Globalizarea si statul

Globalizarea si statul

O teza extreme de interesanta este cea legata de faptul ca pietele cele mai performante sunt cele care coexista cu un sistem de factura democratica. Exista autori care sustin ca un sistem politic participativ, ajuta tarile in cazul in care acestea sunt expuse unor socuri economice externe, care pot produce tensiuni interne si conflicte intre diferite grupuri sociale[1].

Exista, de asemenea afirmatii conform carora, era modernitatii a fost inlocuita total de catre globalizare, ceea ce reprezinta o schimbare a bazei actiunii si organizarii sociale. Cu toate acestea daca modernitatea era considerata un proiect cu o finalitate previzibila, globalizarea nu e vazut ca un proces cu caracter de lege . Tot astfel, Anthony Giddens defineste globalizarea drept: "intensificarea relatiilor socialela nivel mondial, intensificare care leaga localitati indepartate in asemenea mod incat evenimentele locale sunt modelate de evenimentele care se petrec la mare distanta si invers" .

Exista o serie de specialisti care considera ca globalizarea aduce dupa sine oportunitati extraordinare, care au permis unor tari sa capitalizeze deschiderea piatelor si posibilitatea de a asimila o serie de noi tehnologii, asa cum e cazul tarilor din Asia de Sud-Est. Toate acestea, coroborate cu deschiderea Chinei si progresele notabile ale Indiei au dus la lansarea unei idei despre o noua paradigma capabila sa combine cresterea economica continua cu somajul scazut si cu o inflatie redusa.[4]

Au aparut, insa, si o serie de probleme care nu pot fi evitate atunci cand e vorba de efectele produse de problemele globale. Se pot observa fenomene de fragmentare si slabire a coeziunii sociale, de localism, in multe zone ale globului. Sindromul "statului slab" nu se refera atat la descentralizare, cat mai ales la fragilitatea institutionala si anomii sociale. Apar tensiuni sociale inclusiv in societatile bogate, acolo unde statul asistential se confrunta cu mari dificultati in a oferi bunuri publice solicitate de proprii cetateni, cu toata cresterea substantiala a cheltuielilor publice. Devine extrem de alarmant faptul ca inegalitatile intre statele dezvoltate si cele sarace cresc, datorita deteriorarii distributiei veniturilor, in conditiile in care cei saraci si foarte saraci formeaza mai mult de trei sferturi din populatie.

Este clar, din acest punct de vedere, faptul ca tarile inapoiate au nevoie de institutii performante pentru a progresa economic, social si politic. Si raspunderea in acest caz o au elitele politice din aceste state. Dar nu este suficient ca tarile avansate sa predice celor sarace constructia de institutii solide si vointa politica in atacarea problemelor economice si sociale interne. Externalitati negative majore din spatiul mondial pot dinamita eforturile celor slabi de a inregistra progres.

Tarile dezvoltate, ca principali actori in spatiul mondial, au o responsabilitate imensa in a-si coordona politicile economice, in conditiile in care evolutiile economiilor lor se sincronizeaza. Totodata, tarile avansate economic trebuie sa dovedeasca viziune, inteligenta, politica si generozitate in abordarea problemelor legate de comertul international si relatiile financiare internationale. Fara o coordonare eficace, riscurile unor recesiuni generalizate sunt tot mai mari.

Pe de alta parte, sunt voci din cadrul statelor mai putin dezvoltate care sunt de acord cu faptul ca efectele globalizarii nu sunt neaparat malefice pentru state, ci exista anumite transformari, care aduc schimbari necesare in statele in curs de dezvoltare, schimbari pe care tarile bogate le-au realizat, cum ar fi, spre exemplu inlaturarea oricarui avantaj "incorect" in comert, din partea guvernelor nationale[5].

