Actul Unic European

Actul Unic European

Necesitatea unei reforme institutionale care sa corespunda evolutiilor politice, economice si sociale inregistrate in Europa se facuse puternic resimtita. In iulie 1984, la Consiliul European de la Fontainbleau, s-a constituit, sub presedintia senatorului irlandez J. Dooge - fost ministru de externe al Irlandei - Comitetul pentru problemele institutionale, dupa modelul Comitetului Spaak, cel care a redactat Tratatele de la Roma. Raportul Comitetului, numit Raportul Dooge, afirma nevoia unui salt calitativ in sensul crearii 'intre statele europene a unei entitati politice adevarate, adica a unei Uniuni Europene'. Sarcina Comitetului era de a prezenta sugestii in vederea imbunatatirii functionarii cooperarii europene in domeniul comunitar, ca si in cel al cooperarii politice. In vederea realizarii acestui obiectiv, Comitetul preconiza convocarea unei conferinte a reprezentantilor guvernelor statelor membre care sa negocieze un proiect de tratat asupra Uniunii Europene.

Proiectul unui tratat asupra acestei chestiuni prezentat Parlamentului European, asa-numitul Proiect Spinelli, fusese elaborat in februarie 1984, moment care a determinat relansarea dezbaterilor asupra reformelor institutionale.

Raportul Dooge cuprindea patru parti:

Prima parte preciza spiritul reformelor propuse.

Cea de-a doua parte enunta obiectivele prioritare: un spatiu economic interior omogen, promovarea valorilor comune ale civilizatiei europene, gasirea unei identitati externe. Spatiul economic urma sa fie obtinut prin desavarsirea Tratatului de la Roma, respectiv prin realizarea unei adevarate piete interioare, libera circulatie a cetatenilor, coordonarea politicilor economice, recunoasterea reciproca a normelor, simplificarea procedurilor vamale etc. Acestora urma sa li se adauge crearea unei comunitati tehnologice, consolidarea Sistemului Monetar European. Promovarea valorilor comune implica dezvoltarea politicilor in domeniul mediului, in domeniul social, cultural, in crearea unui spatiu juridic european omogen. Gasirea unei identitati externe insemna, inainte de toate, dezvoltarea cooperarii politice. Structurile trebuiau consolidate prin crearea unui secretariat permanent.

Cea de-a treia parte a Raportului se referea la mijloacele de realizare a acestora, mijloace ce trebuiau obtinute prin institutiile existente carora trebuiau insa sa li se dezvolte eficacitatea si legitimitatea democratica.

Cea de-a patra parte se referea la convocarea conferintei.

Dupa multe luari de pozitie pro si contra, Conferinta s-a deschis la 9 septembrie 1985 la Luxemburg si s-a incheiat prin semnarea Actului Unic European, in doua etape, de catre ministrii de externe ai tarilor membre - 17 februarie si 28 februarie 1986, (aceasta ultima data dupa referendumurile nationale din Danemarca, Italia si Grecia. Actul Unic a intrat in vigoare la 1 iulie 1987).

Actul Unic European cuprinde doua parti: o prima parte consacrata modificarilor aduse tratatelor comunitare si largirii domeniilor de competente, cealalta consacrata cooperarii europene in materie de politica externa.

Actul apare astfel ca un adevarat instrument de relansare institutionala si de perfectionare a pietei interne cu un impact psihologic important si, totodata, ca suport juridic al Europei ultimului deceniu. Este si motivul pentru care Actului i se spune 'unic', deoarece reuneste dispozitii referitoare la modificarea si completarea celor trei tratate constitutive intr-un singur act juridic si, in acelasi timp, reuneste dispozitii privind unele reforme institutionale si competente comunitare, creeaza noi politici si pune bazele unei cooperari europene in materie de politica externa.

Prima parte a Actului aduce modificari tratatelor, cele mai importante privind Tratatul CEE, urmarindu-se cresterea eficacitatii procesului decizional, a perfectionarii Pietei Comune. Actul Unic inseamna efortul de a suprima ultimele obstacole din calea liberei circulatii, largirea campului de interventii comunitare, cu deosebire in domeniul social, in cel al mediului, al cercetarii si dezvoltarii tehnologice. In intentia de a usura adoptarea propunerilor Comisiei, Actul Unic a extins votul cu majoritate calificata in cadrul Consiliului.

Actul Unic European, printre alte obiective pe care le inscrie in domeniul largirii competentelor comunitare, a relansat si a ridicat la rangul de preocupari prioritare si pe cele de protectie a mediului. Preocupari in aceasta privinta datau de mai mult timp. Se adoptasera mai multe 'programe de actiune in materie de mediu' - in fapt cinci astfel de programe: in 1973, 1977, 1983, 1987 si 1993 - care vizau imbunatatirea calitatii si a modului de viata prin prevenirea degradarii mediului.

