Patrimoniu de arhitectura vernaculara din Romania

Patrimoniu de arhitectura vernaculara din Romania

Profesor la Scoala de Arhitectura din Bucuresti, unul dintre cei mai sensibili cunoscatori ai valorilor arhitecturii vernaculare din Romania, arhitectul George Matei Cantacuzino aprecia:

Am spus candva ca taranul roman este cel mai bun arhitect. El a dat toate indicatiile de felul cum trebuie armonizata o locuinta romaneasca cu mediul geografic climatic si social, sensibilitatea lui a dat tema formelor.

Arhitectura taraneasca ramane ca un mare invatamant, caci ea a unificat aspectul tarii, ea a creat atmosfera plasticii romanesti si a fost o expresie unitara a acestui neam, ca si limba romaneasca.

Satul e cea mai frumoasa podoaba a pamantului romanesc. In el se gasesc toate premisele civilizatiei noastre. Prin felul lui de a se pierde in verdeata, cu aspectu-i de gradina, satul romanesc afirma acea intelegere a naturii si acea notiune sensibila a vietii care se resfrange in toate artele noastre populare

Ceea ce caracterizeaza peisajul romanesc e lipsa lui de ostentativitate. Omul se afirma discret prin belsugul naturii, cu o oaresicare cuvioasa umilinta.[3]

Taranul roman reuseste proportiile casei sale cu aceeasi siguranta cu care albina reuseste in executarea alveolelor sale.Artele populare, a caror formatie se pierde in adancul preistoriei, gandite, visate si executate de un numar incomensurabil de generatii, fac parte integranta din chiar insusirile rasei.

Casa taraneasca variaza numai pentru a se potrivi cu clima sau cu materialele regiunii. De aceea, casele de la munte sunt intotdeauna cladite mai cu grija, avand lemn si piatra la indemana, pe cand cele de la ses sunt facute din lut. Casa isi modifica aspectul numai in atingere cu mahalalele, luand o infatisare saracacioasa si stangace, ca un taran imbracat in haine "nemtesti".

In ce consta farmecul unui sat romanesc ?

In primul rand, el este expresia unei vesnice tinereti. Prin faptul ca este executat din materiale care nu-i asigura o durata seculara, satul este intr-o perpetua primenire. Gospodinele, in fiecare primavara, isi albesc casele, dind cu albastru in jurul ferestrelor si. Cateodata, cu un ros caramiziu, pe stalpii prispei. Dupa cateva luni de la cladirea casei, sindrilele acoperisurilor usoare iau o culoare argintie, care variaza cu cerul zilelor de vara, ca si salciile si plopii.

Casa taranului este cladita parca in functie de lumina, si albul varului nu oboseste ochiul, pentru simplul motiv ca streasina prispei sau a cerdacului arunca mereu o umbra odihnitoare asupra zidurilor varuite. Adanca poezie ce emana dintr-un sat romanesc provine din faptul ca aici comorile nu sunt decat sufletesti. Traditia se exprima printr-o vesnica renastere si o vesnica izbandaca si natura.[4]

Constituindu-se ca semn al prezentei omenesti in natura, ca expresie a universului interior al omului, arhitectura caracterizeaza individualitatea comunitatii ilustrandu-i simultan comanda sociala, posibilitatile materiale si tehnice si, nu in ultimul rand, gradul de sensibilitate artistica.

De aceea, monumentele de arhitectura vernaculara selectionate de specialisti, dupa criterii riguros stiintifice, ca fiind reprezentative pentru o zona etnografica sau pentru o perioada istorica si care au fost transferate in muzeele in aer liber, constituie puncte de referinta cu deosebita valoare de document. Valenta documentara a acestora rezida atat in calitatile lor intrinseci, cat si in faptul ca, devenind exponate, sunt expuse unui regim de conservare-restaurare care le protejeaza de eventuale modificari sau deteriorari pe care le-ar fi putut suferi in teren, fie din cauza conditiilor naturale, fie din neglijarea cladirilor vechi, in favoarea celor noi.

