O importanta provocare pentru orasele Romaniei: Marile habitate

Introducere

Una dintre cele mai centralizate tari din fostul sistem socialist ex-sovietic, Romania a cunoscut evolutii contradictorii, in care un rol important a revenit politicii totalitariste din perioada de dupa anul 1970. Caracterizata printr-un inalt grad de ruralism la nivelul anului 1948 (peste 75%), in urmatoarele 4 decenii, populatia urbana a tarii se apropie de 55% din populatia totala. Aceasta crestere a avut la baza mai putin o politica de multiplicare a centrelor urbane, cat mai ales una de crestere a populatiei in orasele deja existente.

Crestrea populatiei urbane s-a bazat pe un amplu proces de industrializare extensiva, care s-a generalizat in deceniul VIII. Acest proces a constituit un atractor pentru forta de munca din mediul rural, deja excedentara. Paralel cu procesul de industrializare, s-a pus in practica un program de crestere a stocului de locuinte, pentru a asigura cazarea noilor veniti si a familiilor acestora. De regula, noile constructii au fost compacte, fie in anumite parti ale oraselor, fie la periferia acestora pe terenuri libere in totalitate. In unele cazuri, au fost create noi orase, pe terenuri vide.

Noua configuratie a spatiilor urbane la sfarsitul perioadei totalitariste scoate in evidenta ponderea importanta a acestora, mai ales in cazul resedintelor de judet, care nu au fost resednite de regiune inainte de anul 1968. Aceste agregate urbane, compacte, formate din locuinte multifamiliale, erau in proportie de 95% in proprietatea statului, constituind entitati similare cu cele cunoscute in literatura de specialitate ca "mari habitate". Atata vreme cat au fost in administratia statului, acesta se ocupa de buna functionare a utilitatilor. Dupa privatizarea masiva ce a urmat anului 1990, utilitatile de la nivelul fiecarui bloc de locuinte au intrat in responsabilitatea asociatiilor de locatari.

Impactul pe care il are procesul de restructurare economica si indeosebi scaderea veniturilor reale ale populatiei asupra starii acestor habitate se traduce intr-o degradare continua si intr-o alterare a imaginii urbane. Procesul de omogenizare sociala, promovat de fostul regim printr-o localizare intamplatoare a fortei de munca in aceste mari cartiere, a fost urmat dupa anul 1990 de un proces de segregare evident, care a condus la individualizarea mult mai clara a cartierelor pe clase sociale.

In toate cazurile, insa, suprafata mare ocupata de blocurile de locuinte, populatia numeroasa a cartierelor si posibilitatile financiare limitate ale comunitatilor locale, fac extrem de dificila integrarea acestor constructii in ansambluri urbane moderne, capabile sa asigure un confort sporit si o imagine urbana atragatoare. Pentru urbanisti, aceste mari habitate constituie o adevarata provocare in a cauta cele mai adecvate solutii de atenuare a caracterului lor artificial si de compatibilizare cu celelalte structuri urbane, la fel de labile si supuse unui amplu proces de restructurare (este vorba in special de zonele industriale).

Caracteristici generale ale oraselor Romania

Crestere urbana exploziva. Populatia urbana a Romaniei a inregistrat cea mai semnificativa perioada de crestere dupa anul 1966. Sursele acestei cresteri au fostsustinute, pe de o parte, de o politica pronatalista promovata de regimul totalitar dupa anul 1967, iar pe de alta parte de dezechilibrele generate de dezvoltarea diferentiata a orasului si satului. Masivul transfer de populatie din mediul rural spre cel urban nu ar fi putut fi realizat fara un program sustinut de constructii de locuinte, constructii aproape in totalitate colective, cu 4 - 10 nivele. La nivel de tara, intre cresterea populatiei oraselor si cresterea fondului de locuinte in perioada 1977-1992 (spre exemplu) exista o relatie aproape perfecta, cu un coeficient de corelatie foarte puternic (r = 0,986).

Pe ansamblul tarii, sporul de populatie in intervalul 1966-1998 a fost de peste 6.mil. locuitori. Distributia acestuia pe grupe de marime a oraselor arata ca ponderea cea mai importanta revine oraselor mari (fara Bucuresti), care detin 42,8% din cresterea totala a populatiei urbane. Sporul de populatie inregistrat de Bucuresti (aproape 700.000 locuitori) reprezinta doar 11,2% din valoarea totala a acestei cresteri. Daca avem in vedere ca circa 740.000 locuitori (11,9%) reprezinta sporul rezultat prin declararea de noi orase, rezulta ca toate celelalte orase mici si mijlocii au inregistrat o crestere a populatiei care reprezinta doar 34,1%. De remarcat ca mai mult de o treime din volumul acestei crestere este detinut de orasele mijlocii resedinte de judet.

