NOTIUNI SI MODELE - PRESA

NOTIUNI SI MODELE - PRESA

"Stiintele informa]iei si ale comunicarii" (SIC), denumire consacrata in Franta in 1975, sunt departe de a forma o disciplina coerenta si unificata. Pluralul ("stiintele") si dublul deter­minant ("informa]iei si comunicarii") arata imprecizia sectorului in care lucreaza specialisti din domenii foarte diverse (drept, economie, istorie, lingvistica, psihologie, sociologie etc). Diferentele de metoda, sensibilitate si limbaj se adauga la aceasta ambiguitate si descurajeaza a priori orice tentativa de sinteza. SIC se situeaza deci la jonctiunea mai multor influente si nu pot constitui o stiinta de acelasi rang cu matematica sau stiintele fizice: ele apar mai curand ca o interdisciplina in curs de constituire, osciland intre cercetarea teoretica si aplicatia practica, fara a putea, pentru moment, sa se bucure de o recunoastere solida.

Evident, tineretea si fragilitatea acestei interdiscipline nu faciliteaza in nici un fel elaborarea de notiuni si modele teoretice unanim acceptate care sa le permita cercetatorilor sa construiasca metodic un ansamblu de concepte universale, pentru a asigura progresul cunostintelor si a intelege mai bine mecanismele care guverneaza informatia si comunicarea in societatile noastre. Dificultatea este dublata de faptul ca traim intr-o societate in care presa, radioul, televiziunea, cinematograful, telecomunicatiile joaca un rol din ce in ce mai important in viata cotidiana si, in consecinta, ne este foarte greu sa ne distantam in asa masura incat sa putem studia obiectiv modul lor de functionare si influenta pe care o exercita.

De cateva decenii, suntem, fie ca vrem sau nu, actori si martori ai acestei puteri crescande a comunicarii. Or, ce au in comun audierea unei emisiuni de divertisment la radio si compunerea unui poem? Conversatia intre prieteni si discursul unui om politic la TV? Nimic in afara de faptul ca, de fiecare data, este vorba despre un act de comunicare ce contine si o parte de informatie. Daca privim mai adanc in sectorul "stiintelor informa]iei si ale comunicarii", constatam ca este imperios necesar sa ne punem de acord asupra sensului unor termeni pe care ii folosim sau, cel putin, sa propunem o incercare de definire pentru a limita la maximum riscurile de confuzie si deci de neintelegere.

Notiunile si modelele folosite de specialistii din diferitele discipline care concura la dezvoltarea stiintelor comunicarii au in spatele lor o istorie bogata. Dar exista marele risc, daca ne referim doar la o genealogie a acestor notiuni, sa le incadram intr-un proces liniar si coerent, in timp ce ele sunt rodul unor dinamici sociale complexe si variable in functie de epoca. De fapt, ele sunt rezultatul unui proces multiform de utilizari si reutilizari, de deturnari si de rectificari, care evoca mai degraba un amestec decat o sedimentare ordonata. Altfel spus, nu exista o definitie unica a informarii sau a comunicarii care sa aiba forta intrinseca a adevarului, ci doar simple incercari, mai mult sau mai putin reusite, de a aborda mai indeaproape realitatea observata printr-o serie de explicatii si schematizari succesive.

Am facut aceste observatii pentru a sublinia ca definitiile care vor fi propuse aici nu pretind sa acopere toate aspectele fenomenelor, ci servesc doar drept cadru pentru o buna

intelegere a urmatoarelor capitole, in care vor fi uneori reluate. Obiectivul, in acest capitol analitic, este acela de a arata bogatia si diversitatea reflectiilor care au fost facute in domeniul comunicarii si al informarii.

Definitii

Comunicarea

Cuvantul "comunicare" face parte din acele notiuni generoase care poseda o extensie deosebita : comunicarea poate fi umana, animala, vegetala sau mecanica. Dansul albinelor in fata stupului, reactia unui barometru la variatiile atmosferice, tipetele unui nou-nascut in fata mamei sale etc. sunt tot atatea cazuri care au legatura cu un proces de comunicare. Aceasta implica neaparat, dupa cum se vede, o relatie intre doua entitati. La modul general, viata nu exista decat gratie schimburilor care se stabilesc intre elementele constitutive ale corpului si organismelor vii.

Gama larga de semnificatii ale termenului explica de ce il putem utiliza in biologie (comunicarea intre celule), in neurologie (comunicarea creierului cu alte organe), in informa­tica (comunicarea intre om si calculator), dar si in lingvistica (comunicarea prin vorbire), in sociologie (comunicarea intr-o colectivitate sau intr-o societate) si in multe alte discipline.

Etimologic, comunicarea este actiunea de "a face comun, a fi in relatie cu" (din latinescul communicare): se pare ca termenul isi face aparitia pentru prima data in limba franceza in secolul al XIV-lea, av^nd un sens apropiat de "comuniune", "impartasire", "participare". incepand din secolul al XVI-lea si mai ales al XVII-lea, el devine sinonim cu "acces", "trecere": aceasta noua acceptiune este legata de dezvoltarea mijloacelor de transport, a drumurilor, a soselelor si a canalelor (caile de comunicatie). in secolul al XIX-lea, datorita dezvoltarii instrumentelor moderne de comunicare generate de progresele tehnologice (trenul, telegraful etc), acest al doilea sens de "transmitere" pare sa se impuna treptat. Totusi, trebuie sa asteptam a doua jumatate a secolului XX pentru ca acest cuvant sa se aplice intr-adevar mijloacelor de informare de masa cum ar fi industriile presei, ale cinematografului si ale radioteleviziunii.

in acest prim stadiu al analizei, putem deci sa propunem o definitie minima a notiunii. Comunicarea este ceea ce permite stabilirea unei relatii intre persoane, intre obiecte sau intre persoane si obiecte. Ea desemneaza fie actiunea de a comunica, fie rezultatul acestei actiuni. Ceea ce se comunica este fie material (documente, date etc), fie imaterial (idei, sentimente etc). Aceasta transmisie si acest schimb se realizeaza in principal prin semne (vederea) si prin sunete (auzul), necesit^nd prezenta unui emitator, a unui mesaj si a unui receptor.

