Scriitura jurnalistica
Istoria
presei a inregistrat in paginile sale mari nume ale literaturii universale
(Balzac, Zola, Sartre, Mauriac, Chateaubriand, etc.) si invers. Se poate
spune ca exista o proximitate evidenta intre scriitor si
jurnalist, care, desi se pot bucura de acelasi dar al talentului, nu
vor intra niciodata in aceeasi categorie profesionala. Chiar
daca si jurnalistul isi poate permite sa aiba "jocuri
de stilou", el nu se confunda cu actul de a scrie, desi este
identificat cu aptitudinea de a scrie, indiferent de spatiul mass-media in
care isi desfasoara activitatea. De
asemenea, un scriitor care face jurnalism ramane doar un autor in ochii
publicului.
Arta
jurnalistului este de a face realitatea sa existe. Stilul, amprenta
personala rezulta din arta de a povesti, de a lega dialogul, de a
insufleti personajele; pentru asta, jurnalistul sta cu ochii
atintiti in "ograda" marii literaturi.Din punct de vedere
jurnalistic, stilul echivaleaza cu talentul de a pune amprenta pe un
moment al istoriei, pe vocile si pe imaginile care alcatuiesc acest moment.
De aceea, se poate spune ca jurnalismul este o arta a
comunicarii. Din punct de vedere literar, stilul este autorul, iar
literatura este arta expresiei individuale.
Deosebirile
intre cele doua modele de scriitura sunt remarcabile: pe de o parte,
textul jurnalistic: a) presupune o scriitura rapida, in care
responsabilitatea este asumata atat la nivel individual, cat si
colectiv, b) este un produs de echipa, care are anumite functii pe
care trebuie sa le indeplineasca; pe de alta parte, textul
literar este: a) rezultatul unei scriituri neconstranse temporal sau stilistic,
b) este o opera strict individuala, in care responsabilitatea
textului ii apartine autorului, iar finalitatea textului este
insasi producerea lui.
Textul
jurnalistic este reusit atunci cand este citit. Acesta este scopul lui
final. De aceea, nu exista text bine / prost scris, ci text care isi
atinge sau nu obiectivele. Criteriile de apreciere ale acestui tip de text sunt
urmatoarele: sa convinga neconditionat prin credibilitate,
sa fie adaptat tipului de canal care il difuzeaza, sa
serveasca intereselor ziarului, sa fie adecvat rubricii din care face
parte, sa fie scris in stilul subiectului, sa fie scris in stilul
genului publicistic respectiv si, nu in ultimul rand, sa
convearga cu scopul materialului (a informa, a explica, a povesti, a
reactiona, a alarma, a sfatui, a emotiona, a distra).
Angoasa
scrisului este un element care face parte integranta din culisele
scriiturii jurnalistice si literare. Aceasta apare in momentul in care se
schimba contextul (un nou context este semnul interesantului). Sub
aparenta angoasei se ascund: dorinta de a fi citit, apreciat,
judecat. Cum se identifica angoasa: incepe cu pretextele de a nu scrie
(zgomotul din strada, vase de spalat, stiloul care nu scrie, etc.).
Poate fi redusa atunci cand este recunoscuta ca atare, iar cauzele ii
sunt identificate (de exemplu, o documentare insuficienta). Pentru
depasirea momentului critic este recomandata o scurta
pauza, dar nu foarte mare. De cele mai multe ori, cel mai greu de
gasit este 'atacul'. Dupa gasirea acestuia, problemele se
rezolva in cele mai multe cazuri. Micile strategii pentru a gasi
inceputul sunt simple, dar eficiente: a citi cu voce tare si a descoperi
greselile, a aplica tehnica mesajului esential, citatul sau anecdota
semnificativa-racordate la realitate, alegerea formulei de inceput pe
teren, scrierea de-a valma a ideilor care vin, urmand ca atacul sa se
contureze ulterior, sintetizarea cuvintelor-cheie intr-un mic plan, etc.
Echivalenta cu tracul actorilor, angoasa este unul din tabu-urile
profesiei. Este normala, daca se iau in calcul termenii de creatie,
inovatie, responsabilitate. Angoasa jurnalistului este diferita de
cea a scriitorului, iar diferenta rezulta din campul de constrangeri
si interese contradictorii. De regula, angoasa jurnalistului
deriva din dependenta jurnalistului de: cititor (trebuie sa
scrie scurt, clar, interesant, viu, etc.), de sursele sale, de directia
redactiei (interese politice, publicitare), de experti, de propria
capacitate de expresie, de lipsa aprecierii din partea sefilor
directi, de constrangerile de timp si spatiu, etc.
