IMPORTANTA STUDIILOR PEDOLOGICE SI DE BONITARE CADASTRALA A TERENURILOR AGRICOLE

IMPORTANTA STUDIILOR PEDOLOGICE SI DE BONITARE CADASTRALA A TERENURILOR AGRICOLE

   

INTRODUCERE

Este bunul economic cel mai de pret al oamenilor, iar agricultura este cea mai veche si mai mare intreprindere de productie.

Problemele actuale ale agriculturii sunt de ordin tehnic, social politic, economic, juridic. Ele deriva si din modul in care a fost gestionata aceasta ramura economica, de ploitica agrara promovata si de legislatia referitoare la acest domeniu.

Cel mai mare neajuns al agriculturii din Romania il constituie faramitarea excesiva a proprietatii funciare, in exploatatii mici, in medie de 2,2 ha. Aceasta este una din consecintele aplicarii legilor nr. 18/1991 si 169/1997, care nu au prevazut nimic pentru protejarea marilor investitii tehnice facute in agricultura inainte de 1989 (organizarea teritoriului, sisteme de irigatii, etc.) si nici sanctiuni pentru cei care le distrug.

Exploatatiile agricole mici, de subzistenta, limiteaza posibilitatea investitiilor in mijloace moderne de productie Este vorba, in primul rand, de mecanizarea lucrarilor agricole si refacerea sistemului de irigatie.

Un alt mare neajuns rezultat in urma aplicarii legii nr. 18/1991 il constituie faptul ca 47% din terenul retrocedat apartine mostenitorilor cu domiciliul la orase, care au alte ocupatii decat agricultura.

Importanta economica a pamantului este evidentiata de urmatoarele aspecte:

pamantul este sursa cea mai sigura si cea mai importanta de venituri ale statului;

este o bogatie limitata, dar care dureaza o vesnicie si care asigura cerintele de hrana si de locuinta pentru populatie;

este principalul mijloc de productie si obiect al muncii in agricultura si silvicultura;

este baza de amplasare a constructiilor;

este sursa de materii prime pentru industria prelucratoare.

Pamantul prin natura sa a constituit in decursul veacurilor obiect al muncii si in acelasi timp mijloc de productie, diferit de toate celelalte, fiind limitat ca intindere, de neinlocuit, stabil si indestructibil. Intrucat nu poate spori dupa dorinta, oamenii l-au transformat, de timpuriu, intr-un bun propriu a carui valoare a crescut continuu.

Evaluarea pamantului in cadrul economiei de piata este o operatie importanta, intrucat valoarea lui are pondere in capitalul proprietatii agricole. Ea trebuie sa tina seama ca terenurile agricole au o multitudine de clasificari, destinatii, categorii. Ca urmare, valoarea pamantului este influentata de o serie de factori si cauze, care dau o tendinta de urcare sau scadere a acesteia.

Principalii factori care pot influenta mai mult sau mai putin valoarea pamatului sunt:

calitatea terenului agricol;

posibilitatile cresterii valorii prin efectuarea unor lucrari de imbunatatiri funciare (drenaje, irigatii, fertilizari);

avantajele oferite de apropierea de caile de comunicatie, sursele de comunicatie si centrele populate;

gustul si aspiratiile populatiei atrase sau nu de activitatile agricole;

forma sub care este exploatat pamantul (personal, in arenda, in parte);

marimea, organizarea-parcelarea, natura pamantului;

sistemul de cultura practicat (extensiv- intensiv);

mana de lucru disponibila in localitate sau in zona;

Bonitarea terenurilor agricole reprezinta o actiune complexa de cercetare si de apreciere cantitativa a principalelor conditii care determina cresterea si rodirea plantelor, de stabilire a gradului de favorabilitate a acestor conditii pentru fiecare folosinta si cultura. Deoarece capacitatea de productie a terenurilor se modifica sub influenta factorilor naturali, dar mai ales a interventiei omului, bonitatea trebuie actualizata in permanenta.