Comunicarea ca atare se poate exercita la mai multe niveluri sau, cel putin, poate raspunde mai multor tipuri de situatii. Se fac in general trei distinctii: comunicarea verbala/ non-verbala; comunicarea intrapersonala/interpersonala; comunicarea de grup/comunicarea de masa sau mediatizata.

Comunicarea verbala este cea care foloseste vorbirea si scrisul. Cand ne adresam cuiva, folosim cuvinte si fraze susceptibile de a fi intelese de catre interlocutorul nostru. La fel cand scriem o scrisoare sau redactam o disertatie ori un articol.

Comunicarea non-verbala, dupa cum o indica si denumirea, se bazeaza pe gesturi, mimica, ce traduc emotiile si reactiile noastre. Ne petrecem timpul zambind sau facand grimase, aplaudand sau huiduind; strangem mana unui prieten, ridicam doua degete pentru a raspunde la o intrebare etc. Sa precizam de la inceput ca aceasta comunicare non-verbala,

care a fost minutios analizata de catre cercetatorii scolii de la Palo Alto si de discipolii lor, nu va fi tratata in lucrarea de fata. Nu pentru ca ar fi neinteresanta sau anecdotica, ci pentru ca nu introduce vreun instrument sau suport de comunicare, asa cum vom arata ceva mai tarziu.

Comunicarea intrapersonala nu priveste decat o singura persoana : aceea care gandeste pentru ea insasi sau chiar vorbeste cu ea insasi inainte de a vorbi sau de a scrie altcuiva. Acest aspect al fenomenului de comunicare este, evident, dificil de studiat din moment ce el nu este exprimat si ramane latent. Doar un psihanalist l-ar putea aborda.

Comunicarea interpersonala implica in mod obligatoriu minimum doua persoane care realizeaza un schimb de idei: ea se aplica deci la o comunicare intre un numar mic de indivizi pusi in situatii diverse (fata in fata sau in cerc restrans). Cu cat legatura dintre aceste persoane este mai stransa, cu atat comunicarea va fi mai intensa.

Dupa cum se vede, comunicarea intrapersonala si interpersonala se limiteaza la persoane si nu implica, cel putin in acest stadiu, un suport de comunicare adevarat. Studiul lor tine mai mult de psihologie decat de mass-media: este si motivul pentru care ele nu vor fi abordate in acest manual.

Comunicarea de grup este o comunicare interpersonala care se extinde la un numar mai mare de persoane: poate fi vorba despre o sedinta de lucru intre colegii de birou sau de un dialog intre profesor si studentii sai. Aceste doua exemple arata ca gradul de implicare a indivizilor este variabil: unii sunt foarte activi, altii pasivi; unii sunt mai atenti, altii reactioneaza mai rar sau viseaza. Comunicarea de grup este studiata mai ales de psiho-sociologii interesati de relatiile de autoritate sau de obedienta, de sentimentele de prietenie sau de antipatie. Ea priveste indeaproape domeniul mass-media intrucat numeroase lucrari au cautat sa explice modul in care, de exemplu, radioul sau televiziunea pot influenta indivizii reuniti intr-un grup sau intr-o organizatie. in acest caz, este foarte important de stiut cum se sudeaza relatiile intre indivizii reuniti intr-o colectivitate restr^nsa numeric.

Comunicarea mediatizata se situeaza la un alt nivel. Ea este constituita de procesul care permite fie unuia sau mai multor emitatori, fie unui emitator colectiv sa difuzeze mesaje cu ajutorul unui dispozitiv tehnic (text tiparit, ecran, microfon) spre unul sau mai multi receptori. in aceasta acceptie, cuvantul "mediatizata" (in opozitie cu "ne-mediata") inseamna ca ne servim de un instrument de mediere, adica de o unealta tehnologica data.

Cat despre comunicarea asa-zis "de masa", ea este un proces prin care profesionistii comunicrii folosesc un suport tehnic pentru a difuza mesaje, intr-o maniera ampla, rapida si continua, cu scopul de a atinge o audienta larga. Ea prezinta deci un numar de caracteristici suplimentare in raport cu comunicarea de grup. in ceea ce priveste emitatorul, trebuie nu doar sa fie vorba de profesionisti ai comunicarii, dar si ca acestia sa aiba si acces privilegiat la informatie, sa dispuna de mijloace organizationale si economice (un organ de presa, un canal de televiziune etc.) si de "masini" de comunicare (camere video, studiouri, tipografii). in privinta receptorilor, trebuie ca audienta sa fie compusa dintr-un mare numar de receptori anonimi (pot fi cateva sute, cateva mii sau cateva milioane si sa nu se cunoasca intre ei) dispersati geografic (la nivel local, regional, national sau international) iar circulatia mesajelor difuzate sa fie aleatorie. Comunicarea de masa este deci o forma de comunicare mediatizata.

Mass-media

Mass-media (din lat. medium, la plural media, adica mijloace) sunt in general definite ca suporturi tehnice ce servesc la transmiterea mesajelor catre un ansamblu de indivizi separati. intr-o anumita masura, este vorba de masini introduse in procesul de comunicare pentru

a reproduce scrisul (tipografia) sau pentru a prelungi simtul vazului si auzului (televiziunea, radioul, filmul etc). Grosso modo, mass-media pot fi repartizate in trei categorii:

mijloace tiparite (carti, ziare, reviste, afise);

mijloace bazate pe film (fotografia si cinematografia);

mijloace electronice (radio, televiziune, telefon, videocasetofon, videotex*, fax, calculator, CD-ROM etc).

