Alte concepte si viziuni legate de supranationalismul european

Alte concepte si viziuni legate de supranationalismul european

Christian Joerges utilizeazǎ conceptul de supranationalism deliberativ in conexiune cu rolul dreptului comunitar, care ar avea principii si reguli acceptabile pentru toate sistemele de guvernare nationale. Supranationalismul deliberativ conceput ca o alternativa la structurile juridice ierarhice vede integrarea ca un proces continuu de reglementare si in care structurile guvernantei transnationale se dezvolta dupa o logica proprie si in care actorii sociali nationali se adapteaza acestei noi realitati. Aceste structuri imbraca forma actiunii interguvernamentale si a deciziei supranationale intr-un cadru institutional asigurat de dreptul comunitar. UE era considerata de unii autori drept o piata fara organizare statala, iar pentru desavarsirea integrarii era nevoie de o constitutie economica supranationala, de alti autori drept un stat reglementator (Majone), cu un rol important al agentiilor de reglementare, iar de unii autori drept un sistem de guvernare bazat pe o economie europenizata, asociat cu termenul comitologie (Joerges, Neyer, Vos).

Alexander Somek considera ca analiza modelului vest-european de integrare este indispensabila pentru intelegerea supranationalismului. El sesizeaza 2 viziuni, una apartinand lui Giandomenico Majone si alta lui Joseph Weiler. Prima sustine ca supranationalismul este un sistem perfect de negociere intre guvernele nationale si ca instituirea cooperarii supranationale nu dauneaza legitimitatii democratice. Sfera de suveranitate si plaja politicilor nationale se extind si nu conduc la un deficit democratic intrucat parlamentele nationale sunt implicate in procesul de luare a deciziei. Delegarea de autoritate catre nivelul supranational ar fi rationala deoarece guvernele isi iau angajamente politice pe termen lung dar si prudenta pentru cǎ evita vicisitudinile create de procesul legislativ national si transfera o parte a responsabilitatilor la alt nivel.

A doua pleaca de la premisa ca supranationalismul nu urmareste unitatea politica si abandonarea statului national ci doar subordonarea politicilor nationale unei noi discipline a solidaritatii. Autolimitarea suveranitatii si competentelor statelor nationale pentru promovarea valorilor comunitare ar fi benefica cetatenilor europeni. Supranationalismul este vazut drept un gardian al frontierelor statelor nationale, in primul rand al frontierelor externe si deci al prevenirii razboaielor; in al doilea rand ca un gardian al fontierei intre natiune si stat impidecandu-l pe acesta din urma sa manipuleze indivizii si puterea catre regimuri nedemocratice sau totalitare; in al treilea rand ca un gardian al frontierei sociale, al prevenirii discriminarilor fata de straini si minoritati.

Alexander Somek propune o alta viziune a supranationalismului, cea in care trecerea la supranationalism dincolo de statul national presupune dezintegrarea pe plan constitutional a acestuia si impunerea a 3 tipuri de noi constitutii: una a antidiscriminarii, una a libertatii (administrarea justitiei) si una a includerii (eliminarea riscurilor excluderii sociale). Cele 3 principii mentionate de Somek se regasesc insa in cadrul constitutional existent si in cel creat de Tratatul Constitutional neratificat dar preluat in mare masura in prevederile Tratatului de Reforma Institutionala (Lisabona). Daca analizele lui Majone si Weiler sunt destul de ancorate in practica integrarii europene viziunea lui Somek are mai mult un caracter speculativ, considerand ca totusi cele 3 constitutii mentionate si apartinand structurilor constitutionale nationale nu se pot impune decat la nivel supranational.

Edward Best face o distinctie clara intre transferul de drepturi suverane si transferul de suveranitate, primul fiind recunoscut de multe constitutii nationale conexat cu rolul organizatiilor internationale. Un compromis doctrinar a aparut treptat in Comunitatea Europeana privind exercitarea in comun de suveranitate. Exercitarea puterilor suverane poate avea o dispersie orizontala intre institutiile centrale dintr-un stat, dar si verticala in sensul in care institutiile sau autoritatile subnationale pot participa sau pot delega atributii institutiilor europene. Exercitarea puterilor in comun la nivel comunitar este prevazuta de multe constitutii nationale, ceea ce limiteza in mod obiectiv suveranitatea statelor membre ale UE. Se poate face deci o distinctie clara din punct de vedere conceptual si al perceptiei intre ideea partajarii de suveranitate intre tari si ideea cedarii de suveranitate catre un nivel supranational. Pentru factorii politici si pentru opinia publica partajarea de suveranitate pare mult mai acceptabila decat cedarea, iar politicienii si tehnocratii care sustin progresul integrarii regionale trebuie sa tina cont de acest lucru.

