Reportaj pe litoral

Reportaj pe litoral

Dicționarul limbii romane descrie simplist reportajul: specie publicistica, apeland adesea la modalitați literare de expresie, care informeaza asupra unor situații: evenimente de interes general sau ocazional, realitați geografice, etnografice, economice, etc. culese de obicei la fața locului. Cuvantul provine din francezul reportaje.

Definiția este, insa, imprecisa și cu caracter generalizator. Corect ar trebui precizat ca reportajul este rezultatul investigației directe la fața locului, informeaza asupra unor fapte de actualitate și este specia publicistica avand drept scop informarea in interesul publicului. Michel Voirol considera ca "regula de aur in reportaj este aceea de a-i face pe cititori sa vada, sa auda și sa simta ceea ce jurnalistul insuși a vazut, a auzit, a simțit. Jurnalistul, autor de reportaj transmite informații in legatura cu fapte la care a asistat și pe care le nareaza citand surse pe care le-a contactat".[1]

Pentru a-l exemplifica, am ales un reportaj redactat pe prima pagina a numarului 19 al revistei Sirena     care apare la 28 aprilie, 1916. Acesta constituie un material impresionant despre geamiile Constanței:

"Lumina aprinsa a soarelui care plutește incroptita peste Constanța, se vede de departe strapunsa, ca niște suliți gigantice de tarlele geamiilor raslețe. Insemnarile acestea mistice care puncteaza orizontul ca niște ghimpi enormi te duc cu mintea departe in trecut cand credința aceasta straina amenința lumea creștinismului ca o inpunsatura de sulița. Minaretele de piatra sprintene și rotunde, se inalța subțiri și albe de deasupra geamiilor greoaie și joase. Sus se incing cu ceardacuri inguste și se acopar cu turle țuguiate ca niște chivere. In varfurile lor, deasupra de tot, se incearca parca sa scanteie semiluna din dogoarea arșiței. Seara, dupa ce atmosfera se mai potolește din aprinderea soarelui, turlele geamiilor se desemneaza pe orizont in linii mai inchise ca niște țepi impraștiate și aruncate in care a expirat gloria credincioșilor.

In vremea aceasta cuprinsul racorit se umple de strigatele bocite, venite de prin ceardacurile minaretelor.

Alah ekber, Alah ekber ( Dumnezeu e mare ). Și hogii batrani și tineri imbracați in anterece negre și legați in jurul fesurilor cu saracuri albe se invartesc cu mersul lor oriental in jurul minaretelor. Ținandu-și palmele deschise la urechi, umplu cuprinsul cu rugaciunile lor planse, taraganat, strigand in cele patru parți ale lumii: Alem fena Have alel felah (Lumea mea ticaloasa Numai in deșteptare e mantuirea ta!). Pe constanțenii vechi nu-i mai impresioneaza toate acestea, dar pe strainii veniți de pe aiurea ii oprește in loc solemnitatea acestor rugaciuni.

Intre alte curiozitați de la Constanța e și vizitarea geamiilor principale. Aceste locașuri sfinte sunt deschise in toate zilele și strainii pot sa le vada cu invoirea hogilor. Trebuie sa priveasca insa totul numai din prag caci inlauntru nu se poate intra decat descalțat și creștinii sunt cam greoi și stingheriți de aceasta operațiune.

Cand se intampla ca geamia sa fie goala de credincioți, te impresioneaza mult muțenia mohorata și rece a interiorului, dandu-ți fiorul ca privești la niște coșciuge din pragul unui cavou deschis. Vinerea insa cand e ziua lor de sarbatoare, vezi carduri de musulmani cuvioși și curați cum se indreapta spre geamie. La ușa iși lasa cu toții papucii, taiați anume ca sa se descalțe ușor și raman numai in ciorapi, dupa care intra inapoi in geamie. Inauntru aștern jos batiste scumpe și s`așeaza turcește cu evlavie. Hogii de la altar par niște magi inspirați care cauta sa ghiceasca viitorul in carțile lor deschise ()"[2]

Spre deosebire de relatare și cronica, reportajul conține și elemente pitoești, observații de la fața locului și parerea subiectiva a autorului.

In "Mic dicționar indrumator in terminologia literara" gasim o alta definiție a reportajului: Specie a jurnalisticii, caracterizata prin relatarea de fapte reale, informații de calatorie, fie in coloanele unor cotidiene sau periodice, fie in volum aparte.

Dezvoltandu-se odata cu apariția presei moderne, alaturi de literatura memorialistica, de amintiri, jurnale de calatorie, reportajul literar, mult discutat, se incadreaza in literatura de frontiera, la granița dintre documentar și literatura, iar insușirile sale literare se afla in tendința de epicizare și personalizare a faptelor autentice relatate. Autenticitatea creeaza cadrul. Centrul de greutate se deplaseaza de la fapt la semnificația lui. Prin aceasta reportajul devine literatura.