In ceea ce priveste problematica statului, spre deosebire de globalizare, internationalizarea de dinainte de primul razboi mondial se baza pe schimburi intre statele nationale, acestea erau actorii principali in cadrul sistemului. Diferenta majora dintre internationalizare si globalizare este aceea ca, spre sfarsitul secolului XX, actorii economici si politici nationali au inceput sa fie supusi logicii si conditiilor unei competitii globale. Statul national continua sa fie important, dar este obligat sa se adapteze logicii economiei mondiale. Logica statala nu mai este cea a administrarii keynesiene a cererii[6]. In noua conjunctura statul devine, un actor geoeconomic, se metamorfozeaza in "statul competitional", in timp ce rolul sau traditional de actor geopolitic trece pe un loc secund.

Din aceasta perspectiva, multe relatari despre globalizare indica faptul ca statul natiune este in declin, si ca acest fapt reprezinta o problema a momentului. Se mentioneaza faptul ca statul natiune are o problema limitata in a trata chestiunea puterii capitalului fara frontiere. Acest lucru presupune ca statul a favorizat istoric drepturile consumatorilor in raport cu capitalul. Statul in tarile in curs de dezvoltare, a promovat interesele firmelor locale si multinationale pe seama consumatorilor[7], chiar daca acest fapt a dus la subrezirea structurilor sale politice.

Un alt subiect fierbinte referitor la schimbarile produse de globalizare, se refera la problematica autonomiei nationale. Atat criticii, cat si sustinatorii globalizarii sunt de parere ca integrarea tot mai pronuntata a societatilor a dus la o scadere a autonomiei economice, politice si culturale a statelor natiune si la sfarsitul suveranitatii lor. Termenul la moda in acest caz este cel de suveranitate limitata, si se refera atat la aspectele politice, legate de relatiile politice, cat si la aspectele schimburilor economice mondiale. Se afirma, astfel, ca globalizarea aduce dupa sine sfarsitul independentei economice, erodarea democratiei politice precum si un proces nefericit de omogenizare culturala si a valorilor. .

Pe de alta parte exista si destule opinii conform carora globalizarea aduce cu dine un val al democratizarilor, considerat drept al treilea in decursul istoriei ultimului secol. Este recunoscut de toata lumea faptul ca, in acest moment, toate statele nationale au devenit inlantuite, retelele si relatiile transnationale s-au dezvoltat in toate sferele de activitate.

"Politica globala" reprezinta un termen care surprinde intinderea relatiilor politice in spatiu si timp, extensiunea puterii politice si a activitatii politice. Una din urmarile acestei situatii se refera la valul de democratizare prin care trece intreaga lume.

La inceputul secolului XX, democratia s-a impus, in forma ei actuala in statele care in mare parte erau democratice, in acelasi timp ea s-a propagat si in tari care nu avusesera o traditie de acest gen. Au existat si regresii cum e cazul Italiei(1922), sau Germaniei(1933), precum si evolutii ale unui sistem autocratic intr-unul dictatorial(Rusia - 1918).

Conform lui Samuel Huntington in decursul istoriei evolutiei democratiei am avut de a face cu trei valuri de dezvoltare democratica., fiecare caracterizat de schimbari profunde in cadrul sistemului institutional.

Primul val al democratizarii, care aduce cu el cresterea numarului de democratii de la 31 in 1815 la 56 in 1900, debuteaza odata cu extinderea dreptului la vot in S.U.A. si a continuat pana la inceputul anilor 1920 si s-a sfarsit cu impunerea autocratiei in Italia.

Al doilea val debuteaza odata cu sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, asociind aici si decolonizarea, chiar daca acest proces nu a introdus democratia in toate statele foste colonii(vezi Africa, China s.a.). Aici putem amenda cu faptul ca o parte a statelor europene care cunoscusera democratia cad prada dictaturii de stanga. Acum avem doar 36 de state considerate democratii.

Urmeaza o noua retragere a democratiei mai ales prin impunerea, la inceputul anilor 1960 a unor regimuri autoritare in America de Sud, dar si in Europa, asa cum este cazul Greciei.