Prin Titlul VII din Actul Unic European, intitulat 'Mediul', politica de mediu a devenit o componenta a politicilor comunitare. In speta, aceasta politica are in vedere coordonarea actiunilor de conservare, protejare si ameliorare a calitatii mediului, de protectie a sanatatii oamenilor, de utilizare rationala a resurselor naturale.⁸⁴

Pe plan institutional, Actul Unic a recunoscut oficial Consiliul European, a acordat puteri legislative Parlamentului European in cadrul procedurii de cooperare si a fixat principiul crearii Tribunalului de Prima Instanta.

Cea de-a doua parte a Actului Unic se refera la cooperarea europeana in domeniul politicii externe. Este continuarea procesului inceput prin Acordul Davignon din 1970. Raportul a fost intocmit de directorii politici din ministerele afacerilor externe ale celor sase tari membre, insarcinati 'sa studieze cel mai bun mod de realizare a progreselor in domeniul unificarii politice in perspectivele largirii'. El poarta numele presedintelui Comisiei, Etienne Davignon (Belgia) si a fost supus Consiliului de Ministri la 20 iulie 1970 si adoptat la 27 octombrie din acelasi an. Se indica in acest document ca trebuie depuse eforturi maxime pentru realizarea obiectivului dorit in domeniul organizarii in comun a politicilor externe ale tarilor membre. In acest fel, cooperarea in domeniu apare ca faza preliminara a unificarii politicii europene, la inceput prin organizarea informarilor reciproce in materie de politica externa.

Ca urmare a deciziilor adoptate, statele membre au dezvoltat in mod sensibil cooperarea lor in domeniul politicii externe. Inca nu se poate vorbi insa de o adevarata politica extern a Comunitatilor, ci mai mult de o coordonare a politicilor externe nationale

printr-un ansamblu de mecanisme care formeaza ceea ce se numeste Cooperarea Politica Europeana (CPE). Aceasta cooperare era limitata insa prin absenta unui temei juridic, neexistand un cadru juridic si nici obligatii in consecinta; nimic din toate acestea nu faceau obiectul unui tratat.

Un al doilea Raport Davignon, adoptat la 23 iulie 1973, a depasit stadiul unei simple declaratii de intentii a guvernelor; el a inscris ca 'asupra problemelor de politica externa, fiecare stat se angajeaza, ca regula generala, sa nu fixeze in mod definitiv propria sa pozitie fara sa-si fi consultat partenerii .'

Mai tarziu, la 29 decembrie 1975, in raportul sau asupra Uniunii Europene prezentat Consiliului European, Leo Tindemans, fost prim-ministru al Belgiei si presedinte al Partidului Popular European, preconiza transformarea angajamentului politic in obligatia juridica a statelor membre de a se consulta in scopul luarii unor decizii nationale si de a adopta principiul majoritatii pentru luarea deciziilor comune. Se cerea astfel elaborarea unei politici externe comune, ceea ce insemna un pas inainte in constructia unei Europe federale. In Raport se accentua necesitatea sporirii eficacitatii printr-o mai buna coordonare a organelor interguvernamentale si a celor specializate, prin intarirea institutiilor comunitare, a organismelor independente, prin largirea puterilor de executie ale Comisiei, prin intarirea autoritatii presedintelui si investirea acestuia de catre Parlament, prin extinderea competentelor Curtii de Justitie la noi domenii de activitate comunitara, prin participarea activa a Parlamentului ales prin vot universal la procesul legislativ.

Actul Unic European, prin Titlul III, reprezinta un acord de drept international, o codificare a cooperarii in politica externa. El a permis integrarea in tratate a unor evolutii institutionale si politici in vederea consolidarii procesului comunitar.

In concluzie, Actul Unic a marcat intoarcerea la votul cu majoritate calificata, a consolidat puterile Parlamentului, Comisiei si Consiliului, a extins competentele Curtii de Justitie, a oficializat Consiliul European, a deschis noi domenii de activitate in cercetare, economie, finante, politica sociala, mediu.

Actul Unic confera Comisiei dreptul exclusiv de initiativa pentru toate problemele comune care necesita legiferare si ii atribuie competente executive largite; Parlamentul trebuie sa coopereze si nu numai sa se consulte cu Consiliul; Piata Comuna, unica, extinsa, trebuia sa intre in functiune pana la 31 decembrie 1992.