Este clar ca, de cativa ani, mass-media se adreseaza unui public-tinta. Anumite ziare americane, de exemplu, pe langa editia traditionala pe hartie, propun cititorilor si o editie telefonica sau una prin fax. Ele ating, prin urmare, cand o audienta vasta, cand un public destul de restrans.

Notiunea de mass-media sau de mijloace de comunicare de masa pare tot mai putin potrivita pentru a intelege diversitatea suporturilor. De obicei, prin aceasta expresie se inteleg instrumentele tehnice care servesc la transmiterea mesajelor intre o serie de profesio­nisti ai comunicrii si o audienta larga. in aceasta optica, telefonul, calculatorul personal sau faxul, de exemplu, nu pot fi incluse a priori in categoria mass-media pentru ca, pe de o parte, schimbul nu se bazeaza decat pe doua sau pe un numar mic de persoane iar, pe de alta parte, emitatorul nu este neaparat un profesionist al comunicarii. Este insa posibil, ce-i drept, sa te conectezi printr-un calculator la o retea de comunicare cu o audienta mai larga.

Oricum, parerea generala este ca mijloacele de comunicare de masa se constituie in spe­cial din carti, reviste, ziare, afise, cinema, radio si televiziune prin antena, cablu sau satelit. Dar, repetam, aceasta notiune, potrivita pentru anii '60 sau '70, si-a pierdut azi puterea de atractie in fata diversificarii gamei de instrumente de comunicare legate de folosirea electro­nicii si a informaticii.

Din motive de comoditate (pentru ca acest manual sa aiba dimensiuni rezonabile) si datorita unei alegeri metodologice, mass-media vor fi analizate aici ca suporturi de transmitere care fie ca servesc la selectarea si medierea mesajelor de actualitate imediata, fiind legate de o anumita periodicitate, precum ziarul, radioul si televizorul (mesajele difuzate pe aceste suporturi sunt furnizate de catre organisme de informare cum ar fi agentiile de presa, radiourile, televiziunile si agentii de publicitate), fie ca furnizeaza stocuri sau fluxuri de informatie care faciliteaza interactivitatea intre emitator si receptor precum videotexul, calculatorul personal, videocasetofonul, CD-ROM-ul etc. Vor fi deci excluse cartea, afisul, fotografia, discul si cinematograful.

Informatia

Daca in cazul comunicarii este vorba despre un schimb, o relatie si deci un proces (cum?), daca mass-media reprezinta un mijloc si un releu (prin ce?), informatia, in ceea ce o priveste, exprima continutul schimbului (ce?) intre emitator si receptor.

Cuvantul "informatie" este un derivat al lui "a informa", provenit din latinescul informare, care inseamna "a da o forma". Potrivit specialistilor, a aparut in secolul al XIII-lea, utilizarea lui restrangandu-se in acea perioada la domeniul dreptului: el este sinonim cu "ancheta cu depozitia scrisa a martorilor". in ajunul Revolutiei si in paralel cu aparitia primelor cotidiene tiparite, definitia sa se largeste, incluz^nd sensul de "a se informa, a cauta date". in secolul al XIX-lea, sub impulsul revolutiei industriale care afecteaza presa scrisa, "informatie" evoca din ce in ce mai mult termenul "a informa", definit ca demersul de "a face public", de a difuza informatie. in sfarsit, o data cu inventarea radioului si a televiziunii, el va desemna tot mai mult continutul insusi ("ansamblul datelor obtinute de cineva").

videotex = sistem permitand vizionarea pe un ecran de televiziune a textelor apelate prin interme­diul unui cod.

Pana la inceputul secolului nostru, informatia nu putea fi deci inteleasa in afara manifestarilor sale scrise. Bulversarile tehnologice recente modifica aceasta conceptie. Ne dam seama ca informatia este o entitate specifica, autonoma fata de scris, care poate fi pusa in circulatie prin unde hertziene sau prin cablu si ca, odata devenita unitate cuantificabila, ea apartine in egala masura si vocabularului informaticii, al biologiei, al lingvisticii sau al telecomunicatiilor (ca ansamblu de semnale codate).

in consecinta, informatia va fi inteleasa ca un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) care se transforma prin procesul de comunicare. Aceasta comunicare permite fiintei umane sa creeze noi semnificatii, sa interpreteze mesajele si sa transforme ideile si cunostintele prin dialogul cu semenii.

Modele

Fenomenul de comunicare mediatizata a oferit prilejul elaborarii unui numar impresionant de modele, altfel spus, de scheme simplificatoare care incearca sa descrie, sa inteleaga si sa explice circulatia mesajelor si a simbolurilor. Un model este, intr-adevar, o descriere si o reprezentare schematica, sistematica si simplificata a unei parti din real, realizata cu ajutorul semnelor, al formelor geometrice sau grafice si al cuvintelor in vederea intelegerii complexi­tatii fenomenelor observabile. Matematicieni, lingvisti, sociologi etc. emit, de mai bine de o jumatate de secol, teorii ale comunicarii, unele dintre ele exercitand o influenta semnificativa.

Am ales aici patru dintre ele, din motive foarte precise: pe de o parte, acestea traduc perfect, din punct de vedere istoric, progresele succesive realizate in procesul de intelegere a comunicarii mediatizate; pe de alta parte, ele prezinta un grad de generalizare suficient de mare pentru a ilustra multimea si diversitatea explicatiilor propuse de-a lungul ultimilor cincizeci de ani.

