe cele mai mari cladiri ale tuturor oraselor coreene.

Sa luam spre exemplu China. Cel mai graitor model de propaganda este carticica rosie a lui Mao Tse Dung. In timpul luptelor pentru controlul tarii, in timp ce Mao si cei care luptau pentru cauza comunista se aflau in munti, viitorului conducator al celei mai mari tari din lume ca populatie i-a venit ideea cu aceasta carticica rosie. In fapt, in ea se gasea doctrina comunista iar fiecare chinez care lupta pentru Mao era obligat sa o poarte asupra sa si sa citeasca din ea. Dupa ce Mao a devenit conducatorul Chinei, carticica rosie a devenit obligatorie pentru fiecare chinez, de la copiii din scoli pana la cei de varsta a treia.

Sa ne aducem aminte si de tara noastra. Mai mereu vedeam la televizor spectacole grandioase, in care actorii erau miile de muncitori din uzine, se inchinau ode si cantece patriotice conducatorilor si partidului. In fiecare an, zilele de 1 Mai si 23 August erau un prilej in plus de indoctrinare sau mai bine spus de indobitocire a romanului de rand.

Propaganda electorala se organizeaza minutios pentru a avea cele mai mari sanse de reusita. In timpul campaniilor electorale suntem bombardati de zeci de afise lipite pe stalpi, ziduri,    cu chipul candidatului propus sau cu insemnele unui partid. La radio si la televizor se inchiriaza spatiu de antena pentru ca cei care doresc sa castige alegerile sa-si expuna platforma electorala sau parerile. La televiziune de stat, fiecare formatiune politica are un anumit timp de antena, bine delimitat, folosit exclusiv pentru propaganda electorala.

Propaganda de razboi a aparut o data cu prima conflagratie mondiala. "Adversarul era prezentat ca un raufacator, idee complet noua si careia s-ar fi raliat Moise, Sofocle, Socrate, Alexandru, Caesar, Shakespeare, etc In timpul celui de-al doilea razboi mondial era firesc ca francezii si britanicii sa tipareasca aberatii ca germanii spintecau sugari, era la fel de firesc ca germanii antisemiti sa publice nelegiuirile evreului Suss".

4. Aspecte internationale ale liberei circulatii a informatiei

Inca din secolul al XIX-lea libera circulatie a informatiei a devenit o realitate. Este considerata o libertate fundamentala, stipulata in Declaratia Drepturilor Omului si recunoscuta de majoritatea statelor.

Dezvoltarea tehnica a oferit cadru larg al schimbului international de informatii. Crearea internetului si dezvoltarea lui in anii '90 a generat o realitate internationala complexa.

Principiul liberei circulatii a informatiei a fost formulat dupa cel de-al doilea razboi mondial si prevazut in articolul 19 al DECLARATIEI UNIVERSALE A DREPTURILOR OMULUI, adoptata de Natiunile Unite la 10 decembrie 1948: "Orice individ are dreptul la libertaeta de informare si de expresie, care implica dreptul de a nu avea neplaceri din cauza opiniilor sale, precum si dreptul de a cauta, de a primi si de a raspandi, fara a tine cont de frontiere informatii si idei, prin care orice mijloace de expresie".

CONVENTIA EUROPEANA DE APARARE A DREPTURILOR OMULUI SI A LIBERTATILOR FUNDAMENTALE, semnata pe 4 noiembrie 1950 la Roma, sub egida Consiliului Europei si intrata in vigoare in 1953, consemneaza in articolul 10 limitele acestei libertati de expresie: "Orice persoana are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde libertatea opiniei si libertatea de a primi sau de a comunica informatii sau idei, fara ingerinta autoritatilor publice si fara a tine cont de frontiere.Prezentul articol nu impiedica statele sa impuna un regim de autorizari radioului, televiziunii sau cinematografului.

Exercitarea acestor libertati presupunand obligatii si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditionari, restrictii ori sanctiuni prevazute de lege, care, intr-o societate

democratica, constituie masuri necesare pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea criminalitatii, protejarea sanatatii si a moralei, protejarea reputatiei si a drepturilor celuilalt, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii juridice".

La Conferinta Generala de la Nairobi din 1976 a fost dezbatuta ideea necesitatii unei "Noi ordini Mondiale a Informatiei si a Comunicari" (NOMIC). Contestata de unele tari membre ale UNESCO pentru ca ar fi promovat practicarea unei informatii controlate de catre stat (Marea Britanie si SUA chiar s-au retras din organizatie), ideea a fost reformulata in "Noua strategie a UNESCO" din octombrie 1989: "Consiliul Executiv declara vointa sa de a incuraja libera circulatie a informatiei (n.n.), de a promova cea mai larga si echilibrata difuzare a informatiei, fara nici o ingradire a libertatii de expresie, de a dezvolta mijloace capabile sa amplifice capacitatea de comunicare in tarile in curs de dezvoltare pentru a creste participarea lor la procesul de comunicare si, in sfarsit, de a favoriza cunoasterea si intelegerea mutuala a natiunilor, acordand sprijinul sau mijloacelor de informare de masa".

Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala ratificata prin Rezolutia Adunarii Generale a ONU la 21 decembrie 1965 intra in vigoare la ianuarie 1969. In articolul 4, punctul "a" se precizeza ca statele parti se angajeaza: "sa declare delicte pedepsite prin lege orice difuzarea de idei bazate superioritate sau ura rasiala, orice incitare la discriminare rasiala, ca si orice acte de violenta sau provocare la astfel de acte, indreptate impotriva oricarei rase sau a oricarui grup de persoane de o alta culoare sau de o alta origine etnica, precum si orice sprijin acordat unor activitati rasiste, inclusiv finantarea lor".

O alta prevedere relenata a unui instrument international, CONVENTIA PENTRU

SECURITATE SI COOPERARE IN EUROPA, este consemnat in Documentul reuniunii de la Copenhaga a Conferintei pentru dimensiunea umana a C.S.C.E., din 5/29 iunie 199:

(9) Statele participante reafirma ca:

(9.1) - orice persoana are dreptul la libertatea exprimarii, inclusiv dreptul de a comunica.

Acest drept cuprinde libertatea exprimarii opiniilor, precum si de a primi si transmite informatii si idei, fara vreun amestec din partea autoritatilor si fara a tine seama de frontiere. Exercitarea acestui drept nu poate face obiectul unor restrictii, decat in conditiile prevazute de lege si daca acestea sunt compatibile cu normele internationale general admise. In special, nici o limitare nu trebuie adusa accesului si utilizarii mijloacelor de reproducere a documentelor de orice natura sub rezerva, totusi, a respectarii drepturilor privitoare la proprietatea intelectuala, inclusive drepturile de autor."

PRINCIPIILE DE LA JOHANNESBURG PRIVIND SIGURANTA NATIONALA, LIBERTATEA DE EXPRIMARE SI ACCESUL LA INFORMATIE au fost adoptate la 2 octombrie 1995 si reafirma: "Credinta ca libertatea de exprimare si a informatiei sunt vitale pentru existenta unei societati democratice si esentiale pentru progresul si bunastarea acesteia si pentru exercitarea altor drepturi si libertati fundamentale ale omului".

In dorinta de a promova recunoasterea clara a razei de actiune limitate a restrictiilor libertatii de exprimare si a libertatii informatiei ce pot fi aplicate in interesul sigurantei nationale, pentru a descuraja guvernele sa mai foloseasca pretextul sigurantei nationale atunci cand restrang in mod nejustificat exercitarea acestor libertati".

Singurul drept invocat de jurnalisti este dreptul de protejare a surselor de informatii. Comisia Europeana a Drepturilor Omului a declarat ca: "Protejarea surselor de la care jurnalistii preiau informatii este un mijloc esential de asigurare a faptului ca presa isi poate exercita menirea de "caine de paza" intr-o societate democratica. Daca jurnalistii ar fi obligati sa-si dezvaluie sursele, aceasta le-ar face mult mai grea obtinerea de informatii si, in consecinta, ar impiedica informarea publicului asupra chestiunilor ce tin de interesul public. Dreptul la libertate de exprimare implica de aceea faptul ca orice restrictie de acest gen trebuie limitata la circumstante exceptionale, in care sunt tin joc interese publice sau individuale vitale".

Posturilor publice de radio si televiziune trebuie sa li se asigure din partea guvernelor independenta editoriala completa si indeplinirea functiilor publice: de informare a publicului asupra problemelor de interes public, de a juca rolul de "caine de paza public", de a transmite stiri caracterizate de obiectivitate si echilibru si de "a asigura fiecarui individ" drepturile fundamentale din tratatele internationale la care guvernul este parte.

Guvernul trebuie sa asigure pluralismul mass-media si in virtutea acestui drept sa permita televiziunilor si posturilor de radio private sa opereze liber.

In CONVENTIA EUROPEANA ASUPRA TELEVIZIUNILOR TRANSFRONTALIERE

(intrata in vigoare in 1993 si ratificata de Cipru, Italia, Malta, Polonia, San Marino, Elvetia, Marea Britanie si Sfantul Scaun) in articolul 4, partile ce declara ca vor: "asigura libertatea de exprimare si informatie in conformitate cu articolul 10 al Conventiei si vor garanta libertatea de receptare si nu vor restrange retransmisia pe teritoriile lor a serviciilor audiovizuale care respecta termenii Conventiei".

In acelasi context se precizeaza ca statele-membre trebuie sa impiedice posturile sa transmita material pornografic sau care incita la ura rasiala (art. 7), sa permita dreptul la replica (art. 8) si sa rezerve cel putin 50% din timpul de emisie (nu intra in calculul timpului de emisie stirile, transmisiunile sportive si reclamele) pentru programe produse in Europa (art. 10 - Obiective culturale).

Intr-un crescendo preconizat, secolul XX se caracterizeaza printr-o internationalizare a pietelor mass-media.

In conditiile unei evolutii tehnice, acest fenomen va fi de amploare si in secolul XXI. Cu toate aceste aspecte pozitive, nu trebuie uitat ca functioneaza si frane in derularea procesului: regimul drepturilor de autor, specificitatea culturala a diferitelor tari sau zone lingvistice, orientarile profesionale, preferinte pentru preocupari zilnice, importanta religiei si poate impedimentul de care se uita cel mai adesea: gustul publicului tinta si orizontul lui de asteptare - o ecuatie greu de rezolvat in conditiile internationalizarii informatiei.