De altfel, aceasta ultima categorie de orase, in totalitate, a avut o evolutie exploziva, inregistrand cresteri spectaculoase. Spre exemplu, unele au devenit din mici orasele, importante centre urbane in reteaua nationala de asezari. Cele mai semnificative cresteri le-au marcat orasele Slobozia (5,56 ori), Ramnicu Valcea (4,79 ori), Zalau (4,65 ori), Slatina (4,52 ori),Vaslui (4,47 ori) s.a., care au cunoscut un proces extrem de rapid de industrializare cu efecte directe in atractia populatiei rurale. Dintre orasele mari, foste resedinte de regiune, doar Suceava si Pitesti (ambele orase mijlocii in 1966) au cunoscut cresteri de peste 3 ori (3,11 si respectiv 3,06 ori). Cresteri cu adevarat explozive mai inregistreaza un numar redus de centre urbane mici si mijlocii, specializate intr-una sau doua ramuri industriale (Mangalia, Colibasi, Navodari, Rovinari s.a.).

Dominanta activitatilor industriale. Schimbarile fundamentale intervenite in structura activitatilor urbane, ca urmare a unei politici pentru care orasul insemna industrie, s-au reflectat in dinamica functiilor, in tendinta de specializare a acestora. Nationalizarea marilor intreprinderi industriale in 1948 si politica ulterioara de dezvoltare a industriei, indeosebi a celei grele, au schimbat raportul dintre principalele ramuri economice aproape pentru fiecare oras. Noile relatii de tip socialist instaurate in economie, viata sociala si politica, diminueaza functiile teritoriale traditionale ale oraselor, ca urmare a simplificarii si a restructurarii lor. Daca in perioada interbelica era evident rolul functiilor tertiare in polarizarea urbana, de aceasta data devine tot mai dominanta functia industriala.

In industrializarea oraselor se pot detasa trei etape importante, regasite in geneza marilor habitate: etapa dezvoltarii industriale cu prioritate a centrelor regionale si a crearii de noi orase industriale specializate (1950-1970), etapa industrializarii prin mari unitati a centrelor resedinta de judet si a oraselor mijlocii (1970-1980) si, in fine, etapa industrializarii oraselor mici si a unor localitati rurale, menite sa devina centre agroindustriale (1980-1989).

Dupa anul 1989, functia industriala a diminuat considerabil, iar pierderea de importanta se va accentua, paralel cu revitalizarea sectorului tertiar. O stare complicata exista pentru orasele mici sau mijlocii, specializate, care depind de o singura mare intreprindere si in care s-a conturat un "mare habitat". Reducerea drastica a activitatii acestei intreprinderi sau chiar incetarea productiei, in situatia cand revigorarea altor activitati tertiare de masa este imposibila, are efecte directe asupra fizionomiei marelui habitat, asupra capacitatii comunitatii locale de a-l adapta noilor conditii.

O structura intra-urbana bulversata. Explozia demografica a oraselor Romaniei, indeosebi din sectorul superior si mijlociu al ierarhiei urbane, a fost posibila numai printr-o complicare relativ brusca a structurii interne a acestora. Aceasta complicare a fost determinata de noile activitati industriale amplasate in perimetrele urbane sau adiacente acestora, pe de o parte, si de necesitatea cazarii noii forte de munca sosite din mediul rural, conturand mari zone rezidentiale, pe de alta parte.

Sub impactul unei legi deosebit de restrictive (datand din anul 1974), care nu permitea o structura urbana flexibila, ci impunea reguli adesea bizare, orasele, indeosebi cele mari si mijlocii, si-au pierdut treptat din personalitatea lor in favoarea unei asemanari teritoriale tot mai evidente. In conformitate cu schitele de sistematizare, in aceste categorii de orase, de regula, s-au demolat zonele centrale, construindu-se 'centre civice' in care palatele administrative, casele de cultura ale sindicatelor si tineretului, alte edificii cu o arhitectura mai putin tipica dominau noul peisaj urban. Spatiile reduse pentru parcare, lipsa terenurilor de joaca pentru copii, densitatea mare a blocurilor de locuit, insularitatea spatiilor verzi au creat o 'intimitate exagerata intre strada, pieton si bloc".