In deceniul VII, putem considera ca debuteaza cel de-al treilea val al democratizarii, odata cu trecerea Spaniei si Portugaliei, la care se adauga si Grecia, la regimuri parlamentare. Aceasta actiune va fi urmata de impunerea unor regimuri de democratie in America de Sud, in jurul anilor 80, si marea "revolutie" din Europa estica din deceniul 9, care a dus numarul democratiilor la 60[9].

Se poate observa astfel ca, evolutia democratiei ca sistem politic este una constanta, din 1789 cand s-au impus pentru prima data ideile democratiei liberale(asa cum o cunoastem astazi) si pana in acest moment dezvoltarea interna a acestui tip de organizare politico-sociala a fost constanta si verticala.

Una din coordonate se refera la sufragiul universal. Adoptat pentru prima oara de Republica franceza prin Constitutia de la 1793, intrat in vigoare si promovat prin actul din 2 martie 1848, votul universal a reusit, incetul cu incetul sa se impuna, in prima faza doar pentru cetatenii de sex masculin(dupa primul razboi mondial). Astazi scrutinul universal reprezinta unul dintre principalele repere ale unui regim democratic si elementul de baza al democratiei reprezentative.

Un alt fundament al democratiei, cu puternice legaturi cu scrutinul electoral este cel referitor la sistemul politic pluralist. Un sistem democratic stabil are nevoie imperioasa de un sistem politic stabil si deschis reprezentarii tuturor categoriilor sociale. Pentru o cat mai prodigioasa reprezentare este imperios necesara existenta unei alte laturi fundamentale a democratiei, "alternanta la putere", stabilitatea excesiva a unui singur partid ducand la o reprezentare trunchiata a corpului electoral, prin impunerea unor politici publice de o anumita factura, un timp indelungat.

Un alt comportament se refera la zona economica, o economie instabila putand duce oricand la grave dezechilibre sociale si implicit la destabilizarea sistemului democratic (cazul Argentinei) si inlocuirea lui, de cele mai multe ori cu o autocratie.

Ultimul criteriu considerat important pentru o democratie stabila se refera la modernitate si modernizare sociala si la aparitia unei mentalitati de sustinere a institutiilor democratice atat politice cat si economice[10].

Revenind la problema pierderii suveranitatii, trebuie amintite acuzatiile conform carora integrarea economica a societatilor nationale inseamna ca grupuri si chiar societati intregi pierd posibilitatea de a hotari asupra propriilor destine, in favoarea unor puternice forte economice si tehnologice straine.

Afirmatiile conform carora accentuarea integrarii economice a societatilor nationale submineaza independenta economica nationala si reduce autonomia politicilor economice nationala datorita:

a)     Intensificarea concurentei comerciale si nevoia reducerii costurilor reclama o contractie semnificativa a statului bunastarii (problema pe care o vom dezbate mai pe larg considerand-o extrem de importanta) si determina guvernele sa se antreneze intr-o curba descendenta;

b)     Puterea preponderenta in cadrul societatii trece de la stat la firma, pentru ca, daca guvernul nu poate sau nu vrea sa ia masuri care sa micsoreze costurile activitatilor de afaceri, firmele isi vor delocaliza activitatile in alte tari;

c)     Optiunile care tin de politicile publice ale guvernului sunt limitate de dorinta guvernelor de a atrage capitaluri straine sau de teama pierderii acestora;

d)     Integrarea pietelor a subminat eficacitatea politicilor macroeconomice in cadrul managementului economiei[11].

In ceea ce priveste statul bunastarii el apare in Germania secolului al XIX, in timpul guvernarii cancelarului Otto von Bismark si era o propunere care se opunea atat liberalismului de tip laissez-faire, cat si socialismului[12]. In Marea Britanie acest tip de stat a fost imprumutat din Germania, si a fost aplicat pentru prima data de guvernele Lloyd George si Beveridge, iar in anii 30 ai secolului trecut el va patrunde si peste ocean, in dezvoltarea sistemului New Deal de catre presedintele american Franklin Roosevelt .

