Teorii ale globalizarii

Teorii ale globalizarii

Ca orice teorie noua, globalizarea suscita o serie de discutii referitoare la aparitiei, la dezvoltare, influente, costuri si transformari. De asemenea exista o serie de curente in ceea ce priveste caracterizarea acesteia, curente ale oponentilor, cercetatori care considera globalizarea ca pe un rau, ca pe o explicatie a tuturor nenorocirilor mondiale, exista apoi cei care considera fenomenul ca pe unul normal, chiar benefic, o solutie la problemele aparute dupa caderea sistemului bipolar, ce asigurase o oarecare stabilitate la nivelul relatiilor internationale. Avem si un al treilea curent, al celor care considera ca, in fapt globalizarea nu este ceva nou, ca ea a existat in toate timpurile, doar ca noi i-am dat o denumire si am teoretizat fenomenul. Toate acestea sunt o garantie ca o discutie asupra fenomenelor in cauza este un lucru destul de dificil.

La o prima vedere, globalizarea ne apare ca un set de procese si transformari legate mai mult de economie, insa exista o serie de modificari, care nu au scapat analizei, inclusiv in ceea ce priveste relatiile de familie, lasand la o parte aspectele politice si culturale.

Incercand o definire, putem spune ca globalizarea reprezinta o adancire a interconectarii la scara mondiala, realizata prin existenta unor cai de comunicatie rapida care fac ca distantele sa se comprime foarte mult, prin intermediul Internetului, a telefoniei mobile, a satelitilor, precum si a transportului rapid oportunitate oferita de rutele companiilor de aviatie.

Un alt aspect al globalizarii il reprezinta fundamentalele schimbari economice. Vorbim aici despre fluxurile de capital, care nu mai pot fi controlate de state, care nu mai au control total asupra propriilor piete, de Companiile Transnationale , care de cele mei multe ori au interese divergente fata de state, determinand astfel o serie de presiuni, de liberalizarea comertului prin daramarea barierelor vamale care permiteau statelor nationale, fie adoptarea unor politici protectioniste, fie posibilitatea incheierii de acorduri cu alti actori politici .

Ca o definitie, o Companie Multinationala este o companie care produce bunuri sau ofera servicii in mai multe tari. O alta definire spune ca o CNM este de obicei o companie mare cu proprietari internationali si care raspunde controlului international al productiei. Exista mai multe motive pentru care o companie ar putea sa decida sa infiinteze filiale de productie in strainatate sau sa preia o companie straina. Avand in vedere distributia inegala a resurselor naturale la nivelul diferitelor state, un motiv ar putea fi castigarea controlului asupra materiilor prime care se gasesc din abundenta in respectiva zona. Castigand controlul asupra materiilor lor prime, o firma poate depasi barierele de intrare, in vreme ce altele nu.

Avantajele costului pot constitui un alt motiv. Compania poate fi de parere ca este mai eficient din punct de vedere al costului sa furnizeze pe o piata locala produsele realizate pe plan local. Sunt multe exemple de companii care si-au stabilit sedii in strainatate pentru a profita de mana ieftina de lucru. Astfel, unele companii din domeniu electronic din Statele Unite au preferat sa deschida filiale in Hong Kong sau Singapore.

O companie multinationala nu paraseste natiunea A pentru natiunea B. Ea se extinde dincolo de barierele nationale, ramanand in tara unde isi are sediul central, dar ajunge in numeroase tari receptoare. Ceea ce depaseste granitele politice este managementul, guvernarea, capacitatea organizationala, a pachetului oferit de firma.

La sfarsitul sec trecut existau 53.000 de CNM, cu 450.000 de filiale, care aveau vanzari globale de 9.500 miliarde dolari, iar in prezent productia transnationala depaseste exporturile ca mod predominant de a deservi pietele straine.