Muzeele etnografice in aer liber din Romania, sinteze ale patrimoniului de arhitectura vernaculara rurala din diferite zone ( Sectia in aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei din Cluj-Napoca, Muzeul Maramuresean din Sighetu-Marmatiei ) sau de pe intreg teritoriul tarii ( Muzeul National al Satului "Dimitre Gusti" din Bucuresti), ca si cele cu profil thematic (Muzeul Pomiculturii si Viticulturii din Golesti, Complexul Muzeal "ASTRA" din Sibiu), constituie, prin numeroasele lor monumente, o serioasa sursa documentara.

Elemente de amplasare

Satul romanesc traditional, prin toate componentele sale: asezare, materiale, forme, proportii, cromatica, este un exemplu de unitate, de armonie, intre natura vie a peisajului si natura artificiala a elementelor construite.

Casele, gospodariile, asezate la o oarecare distanta fata de ulita, constituie puncte de interferenta a spatiilor naturale cu cele faurite de om, ca elemente care au implicat interventia creatoare a taranului asupra naturii. De aceea, peisajul de sat romanesc rezulta ca o armonie a formelor si culorilor naturii, in succesiunea lor fireasca, cu materialele naturale, ce au luat, prin interventia creatoare a omului, forma caselor, gospodariilor si asezarilor rurale.

Alternarea spatiilor ce au vegetatie abundenta, cu pauzele albe ale peretilor varuiti, mereu marcati de umbra odihnitoare a stresinilor de la prispe, imprima un aspect pitoresc satelor. Acesta este insa determinat deopotriva de structura planimetrica a gospodariilor si de structura vegetatiei, de faptul ca, avand nevoie de apa, ele s-au desfasurat deseori pe pantele vailor, integrandu-se varietatii de forme a peisajului.

Locuinta rurala, principalul program al arhitecturii vernaculare din Romania, a exprimat intotdeauna legatura de esenta a taranului cu natura. Pamantul ofera materialele din care omul construieste casa, gospodaria; muntii, apele, padurile, determina asezarea satelor, iar drumul soarelui impune orientarea si gruparea incaperilor locuintei.

Primul proprietar al unei case era mesterul sau ajutorul mesterului care o inalta. Aceasta participare directa, afectiva si efectiva    la durarea propriei case, ii imprima o armonie prezenta atat in aspectul exterior, cat si in organizarea interiorului. Si, desi fiecare casa taraneasca poarta pecetea sensibilitatii, a personalitatii creatorului ei, a conditiilor naturale si social - economice in care a fost realizata, arhitectura vernaculara rurala din Romania este definita, intre alte elemente, printr-o constanta unitate in spatiu si in timp.

Mentionam cateva aspecte de ordin general, desigur cu unele exceptii determinate de conditii social-economice locale. In primul rand se remarca pozitia izolata pe care o are, de obicei, casa - fata de celelalte constructii - anexe din gospodarie. Apoi, casa este constant asezata spre est, sud, sud - est, "cu ferestrele spre soare", cum relateaza majoritatea satenilor, amplasata retras fata de ulita. De asemenea, se constata dispunerea lineara    in plan a incaperilor majore de-a lungul unui ax paralel cu directia de orientare a constructiei.

Elemente de tipologie planimetrica

Diferitele tipuri de plan se regasesc in aceleasi epoci in zone diferite, constituindu-se ca elemente constante de unitate a arhitecturii, iar evolutia lor poate fi urmarita cronologic, analizand rezultatele cercetarilor facute de specialisti in teren si concretizand observatiile prin monumentele-document din expozitia permanenta a Muzeului National al Satului "Dimitrie Gusti". Astfel, tipul de plan monocelular, care concentreaza intr-o singura incapere, activitatiile cotidiene si cele de sarbatoare ale familiei, este ilustrat prin trei monumente din epoci si zone diferite: Zapodeni, Vaslui, secolul XVII, Rapciuni, Neamt, secolul XIX; Serel, Hunedoara, secolul XIX.