Interventiile adesea brutale in structura interna a oraselor au provocat rupturi functionale, care pot fi si astazi apreciate prin morfostructura urbana a acestora. In raport cu intensitatea acestor rupturi se pot distinge orase cu rupturi fundamentale, orase cu rupturi importante, orase cu rupturi minore si orase fara rupturi functionale. In prima categorie sunt situate orasele mici sau mijlocii a caror structura initiala, simpla (o arie centrala comercial-administrativa si rezidentiala si alta rezidentiala periferica) a fost total bulversata prin construirea de zone industriale, de zone rezidentiale, cat si prin reconstruirea zonei centrale, cu functie dominant administrativa si comerciala. Aici sunt incluse, in principal, centrele resedinte de judet, care dupa anul 1966 au cunoscut cel putin o triplare a numarului de locuitori.

Din categoria oraselor cu rupturi functionale importante fac parte marile orase, in majoritate cu functii regionale (Bucuresti, Craiova, Iasi, Baia Mare s.a.), unde programele de demolari masive au atins partial zonele centrale, dar si pe cele periferice, paralel cu aparitia celei de-a doua centuri industriale, care inchide centura rezidentiala externa. Rupturi functionale de intensitate medie sunt inregistrate de majoritatea oraselor mici si mijlocii, a caror populatie a crescut in perioada de dupa 1966 de circa 1,2-1,8 ori. Aceste rupturi apar in zona centrala, unde prin demolari s-au conturat 'centrele civice', dar si la periferie, insemnand construirea de platforme industriale sau unele cartiere noi de locuinte.

Cea de-a patra categorie o reprezinta centrele urbane practic fara rupturi functionale, incluzand, in general, orasele mici cu functii agricole sau statiuni balneoclimaterice. Micile schimbari fizionomice din partea centrala nu au schimbat caracteristicile oraselor respective, care si-au conservat alura traditionala.

Cu un fond locativ rigid, care nu permite un confort ridicat al citadinilor si cu o macrostructura interna in care activitatile industriale detin un spatiu important, dezvoltarea viitoare a oraselor va cunoaste nenumarate dificultati. Integrarea viitoare a acestor infrastructuri rezidentiale si industriale in spatiul urban, va impune atenuarea rupturilor functionale si fizionomice prin aparitia de microstructuri cu functiuni specifice, prin gasirea de solutii arhitecturale care sa redea o parte din originalitatea orasului respectiv.

Marele habitat - concept si geneza

In acest context extrem de contradictoriu, marele habitat apare ca un rezultat concret al unui anumit tip de politica, egalitarista, care incerca rezolvarea prin metode voluntariste a distorsiunilor introduse de procesul de industrializare la nivelul structurilor urbane. Acest voluntarism avea la baza ideea ca evolutia unui oras poate fi controlata si impusa din afara, avand doua surse principale: ideologia utopica a orasului socialist, conform caruia orasul inseamna "industrie + bloc" si capacitatea providentiala a dictatorului de a asigura optimizarea dezvoltarii urbane prin propriile decizii.

In structurile unor orase ale Romaniei, marile cartiere de locuit sunt realitati de necontestat, reprezentand adevarate "tumori urbane", provocate de un anumit tip de politica aplicata la nivelul acestor asezari. Geneza si configuratia lor, la care se adauga alte particularitati pot constitui premisele nasterii conceptului de "mare habitat". Acest concept, asa cum a mai fost folosit in literatura vestica indeosebi franceza "HLM", poate fi definit de cateva elemente principale: o suprafata importanta si compact construita, totalizand peste 2,500 de locuinte, concentrate in constructii multifamiliale de tip bloc; aceste locuinte se remarca prin faptul ca in majoritate au fost construite de catre stat si au fost inchiriate persoanelor fizice (Fig.1).

La baza aparitiei acestor mari habitate se poate plasa politica de industrializare (Fig.2), concretizata prin mari unitati, cu un numar de salariati ce depasea frecvent 2000 salariati. Caracteristica acestei infrastructuri industriale era marea concentrare tehnica in acelasi sit, atragand aparitia in apropiere a unei mari zone de locuit, care sa cazeze aceasta forta de munca si familiile salariatilor. Infrastructura periurbana deficitara a limitat numarul navetistilor, favorizand imigratia, deci deplasarile definitive spre aceste centre urbane. Decalajul dintre veniturile urbane realizate preponderent in industrie si cele rurale, nesemnificative, obtinute in agricultura a contribuit la orientarea fara ezitare a cohortelor de populatie rurala activa spre marile centre industriale, deficitare in forta de munca. Presiunea rurala asupra oraselor a fost accentuata si de faptul ca aproape completa colectivizare a agriculturii, crease deja un excedent urias de forta de munca la nivelul satelor. Toate acestea pe fondul unei politici de sistematizare urbana radicala a condus la aparitia si extinderea marilor habitate, care, in unele cazuri, domina peisajul urban in intregimea sa.