Prin lucrarile de cartare pedologica si de bonitare cadastrala a solurilor se realizeaza baza de date grafice si descriptive necesara pentru inventarierea, clasificarea si evaluarea resurselor de sol dintr-un spatiu geografic, care poate sa fie reprezentat de o exploatatie agricola sau de un teritoriu administrativ-cadastral. Invelisul de soluri este studiat in raport cu factorii naturali si antropici ce ii determina insusirile si respectiv, fertilitatea naturala, cu diferite favorabilitati pentru cresterea si dezvoltarea fitocenozelor agrare sau naturale.

Prin realizarea lucrarilor de bonitare a terenurilor agricole se cer rezolvate urmatoarele probleme:

Precizarea capacitatii de productie a terenului pentru diferite plante de cultura, plantatii pomicole si viticole si pajisti naturale;

Precizarea celor mai rationale repartitii a culturilor pe teritoriu, respectiv fundamentarea lucrarilor de zonare si profilare a productiei agricole;

Stabilirea cauzelor care limiteaza capacitatea de productie si evidentierea lor in vederea diminuarii sau inlaturarii efectelor negative care limiteaza recoltele;

Fundamentarea masurilor economice pentru evidentierea si comensurarea rentei funciare diferentiale in vederea preluarii si redistribuirii acesteia, pentru asigurarea echitatii social-economice pentru toti lucratorii din agricultura.

CAPITOLUL I

IMPORTANTA STUDIILOR PEDOLOGICE SI DE BONITARE CADASTRALA

Intre conditiile materiale, necesare vietii si activitatii oamenilor, un rol hotarator il are pamantul - solul si subsolul - el constituind premisa si baza materiala a oricarui proces de productie.

Calitatea sa, de generator inepuizabil de resurse materiale pentru conditia umana, pamantul si-o afirma in toata deplinatatea prin folosinta agricola unde primordialitatea sa este cu adevarat unica si de neinlocuit .

Daca pentru alte ramuri ale economiei nationale, cu exceptia industriei extractive, pamantul joaca un rol secundar, servind doar ca suport si spatiu pentru desfasurarea activitatii, pentru agricultura pamantul ocupa un loc hotarator in dezvoltarea economica de ansamblu a tarii noastre .

In prezent pamantul reprezinta, unica sursa naturala de producere a alimentelor, fara de care nu se poate concepe existenta vietii. Este cunoscut faptul ca dezvoltarea oricarei activitati economico-sociale reclama suprafete de teren tot mai mari, concomitent cresc si cerintele agroalimentare ale populatiei, care nu se pot asigura decat prin intermediul pamantului .

Ca mijloc de productie si obiect al muncii omenesti, pamantul, respectiv totalitatea conditiilor si factorilor de mediu care se manifesta pe suprafata terestra este definit printr-o larga gama de insusiri fizice si caracteristici economico-sociale.

Pamantul este o creatie a naturii si doar in mica masura el reprezinta un produs al muncii omenesti. Intrucat pamantul la origine este un dar al naturii si nu un rezultat al muncii omenesti, el nu are valoare ci numai intrebuintare, putand sa serveasca la obtinerea de bunuri materiale. Obtinerea acestor bunuri se realizeaza numai in procesul muncii, numai in procesul investirii in productie a unor anumite cantitati de munca vie si materializata. Din acest moment pamantul inceteaza de a mai fi un simplu dar al naturii, devenind tot mai mult un produs al muncii omenesti.

In procesul de productie pamantul " nu se consuma " daca este folosit rational, ci dimpotriva calitatea lui poate creste. Aceasta particularitate conduce la necesitatea gasirii si practicarii, in fiecare zona, a acelor sisteme de agricultura care sa asigure sporirea continua a potentialului productiv al pamantului.