Aceste patru teorii ale comunicarii, care pot fi adesea rezumate printr-un model, sunt toate - faptul nu este neaparat surprinzator - de origine anglo-saxona: toata lumea recunoaste ca, in Statele Unite, cercetarea in materie de stiinte ale comunicarii si ale informarii este cea mai densa si cea mai vie, desi Marea Britanie, Germania, chiar tarile nordice sau Franta ar putea fi uneori un termen de comparatie. Este vorba deci despre modelul lui Lasswell (1948), al lui Shannon (tot 1948), al lui Hiebert, Ungurait si Bohn (modelul HUB din 1974) si, in sfarsit, despre modelul interactiv (anii '90). Primele doua sunt reprezentative pentru conceptia liniara, ultimele doua pentru conceptia circulara despre comunicare.

Modelul liniar al comunicarii

Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell (1948)

Lasswell, care a fost inainte de toate specialist in stiintele politice, s-a interesat la inceput de efectele propagandei politice din anii '20-'30 din SUA. El este unul dintre primii cercetatori care s-au aplecat asupra problemei comunicarii de masa, incercand sa descrie actul de comunicare sub forma unui model universal. Schema lui explicativa se inscrie in ceea ce se va numi "modelul liniar al comunicarii", care a dominat mult timp studiile asupra influentei mass-media.

in aceasta conceptie, comunicarea se stabileste intotdeauna in acelasi sens, plecand de la emitator catre receptor (acesta din urma perceput ca un individ esentialmente pasiv): transmiterea mesajelor este unidirectionala.

Dupa Lasswell, procesul de comunicare poate fi redus la cinci intrebari, inspirate de acelea, mai numeroase, pe care Aristotel, apoi Quintilian le foloseau pentru a-i forma pe oratori (cine, ce, unde, cu ce mijloace, de ce, cum, cand?).

CINE ? ► CE ZICE? ►CUM ? CUI ? ► CU CE EFECT ?

(Emi]torul) (Mesajul) (Canalul) (Receptorul) (Efectul)

Analiza Analiza Analiza Analiza Analiza

controlului con]inutului canalelor de publicului efectelor

organiza]iilor comunicare

intrebarea cine? trimite la emitator si la studiul factorilor care motiveaza actul de comunicare. Poate fi vorba despre un singur individ sau despre o intreprindere de presa in ansamblul ei. intrebarea conduce deci la analiza statutului, a profilului si a rolului celor pe care-i numim astazi "comunicatori".

intrebarea ce zice? se raporteaza la mesajul propriu-zis, adica la analiza continutului pe care lingvistii si semioticienii au dezvoltat-o mai ales in anii '60 si '70.

intrebarea cum? se raporteaza la mijlocul de comunicare insusi (presa scrisa, radioul, televiziunea) in calitate de canal de transmisie a mesajului. Ea presupune analiza functionarii si a eventualei lui influente asupra receptarii mesajului.

intrebarea cui? corespunde receptorului mesajelor si duce la examinarea caracteristicilor audientei mass-media in functie de variabile traditionale precum sexul, varsta, categoria socioprofesionala, domiciliul etc.

intrebarea cu ce efect? este cea care a dat nastere la cele mai multe lucrari pentru ca invita la intelegerea influentei exacte a mass-media asupra receptorilor. Dezbaterea intre partizanii "efectelor puternice" si cei ai "efectelor limitate" a alimentat mult timp numeroase controverse si nu s-a incheiat nici pana acum (a se vedea legat de acest subiect capitolul despre "Efectele mass-media").

Schema lui Lasswell prezinta totusi cateva defecte: ea limiteaza comunicarea la un proces de persuasiune care nu tine seama de context, adica de situatiile concrete in care se efectueaza, si omite sa analizeze fenomenul de feed-back sau "retroactiune", altfel spus, adevaratul rol al receptorului, decodajul personal pe care acesta il opereaza si capacitatea sa de raspuns orientat catre emitator.

Modelul liniar al lui Claude Elwood Shannon (1948)

Modelul de transmitere a informatiei elaborat de Shannon, un inginer de la laboratoarele Bell din New York, este inainte de toate un model bazat pe statistica matematica. El nu constituie un mijloc de comunicare in sine, intruc^t la origine nu trebuia sa serveasca dec^t la rezolvarea problemelor tehnice din telecomunicatii (telefonul), probleme legate de transmiterea de mesaje printr-un canal. Dar, prin analogie, el a fost apoi aplicat la comunicarea umana si la comunicarea mediatizata.

Simplitatea si claritatea lui au folosit la definirea comunicarii drept un proces liniar in mai multe etape: o sursa de informare, un mesaj, un emitator, un canal, un receptor si un destinatar, eventual cu un posibil bruiaj (zgomotul). Daca luam ca exemplu telefonul, asa cum l-a studiat Shannon, vom avea deci o persoana care vorbeste (sursa de informare), emit^nd un mesaj, si dispozitivul telefonic (emitatorul) care transforma sunetul vocii in curent electric (semnale) transmis printr-un fir electric (canal) pana la dispozitivul telefonic (receptor) al interlocutorului, el insusi considerat destinatar. Eventualele distorsiuni ale sunetului reprezinta in acest caz zgomotul.

Mesajul Semnal Semnal Mesajul

Sursa informa]iei ► Emi]torul

Canalul

Receptorul ► Destina]ia

emis primit

Sursa de zgomot

Procesul astfel descris nu se aplica decat la transmisia de semnale de la o sursa de informare catre un destinatar si nu priveste continutul si semnificatia mesajului, care poate fi compus din cuvinte scrise sau vorbite, din imagini, muzica etc. Aceasta schema, ca si cea a lui Lasswell, prezinta destinatarul ca o tinta pasiva si ilustreaza conceptia autoritara a actului de comunicare, deoarece nu exista retroactiune (feed-back). Influenta contextului este, si aici, total ignorata.