Casele cu tinda si camera din Dumitra, Alba, secolul XIX; Salciua, Alba, 1815; Maldaresti, valcea, 1812; Naruja, Vrancea, secolul XIX; Mastacan, Neamt, secolul XIX, ca si cele cu tinda, camera si camara din Moiseni, Oas, 1780; Surdesti, Maramures, secolul XVIII; Straja Suceava, secolul XVIII, demonstreaza larga raspandire a acestor tipuri de plan.

Etape succesive in evolutia planimetrica a casei traditionale taranesti au fost determinate de aparitia casei cu tinda si doua camere, una destinata vietii de zi cu zi, cealalta primind functiunea de reprezentare ("camera curata", "casa de paradie" etc.), ca si a casei cu tinda, doua camere si una sau doua camari, folosite pentru depozitarea alimentelor si a diferitelor ustensile din inventarul casnic traditional. Monumentele din Traisteni, Prahova, secolul XIX; Chiojdu Mic, Buzau, secolul XVIII; Stanesti, Arges, secolul XIX; Nereju, Vrancea, secolul XIX; Dumbraveni, Suceava, secolul XIX; Sarbova, Timia, 1821; Cherelus, Arad, XVIII; Tilisca, Sibiu, 1874; (case cu tinda si doua camere) ca si cele din Campanii de Sus, secolul XIX; Sant, Bistrita-Nasaud, 1896; Rusetu, Buzau, secolul XX; Curteni, Vaslui, 1844; Fundu-Moldovei, Suceava, secolul XIX; Ostrov, Constanta, secolul XIX (case cu tinda, doua camere si 1 - 2 campri), ilustreaza continuitatea in spatiu si in timp a acestor tipuri de plan.

Unitatea de realizare in plan a locuintelor se regaseste si in unitatea de structurare a organizarii interiorului, in forme specifice fiecarui tip de plan. Elementul major de arhitectura in interiorul casei taranesti, indiferent carui tip de plan se incadreaza, este sistemul de incalzire, care polarizeaza o mare parte a activitatilor casnice: aici se prepara hrana, uneoi se coace painea, alteori este prevazut cu spatiu pentru dormit, fumul care ajunge in pod asigura afumarea alimentelor puse acolo in acest scop, intotdeauna realizeaza incalzirea uneia sau chiar a doua incaperi, prin sistemul de "soba oarba". Pozitia sistemului de incalzire in planul casei este aleasa central, astfel incat caldura radiata sa fie folosita la maxim.

Amplasarea "blocului termic"[6] determina, in mare masura, organizarea interiorului si dispunerea mobilierului in functie de centrele de greutate: coltul cu vatra, coltul cu patul, coltul cu masa. In coordonatele acestei retele de structurare, se manifesta o larga paleta de forme, proportii si cromatica a obiectelor. Este spatiul in care sensibilitatea si talentul fauritorilor si locuitorilor casei se manifesta plenar, conferind valoare de unicat fiecarei piese. Intimitatea si caldura spatiului interior, trasaturi de unitate, definitorii pentru ambientul caselor taranesti din toata tara, se realizeaza printr-un bogat si variat inventar de textile, mobilier, ceramica, pictura pe lemn si sticla, piese de port, obiecte de uz casnic, ca si prin inaltimea redusa a camerelor si prin tavanele cu grinzi aparente.

Elemente de plastica arhitecturala si tipologie volumetrica

Volumetria arhitecturii vernaculare rurale din Romania este determinata de cele trei mari registre plastice si volumetrice, realizate din materiale si in tehnici diferite: soclul, peretii si acoperisul.

