1991: agitatie, sperante, esecuri

1991: agitatie, sperante, esecuri

1. O privire peste umar

Anul 1991 era asteptat cu speranta, dar si cu neliniste, perceptibila si in mediile gazetaresti, mai vechi ori mai noi. Lucrurile erau departe de a se fi asezat. Institutiile cu nume noi functionau dupa tropismele si mentalitatile vechilor structuri: politia emana un damf de militie detectabil de la o posta, administratia locala actiona dupa functiunile si asteptarile fostelor organe de partid, justitia isi cauta inca identitatea care sa-i dea contur si vivacitate, marile intreprinderi de stat intrasera intr-o criza din care nu vor mai izbuti sa iasa vreodata, miscarea sindicala facea primele "exercitii" de retorica social-politica, iar serviciile secrete, in primul rand SRI-ul, continuau sa fie suspectate de jocuri politice murdare. Presa era prizoniera acelorasi cautari tranzitive, atenta atat la configuratiile politice, pe cat de proteice pe atat de efemere, dar si la relieful social si economic, in continua deteriorare si metamorfoza. Totul fusese "miscat", dar staruia impresia ca nu existase un plan al schimbarilor, o logica dupa care fusesera croite noile institutii[1]. In plus, realitatea era captiva intr-un principiu al recesivitatii, incapabila, parca, sa se disloce dintr-un trecut depasit doar la modul aparent, ca vitrina.

Cuvantul "capitalism" era cat se poate de suspect, iar afacerea nu se deosebea, in mentalul colectiv, de afacerismul atat de detestat si de culpabil nu cu prea multa vreme in urma. Terenul era unul friabil, noile acte normative nu reuseau sa sincronizeze realitatile noului stat de drept, timorat inca de o mostenire ingrata, tintele se modificau nepermis de des, iar roadele Revolutiei, in privinta prosperitatii mai ales, intarziau sine die. Cenusiul vremurilor comuniste disparuse, e drept, dar noul colorit era unul spalacit, daca nu sumbru de-a dreptul. Un lucru esential se petrecuse, totusi: spaima nu mai provoca intepeniri, nu hranea comportamente complet lipsite de logica si scop. Mentalul colectiv romanesc era mai relaxat, penduland intre linistea de dupa furtuna si criza noii identitati, pe cale de-a se acutiza. In 1990, se petrecusera atatea lucruri pe care acum le privim cu regret si falsa intelepciune, ca si cand ar fi fost puncte intr-un itinerar maculat al trecerii de la fatalitate la speranta[2].

Mineriadele lui '90 rapisera si acel capital inestimabil de maretie si grandoare, de "demnitate nationala", cucerit in decembrie 1989, gratie teroristilor invaluiti intr-un mister profitabil, jertfelor aparent fara noima si capacitatii unui neam de-a exploda din amestecul de mamaliga si resemnare. Eram deja priviti cu mefienta de-o Europa care se simtea pacalita din cauza unor patetisme carora ii cazuse prada. Prima revolutie televizata din istorie ne-a adus, uluitor de repede si poate la fel de nemeritat, atat admiratia cat si dispretul altora. Frustrarile ce s-au cuibarit in "matricea stilistica" romaneasca au nascut pe banda rulanta scenarii, diversiuni, comploturi sadice uneltite de vrajmasii traditionali ai romanismului, atentate aproape stravezii la unitatea si integritatea noastra nationala, dar si resentimente si frustrari. Presa s-a aflat, continuu, in aria fierbinte a acestora. N-a ezitat, intr-un fel sau altul, sa le consemneze, ba chiar sa le supuna unei analize, e drept, subminata nefericit de patima, de partizanat. Acesta este motivul pentru care nimeni nu va reusi vreodata sa faca opisul intoxicatiilor, mistificarilor si dezinformarilor care si-au gasit locul, cotidian, in paginile publicatiilor romanesti, in primul rand a acelora ce erau difuzate de la Bucuresti. Presa locala, la randu-i, nu s-a putut feri sau poate nici nu a incercat sa o faca, cultivand cu destul avant noile propagande ale "fragilei si originalei noastre democratii", ideologii incropite in lupte politice fata de care nu a vrut si nu a stiut sa ia distanta cuvenita, cumetriile "de baricada" alimentate de interese circumstantiale sau, dimpotriva, de certuri furibunde, ba chiar fanatice. "Omul nou" traia fara s-o stim, actiona, gandea si reactiona dupa stimulii pe care ii primea in lipsa oricarei discretii. Gazeta lui de perete erau chiar ziarele aflate la indemana, infantile inca, incapabile sa discearna intre profesiune si atitudine. Paradoxal, desi partidul comunist fusese scos in afara legii, comunismul isi traia crepusculul la purtator, fiecare ins, indiferent de noile inregimentari, cultivandu-i spiritul atavic[3]. Cel mai feroce regim de dictatura, din anii '80, nu avea cum sa moara langa un zid de cazarma, la Targoviste. Ar fi fost simplist reflexul salvator, dar utopic al principiului ce decurge din Deus ex machina. Nimeni nu avea timp, atunci, de astfel de cogitatii "intelepte". Cu atat mai putin ziaristii. Anul 1990 nu-i vlaguise.

Noul regim politic, legitimat prin alegerile din 20 mai, a ales o strategie mult indulcita, refuzand socul unei tranzitii de model polonez. Nu au fost inchise fabricile hranite artificial de la bugetul de stat si au fost inghetate preturile, pana spre finalul lui 1990, tocmai pentru a exista o liniste sociala, pe fundalul agresiv al luptelor politice. Somajul nu a erupt, statul pastrandu-si un rol decisiv in mediul economic. Tranzitia incepuse, dar reformele seriose intarziau sa angajeze provocarile liberei concurente, ale mediului de afaceri eliberat din chingile paternalismului etatist. Un inceput de capitalizare era, totusi, detectabil, dar fenomenul endemic este ilustrat de micul trafic, prin Vama Bors, facut cu marfuri de stricta utilitate - de la textile la masini de gatit - trecute peste granita intr-un regim de contrabanda "cu amanuntul" si apoi etalate prin pietele din estul Ungariei. De asemenea, se incropisera adevarate linii comerciale, sub deghizamente turistice usor de demontat, cu trenul, cu autoturismul sau cu autocarele, spre bazarul din Istanbul. Capitalismul romanesc isi traia, cu fervori patetizate de libertatea "cu maruntis" din portofelul micului intreprinzator, faza negustoriei de portbagaj.