Acest model, aplicat comunicarii mediatizate, a fost completat in anii '50 de catre alti cercetatori, pentru a se ajunge la ideea ca procesul de feed-back era adesea decisiv, iar comunicarea necesita intr-adevar un emitator, un canal, un mesaj, un receptor, precum si o relatie intre emitator si receptor care produce un anumit tip de efect intr-un context dat. Comunicarea poate fi deci o actiune asupra celuilalt, o interactiune cu celalalt sau o reactie fata de celalalt, pentru a relua definitia lui Denis McQuail si a lui Sven Windahl din lucrarea lor despre modelele de comunicare.

Vom adauga, de asemenea, ideea de codare si de decodare, in anumite modelizari. Codarea desemneaza faptul de a traduce mesajul intr-un limbaj adaptat canalului de transmisie si receptorului, adica transformarea unei idei sau a unei opinii intr-un mesaj constituit din semnale organizate dupa conventiile unuia sau mai multor coduri. Decodarea se refera la noua traducere a mesajului pe care o face receptorul, extragand semnificatiile necesare, adica la intelegerea si interpretarea semnelor codate care compun mesajul.

Modelul circular al comunicarii

Modelul concentric al lui Ray Hiebert, Donald Ungurait si Thomas Bohn (modelul HUB-1974)

in anii '70, s-a raspandit treptat ideea ca procesul de comunicare nu se reduce la o schema liniara simpla, legaturile dintre emitator si receptor fiind mult mai complexe si variate decat se crezuse pana atunci.

S-au propus deci modele de comunicare concentrice, in spirala, in elice, care insista toate pe capacitatea receptorului de a selecta, interpreta si reinterpreta mesajele si pe un du-te-vino neincetat care se stabileste intre emitator si receptor. Comunicarea mediatizata implica in realitate o negociere sau o tranzactie continua intre emitator si receptor, astfel incat ea trebuie sa fie reprezentata prin forma dinamica a unui model circular, si nu liniar.

Modelul HUB ilustreaza dezvoltarea comunicarii de masa si o descrie ca pe un ansamblu de elemente concentrice implicate intr-o miscare de actiuni si de reactii. in acelasi fel cum o piatra aruncata in apa provoaca o serie de unde concentrice, tot astfel un mesaj emis de un comunicator se extinde treptat pana la marginile audientei pentru a reveni progresiv, in unele cazuri, spre centru. Mass-media, in aceasta reprezentare, se situeaza in mijlocul procesului, pentru ca ele constituie canalul cel mai important de transmitere a unui mesaj catre o audienta. Se insista deci pe relatiile intretinute intre fiecare dintre elementele sistemului si pe retroactiunea neintrerupta.

Intr-o prima faza, comunicatorii (redactia unui ziar, o echipa de jurnalisti din domeniul audiovizualului sau membrii unei agentii de publicitate) sunt la inceputul comunicarii. Mesajele lor, care trec mai intai prin diferite stadii de codare (numite aici coduri), sunt constituite din informatii scrise sau audiovizuale. inainte ca acestea sa ajunga la canalul propriu-zis pentru a fi apoi difuzate, ele sunt filtrate de catre controlori (gatekeeper-i), adica de catre profesionisti care decid sa selectioneze un mesaj mai curand decat un altul (poate fi vorba despre un redactor-sef, un producator de cinema, un sef de agentie etc.); mesajele sunt apoi emise de mass-media (ziar, radio, televiziune etc).

intr-o a doua faza, intervin intai cei care regleaza procesul, adica grupuri de presiune sau institutii (cum sunt serviciile unui minister, asociatiile consumatorilor etc.) care exercita o influenta (dificil de evaluat) asupra mass-media si care afecteaza astfel continutul si randa­mentul mesajelor. Apoi, se pun in miscare alte filtre informationale de ordin fizic (oboseala receptorului, de exemplu) sau psihologice (centrele de interes proprii receptorului).

Mesajele ating in sfarsit receptorul (publicul) si provoaca un anumit numar de efecte (inci­tarea la un vot de un anume fel sau cumpararea unui produs mai curand decat a altuia etc).

Modelul HUB nu uita sa integreze in aceasta schema zgomotul (perturbari naturale precum cele de sunet sau de imagine, dar si semantice, cum ar fi utilizarea cuvintelor prea complicate), retroactiunea (raspunsul imediat sau intarziat al receptorului fa] de comu­nicatori sau controlori - de exemplu apelul telefonic la redactie, curierul cititorilor sau opinia exprimata cu ajutorul unui sondaj) si amplificarea (a acorda mai multa importanta unei anumite informatii sau personalitati decat altora). in raport cu vechiul model liniar al comunicarii, modelul circular reprezentat aici sub forma unor elemente concentrice apare mult mai bogat si mai complex. El nu este totusi lipsit de defecte din moment ce contextul in care se insereaza procesul de comunicare nu este deloc luat in consideratie: istoria, cultura, regimul politic, stadiul de dezvoltare economica, chiar traditia jurnalistica a tarii respective par a fi ignorate.

Modelul interactiv al comunicarii (anii '90)

Modelul interactiv nu apartine cuiva anume: el se impune ca atare in anii '90 pentru ca aproape toti cercetatorii, in ciuda unor anumite divergente, recunosc un lucru: comunicarea mediatizata corespunde unei dinamici, unui flux, si nu unei stari.