Un numar redus de CNM domina pietele in domenii ca: petrolul, minereuri, alimentatie, peste 100 domina productia industriei prelucratoare si a serviciilor. Impreuna, cele mai mari o suta de CNM detin 20% din activele mondiale, au 6 milioane de angajati si realizeaza aproximativ 30% din totalul vanzarilor mondiale ale tuturor CNM.

Din 1990, inca de cand a fost dat publicitatii primul raport al clubului de la Roma cu privire la limitele cresterii, omenirea a inceput sa devina mai preocupata de analiza tendintelor curente si de perspectiva ale lumii noastre. Marea dezbatere " Cum vrem sa traim?" a antrenat atat personalitati de pretutindeni, oameni de stiinta si de cultura cat si simpli locuitori. Clubul de la Roma inca de la infiintarea sa a pus in lumina doua directii de prima importanta ale globalizarii: pe de o parte, intelegerea unei realitati obiective-aceea ca traim intr-o lume cu limite evidente; pe de alta parte, constientizarea adevarului ca limitele acestei lumi impun restrictii majore.

In decursul istoriei, omul a adoptat diferite sisteme filozofice si economice. Toate au avut ca tinta globalizarea, adica o uniformizare voluntara sau fortata a nevoilor, a vietii, chiar a gandirii. Pentru a intelege actuala organizare sociala ne limitam la mentionarea a doua sisteme, cel socialist si cel capitalist.

Telurile inalte ale socialismului erau tranzitia spre comunism, faurirea lumii perfecte in care toti sa fim egali, atat economic cat si spiritual, ca si comportament, ca si avere. Printr-o grija deosebita pentru confortul si omogenitatea oamenilor, s-a uitat faptul ca nu toti suntem la fel si nu toti suntem la fel de productivi. Prin salarii uniforme, salariatul si-a pierdut interesul sa munceasca mai mult, lipsa proprietatii private a dus la o nepasare totala, toate acestea ducand la ineficienta si in final la colaps.

Capitalismul, contrar socialismului promoveaza ideea de diferentiere dupa calitate. Astfel, cel ce munceste mai mult este indreptatit sa castige mai mult. Principalul mod de reglare a pietei este concurenta. La inceput concurenta a fost perfecta, apoi s-a ajuns la o concentrare de capitaluri la nivelul economiei nationale, apoi fenomenul s-a extins la nivel international; deci se poate spune ca inegalitatea dintre diferite regiuni este legata de nivelul productiv.

Tendintele in directia globalizarii au cunoscut o expansiune si o intensificare deosebite in ultimele doua decenii ale secolului XX.

Liberalizarea comertului, a investitiilor si a pietelor de capital a fost influentata de eforturile regionale de integrare economica. A existat o preocupare constanta a gruparilor regionale integrationiste de liberalizare a investitiilor si a serviciilor, de intensificare a cooperarii tehnologice si de armonizare a legislatiilor economice in ansamblu. Un rol semnificativ are si cresterea exploziva a volumului tranzactiilor financiare si integrarea pietelor financiare intr-un sistem global, mai ales in ultimii zece ani. A avut loc o crestere rapida ca numar, extindere a ariei de cuprindere si expansiune a corporatiilor si a marilor banci transnationale, pe toate continentele. Ele sunt parte integranta si suport al avansarii procesului de globalizare. Toate aceste miscari au fost sustinute si de fluxurile investitiilor directe straine care au crescut simtitor in ultimul deceniu, ca volum si pondere in activitatea economica[3].

Toate aceste schimbari au fost posibile pe fondul perfectionarii mijloacelor de transport, revolutiei petrecute in domeniul comunicatiilor, transmiterii si prelucrarii informatiilor cu ajutorul satelitilor si a computerelor, care au permis ca distanta intre manager, proprietar si clienti sa poata fi complet ignorata. Produsele nu mai au origine, capitalurile nu mai au rezidenta iar pietele pentru resurse si desfacere se afla oriunde.