Folosirea materialelor naturale - piatra, lemn, paie, lut - ca materiale de constructie pe intreg teritoriul tarii, evident in functie de conditiile geografice locale, modul lor de imbinare si compunere, alaturi de formele geometrice pure ale volumelor peretilor si acoperisurilor, de subtilul dozaj al umbrei si luminii, de cromatica armonioasa, sunt toate, elemente definitorii ale plasticii arhitecturale.

Dezvoltarea casei taranesti pe o axa paralela cu orientarea    spre soare din plan, se regaseste in fatada prin orizontalitatea pe care i-o confera parapetul prispei. Realizata din zidarie tencuita sau din scanduri traforate sau cu rosturile acoperite cu sipci, balustrada este linia de echilibru a compozitiei despartind registrele de umbra si lumina si conferind monumentalitate si palsticitate fatadei.

Element de arhitectura original, specific caselor taranesti romanesti, prispa, joasa sau inaltata, pe o latura sau 3 - 4 ale casei, cu foisor sau fara, domina si determina compozitia fatadelor, asigurand fluenta spatiilor interioare si exterioare. Evolutia unitara a prispei poate fi urmarita analizand cateva dintre monumentele din Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti", din zone si epoci diferite; de la casa cu soclul dezvoltat pe orizontala din Surdesti, Maramures, secolul XVIII, la casa cu prispa libera din Straja, Suceava, secolul XVIII, de la casa cu prispa cu stalpi si fara parapet din Ostrov, Constanta, secolul XIX, la casa cu prispa cu stalpi si parapet din zidarie din Stanesti, Arges, secolul XIX.

De-a lungul zonei subcarpatice, amplificarea prispei prin aparitia foisorului modifica, datorita acestui element dominant, compozitia fatadei. Pastrand linia streasinei la nivelul streasinei generale si, mentinand astfel unitatea volumetrica initiala a casei, foisorul nu apare ca o interventie straina, ci ca un impuls dinamic, o iesire plastica a fatadei. Amplasat de obicei asimetric, el concentreaza, in decorarea sa, maiestria si talentul mesterilor de case. Monumentele din Chiojdu Mic, Buzau, secolul XVIII; Traisteni, Prahova, secolul XIX; Maldaresti, Valcea, 1812; Naruja, Vrancea, secolul XIX; Audia, Neamt, secolul XIX; Voitinel, Suceava, secolul XVIII, ilustreaza unitatea de rezolvare spatiala si structurala, ca si marea varietate de ornamentare a foisoarelor romanesti.

Locuinte vernaculare rurale amplasate pe terenuri in panta

Locuinta, mereu conditionata de viata, a fost unul dintre programele majore care au indeplinit in arhitectura vernaculara din Romania functia continuitatii . Schimbarile extrem de lente pe care le-a inregistrat de-a lungul celor peste doua milenii care ne ofera marturii concrete ale evolutiei sale, se datoreaza, in mare masura, faptului ca atat tehnicile si materialele de constructie, cat si ocupatiile si modul de locuire traditionale au evoluat pana in sec. XIX-XX in acelasi ritm lent. Pornind de la locuintele semiingropate neolitice, casele cu un singur nivel, construite la suprafata solului au constituit pana la mijlocul sec. XX, solutia arhitecturala cu cea mai larga raspandire pe intreg teritoriul tarii.

Integrandu-se perfect in peisaj si valorificand denivelarile solului, din structura lor planimetrica s-au dezvoltat si au evoluat in paralel, locuintele traditionale amplasate pe terenuri in panta . Amplasarea caselor pe terenuri in panta, impusa de relieful de deal si munte ce ocupa peste 50 % din teritoriul tarii, este caracteristica arhitecturii locuintelor taranesti din Romania, fiind raspandita in majoritatea zonelor etnografice.

Ceea ce caracterizeaza in primul rand acest tip de locuinta este aparitia, la inceput mai restransa, apoi din ce in ce mai ampla si mai complexa ca functiuni, a unui al doilea nivel, partial ingropat in panta, situat sub nivelul de locuire propriu-zis. In al doilea rand se remarca raspandirea acestor case in toata tara, ele raspunzand unor necesitati impuse de conditiile de amplasare si de cadrul ocupational si reusind, in acelasi timp, sa aduca o substantiala imbunatatire a confortului locuintelor.