In raport de natura spatiului construit marile habitate urbane au luat nastere ocupand trei principale categorii de spatii: terenuri eliberate, prin demolari masive; terenuri situate la periferia spatiului urban construit, dar strans legate de acesta si terenuri departe de alte spatii construite, care au condus la aparitia unor orase noi in intregimea lor (Fig.3).

Locul marilor habitate in orase

Din cele 265 de orase ale Romaniei, doar 78 se caracterizeaza prin aparitia marilor habitate ca elemente structurante ale peisajului lor. Localizarea geografica a acestora este relativ uniforma, data fiind distributia geografica similara a oraselor mari si mijlocii-mari. In aceasta ultima categorie sunt cuprinse, in principal, resedintele administrative, capitale de judet, dar si alte orase puternic industrializate in perioada de dupa anul 1970.

Intre numarul de mari habitate si marimea centrelor urbane exista o corelatie evidenta. Astfel, cel mai mare oras al tarii, Bucuersti, are 20 de mari habitate, fiind urmata de capitalele regionale Timisoara (cu 5 mari habitate), Cluj-Napoca, Iasi, Craiova si Brasov cu cate 4 si asa mai departe. Din cele 78 de orase 49 au un singur mare habitat, dar aceasta nu inseamna ca importanta sa este minora in structura oraselor respective, ci dimpotriva.

Pentru a aprecia locul pe care il ocupa marile habitate in viata oraselor Romaniei este suficient sa amintim ca acestea concentreaza o populatie extrem de numeroasa. Ponderea lor variaza de la mai putin de un procent din populatia totala la aproape 100%, in cazul oraselor noi. Astfel cele mai reduse ponderi se constata in cazul unor mari habitate din capitala, ca Vatra Luminoasa, Baneasa sau Ion Mihalache, care detin, fiecare, mai putin de 1%. Cele mai mari insa sunt inregistrate de orasele in intregime "socialiste", construite fie in perioada 1952-1964 (Campia Turzii, Victoria, Onesti, Moldova Noua, Plopeni, Motru etc), fie in perioada de dupa anul 1975 (Rovinari). Procentul detinut de marile habitate a fost usor diminuat doar in ultimii ani, ca urmare a "revarsarii urbane" ilegale in afara perimetrului initial, concretizat prin aparitia constructiilor individuale in apropierea orasului.

Ponderea marilor habitate in orasele cu peste 200,000 locuitori variaza intre 90,1%, in cazul orasului Iasi, unde noile constructii au inceput sa apara imediat dupa anul 1950 si au continuat permanent, pana la sfarsitul perioadei totalitare si 26,4% in cazul orasului Braila, caracterizat printr-o stagnare evidenta. In orasul Bucuresti proportia populatiei care locuieste in aceste habitate este de 63.7%, remarcandu-se o crestere importanta in perioada de dupa anul 1970, adica exact atunci cand orasul devenise unul interzis migrantilor din alte parti ale tarii.

In acelasi timp, stocul de locuinte pe care il reprezinta aceste mari habitate este fundamental pentru populatia urbana. Ponderile detinute de locuintele din acestea sunt ceva mai reduse decat numarul de locuitori, datorita faptului ca acestea au o medie a persoanelor pe locuinta mult mai ridicata decat locuintele individuale. Aceasta, intrucat familiile din apartamentele respective erau tinere, in majoritate muncitori, si care beneficiind de politica pronatalista a statului au adoptat modelul familiilor cu mai multi copii. In opozitie, familiile din cartierele cu case individuale se caracterizau prin existenta unui singur copil sau chiar fara nici-unul.

Ponderea detinuta in stocul total de locuinte de marile habitate oscileaza, in general, intre aceleasi limite, detasandu-se noile orase prin cele mai ridicate valori si unele din marile orase prin cele mai scazute valori. In unele orase mijlocii, in special strict specializate, dar cu o dezvoltare extrem de rapida in deceniul VIII si IX al sec. XX, se remarca ponderea importanta a marilor habitate in stocul total de locuinte (Navodari, 97%; Slobozia, 76,4%, Salatina 69,2%, Zalau, 62,1% s.a.m.d.).