Studiile recente despre receptarea serialelor televizate sau a asa-numitelor reality-shows (vom reveni la acest subiect in capitolul despre "Efectele mass-media") demonstreaza toate ca exista o interactiune constanta intre text (un articol de ziar, o emisiune de televiziune sau de radio), care este codat intr-un anume fel, si cititor (al unui ziar, ascultator de radio,

telespectator), care il decodeaza dupa o serie de modalitati variind in functie de cultura, de valori si de situatia fiecaruia. Modelul care prevaleaza este deci cel care trece de la linie la cerc, care insista pe circularitatea procesului. Interactiunea dovedeste ca procesul de comu­nicare este mereu unul de construire, de inventare sau de auto-organizare, cum spun anumiti specialisti, care se insereaza intr-un context cultural dat.

Canal

Schema de mai sus nu necesita prea multe comentarii: ea rezuma perfect tot ceea ce s-a spus despre modelul circular al comunicarii. Rolurile emitatorului si receptorului se pot schimba intre ele: emitatorul (sursa) difuzeaza mesajul catre un receptor care, prin retro-actiune, devine la randul sau un emitator (o noua sursa) ce retrimite un mesaj prelucrat la primul emitator, asimilat astfel cu un nou receptor. Si ciclul se reia dupa acelasi proces.

Teritorii si campuri de aplicare

Dupa ce am dat cateva indicatii in scopul de a defini anumite notiuni sau de a intelege anumite modele de baza, sa incercam acum sa delimitam teritoriile comunicarii, adica marile sectoare (mass-media, telecomunicatii si informatica) in care se elaboreaza astazi comunicarea mediatizata, si sa discernem campurile de aplicare, adica domeniile, proprii muncii si divertismentului, unde se face apel la comunicare.

Cele trei teritorii ale comunicarii

Istoria demonstreaz ca dezvoltarea mijloacelor de comunicare de masa este strans legata de cea a tehnicilor: tipografia in secolul al XV-lea, inventarea telegrafului si revolutia transpor­turilor in secolul al XIX-lea, apoi, in secolul XX, cea a radioului, a televiziunii si a calculatorului au largit de fiecare data numarul utilizatorilor si al consumatorilor de mass--media. Deseori se considera ca notiunea moderna de comunicare a aparut in anii '40 o data cu dezvoltarea ciberneticii, termen creat de Norbert Wiener pentru a desemna "stiinta comunicarii si a controlului in organismele vii si in masini". Punerea la punct a calculatoarelor si a "masinilor ganditoare" urma sa deschida calea unor reflectii ambitioase in legatura cu ceea ce se va numi mai apoi "societatea de comunicare". Trei mari teritorii vor reprezenta, incepand cu anii '50, tehnicile de comunicare in societate: cel al mass-media, al telecomu­nicatiilor si al informaticii.

- Mass-media acopera, dupa cum am vazut, un camp important care poate merge de la editare la televiziune, trecand prin telematica; dar, pentru a servi scopului nostru, acest camp va fi aici redus la ziare si reviste, radio si TV. in acest mediu lucreaza ziaristi,

producatori, realizatori, cumparatorii de spatiu publicitar care concep informatia ca pe un eveniment sau un fapt, chiar ca o creatie, adus la cunostinta publicului sub forma de descriere, de povestire sau de marturie: "faptul uman" este sursa lor privilegiata. Ei sunt adevarati mediatori care lucreaza asupra semnificatiei mesajelor dupa metode ce fac apel la o anumita rationalitate, dar si la o anumita intuitie. Cultura lor este mai apropiata de cea a artistilor, a creatorilor, decat cea a inginerilor. Din punct de vedere istoric, acest sector al mass-media este incontestabil cel mai vechi si cel mai stabil.

Telecomunicatiile, care s-au dezvoltat mult mai recent, formeaza un teritoriu care are si el ca obiect transmiterea de mesaje, dar sub forma de date, cel mai adesea codate electric. Cei care lucreaza in telecomunicatii sunt, inainte de toate, ingineri si tehnicieni cu pregatire in domeniul disciplinelor matematice sau fizice, specialisti in electricitate si electronica. Pentru ei, informatia are o cu totul alta semnificatie decat pentru jurnalisti: este vorba, in acest caz, despre o abordare mai cur^nd cantitativa decat calitativa a fenomenului, care pune accent pe semnalele electrice si modul lor de transport. Se estimeaza ca, la ora actuala, acest sector al comunicarii este pe cale sa devina domeniul de varf al tuturor inovatiilor tehnologice si ca este implicat in toate politicile guver­namentale in materie de comunicare datorita asocierii dintre telefon, cablu, satelit si informatica.

in sfarsit, alaturi de progresele fulgeratoare ale electronicii, informatica a determinat o crestere importanta a numarului de calculatoare, dar si dezvoltarea telematicii (banci de date, videotex, cum ar fi minitelul in Franta). Notiunea de informatie este inteleasa si in sens matematic: informaticienii sunt ingineri a caror cultura se inrudeste cu cea a evidentei rationale si a deductiei logice si care se servesc de o unitate de masura probabilistica a informatiei ("bit", adica acea cantitate de informatie ce corespunde rezultatului unei alegeri intre doua posibilitati cu acelasi grad de probabilitate), digitizata¹ si stocata in memorie.

Datorita imbinarii dintre electronica si informatica, asistam azi la constituirea unui vast camp al comunicarii ale carui mize politice, economice si strategice sunt considerabile si care este de cele mai multe ori reprezentat sub forma unui triunghi² avand in varf telecomunicatiile, iar la baza mass-media si informatica. Aceasta sinergie, cum o numesc expertii, intre cele trei sectoare demonstreaza ca logica retelelor si a interconexiunilor joaca in prezent un rol decisiv. Notiunea de informatica, utilizata de catre diversi profesionisti apartinand acestui triunghi al comunicarii, imbraca, dupa cum s-a vazut, acceptii diferite in functie de sectoarele despre care vorbim.