Desi modul de construire pe terenuri in panta era cunoscut si folosit inca din perioada dacica[11], datorita coeficientului mai ridicat de complexitate tehnica, decat in cazul locuintelor cu un singur nivel, pe care il implica, aceste case s-au dezvoltat si s-au extins ca arie, mai tarziu, corespunzator posibilitatilor materiale si necesitatilor ocupationale ale proprietarilor lor.

O etapa superioara in evolutia locuintelor traditionale romanesti a fost inregistrata incepand din sec. al XVIII-lea, accelerandu-se in sec. XIX-lea si al XX-lea. Este vorba de locuintele cu doua nivele constituite ca atare, indiferent de prezenta sau absenta terenului in panta. Spre deosebire de locuintele cu un singur nivel si de cele amplasate pe terenuri in panta, care au fost prezente, de-a lungul evolutiei lor, in toate zonele tarii, casele cu parter si etaj au aparut in conditii social-economice determinate si caracterizeaza un numar destul de restrans de areale.

Revenind la locuintele amplasate pe terenuri in panta, consideram necesara stabilitatea catorva criterii de abordare a problematicii care le este specifica: relatia cu cadrul natural, structura planimetrico-functionala, volumetria. Consideram importanta si utila analizarea acestor locuinte, deoarece au o mare raspandire si pondere in arhitectura traditionala, constituind un capitol important al evolutiei programului de locuire sateasca.

O analiza a relatiei dintre casa taraneasca si amplasarea acesteia pe un teren in panta, facuta prin prisma unor principii de proiectare moderne, formulate de John Ormsbee Simonds in 'Arhitectura peisajului', demonstreaza perenitatea valorilor    traditiei arhitecturii vernaculare romanesti.

Exista o stransa legatura interdependenta intre stuctura planimetrico-functionala a caselor taranesti si amplasarea acestora pe terenuri in panta.

Conceptul contemporan potrivit caruia "Curbele de nivel sunt factori majori de proiectare plasarea elementelor planului paralel cu curbele de nivel este in general indicat" , se regaseste in arhitectura traditionala in masura in care curbele de nivel sunt orientate spre est, sud-est sau sud. "De cladesti o casa, s-o faci cu fata la rasarit. Are putere, ca de acolo vine lumina. Toate se pun cu fata la rasarit, ca e casa, ca e floare si om care moare il aseaza tot cu fata la rasarit"

Respectarea acestor credinte cu puternice radacini in realitatea si experienta de locuire traditionala, ca si pastrarea, la nivelul superior al locuintelor construite pe terenuri in panta, a dispozitiei planimetrice specifice caselor cu un singur nivel, au dus la o mare varietate de modalitati de amplasare.

Orientarea spre partea insorita a pantei a determinat dispunerea constructiilor longitudinal, dar si transversal fata de curbele de nivel, acestui deziderat major subordonandu-i-se relatia cu ulita si celelalte vecinatati. De aici au rezultat accese la acelasi nivel, ca    si accese ascendente sau descendente, dupa directia pantei si sensul ei de circulatie.

Structurarea spatiilor se realizeaza unitar, indiferent de asezarea longitudinala sau transversala a locuintelor fata de curbele de nivel. Se remarca patru mari grupe de locuinte amplasate pe terenuri in panta:

• locuinte cu soclul inaltat ;
• locuinte cu nivel semi-ingropat care se intinde partial sau total sub nivelul de locuire si cuprinde spatii de depozitare (pivnite, camari, nise pentru lemne) ;
• locuinte cu doua nivele de intindere egala, cel inferior destinat depozitarii si unor incaperii active (bucatarii,camere de locuit mai rar), iar cel superior pastrandu-si functiunile de locuire si reprezentare ;
• locuinte cu doua nivele echivalente care includ si spatii ce deservesc comunitatea satului (pravalii, carciumi, ateliere, mori).   