Tipurile de actiune ale statului bunastarii, diferite de cele ale statelor cu regimuri comuniste, sunt descrise ca alte actiuni decat apararea legii si ordinii, actiuni in favoarea saracilor, a defavorizatilor si handicapatilor si preocupari referitoare la sustinerea sistemelor medicale si de invatamant. In perioada moderna statul a inceput sa intervina si pentru a favoriza securitatea unui anumit venit, garantarea salariului minim, in asa fel incat sa asigure linistea sociala si a proteja o parte din cetateni impotriva dezechilibrelor pietelor si a economiilor[14]. Este un fapt cunoscut ca Marea Britanie si o parte dintre statele scandinave au devenit in scurt timp campioni in ceea ce priveste protectia sociala, dintre ele declansandu-se net Suedia, de asemenea Germania avand un set de astfel de politici extrem de bine pus la punct in aceste state circa 40 % din populatie depinzand de astfel de programe. Anthony Giddens imparte statele europene in patru grupuri conform tipului de sisteme de asistenta sociala: sistemul britanic cu accent pe serviciile sociale si cu un buget dependent de venituri; statele nordice cu ajutoare generoase dar si un nivel ridicat al bazei de impozitare; sistemul central-european cu finantare de catre angajati si cu baza pe asigurarile sociale, dar cu reduse obligatii fata de serviciile sociale si statele sudice, similare cu cele centrale dar cu nivele mai scazute de sustinere .

Incepand insa cu anii 80 ai secolului trecut aceste state incep sa intre in criza. Aceasta se manifesta si odata cu debutul, cam in aceeasi perioada a fenomenului globalizarii si cu o serie de schimbari in ceea ce priveste raporturile demografice in statele capitaliste. Datorita politicilor de protectie sociala extrem de bine puse la punct, s-au inregistrat o serie intreaga de transformari, benefice pentru individ, dar care au adus presiuni din ce in ce mai mari asupra bugetelor acestor state. Cresterea duratei de viata a oamenilor, scaderea natalitatii la nivele negative, fapt care a dus la imbatranirea populatiei, deci la scaderea celor care suporta prin contributii, bugetul de asigurari sociale. In acelasi timp aria de implicare a statului a crescut tot mai mult, fiind obligat sa     sustina invatamantul, problemele grave la adresa sanatatii populatiei(noile maladii care apar cu o tot mai mare frecventa - SIDA, SARS, Ebola s.a.), toate acestea creand tot mai mari probleme legate de fondurile asigurarilor sociale si felul in care guvernele le pot atrage.

O alta mare problema este cea referitoare la intrarea in vigoare a Sistemului Monetar European, si la adoptarea monedei unice, care se sprijina pe echilibrul deficitelor bugetare ale statelor care participa la acest sistem. Ori, este din ce in ce mai greu ca aceste state sa isi permita sa acumuleze datorii pentru a acoperii cheltuieli altadata la indemana fara a periclita intregul sistem. Acest fapt nu poate duce decat la necesitatea ca statele sa apeleze la politici care sa impinga salariatii catre asigurarile private, statul suportand doar cazurile celor care nu-si pot permite sa plateasca rate    lunare sau trimestriale . Din aceasta perspectiva este evident ca tarile din Europa se afla in fata nevoi de a reduce substantial ajutoarele asa cum aratau ele in anii 70-80.