Desigur, noi suportam efectele acestei evolutii tehnologice in viata cotidiana, at^t in activitatile noastre, c^t si in timpul liber. De exemplu, cand cautam o adresa in anuarul electronic cu ajutorul minitelului, cand cumparam un bilet de tren de la un distribuitor automat sau cand vorbim cu cineva la un telefon mobil etc. Vrem sau nu, raportul nostru cu timpul si spatiul este de azi inainte modificat de dezvoltarea comunicarii in socie­tatile noastre. Aceste progrese tehnologice ne induc schimbari in comportament. Pentru a ne putea servi in mod eficient de minitel sau de un calculator, trebuie sa includem in actiu­nile noastre principiile rationalitatii si ale logicii secventiale. Or, asimilarea acestor proceduri de operare nu este intotdeauna usoara: de aici rezulta inegalitati in accesarea si utilizarea noilor instrumente de comunicare, adeseori rezervate unui public care stapaneste aceasta

O data numerica inseamna reprezentarea unui fenomen fizic cu ajutorul unor semnale electrice cu variatie discontinua, codate 0 sau 1.

Acest triunghi a fost propus in special de Philippe Breton si Serge Proulx.

Telefonul

Telex

Videocasetofonul

Sateliti    CentraleX telefonice^

Tehnoredactarea computerizata

Inteligenta

Mass- m edia

Informatica

logica speciala sau care dispune de resurse financiare suficiente pentru a-si cumpara aceste instrumente de comunicare.

Influenta noilor tehnologii se face simtita si la un alt nivel: cel al valorilor vehiculate de o societate data. Cultura franceza a pus mult timp accentul pe o educatie umanista - adica invatarea limbilor moarte (latina, greaca) si cunoasterea literaturii clasice - si pe umanism, adica o reflectie profunda cu privire la complexitatea naturii umane. Or, o data cu dezvoltarea noilor instrumente de comunicare, apare o adevarata "ideologie tehnicista" care ignora din ce in ce mai mult omul si face apologia stiintei, a tehnologiei ca unica sursa de progres social si ca mijloc de rezolvare a crizelor economice. Obiectele de comunicare dau astfel nastere unui imaginar social care patrunde putin cate putin in reprezentarile colective. Oscilam asadar din ce in ce mai mult intre cultura umanista traditionala si ideologia tehnicista recenta resimtind o oarecare dificultate in a gasi echilibrul dintre o reala autonomie a gandirii, pe de o parte, si ponderea constrangerilor tehnice, pe de alta parte. Implicatiile sociale ale comunicarii sunt, in consecinta, departe de a fi neglijate.

Campurile de aplicare ale comunicarii

Dezvoltarea comunicarii n-a influentat doar modul de viata al indivizilor, munca si timpul liber. Ea a atins si alte domenii, ca de exemplu marile institutii, intreprinderile, adminis­tratiile, adic viata politica, economica, culturala, chiar sportiva sau religioasa. Pe scurt,

comunicarea duce la inglobarea tuturor activitatilor strategice ale unei tari, a tuturor retelelor si instrumentelor care fac sa circule cunostintele sau informatiile si functioneaza ca un fel de grila de lectura a practicilor sociale.

Ea a devenit un subiect de preocupare la moda si un imperativ pentru toti factorii de deci­zie care urmaresc favorizarea dialogului, a transparentei, a participarii si rezolvarea proble­melor care apar intr-o societate ce se vrea performanta. Acest mit al comunicarii, ca remediu la toate problemele, are o viata indelungata, de vreme ce numerosi factori de raspundere fac apel la profesionistii comunicarii pentru a-si imbunatati propria imagine sau pe cea a intre­prinderii lor. De acum inainte trebuie sa avem date inainte de a actiona, sa cautam contacte inainte de a lua decizii, adica sa adoptam o strategie de seductie si de punere in valoare.

in consecinta, folosita ca instrument de ameliorare a relatiilor interumane, comunicarea influenteaza viata economica a unei tari. Crearea unei retele multimedia dezvoltate (hard­ware, software, banci de date etc.) duce la instaurarea a ceea ce numim "magistralele infor­matiei", adica retele care, cu ajutorul digitizarii datelor si utilizarii fibrei optice, transporta in teritoriu tot felul de informatii (voce, text, film, grafica, jocuri video). O data realizata, asocierea unor aparate atat de diferite ca telefonul, calculatorul, televizorul, faxul sau consola de jocuri ar trebui sa ii ofere utilizatorului un ansamblu de servicii interactive, imediat accesibile si sa deschida calea unei piete viabile.

A priori campurile de aplicare ale comunicarii sunt deci nenumarate, dar depind, in ultima instanta, de investitiile financiare care sunt sau urmeaz a fi facute. Dezvoltarea fulgeratoare a comunicarii, in anii '80 si '90, genereaza multiple domenii de utilizare pe care le putem grupa sistematic in cateva mari categorii:

Comunicarea politica

Oamenii politici au inteles repede ca, gratie sfaturilor specialistilor in marketing politic, in publicitate sau in sondaje, puteau sa-si imbunatateasca imaginea in ochii opiniei publice. Ei dezvolta astfel o strategie de comunicare bazata mai mult pe forma decat pe fond si incearca prin toate mijloacele sa atraga atentia mass-media. Ca urmare, viata politica insasi se transforma in societatile noastre democratice.