Globalizarea este stadiul la care a ajuns astazi procesul secular de internationalizare a economiilor si a activitatilor economice , ca urmare a mutatiilor survenite in structurile economice interne si internationale. Globalizarea este un mijloc strategic la care au apelat marele firme si banci pentru a-si asigura profitabilitatea si pentru a putea surmonta oscilatiile superficiale sau de profunzime petrecute in diferitele economii unde acestea isi au cantonate capitalurile.

Propriu fenomenului de globalizare este existenta unei economii mondiale cu un grad incomparabil mai mare de complexitate, cu o viteza superioara de reactie. Este vorba de un proces in care investitorii si producatorii se comporta ca si cum economia mondiala ar consta dintr-o singura piata si un singur loc de productie, iar statele si regiunile constituie mai degraba niste subsectoare decat un lant de economii nationale interconectate prin fluxurile de comert si in investitii. Rolul statului in economie a scazut dramatic odata cu aparitia primelor corporatii transnationale care fac ca deciziile de investitii sa scape controlul statului.

Se remarca doua directii : individualizare si globalizare:

Individualizarea inseamna inchiderea intre granite, fapt care de obicei duce la dictatura unor clanuri. Neparticiparea la piata mondiala poate duce la ruptura de realitatea economica, iar in momentul cand barierele cad, economia ramane descoperita in fata "invaziei" de produse straine, mai bune si mai ieftine.

Globalizarea este un proces care largeste cadrele determinate ale schimbarii sociale la nivel mondial, ca un intreg. Prin deschiderea granitelor pentru produsele altor culturi se creeaza concurenta necesara aprecierii obiective a nivelului calitatii si a gradului de satisfacere a trebuintelor. Din nou concurenta este esentiala pentru progres, iar prin compararea diferitelor standarde aplicate se poate ajunge la doua concluzii:

q Standardul folosit este mai performant, ne satisface mai bine nevoile, prin aplicarea lor se ajunge la fabricarea mai eficienta de produse si servicii de buna calitate;

q Standardul nostru nu este suficient de bun si poate fi imbunatatit.

In ambele situatii cumparatorul poate castiga prin posibilitatea de a beneficia de produse de buna calitate la un pret rezonabil; producatorii castiga pentru ca au piete de desfacere pentru produsele lor, deci pot obtine un profit mai mare; statul castiga pentru ca incaseaza impozite mai mari, scade rata somajului; tarile vecine castiga, prin diversificarea ofertei de pe pietele nationale; intreaga zona castiga prin stabilitate politica si economica data de fluxurile financiare ce functioneaza corect si eficient[4].

Un alt aspect interesant al globalizarii il reprezinta diversitatea in interiorul comunitatilor. In loc sa vedem ca rezultat al globalizarii o lume uniforma, conform doctrinei socialiste, se poate ajunge ca diferitele comunitati locale sa adopte diferit schimbarea, iar rezultatul sa fie o reprezentare a diversitatii mondiale in interiorul unui spatiu restrans. Acest lucru se poate demonstra folosind ca exemplu grupurile etnice din diferite orase mari, care nu s-au integrat adoptand modul de viata al locuitorilor, ci din contra, au adus specificul zonei de provenienta, generand astfel varietate si diversitate.

Datorita productivitatii diferite intre zone geografice, este normal ca evolutia sa fi avut viteze si directii diferite. In acest context, globalizarea reuseste sa elimine decalajele temporale si tehnologice, repornind concurenta loiala intre culturi, intre state, intre civilizatii astfel se ajunge la notiunea de "timp mondial" care inlocuieste "timpul local". Bursele sunt intr-o legatura continua, chiar daca fusul orar difera; aeroporturile mondiale, hotelurile lucreaza continuu in timpul mondial pentru ca exista nevoia de sincronizare si coordonare.

Evolutia este clara. Nu se poate face abstractie de performantele celorlalte natiuni. Cu toate acestea, este putin probabil sa se ajunga la o uniformizare a influentei politice, economice, militare ale celor puternici cu ceilalti. Totodata sunt sanse sa se ajunga vreodata la o putere politica unica, pentru intreaga planeta, care sa tina in frau problemele legate de dezvoltarea inegala, de migratia statelor. Diferentele dintre tarile sarace si cele bogate sunt sursele conflictelor mondiale nu exista nici un organism mondial care sa poata sa realizeze o redistribuire a prosperitatii si a pacii in lume.