Pamantul are o capaciate de productie foarte variata. Pe terenurile cu o fertilitate naturala mai ridicata se vor obtine, comparativ cu terenurile mai slabe, productii mai mari si respectiv un venit net suplimentar sub forma de renta. Diferentierile de fertilitate naturala existente intre diferitele terenuri in functie de timp si spatiu, nu au un caracter absolut. Ele se modifica cantitativ si calitativ odata mutatiile intervenite in dezvoltarea fortelor de productie, a tehnologiilor aplicate, dar aceste diferentieri nu dispar, ci se mentin in alte proportii.

Spre deosebire de majoritatea mijloacelor de productie din agricultura, care au un caracter mobil, pamantul prezinta o imobilitate spatiala. Pamantul nu se poate deplasa dintr-un loc in altul, ceea ce leaga si conditioneaza procesul de productie din agricultura de existenta unui anumit teritoriu. Caracterul stationar al pamantului, ca principal mijloc de productie, imprima nu numai o imobilitate a celorlalte mijloace de productie, dar si un anumit mod de utilizare a diferitelor suprafete de teren. Se are in vedere necesitatea practicarii unor asolamente si rotatii, respectiv a unor asemenea succesiuni a culturilor, care sa conduca la ridicarea calitatii pamantului, a fertilitatii sale economice.

Pamantul, in momentul luarii in cultura, devine teren agricol si dispune de o fertilitate naturala, "originala", care vine de la natura si este determinata de ea. Daca se face abstractie de conditiile climatice, diferenta de fertilitate naturala a terenurilor consta in diferenta de compozitie chimica a stratului superior al solului, adica de continutul lor diferit in materie nutritiva pentru plante. Insa, doua suprafete de teren care au acelasi continut chimic, deci au aceeasi fertilitate naturala, produc cantitati diferite de produse agricole datorita faptului ca materiile nutritive ce pot fi valorificate nemijlocit de plante se gasesc sub forma mai mult sau mai putin asimilabila. Aceasta este fertilitatea reala, efectiva, necesara de luat in consideratie in agricultura.

Fertilitatea este deci o insusire dinamica a pamantului agricol, legata indestructibil de progresul tehnic, de factorii de productie utilizati in agricultura.

Cresterea generala a fertilitatii solului, datorita imbunatatirilor survenite, duce la o oarecare egalizare a conditiilor de productivitate pentru unitatile agricole.

Posibilitatile oferite la un moment dat de stiinta agricola permit luarea in cultura a solurilor slab productive care pot fi exploatate cu cheltuieli la niveluri apropiate solurilor bune. Acest proces nu este intotdeauna liniar. O structura optima de culturi, care sunt adecvate pentru un anumit teren, determina o rentabilitate mai mare decat o structura nerationala pe un teren de cea mai buna calitate.

Pentru a cunoaste exact potentialul de productie al solurilor s-au efectuat studii pedologice de bonitare si agrochimice, s-au elaborat harti de favorabilitate pentru principalele culturi, harti privind rezistenta solului la arat, studii de pretabilitate a solului pentru lucrari de imbunatatiri funciare.

Termenul de    "bonitare a solului in vederea clasificarii pe clase de fertilitate" apare pentru prima oara la I.F Mayer (Germania) in anul 1805. De atunci va fi folosit mereu si de alti cercetatori pentru a desemna aceasta complexa lucrare de masurare a puterii de productie a pamantului.

Si in Romania, de-a lungul timpului, s-au facut studii care sa puna in evidenta diferenta de fertilitate a terenurilor agricole. Cele mai vechi preocupari sunt legate de clasificarile terenurilor pentru stabilirea impunerii, adica a birurilor, care erau diferentiate in raport de calitatea pamantului agricol.

Dupa anul 1990 cercetarile asupra pamantului Romaniei nu au avut atat obiectiv practic, cat mai ales stiintific. Oamenii de stiinta romani isi propusesera cunoasterea aprofundata a teritoriului tarii sub toate aspectele. Astfel, in 1896, Gh. Munteanu-Murgoci publica pentru prima data lista sistematica a solurilor Romaniei, pentru ca in 1927, impreuna cu colaboratorii sai, sa realizeze prima harta zonala a solurilor din Romania Mare.