Comunicarea de intreprindere

intr-o lume in care concurenta este necrutatoare, intreprinderile simt nevoia sa isi mareasca segmentul de piata, sa creeze noi produse si sa-si imbunatateasca imaginea de marca in ochii angajatilor si ai clientilor. Ele au creat asadar servicii de comunicare interna si externa, al caror obiectiv este de a conferi mai multa coerenta si vizibilitate strategiei lor de dezvoltare.

Comunicarea publica

Administratiile, marile organisme ale statului si intreprinderile publice aloca sume din ce in ce mai importante ameliorarii structurilor lor de relatii cu publicul si modernizarii politicii lor de comunicare. Ele se lanseaza in actiuni de publicitate si de relatii publice dupa modelul Ministerului Economiei, Ministerului Apararii, Regiei Autonome de Transport in Comun, Societatii Nationale a Cailor Ferate, companiei Francetelecom etc. in unele cazuri, ele cauta sa actioneze nu numai asupra reprezentarilor, dar si asupra comportamentelor noastre: este cazul campaniilor de interes public in jurul unor teme precum sanatatea, siguranta, mediul ambiant (lupta anti-SIDA, impotriva alcoolismului, pentru siguranta la volan etc). Se vorbeste atunci despre comunicare sociala sau comportamentala.

Putem retine, de asemenea, ca o subcategorie a comunicarii publice, comunicarea locala. Aceasta priveste inainte de toate colectivitatile teritoriale (orase, departamente, regiuni),

altfel spus municipalitatile, consiliile generale si consiliile regionale, care au nevoie sa-si promoveze in ochii alegatorilor initiativele, realizarile si proiectele, cautand uneori sa creeze un sentiment de identitate sau de apartenenta mai puternic (mai ales in cazul regiunilor). Pentru a se impune, ele trebuie sa fie cunoscute si recunoscute de marele public.

Alte forme de comunicare au aparut in ultimele decenii. in afara de comunicarea publicitara, astazi solid implantata in societatile noastre de consum, se mai disting, dupa caz, comunicarea educativa (dupa exemplul oferit de "Open University" in Marea Britanie), care incearca sa favorizeze accesul la stiinta si la cunostinte cu ajutorul mass-media, sau comu­nicarea organizatiilor "societatii civile" care acopera un ansamblu destul de eterogen de sectoare, de la organizatiile culturale sau confesionale p^na la sindicate sau biserici, trecand prin asociatiile de caritate si cele umanitare. Acestea din urma, de exemplu, au pus la punct in ultimii ani strategii de comunicare foarte sofisticate pentru a atrage atentia opiniei publice asupra unor situatii dramatice, de foamete, exterminare si razboi, din orice punct al planetei.

Comunicarea mediatizata, in bogatia si diversitatea ei, atinge in prezent toate sau aproape toate domeniile vietii sociale si isi extinde influenta la nivel local, national si international. Dezvoltarea ei este favorizata de progresele tehnologice realizate de cativa ani in materie de telecomunicatii si informatica : se discuta din ce in ce mai mult, in termeni de globalizare si de internationalizare, de sinergii si de retele. Imensitatea capitalurilor puse in joc risca, potrivit unora, sa mareasca decalajul dintre tarile bogate si cele sarace si deci sa amplifice fenomenele de excludere, in timp ce, potrivit altora, posibilitatile fantastice oferite de noile tehnologii de comunicare (NTC) vor genera, dimpotriv, o adevarata revolutie a comporta­mentelor si a utilizarilor, propice transparentei si interactivitatii. Miza este deci de mare importanta pentru anii viitori: vom asista oare la aparitia unui nou paradis artificial sau la inflorirea celei mai bune lumi posibile?

Bibliografie

Carti

Bougnoux Daniel, Sciences de l'information et de la communication (Textes essentiels), Paris,

Larousse, 1993. Bougnoux Daniel, Introduction aux sciences de la communication, Paris, La Decouverte, 1998

(trad. rom. Introducere in [tiin]ele comunicrii, Ia[i, Editura Polirom, 2000). Boure Pierre [i Isabelle Pailliart (coord.), Les theories de la communication, Paris, Cinemaction

nr. 63, martie 1992. Breton Philippe [i Serge Proulx, L'explosion de la communication, Paris, La Decouverte, 1996. Defleur Melvin, Ball-Rokeach Sandra, Theories of Mass Communication, New York, Longman,

editia a V-a, 1989 (trad. rom. Teorii ale comunicrii de mas, Ia[i, Editura Polirom, 1998). Flichy Patrice, Une Histoire de la communication moderne, Paris, La Decouverte, 1991 (trad. rom.

O istorie a comunicrii moderne, Ia[i, Editura Polirom, 1999). Mattelart Armand, La Communication-monde, Paris, La Decouverte, 1992. McQuail Denis, Mass Communication Theory: An Introduction, Londra, Sage, editia a III-a, 1994. McQuail Denis, Windahl Sven, Communication Models for the Study of Mass Communication,

White Plains (N.Y.), Longman, 1993. Miege Bernard, La Societe saisie par la communication?, Presses Universitaires de Grenoble,

vol. 1: 1989; vol. 2: 1997 (trad. rom. Societatea cucerit de comunicare, Ia[i, Editura

Polirom, 2000). Neveu Erik, Une Societe de communication?, Paris, Montchrestien, 1994.

Schiller Dan, Theorizing Communication: A History, New York, Oxford UP, 1996.

Severin Werner-J, Tankard James-W., Communication Theories: Origins, Methods and Uses in

Mass Media, White Plains (N.Y.), Longman, 1992. Willett Gilles (coord.), La Communication modelisee: une introduction aux concepts, aux modeles

et aux theories, Ottawa, ERPI, 1992.

Reviste

Les Cahiers francais, nr. 258, «La Communication», octombrie-decembrie 1992, in nr. 266, «Les medias», mai-iunie 1994, Paris, Documentation francaise.