In ceea ce priveste analiza, se contureaza trei scoli de gandire: hiperglobalista, sceptica si transformativista.

Teoria hiperglobalista, pleaca de la premiza ca statele - natiune nu mai pot rezista in cadrul economiei globale, ele nefiind in stare sa se adapteze noilor conditii globale economice. Hiperglobalistii sustin ca globalizarea economica produce deznationalizarea economiilor prin aparitia unor retele supranationale de productie, comert si finante. Din acest punct de vedere guvernele nationale sunt transformate in simple institutii intermediare, inghesuite intre mecanismele de guvernare locala, regionala si globala. Conform acestei scoli, globalizarea este in primul rand un fenomen economic si ca politica nu mai reprezinta "arta posibilului" ci practica unui "management economic intelept". Hiperglobalistii sunt de acord ca globalizarea creeaza un nou pattern de invingatori si invinsi.

Veche diviziune Nord - Sud este din ce in ce mai anacronica pe masura ce noua diviziune globala a muncii inlocuieste structura traditionala centru - periferie cu una noua, mult mai complexa. Globalizarea poate fi asociata cu polarizarea tot mai accentuata intre invingatori si invinsi. Din acest punct de vedere statelor le este tot mai greu sa dezvolte politici sociale menite sa protejeze acea parte a societatii care nu poate face fata competitiei.

Pe de alta parte, raspandirea globala a democratiei liberale intareste si mai mult sentimentul unei civilizatii globale emergente, definita de standarde universale de organizare economica si politica. N aceasta viziune hiperglobalista, puterea economica si puterea politica devin efectiv deznationalizate, astfel incat statele - natiune devin din ce in ce mai mult un mod tranzitoriu de organizare pentru administrarea problemelor economice.

Teoria sceptica, prin reprezentantii ei sustin ideea conform careia nivelurile actuale de interdependenta economica nu sunt fara precedent istoric. Acestia nu considera ca se poate vorbi inca de globalizare, deoarece aceasta necesita o economie mondiala perfect integrata, in care sa primeze legea pretului unic. Pentru majoritatea scepticilor, datele actuale demonstreaza faptul ca activitatea economica sufera o semnificativa regionalizare, pe masura ce economia mondiala se indreapta spre o structurare in trei blocuri majore - Europa, America de Nord si Asia-Pacific. Pentru sceptici, globalizarea si regionalizarea sunt doua conditii contradictorii.

In privinta statelor nationale, scepticii nu sunt de acord cu teza conform careia acestea sunt pe cale de disparitie, ci, din contra, principalii arhitecti ai globalizarii prin reglementarea si promovarea activitatii economice transfrontaliere. Despre problema inegalitatii Nord-Sud, scepticii sunt de parere ca aceasta nu se atenueaza, din contra se accelereaza marginalizarea statelor din Lumea a Treia, pe masura ce fluxurile de comert si investitii din Nord se intensifica, excluzand restul lumii.

Pentru multi sceptici, aceasta inegalitate duce la dezvoltarea fundamentalismului si a nationalismului agresiv, in loc de nasterea unei civilizatii globale, lumea se fragmenteaza in blocuri civilizationale si enclave culturale si etnice. Mai mult de atat, accentuarea inegalitatile globale, realismul politic si "ciocnirea civilizatiilor" darama teza "guvernarii globale", managementul ordinii mondiale ramane apanajul statelor puternice din Occident. In concluzie, scepticii considera ca nivelele interdependentei economice si intinderea geografica a economiei mondiale erau mult mai mari in secolul XX.