Literatura de specialitate grupeaza trei categorii de pante, dupa criteriul inclinarii fata de orizontala: pante mici,    - cuprinse intre 10⁰ - 15⁰; pante medii - cuprinse intre 15⁰- 30⁰ si pante mari - cuprinse intre 30⁰ - 45⁰. Datorita varietatii formelor de relief, toate cele trei categorii de plante au frecventa mare pe teritoriul tarii noastre, fiind folosite ca amplasamente pentru locuinte. Pe pantele mici au fost construite case cu soclul inaltat, in timp ce pe pantele medii si mari s-au ridicat celelalte trei grupe de locuinte mentionate.

Casele cu soclul inaltat, care preia inclinatia unei pante de 10⁰ - 15⁰, au structura planimetrica identica celei intalnite la locuintele cu un nivel construite pe teren orizontal. Unele au soclul plin, la altele este restrans, sub prispa ramanand loc pentru depozitat unelte de dimensiuni mici sau pentru adapostirea pasarilor, faza urmatoare constituind-o inchiderea acestor mici spatii si realizarea a 1-2 cotete (figura 1).

Uneori aceste locuinte au adosate spatii anexe (magazii, camari, bucatarii de iarna si de vara (figura 2).

Planul a evouluat de la casa cu tinda si o camera, la casa cu doua camere avand intrari separate din prispa apoi la cea cu tinda, camera si camara, ajungand la solutii mai complexe in cazul caselor noi.

Pantele medii si mari au constituit suportul care a creat conditii de realizare a unui nivel inferior celui de locuire ce se intinde sub una sau mai multe incaperi si include spatii de depozitare (pivnite, beciuri, camari, nise pentru lemne). Acest nivel inferior, realizat din piatra, ca si soclurile cladirilor anterior prezentate, are intodeauna un acces direct din curte si destul de rar, o scara de legatura cu spatiile de locuit. Amploarea mare pe care o iau spatiile de depozitare a fost determinata de ocupatiile traditionale ale locuitorilor din zonele de deal - pomicultura si viticultura. Nivelul superior contine incaperi de locuit si de reprezentare a caror pondere creste cu cat ne apropriem de conteporaneitate. Amplasarea longitudinala sau transversala fata de curbele de nivel nu implica o tipologie planimetrica diferentiata, influentand doar rezolvarea acceselor.

In cazul locuitelor asezate paralel cu linia curbelor de nivel exista un acces direct, sau coborand cateva trepte, fata de cota terenului, in spatiile de depozitare, legatura cu spatiile de locuit facandu-se printr-o scara alipita sau inglobata in volumul inferior, acoperita sau nu, in fuctie de zona etnografica si de perioada de construire a locuintei (figura 3,4).

Locuintele amplasate perpendicular pe linia curbelor de nivel au doua categorii de relatii cu ulita: acces ascendent sau descendent. Aceasta pozitionare a caselor impune dispunerea camerei curate in dreapta sau in stanga tindei dupa cum ulita este in josul sau in susul pantei.

In cazul relatiei ascendente cu ulita, accesul la nivelul de locuire se face printr-o scara, a carei protejare aduce un accent in volumetria cladirii (figura 5, 6). Varianta descendenta a relatiei cu ulita permite destul de frecvent, in functie de configuratia terenului, rezolvarea directa, la acelasi nivel a accesului in zona de locuit, ca si la spatiile de depozitare. (figura 7).

Exista o mare varietate de    solutii planimetrice si volumetrice care rezulta din amplasarea locuintelor perpendicularpe linia curbelor de nivel, varietate care rezulta si din larga raspandire pe care o au aceste case pe teritoriul tarii.