Edward Best considera ca partajarea competentelor intre nivelul national si cel supranational este mai degraba regula decat exceptia si aceasta reflecta interactiunea stransa intre autoritatile (institutiile) nationale si supranationale. Dincolo de ordinea juridica supranationalismul se oglindeste in luarea deciziei, monitorizare si aplicare. Exista doua tipuri de aranjamente supranationale: gruparea de suveranitatea si delegarea de puteri unor institutii autonome. In termenii gradului de legalizare, acordurile supranationale contin un grad inalt de obligare pentru statele membre si un grad inalt de delegare catre institutii autonome, dar nu neaparat un grad inalt de precizie. O grupare sau un sistem regional ar necesita o capacitate ridicata de rezolvare a problemelor si de stabilizare, adecvate specificitatii problemelor generate in cursul procesului de integrare, dar trebuie sa aiba si o adecvare nu numai la cerintele de ordin regional ci si la cerintele de ordin istoric, social, cultural din fiecare stat membru.

Edward Best pune in discutie cateva dimensiuni importante ale supranationalismului, cum ar fi asigurarea resurselor financiare proprii si rolul institutiilor politice direct alese de cetateni, cum este Parlamentul European. In anii'70 Comunitatea Europeana si-a creat un sistem de resurse proprii, iar rolul Parlamentului European s-a marit continuu si aceasta a consolidat pozitiv sistemul comunitar de guvernare prin implementarea graduala a principiului reprezentativitatii democratice la nivel european. Principala provocare ar fi legata de sprijinul popular pentru institutia supranationala menita sa democratizeze sistemul institutional comunitar, participarea tot mai redusa la alegerile europene indicand o incredere scazuta in politicieni, inclusiv in cei de la nivelul european. A doua provocare ar fi legata de influenta pe care parlamentarismul la nivel supranational ar putea-o avea asupra structurarii unui sistem autentic de partide politice europene. A treia provocare ar fi conexata cu necesitatea de a regandi si explica raportul viitor intre doua feluri de agregare a intereselor la nivel supranational, intre cel al Comisiei ca initiator legislativ pe baza metodei comunitare si cel al partidelor politice pe baza ideologiilor diverse, precum si a raportului intre diferitele feluri de legitimitate democratica din cadrul UE.

Pentru Peter Lindseth constitutionalizarea ordinii juridice supranationale ramane un termen destul de vag, institutiile europene fiind cladite pe fundamentele guvernantei administrative, ranforsate prin ascensiunea tehnocratilor si beneficiind de o legislatie comunitara permisiva, care nu a impiedicat dezvoltarea legislatiei nationale ci a facilitat delegarea de putere normativa catre institutiile europene. La nivel european a fost creat un mecanism judiciar important pentru ca actorii implicati sa-si respecte angajamentele, prin stabilirea unui organism(institutie) care sa vegheze la revizuirea legalitatii normelor comunitare si la conformitatea legislatiilor nationale cu telurile integrarii stabilite in tratate. In aproape 5 decenii Curtea Europeana de Justitie s-a ocupat de constitutionalizarea institutiilor supranationale. In viziunea CEJ institutiile supranationale comunitare reprezinta autoritatea unei noi comunitati politice autonome de tip supranational (deasupra statelor membre), superioara institutiilor nationale.

Daca pe plan constitutional institutiile europene ar fi independente, in schimb pe plan administrativ ele sunt dependente de structurile guvernamentale nationale, iar pe planul legitimitatii ele sunt slabe comparativ cu institutiile nationale. Robert Dahl se refera la un fel de legitimitate tehnocratica pe baza capacitatii de a genera politici eficace suplimentata de o legitimitate juridica derivata din limitele delegarii de putere.