Teoria transformativista, pleaca de la premiza conform careia, globalizarea este o forta motrice a rapidelor schimbari sociale, politice si economice care reconfigureaza societatile moderne si ordinea mondiala. Conform transformativistilor, guvernele si societatile trebuie sa se adapteze la o lume in care nu mei exista o distinctie clara intre intern si international, intre politicile interne si cele externe. Spre deosebire de hiperglobalisti si sceptici, transformativistii vad globalizarea ca pe un proces de lunga durata marcat de contradictii si supus unor factori conjuncturali. Ei au, totusi convingerea ca patternurile contemporane ale fluxurilor globale economice, militare, tehnologice, ecologice, migratoare, politice si culturale sunt fara precedent istoric. Transformativistii considera ca globalizarea este asociata cu noi stratificari globale in care unii actori statali sunt integrati in ordinea globala, in timp ce altii sunt tot mai marginalizati. Se considera ca are loc o noua configuratie a relatiilor globale de putere, odata cu trecerea de la divizarea Nord-Sud, la o diviziune internationala a muncii. Piramida traditionala care prevede un varf minuscul bogat si o baza in crestere, tinde sa fie inlocuita de o structura cu trei cercuri concentrice, fiecare intretaind granitele nationale, reprezentand elitele, pe cei multumiti, respectiv pe cei marginalizati.

Din prisma acestei teorii are loc o transformare a puterii, functiilor si autoritatii guvernelor, suprematia efectiva a acestora asupra propriului teritoriu este juxtapusa jurisdictiei tot mai importanta a institutiilor de guvernare internationala, asa cum se poate observa in cazul Uniunii Europene sau a Organizatiei Mondiale a Comertului. Astfel, infrastructurile globale de comunicatie si transport sustin noi forme de organizare economico - sociala, care transced granitele nationale fara a le afecta acestora eficienta sau controlul. Data fiind schimbarea ordinii globale, forma si functiile statului trebuie sa se adapteze, pe masura ce guvernele cauta strategii de angajare in lumea globala .

Nu putem trece cu vederea, insa, nici imensele transformari din punct de vedere cultural si social, care au o importanta covarsitoare.

Ultima decada a secolului al XX-lea aduce in atentie problema schimbarii sociale si a diferitelor "tratative" pe care teoriile socio-istorice le poarta cu aceasta. Pare ca schimbarea sociala suporta un ritm accelerat, incepand, mai ales, cu a doua jumatate a secolului trecut, cand modernitatea se retrage in spatele cortinei, lasand loc avansului postmodernitatii. Liniile de forta ale acesteia sunt insa mostenite, intrucat procesele specifice postmodernitatii au loc pe aceleasi trei paliere: economic, politic si socio-cultural. Spatiul deschis, "universal", in care se desfasoara aceste procese este, in perioada contemporana, unul global.

Un nou concept se impune, asadar, incepand cu anii '90, pentru a circumscrie un proces amplu, desfasurat pe cele trei niveluri amintite. Am numit, prin aceasta succinta caracterizare, globalizarea. Delimitarea conceptuala a globalizarii datoreaza foarte mult lui Roland Robertson, care defineste procesul, din perspectiva sociologica, astfel: "Globalizarea, conceptual, se refera atat la comprimarea lumii, cat si la intensificarea constientizarii lumii ca un intreg . atat la interdependentele globale concrete, cat si la constiinta asupra intregului global in secolul al XX-lea"[6]. Astfel definit, termenul "globalizare" presupune, deci, o ambivalenta genuina, care are in vedere atat expansiunea societatii la scara globala, interdependentele economice, politice si socio-culturale care rezulta din aceasta expansiune, revirimentul tendintelor etnonationaliste ori fundamentaliste, cat si transferul imaginii acestor procese din planul realitatii empirice in cel al constiintei. Mai mult decat atat, proiectia procesului globalizarii la nivelul constiintei sociale si individuale, realizata intr-o maniera holistica, impune schimbari ireversibile in planul teoriei socio-istorice insesi.