O etapa superioara in evolutia structurii functionale si planimetrice a locuitelor amplasate pe terenuri in panta o constituie casele care au la nivelul inferior spatii de depozitare,dar si spatii active, nivelul superior cuprinzand in continuare incaperi de locuit si de reprezentare. Se remarca in primul rand faptul ca nivelul inferior are, in aceste cazuri, o intindere egala cu cea a nivelului superior. Spatiul astfel realizat este compartimentat in beciuri, camari, bucatarii de vara sau de iarna, chiar bai si camere de locuit, la cladirile mai noi. Nivelul superior pastreaza structura planimetrica a locuintelor traditionale, cu toate variantele sale. Aceasta organizare a spatiilor, prin coborarea la nivelul terenului a incaperilor cu functiuni predominante diurne, a adus un substantial spor in confortul de locuire, motiv pentru care cunoaste o larga raspandire, mai ales in secoulul al XX - lea. Consecinta coborarii la nivelul inferior, a unor activitatii cu

pondere destul de insemnata in economia spatiului de la nivelul superior, a constituit-o eliberarea a 1-2 incaperi, ceea ce a permis fie amenajarea unei camere de locuit in plus sau chiar a unei bai, fie amplificarea zonei de reprezentare prin organizarea celei de a doua camere curate. In timp, procesul se amplifica ajungandu-se destul de des in ultimul sfert de secol, la extinderea functiei de reprezentare intreg spatiul de la nivelul superior, toate incaperile de locuit coborand la nivelul terenului In amplasarea acestui tip de locuinta fata de curbele de nivel apar probleme legate de asigurarea lesnicioasa a acceselor la nivelul terenului, motiv pentru care pozitionarea longitudinala este preferata (figura 8), fara insa a exclude asezarea transversal ascendenta (figura 9, 10) sau transversal descedenta a caselor (figura 11, 12).

O categorie aparte, destul de restransa ca pondere in cadrul structurii functionale prezentate, o constituie locuintele traditionale pe teren in panta care au la nivelul inferior in exclusivitate spatii de locuit, care se dezvolta si la nivelul superior, depozitatrea fiind rezolvata in spatii adiacente sau invecinatate. Legatura intre nivele se face printr-o scara inglobata in spatiul prispei (figura 13).

Locuintele care includ spatii ce deservesc comunitatea satului, spatii publice deci, pun probleme speciale in cazul amplasarii pe terenuri in panta. In fuctie de activitatea desfasurata si de configuratia terenului, aceste incaperi sunt dispuse la nivelul inferior, la nivel superior si chiar la ambele nivele ale casei. Asezarea parelela cu curbele de nivele permite gruparea incaperilor publice (pravalii, carciumi, ateliere mestesugaresti) la nivelul inferior, avand legatura directa cu terenul. Pozitionarea transversala pe directia pantei, conditionata de accesul ascendent sau descendent, determina dispunerea spatiilor de deservire comunitara, in general, la nivelul inferior, respectiv la cel superior al locuintei. Compozitia planimetrica a caselor la care ne referim este mai mult sau mai putin traditionala, in functie de amploarea si pozitionarea spatiilor publice si de perioada de realizare constructiei (figura 14).

Structura functionala si probleme specifice puse de adaptarea locuintelor la terenul in panta au determinat adoptarea unor solutii volumetrice marcate si de conditii social-istorice. Pastrand la nivelul superior dispozitia planimetrica traditionala, mesterii tarani au reusit "sa echlibreze forme si proportii, precum si sa rezolve problemele tehnice legate de ridicarea celui de-al doilea nivel"

Locuintele realizate pe terenuri cu pante mici nu prezinta diferentieri marcante fata de volumetria celor ridicate pe terenuri orizontale, evoluand in coordonatele traditiei.