Cel mai dramatic caz a fost cel al Suediei, statul cu cele mai impresionante politici de natura sociala. Criza a fost marcata si prin cifre, intre 1990 si 1995 cresterea economica nu a existat, cresterea PIB a fost negativa,    somajul a crescut cu 6,1 %. Aceasta criza are din perspectiva lui Hirst si Thompson cateva cauze care pot lovi orice stat al bunastarii in aceasta perioada de plina expansiune a relatiilor globale. In primul rand capitalul suedez s-a orientat catre exterior, apoi recesiunea economiei europene in anii 90 si nu in ultimul rand dorinta de a mentine o paritate a Koroanei fata de marca germana, in mod nejustificat. Apoi, datorita faptului ca guvernele suedeze au sustinut internationalizarea firmelor care produceau bunuri finite, sprijinind doar acest tip de ramuri industriale, a dus la o politica a acestor firme care s-au impotrivit tot mai fatis si apoi total sistemului suedez, refuzand la un moment dat sa mai accepte negocierile corporatiste si aranjamentele guvernamentale, chiar Federatia Suedeza a Patronilor retragandu-se din triada care negocia salariile, formata, ca in mai toate sistemele de acest gen din Guvern, patronate si sindicate . Automat autoritatile suedeze au fost nevoite sa apeleze la devalorizarea Koroanei pentru restabilirea competitivitatii economiei, insa disiparea controlului asupra creditelor si cuantumul tot mai mare a acestora a dus la inflatie si la necesitatea ca moneda suedeza sa fie legata de marca . Este din ce in ce mai evident ca in conditiile in care companiile devin multinationale, interesele lor trec peste cele ale statelor, fie ele si state ale bunastarii, iar acestea pot foarte greu sau deloc sa impuna negocieri care sa prevada impozitarea veniturilor din investitii fara ca multinationalele sa investeasca in alte state mult mai permisive si cu mult mai putine presiuni fiscale, astfel ca statelor le ramane doar posibilitatea fie de a reduce programele de protectie sociala, fie de a gasi noi moduri de alimentare bugetara, acest lucru facandu-se doar in detrimentul salariatilor si a beneficiarilor acestor programe (pensionari spre exemplu), oricum cei mai afectati fiind indivizii din clasa mijlocie, tocmai cei care sunt sustinatorii acestui tip de stat.

In ultima perioada reprezentantii stangii au inceput sa caute noi modele care sa schimbe statul bunastarii cu un alt model astfel incat sa continue o traditie inceputa cu cateva secole inainte, multi fiind de acord ca in noile conditii programele de protectie sociala trebuie sa asigure ajutor(hand-up) si nu pomana (hand-out)[19]. Dar pana atunci este evident ca economia globala face tot mai grea misiunea acestui tip de stat, protectionist in favoarea statelor liberale de tipul S.U.A., sau Japonia, in care sistemul protectiei sociale este unul extrem de relaxat si bazat in principal pe contributia cetateanului si mai putin pe sprijinul unilateral al guvernului. Din aceasta perspectiva se poate afirma ca statul bunastarii, asa cum a fost el creat in secolul XIX nu mai poate rezista in fata unui val de schimbari, fara precedent, care afecteaza insusi fundamentul idei de stat.

De aceeasi parere este si George Soros, unul dintre cei mai importanti oameni de afaceri la nivel mondial, dar si un contestatar al globalizarii care afirma: "in zilele noastre capacitatea statului de a asigura bunastarea cetatenilor sai este intr-o mare masura subminata de capacitatea capitalului de a se sustrage impozitarii si conditiilor oneroase de utilizare a fortei de munca, mutandu-se in alta parte[20]."

De aceeasi parere este si Leszec Balcerowicz care aminteste de limitele statului, anume timpul si competentele guvernelor, numarul functionarilor si calificarea acestora. Aminteste apoi de faptul ca mijloacele financiare ale statului sunt modeste, doar cele pe care le percepe de la cetateni prin intermediul impozitelor[21].