In perioada interbelica studiile s-au intensificat si s-au extins spre celelalte conditii naturale care influentau productia agricola: relieful, hidrologia, clima.

In 1933, Amilar Vasiliu publica pentru prima data o lucrare de bonitate a terenurilor pe baza unui sistem de puncte atribuite proprietatilor intrinseci ale solului. Din acest moment, aproape toate cercetarile intreprinse in domeniul bonitatii vor porni de la calitatile intrinseci ale terenurilor, reliefului, hidrologiei si climei, dar in stransa legatura cu influenta lor asupra indicatorilor economici. O studiere sistematica, dupa o conceptie va incepe dupa anul 1953, cand s-a pus pentru prima data problema zonarii productiei agricole in Romania.

Lucrarile incepute in 1953 se vor amplifica, vor apare noi descoperiri si noi clasificari in domeniu. Rezultatul va fi stabilirea terenurilor ecologice omogene pe toata suprafata tarii, adica delimitarea acelei suprafete de teren care are aceleasi calitati naturale, dar si de productie. Pentru a ajunge la stabilirea unei note pentru fiecare TEO (unitate de teritoriu ecologic omogen) a fost nevoie ca pentru fiecare din cei 4 factori principali: sol, relief, hidrologie si clima sa se cauntifice principalele caracteristici. De asemenea, s-au facut cercetari pentru cunoasterea exacta a influentei acestor caracteristici asupra randamentului la hectar si a celorlalti indicatori economici: cost, beneficiu, rata rentabilitatii.

In urma cercetarilor intreprinse s-a stabilit ca bonitatea terenurilor sa se faca pe baza unei scari de 1-100 puncte, iar cei 4 factori pricipali sa primeasca urmatorul punctaj: solul 0-50 puncte, clima +20 puncte, hidrologia +15 puncte si relieful +15 puncte.

Pe teritoriul Romaniei s-au detaliat in profil teritorial, astfel incat astazi se cunoaste capacitatea de productie a fiecarui TEO exprimata prin nota medie de bonitate, semnificand fertilitatea naturala la momentul elaborarii lucrarii.

Scara initiala de 100 de puncte pentru fiecate categorie de folosinta agricola si cultura a fost impartita in 10 clase de fertilitate (din 10 in 10 puncte), clasa I reprezentand terenurile cele mai putin fertile.

La randul lor clasele de fertilitate au fost impartite in 5 clase de favorabilitate, din 20 in 20 de puncte:

foarte favorabil I, 81-100 puncte;

foarte favorabil II, 61-81 puncte;

favorabil I, 41-60 puncte;

favorabil II, 21-40 puncte;

putin favorabil, 1-20 puncte.

Dezvoltarea in productie a progresului tehnic contribuie si la sporirea fertilitatii solului, iar investitiile care se fac in acest scop determina cresterea notelor de bonitate naturale, ajungand incet la nivelul notelor de tranzitie si chiar de potentare.

Capacitatea de productie a terenului cuprinde atat fertilitatea solului, cat si modul de manifestare fata de plante a celorlalti factori de mediu, incepand cu cei atmosferici (lumina, caldura, precipitatiile), si continuand cu cei geomorfici si hidrologici.

Studiul pedologic si bonitarea terenurilor agricole este un studiu special, pentru inventarierea si evaluarea resurselor de sol, pentru inventarierea si delimitarea factorilor limitativi sau restrictivi ai utilizarii terenurilor pentru productia agricola, cat si pentru incadrarea terenurilor in clase de calitate dupa nota de bonitate.

CAPITOLUL II

RESURSELE DE SOLURI DIN TARA NOASTRA

2.1 FONDUL FUNCIAR AL ROMANIEI

Fondul funciar este constituit din totalitatea terenurilor cuprinse intre granitele tarii indiferent de categoria de folosinta si de proprietar. Conform Legii fondului funciar nr. 18/ Terenurile de orice fel, indiferent de destinatie, de titlu pe baza caruia sunt detinute sau de domeniul public sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al Romaniei ".