In cazul caselor inaltate pe terenuri cu pante medii sau mari, variantele, de asemenea traditionale, de solutionare volumetrica, pot fi incadrate in doua mari grupe - locuinte cu volume simple si locuinte cu foisor

Rezultand cu precadere din amplasarea paralela cu curbele de nivel, locuintele cu volume simple caracterizeaza arhitectura satelor din zonele de deal ale Munteniei, Olteniei si Subcarpatilor de Curbura. Specifica acestui tip de volumetrie este inglobarea scarii de acces la etaj in planul prispei, fie ca este inchisa sau nu cu un zid de aparare, nivelul inferior fiind deschis sau protejat de un perete plin, in functie de necesitatile social-istorice . Prin inaltarea diferentiata a parterului pana la dimensiunile unui nivel de sine-statator pe latura opusa pantei, ca si prin realizarea acoperisurilor in patru ape repezi, "forma de ansamblu sta constant subordonata ideii de inaltare" dar corpul propiu-zis al locuintei cu incaperile de langa vatra si prispa ori pridvorul din fata si-au pastrat nemodificate dispozitia planului si infatisarea lor arhitectonica. Colonada pridvorului cu stalpii ei de lemn ritmat repartizati pe toata lungimea fatadei, determina si acum ordinea plastica a fatedei principale, formand si aici elementul plastic principal

Pozitionarea scarii de acces la nivelul superior, adiacent conturului locuintei, a determinat aparitia unui accent compozitional in volumetria caselor inaltate pe terenuri in panta - foisorul.

Evoluand de la o simpla prelungire a acoperisului in zona celor cateva trepte din Hunedoara, la "privariul" intalnit in Marginime, si la invelitoarea intr-o singura apa ce urmeaza panta scarilor din Apuseni, la foisoarele ample dispuse sau nu deasupra garliciurilor din Arges ,acest accent compozitional constituie unul dintre elemenele de specificitate ale arhitecturii locuintelor traditionale.

"Imaginat la inceput pentru a fi adaos de prispa, casa de scara sau numai adaos la aceasta, foisorul isi gaseste folosirea cea mai variata in viata zilnica de munca si odihna a sateanului. El este ca o prispa mai incapatoare si concentrata de forma. E loc de lucru, de veghe, de primire si chiar de desfatare, dupa cum e zi sau noapte, iarna sau vara, zi de lucru sau sarbatatoare" . "Dincolo de semnificatia sa arhitecturala, sau poate in contextul acestei semificatii, foisorul este si purtatorul viziunii despre lume si viata si atitudinii fata de aceasta a taranului roman; o viziune solara si o atitudine deschisa " . Foisorul apare astfel, alaturi de prispa, spatiul traditional cu cele mai puternice valente de intermediaritate si multifunctionalitate, dominand si determinand compozitia volumetrica, asigurand fluenta spatiilor interioare si exterioare.

In conditiile societatii traditionale, casa se construia in colaborare nemijlocita cu primul sau ocupant, purtand insemnul nevoilor si al aspirantilor familiei sale, ceea ce conferea locuintei viata, un suflet initial. Generatiile urmatoare daca au folosit spatiul de locuire mostenit, s-au adaptat acestui cadru deja creat.

Asa cum nici o celula nu traieste singura, izolata, locuinta se integraza unui sistem de interconditionari, materiale si spirituale, care dau caracterul specific fiecarei comunitati umane - fie ca este o ulita intr.un sat, fie ca este o intinsa arie geografica. In fiecare moment, locuinta apare ca un limbaj prin intermediul caruia oamenii de aceeasi cultura comunica intre ei.

Locuinta traditionala romaneasca, atat de organic integrata sitului, coreleaza trasaturile acestuia cu exigentele vietii proprietarilor sai. Si desi nici un architect nu a participat la ridicarea caselor taranesti, calitatile lor intrinseci, rezultate din sinteza experientei constructive a multor generatii, le confera actualitate in preocuparile acelor arhitecti contemporani care si-au propus sa repersonalizeze locuintele individuale. Este motivul pentru care am considerat utila, din punct de veder documentar, abordarea celor mai importante caracteristici spatiale si functionale ale principalului program al arhitecturii vernaculare din Romania - locuinta rurala.