Astfel, notiunea de societate, in sensul sau "clasic", apare redundanta din perspectiva postmoderna, fiind considerata un concept totalizant. Globalizarea presupune, dimpotriva, o logica pluralista, fragmentara, in esenta contradictorie, trecerea umanitatii la o conditie complexa, in care lumea insasi este reconstituita ca un spatiu social unic. Nu mai putem vorbi de societate in contextul in care lumea devine, irevocabil, pluralista, fragmentata intr-o multitudine de unitasi autonome, dar aflate in interrelatii economice, politice si socio-culturale. Desi unele teorii recente sunt inca axate pe ideea unuia sau a mai multor centre de putere (precum in cazul conceptiei multicentrice a lui Samuel Huntington), postmodernitatea impune o perspectiva non-centrica.

Ceea ce este interesant cu privire la cadrul delimitat de teoria sociala a globalizarii nu este atat eludarea principiilor unipolaritatii sau multipolaritatii, ci mai ales logica contradictorie, inerent subsumata acestui proces. Bazandu-se pe reliefarea acestei logici, teoreticienii sociali contemporani incearca sa descopere care sunt fortele ce "conduc" procesul globalizarii. Punctul de plecare al unor astfel de cercetari poate fi localizat in teoriile unor autori precum Wallerstein, Rosenau si Gilpin, considerati deja "clasici" de catre noua sociologia a globalizarii. Pentru acestia insa, logica procesului este una lineara si, deci, unicauzala. In acest sens, Wallerstein sugereaza ca principala forta care determina "inaintarea" istorica a procesului globalizarii este localizata in logica economiei capitaliste mondiale[7].

Pe de alta parte, pentru James Rosenau, globalizarea implica o era a politicii post-internationale, in care statul-natiune nu mai indeplineste rolul de element central in cadrul problemelor care apar la nivel global. Forta istorica ce determina aceasta transformare este una tehnologica. Ca si Rosenau, Robert Gilpin se concentreaza asupra unor fenomene specifice politicii internationale si, deci, asupra transformarilor aparute in acest cadru, dar el argumenteaza ca globalizarea este un rezultat al anumitor factori politici, pe care istoria erei postindustriale ii aduce cu sine. Interdependenta largita, interactiunile, cooperarea si deschiderea granitelor statului-natiune catre politica globala urmeaza o logica normala a istoriei5. Este vorba, asadar, de o logica lineara, in care efectul urmeaza cauzei cu necesitate. Comuna tuturor acestor abordari este insa ideea potrivit careia procesul globalizarii presupune, in mod inevitabil, existenta unei constiinte holistice. In loc sa se raporteze la stat ca entitate suprema, consstiinta individuala transcende acest nivel, sistemul sau de referinta fiind reprezentat acum de entitati generale si supranationale. Aceasta intrucat globalizarea este un proces al carui continut e dat de o multiplicitate de legaturi si conexiuni care transcend statele-natiune (si, implicit, societatile nationale) care constituiau sistemul mondial al modernitatii[8].

Conceptul insusi de globalizare defineste un proces prin care evenimentele, deciziile si activitatile care au loc intr-o parte a lumii pot avea consecinte semnificative pentru indivizi si comunitati din alte parti ale globului. Acest inteles nu face decat sa scoata in evidenta faptul ca statul-natiune, creatie a modernitatii europene, pare deja compromis. Astazi bunurile, capitalul, oamenii, cunostintele stiintifice, imaginile, comunicatiile, crimele, cultura, poluantii, drogurile, moda, terorismul, nu mai tin conte de barierele interstatale, cu putine exceptii. Toate acestea reitereaza ideea unui spatiu universal al umanitatii, dezvoltat pe nivelurile economic, politic si socio-cultural. Trei mari idei devin fundamentale in acest context: cea a liberalizarii in economie, aceea democratizarii in politica si cea a universalizarii in cultura. E firesc sa incepem a crede ca, in acest spatiu universal, granitele au cazut. A devenit insa statulnatiune cu adevarat desuet in contextul acestor noi relatii? Mai putem vorbi de relatii inter-nationale atata vreme cat elementele principale intre care acestea au fost stabilite, incepand cu epoca moderna - adica statele-natiune sunt astazi depasite? Sunt intrebari la care teoria sociala a globalizarii incearca sa raspunda.