Marile habitate au indeplinit multa vreme o functie stricta de cazare a fortei de munca, intre acestea si zonele industriale existand fluxuri permanente de persoane, facilitate de sisteme de transport, de regula, deficitare. Acestea frecvent traversau zonele centrale ale orasului sau se limitau la o legatura directa intre cele doua tipuri de zone functionale.

Problema cea mai grava cu care s-au confruntat marile habitate in perioada socialista a fost cea a serviciilor, care frecvent nu asigurau nici minimum necesar, impunand deplasari regulate in zonele centrale, chiar pentru cumparaturile banale. Singurele servicii asigurate la nivelul acestor habitate erau reprezentate de cele de invatamant primar si gimnazial. Toate celelalte, dar in special cele comerciale erau extrem de disproportionate in raport cu zona centrala.

Starea marilor habitate dupa anul 1990

Aparent stabile, marile habitate au fost puternic influentate de caderea sistemului totalitar. Principalele aspecte au vizat privatizarea, noile relatii cu celelalte zone functionale urbane, explozia serviciilor banale, imaginea urbana.

Procesul de privatizare a locuintelor a fost foarte intens, datorita pretului redus la care fiecare dintre locatari a putut sa-si cumpere propria locuinta (conform Decretului-Lege nr.61/1990 si a Hotararii de Guvern nr.88/1991). Practic, fiecare cetatean a putut sa-si cumpere imediat apartamentul in care locuia sau in rate, la un pret insemnand 3-5 salarii anuale (in raport cu numarul de camere si gradul de confort al acestora).

Daca inainte de anul 1990 gradul de privatizare in marile habitate abia atingea cateva procese, astazi acesta se apropie de 100%, cele cateva procente reprezentand locuintele care se afla inca in administratia unor intreprinderi, fiind inchiriate propriilor muncitori. Gradul de privatizare inregistreaza cele mai reduse valori in unele orase inalt specializate, unde ponderea apartamentelor care revin intreprinderilor industriale este inca destul de importanta. Astfel, cele mai reduse nivele se inregistreaza in orasele Cernavoda (Centrala atomo-electrica detinand un fond propriu de circa 30% din total), Plopeni (o mare intreprindere mecanica) si Mioveni, cunoscut pentru uzinele de automobile Dacia (in ambele cazuri gradul de privatizare a fondului locativ este doar de 75%).

La nivelul orasului Bucuresti, gradul de privatizare este aproape total in cartiere ca Drmul Taberei, Parcul Tineretului, Baneasa, Stefan cel Mare, Mihai Bravu - Muncii, de 96% in cartierele cunoscute printr-o imagine negativa (Giurgiului, Berceni, Rahova-Alexandriei) sau de 95%, in noua zona centrala (B-dul Libertatii), unde o parte din apartamente apartin unor institutii centrale de stat.

In ce priveste integrarea functionala a marilor habitate se remarca, pe de o parte o diminuare a legaturilor acestora cu marile platforme industriale, iar pe de alta parte o fluidizare a traficului de mijloace de transport in comun cu zonele centrale ale oraselor. Este tot mai clara independenta marilor habitate fata de intreprinderile industriale din apropiere, care si-au redus drastic activitatea si o oarecare "izolare" a lor in privinta relatiilor de aprovizionare cu forta de munca marilor arii deficitare.

Aceasta izolare sub aspectul relatiilor cu celelalte zone functionale a fost accentuata de explozia pe care au cunoscut-o serviciile la nivelul fiecarui cartier. Daca la inceput, serviciile banale dezvoltate sub forma "buticurilor" s-au desfasurat haotic, fiind localizate la principalele intersectii sau pe arterele principale, completand un gol evident la nivelul marilor habitate, in timp a avut loc un proces de auto-selectare a acestora. Ca urmare, sub aspect numeric se constata o reducere continua a acestora, pe de o parte, iar pe de alta parte, o dezvoltare tot mai mare a magazinelor specializate pe anumite tipuri de marfuri.

Aparitia unor lanturi de magazine sau de restaurante, cu preturi mai coborate, alaturi de apropierea unor mari magazine apartinand retelelor "Billa", "Metro" sau "Mega-image" a determinat o relocalizare a 'buticurilor', care au parasit arterele principale, instalandu-se chiar printre blocurile de locuit, cat mai aproape de consumatori. Nisa lor spatiala este acum relativ bine individualizata si probabil ca va rezista cel putin o perioada de 10 ani, tinand cont de faptul ca acestea practica preturi coborate si au o arie foarte restransa de servire.