Toti expertii si analistii economici sunt , din aceasta perspectiva de acord cu faptul ca cele doua institutii de consiliere si ajutor, aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial, Fondul Monetar International si Banca Mondiala, nu mai au putere sa ordoneze sistemul international. De aceea tot mai multe opinii se situeaza in favoarea dezvoltarii unei noi autoritati monetare autonome, care sa preia atributiile celor doua si care sa fie adaptata noilor situatii si care sa impuna intoarcerea la cursurile de schimb fixe, ca premisa a adoptarii monedei unice globale[22]. Ultima criza majora din Asia de Sud-Est a demonstrat ca incercarea unor state de a stabili cursuri fixe, fara o angajare totala in sustinerea lui si fara o rezerva monetara consistenta poate fi extrem de daunator .

Pe de alta parte aplicare, in continuare a practicilir specifice realismului duce la o serie intreaga de probleme. Realismul se formeaza odata cu incheierea sistemului westphalic si este caracterizat prin exercitarea puterii in relatiile internationale, discretionar, de catre marile puteri. Se interzicea, in schimb, orice amestec in treburile interne ale statelor.

Declaratia clasica pentru realism este cea a Lordului Palmerston, care afirma ca Marea Britanie nu are nici prieteni permanenti nici dusmani permanenti ci doar interese permanente. Conform acestei viziuni diplomatia consta in urmarirea acestor interese prin orice mijloace, statele nefiind interesate de aspectele etice in rel.int. Acest sistem se aseamana cu imaginea unui joc de biliard unde statele sunt imaginate ca niste bile care se ciocnesc si se reaseaza constant, iar diplomatii, ca si jucatorii, nu sunt interesati de structura interna a bilelor ci doar de felul in care ele interactioneaza.

Scoala realista este interesata de relatiile de putere dintre state, pentru ea necontand culoarea ideologica, sistemul politic sau economic, ori standardele etice ale statelor. Protejarea si promovarea intereselor se realizeaza prin aliante cu alte state, indiferent de situatia lor interna. De asemenea suveranitatea interna a fost ridicata la rangul de principala lege internationala doar pentru marile puteri.

In ceea ce priveste razboiul, acesta este respins, in ultima vreme, nu din motive etice, ci pentru ca este o modalitate riscanta de protejare a interesului national. Acesta este inlocuit cu un sistem de echilibru de putere, care se bazeaza pe conceptia: "inamicul inamicului meu este prietenul meu".

Scoala realista ii critica puternic pe cei care sustin ca natura interna a statelor conteaza in relatiile internationale (scoala liberala). Astfel, realistii vad relatiile internationale ca pe o piata unde statele concureaza in incercarea de a-si realiza interesele nationale, si unde actioneaza o "mana invizibila" diplomatica, ce asigura ordinea si stabilitatea structurala[24]. Acest tip de politica a fort folosit de H. Kissinger in perioada Razboiului Rece, cand SUA a realizat aliante cu orice inamic al Moscovei ( chiar si cu China maoista) pentru a constrange puterea sovietica. Acelasi sistem a fost aplicat si in cazul mujahedinilor din Afganistan, fapt care a creat o serie de probleme si dezechilibre in lumea musulmana. Acelasi model a fost aplicat si in cazul razboiului dintre Iran si Irak, cu consecinte nefaste pana astazi .

In cazul nostru puterea este difuza deoarece globalizarea duce la o conectare a tuturor actorilor la nivel mondial. Statul nu mai este singurul detinator al puterii la nivel international. Puterea nu mai este teritoriala, asa cum se intampla in cazul Modernitatii, nu mai are decat exercitare directa asupra oamenilor. Actorii care au cea mai mare putere sunt cei din sfera economicului, demnitari ai statului, manageri de corporatii, bancheri si jucatori pe piata, cu totii constituind un adevarat "imperiu nonteritorial"[26].

Putem fi de acord cu faptul ca, in acest moment piata a devenit dominanta peste tot, iar prin intermediul comunicatiilor rapide se pot conecta instantaneu componentele economiei globale in timp real. In foarte multe state guvernele se limiteaza doar la a facilita functionarea pietei si renunta la regularizarea ei. Cresterea economica si crearea de locuri de munca au fost lasate pe seama companiilor si a comertului liber[27]