Dar un raspuns care ar accentua in continuare claritatea de unitate primara a statului-natiune in studiul acestor interdependente globale trebuie sa ia in consideratie, in mod necesar, o logica multicauzala, iar nu una lineara. Atunci cand vorbim de globalizare, ne referim in primul rand la aspectul economic, ori domeniul economic al globalizarii este ghidat de ideea pietei globale. Globalizarea economica a incetat sa mai fie o simpla abstractiune; dimpotriva, a devenit un fapt pe care il resimtim in viata cotidiana. Dar globalizarea economiei implica alte doua domenii: cel politic, in al carui centru poate fi localizat conceptul de politica globala, si globalizarea culturala, bazata pe ideea unei culturi globale. Interrelatiile existente intre aceste trei domenii, faptul ca ele se implica reciproc, impune inca o data sublinierea necesitatii ideii ca procesul globalizarii sa fie inteles in termenii unei logici multicauzale. Ca atare, spre deosebire de teoriile clasice amintite mai sus, sociologi precum Anthony Giddens si Roland Robertson puncteaza alti factori importanti care ar determina evolutia procesului globalizarii. Globalizarea, ca proces socio-istoric, urmeaza o logica multicauzala. In acest sens, pentru Giddens, factorii care intersecteaza si converg, in final, spre globalizare, sunt capitalismul, sistemul interstatal, militarismul si industrialismul[9].

De aceea, globalizarea inseamna "intensificarea relatiilor sociale de pe cuprinsul globului, care leaga localitati distante in asa fel incat evenimentele locale sunt produse de intamplari care au loc la mii de mile distanta si viceversa. Acesta este un proces dialectic, intrucat astfel de evenimente locale se pot manifesta intr-o directie obversa fata de relatiile de la distanta care le-au produs". Asadar, caracterul procesului socioistoric al globalizarii, desi dialectic, este unul contingent. Prin aceasta modalitate de a articula structura interna a procesului globalizarii, ultimele teoretizari ale acestui fenomen reusesc sa evite tendinta istoricista pe care o presupune orice filosofie dialectica a istoriei, de tip hegelian. Contingenta procesului globalizarii este data de faptul ca interdependenta dintre anumite evenimente care au loc in diferite parti ale globului nu inseamna si posibilitatea de a controla consecintele acestor interdependente. Giddens refuza sa conceapa globalizarea in termenii unui proces care ar avea ca rezultat difuziunea institutiilor occidentale in jurul lumii, o difuziune care ar lua forma unui nou imperialism. Cu toate acestea, unii autori au considerat ca putem vorbi, in cazul globalizarii, de o expansiune ideologica. Astfel, prin intermediul globalizarii economice, ar fi promovata de fapt o sincronizare culturala, ce presupune ca un tip particular de dezvoltare dintr-o tara-metropola este transmisa persuasiv catre tarile receptoare.

"Sincronizarea culturala" implica deci ca traficul de produse culturale urmeaza o singura directie si are la baza un mod sincronic. Dar are globalizarea, intr-adevar, un sens univoc? Presupune procesul globalizarii o noua forma de imperialism? Desigur ca vorbim despre un proces care a luat nastere in spatiul occidental, si care poate fi explicat in termenii specifici esentialismului si universalismului ce marcheaza gandirea de tip european. Asa cum arata Robertson, procesul globalizarii incepe printr-o faza germinala, localizata in Europa secolelor al XV-lea - al XV-lea, continua cu faza incipienta, ce tine pana la 1870, trece apoi printr-o faza in care are loc "formalizarea internationala si implementarea in spatiul social a ideilor despre umanitate" (1870-1920), se accentueaza apoi intr-o faza a luptei pentru hegemonie (1920-1960) si atinge, in final, o faza de incertitudine. In aceasta ultima etapa ne aflam astazi; este vorba de o faza a procesului socio-istoric al globalizarii in care societatile nationale trebuie sa faca fata problemelor legate de multiculturalitate si polietnicitate. Aceste ultime doua concepte definesc deci tendinte complementare globalizarii, dar care se nasc, paradoxal, in chiar cadrul delimitat de acest proces. Totodata, ele arata ca daca globalizarea avanseaza in timp ca un proces prin excelenta economic, acestuia I se "opun", mutual, procese culturale si politice. Intr-adevar, se pare ca globalizarea este caracterizata de o dialectica interna. Intelegerea acesteia se realizeaza, asa cum am amintit, in termenii contingentei consecventiale (relativa la consecintele unor evenimente din diferite parti ale globului aflate in interdependenta).