Imaginea urbana a marilor habitate se deterioreaza continuu, avand la baza scaderea drastica a veniturilor familiale si posibilitatile reduse ale comunitatii locale de a interveni in asigurarea tuturor facilitatilor urbane, in mentinerea unui standard de comportament colectiv si de viata adecvat.

Gradul ridicat de privatizare nu este un factor benefic pentru schimbarea imaginii urbane pe ansamblu si a blocurilor de locuit in particular. Cheltuielile de intretinere (apa curenta, incalzirea, gazele, curentul electric, telefonul) foarte ridicate, care depasesc nivelul veniturilor in unele cazuri, impiedica realizarea oricarei initiative legate de reparatiile capitale, de securizarea intrarilor etc. Practic, la nivel urban, marile buzunare de saracie se suprapun pe aceste habitate, de unde si frecventa mare a insecuritatii personale si a bunurilor familiale. In plus, schimbarea mentalitatilor noilor proprietari este extrem de inceata, reflectandu-se negativ in modul de amenajare si de intretinere a spatiului din jurul propriilor blocuri de locuit.

In marile orase, au avut loc procese de demolare masiva in perioada regimului totalitar, care a determinat, in unele cazuri reducerea numarului de cladiri cu peste 30%. Aceasta a insemnat aparitia in peisajul urban a primilor caini vagabonzi, care au devenit o plaga pentru unele orase. Spre exemplu, in Bucuresti, dupa unele statistici ar exista circa 250-300,000 de caini vagabonzi, ca urmare a lipsei unor masuri adecvate de pastrare sub control a inmultirii lor in ultimii ani. Acestia reprezinta un mare pericol pentru populatie, mai ales in timpul noptii, dar si ziua, cand devin extrem de agresivi. Noile masuri intreprinse de municipalitate se lovesc de reactia organizatiilor specializate sau a unora dintre locuitori, care obisnuiti sa convietuiasca zilnic cu astfel de animale se opun procesului declansat.

Agresarea spatiilor verzi din marile habitate este una din problemele de fond ale imaginii urbane. Datorita faptului ca prin conceptie, marile habitate se caracterizeaza printr-o mare densitate a blocurilor de locuit (proiectate a satisface necesitatile unei populatii relativ sarace), spatiile de joaca pentru copii, dar mai ales pentru parcare sunt extrem de reduse. Dupa anul 1990 a crescut rapid numarul automobilelor, care s-a dublat, in ciuda scaderii generale a standardului de viata. Pentru a asigura parcarea acestor automobile, in jurul blocurilor, intr-un spirit relativ haotic a avut loc un proces de distrugere a spatiului verde, ceea ce a determinat o supraincalzire a cladirilor din beton in timpul verilor si accentuarea disconfortului. In afara acestui tip de agresiune, inclusiv parcurile au fost uneori afectate de amenajarea unor restaurante sau echipament de distractii, diminuand suprafata verde ce revine pe un locuitor, mult sub limitele normale.

Probleme privind reintegrarea marilor habitate in spatiile urbane

Pentru urbanisti, poate cea mai dificila problema este aceea de a integra aceste mari habitate in spatiul urban, tinand cont ca tendintele actuale departeaza tot mai mult momentul atingerii unui asemenea deziderat. Procentajul ridicat al somajului (care depaseste 30% in unele orase din Moldova sau din zonele miniere), mentalitatile inertiale si comportamentul individualist, suprapuse pe veniturile scazute realizate de populatie fac extrem de dificila remodelarea urbana.

In acest proces complex trebuie plecat de la doua idei de fond: in primul rand aceste mari habitate, prin suprafata lor, vor exista mult timp ca structuri fizice, iar in al doilea rand nu se poate asigura un suport financiar care sa permita golirea acestor colosi de beton. Chiar daca pentru moment se remarca o scadere a populatiei lor, aceste habitate nu vor dispare pe cale naturala mai devreme de o generatie. Este vorba de o scadere a populatiei prin parasirea orasului in favoarea mediului rural, care astazi este gasit mai atractiv, prin noile constructii care se fac in zonele rezidentiale atractive si printr-un proces de imbatranire tot mai accentuat.

In asemenea conditii, se impune adoptarea unor instrumente de planificare urbana foarte clare, dar si flexibile. Din pacate pentru multe din orasele mari ale tarii inca nu exista planuri urbanistice generale (cazul orasului Bucuresti).