Distributia terenurilor din tara noastra, respectiv clasificarea acestora, se poate face dupa mai multe criterii:

dupa formele de relief

Din suprafata totala a tarii: 31% reprezinta muntii peste 800 m inaltime, 36% dealuri si podisuri intre 200-800 m si 33% campii sub 250 m altitudine;

dupa forma de proprietate

In Fondul funciar al Romaniei se disting terenuri cu regimuri juridice proprii:

a proprietate publica ce apartine numai statului si unitatilor administrativ-teritoriale, suprafetele constituind in ansamblu domeniului public de interes national sau local ;

b proprietate privata detinuta de persoane fizice, persoane juridice de drept privat, precum si de stat sau unitatile administrativ-teritoriale, aceste ultime categorii constituind domeniul privat al statului.

dupa utilizare (destinatia) terenului

Legea fondului funciar nr. 18/1991 clasifica terenurile in cinci "categorii de terenuri", fiecare cu o sfera larga in care sunt incluse mai multe "categorii de folosinta" :

a. terenuri cu destinatie agricola (TDA): terenuri agricole direct productive (arabil, vii, livezi, pepiniere agricole, plantatii de hamei si duzi, fanete, pasuni, sere, solarii); terenuri cu vegetatie forestiera neincluse in amenajamentele silvice, cele acoperite cu constructii si instalatii agrozootehnice, amenajarile piscicole si imbunatatirile funciare, drumuri tehnologice, depozite si platforme; terenuri neproductive ce urmeaza a fi incluse in cadastrul agricol, s.a.m.d;

b. terenuri cu destinatia forestiera (TDF): terenuri impadurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, productie ori administratie silvica, terenuri destinate impaduririlor si cele neproductive, stancarii, abrupturi, bolovanisuri, rape, ravene, torente (daca sunt cuprinse in amenajari silvice);

c. terenuri aflate permanent sub ape (TDH): suprafetele acoperite, in permanenta sau in cea mai mare parte a anului, de ape statatoare (lacuri, balti, marea teritoriala) sau curgatoare (fluvii, rauri, paraie). Aceste terenuri, aflate permanent sub ape, sunt nominalizate prin albiile minore ale cursurilor de apa, cuvele lacurilor la nivelul maxim de retentie, fundul apelor maritime interioare si al marii teritoriale.

d. terenuri aflate in intravilan (TDI), aferente localitatilor urbane si rurale, pe care sunt amplasate constructiile, alte amenajari ale localitatilor, inclusiv terenurile agricole si forestiere;

e. terenuri cu destinatie speciala (TDS): terenurile folosite pentru transporturi (rutiere, feroviare, navale si aeriene cu toate suprafetele aferente), pentru constructii si instalatii (hidrotehnice, termice, de transport al energiei electrice si gazelor naturale de telecomunicatii), in exploatarile miniere si petroliere, pentru nevoile de aparare precum si plajele, rezervatiile, monumente ale naturii, ansamblurile si siturile arheologice, s.a.m.d.

Categoria de folosinta este o caracteristica a terenurilor definita de utilizarea lor concreta. Acest atribut al parcelei, individualizat printr-un cod, serveste implicit nevoilor cadastrului general asigurand o inregistrare ordonata a tuturor suprafetelor contribuind la intocmirea cartii funciare inclusiv la evaluarea terenurilor. Practic, categoriile de folosinta se impart uneori si in subcategorii necesare la stabilirea masurilor agrotehnice.

Clasificarea actuala a terenurilor din fondul funciar cuprinde 10 categorii de folosinta, cu cca. 56 de sub categorii, fiecare avand un simbol, respectiv cod de identificare: prima litera reprezinta categoria de folosinta, iar urmatoarea o subdiviziune a acesteia.

Tabelul 2.1 : Fondul funciar dupa modul de folosinta -mii hectare

(Sursa - Anuarul Statistic al Romaniei, 2000)