Am vazut deci ca ideea imperialismului cultural este marcata de relativitate, o relativitate proprie, de altfel, intelegerii pe care postmodernitatea o confera procesului globalizarii. Acest pluralism al valorilor pe care il implica procesul socio-istoric al globalizarii constituie insusi "motorul" dialectic al devenirii sale. Tendintelor globalizante li se opun, in cadrul aceluiasi proces insa, tendinte fragmentare. Este deci vorba nu de opozitie in sensul tare al termenului, ci de o dezvoltare dialectica. Ca atare, oricine are in vedere acest fenomen trebuie sa isi asume dificultatea relevata de tendintele divergente pe care le presupune procesul globalizarii. Este un rezultat al logicii multicauzale de care am amintit mai sus. O logica marcata de un caracter discontinuu si inegal experimentat in spatiu si timp, incat "globalizarea nu este ceea ce noi toti, sau macar cei mai inzestrati si mai intreprinzatori dintre noi, vrem sau speram sa facem. Este ceea ce ni se intampla tuturor". Ca proces care are loc in prezent, fenomenul globalizarii trebuie inteles si explicat. Ca atare, pentru a delimita un raspuns mai cla intrebarile de mai sus, vom propune doua intelesuri ale globalizarii:

1. globalizare activa, care presupune relatii ce se stabilesc in mod biunivoc intre state sau grupuri de state care detin relativ aceeasi putere economica, politica ori culturala. Nu este esential, pentru ca astfel de relatii biunivoce sa se produca, ca statele intre care acestea se stabilesc sa fie egale exclusiv in privinta puterii economice. Aceasta intrucat influenta economica a unui stat poate fi contrabalansata de influenta culturala sau politica a altui stat.

Aceasta face ca anumite regiuni ale globului sa fie mult mai adanc implicate in procesele globale decat altele, iar unele state-natiune sau grupuri de state sa fie mult mai bine integrate in ordinea globala decat altele. Din aceasta perspectiva, se poate vorbi si despre:

2. globalizare pasiva, care inseamna existenta unor relatii univoce intre state sau grupuri de state intre care exista vizibile diferente de natura economica, politica sau culturala. Apare astfel discrepanta intre statele sau grupurile de state care impun anumite valori si cele care nu pot face altceva decat sa recepteze aceste valori. Cele din urma sunt, asa cum voi arata in cea de a treia sectiune, statele cele mai permisive la renasterea, in cadrul lor, a tendintelor etnonationaliste sau fundamentaliste.

Consideram ca aceasta distinctie ne ajuta sa evitam intelegerea interdependentelor globale in termenii imperialismului, fie acesta economic, politici ori socio-cultural. Din acest punct de vedere, globalizarea este prezenta si in China, care isi deschide - pe masura ce piata globala avanseaza - palierul economic spre aceasta, sau Cuba, o tara in care valorile religiei catolice si-au pastrat universalitatea. Ceea ce se intampla arata insa ca, in timp ce unele state sunt activ integrate in procesul de globalizare, altele nu fac decat sa recepteze pasiv mesajele globalizante pe care actorii principali le emit pe scena istoriei.