Analiza conflictului din Irak

Pozitionarea geopolitica si geostrategica a principalilor actori ai conflictului. Relatii strategice

Analiza conflictului din Irak si a elaborarilor discursive prilejuite de derularea acestuia impune examinarea din punct de vedere geopolitic a identitatii si a comportamentului in durata lunga a actorilor conflictului, erijati, prin intermediul personalitatilor politice reprezentante, in instante emitente de discurs. Mesajele transmise de autoritatile reprezentante ale Statelor Unite ale Americii sunt puternic depersonalizate, devin marca a unei entitati statale percepute global, ca actant de sine statator. In consecinta, plasarea din punct de vedere strategic a statelor in grila internationala generala functioneaza ca un mecanism de definire identitara, proprie si reflectata, a Emitatorilor de discurs politic. Relevarea punctelor de acrosaj intre diversele strategii politice externe ale actorilor implicati in conflict are ca scop conturarea cadrului in care se deruleaza infruntarile discursive intre polul americano-britanic si cel european continental.

Este demn de remarcat faptul ca actorii conflictului ce prezinta interes pentru studiul propus - Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franta si Germania[1] - sunt unite de tipologia civilizationala comuna, proprie Occidentului, asa cum acesta este configurat de Samuel Huntington . Desi teoria lui Huntington este considerata ca fiind perimata in anumite puncte, perspectiva asupra pregnantei internationale a Occidentului si a rolului sau central in ordonarea relatiilor interstatale se dovedeste inca valida. Ponderea extraordinara a Occidentului in toate domeniile vietii internationale este argumentata de S. Huntington prin suprematia economica, tehnologica si militara a statelor componente, ce asigura posibilitatea acestora de a influenta practic orice regiune de interes de pe Glob. Parghiile de exercitare a dominatiei occidentale (controlul sistemului bancar international, a pietelor internationale de capital, a industriei armelor de inalta tehnologie, a accesului in spatiul cosmic si a comunicatiilor internationale) ii asigura acestuia perenitatea, in ciuda acuzatiilor de declin cultural si moral.

In confruntarea cu civilizatiile distincte si ostile[3], Occidentul se prezinta unitar ca discurs, ceea ce nu exclude disensiuni politice in interiorul sau, precum cele intre SUA si Europa, generate de pozitia de hegemon a actorului statal american. De altfel, problemele ce separa societatea occidentala de sfere civilizationale distincte au fost articulate si solutionate, cu preponderenta, dupa modelul american, ce urmareste:

Mentinerea superioritatii militare prin intermediul politicilor de proliferare si contraproliferare a armelor de distrugere in masa si a mijloacelor folosite pentru a le lansa;

Promovarea valorilor si institutiilor occidentale prin fortarea altor societati sa respecte drepturile omului asa cum au fost ele concepute in Occident si sa interiorizeze modelul politic democrat occidental;

Protejarea integritatii culturale sociale si etnice a societatilor occidentale prin limitarea numarului de non-occidentali admisi ca emigranti sau refugiati[4].

In interiorul analizei noastre, prezinta interes primele doua linii directoare ale politicii internationale de tip occidental, intrucat ele vor deveni constante ideatice ale discursurilor politice elaborate de polii structurali ai Occidentului - Statele Unite ale Americii si Europa Occidentala. Angajamentul fata de modelul ONU de protejare a drepturilor omului si a democratiei, precum si strategia de limitare a numarului puterilor nucleare vor motiva actiunile intreprinse in situatii critice, precum criza si conflictul armat derulat pe teritoriul irakian, regasindu-se formulate si in clar, in interiorul discursurilor.

Statele Unite ale Americii. Profilul Statelor Unite ale Americii pe plan international corespunde imaginii unei Puteri cu o evolutie impresionanta, de la nivelul unei colonii britanice rebele, la cel de axa a sistemului international actual: "Cresterea puterii Statelor Unite a fost extrem de rapida, intrucat s-au scurs mai putin de doua secole intre nasterea lor absoluta, plecand practic de la nimic, si ascensiunea catre un rol mondial pe care nimeni nu pare in masura sa il conteste sau sa il concureze"[5]. Progresul american a fost explicat prin efectele cumulative ale revolutiilor politice, economice si tehnologice ce au marcat istoria americana si care au condus la conturarea modelului politic si civilizational american, element de referinta pentru totalitatea statelor lumii, indiferent de retorica oficiala sustinuta. Statele Unite ale Americii isi asuma intru totul pozitia de actor statal principal si depun toate eforturile pentru a-si conserva Puterea; astfel, toate obiectivele de politica externa americane, fie ca fac referire la consolidarea suprematiei SUA pentru a face fata noilor puteri emergente (UE, China, Japonia, India) si Federatiei Ruse, fie la controlul resurselor de petrol din Orientul Mijlociu si a resurselor africane sau la implicarea in viata politica a unor state, pentru a-si potenta influenta in zona, fac trimitere la perpetuarea statutului de natiune nucleu, de punct focal al politicii internationale. Rolul acesta este sustinut, intr-o masura semnificativa, de superioritatea militara a Statelor Unite, garantie a penetrarii oricarui spatiu si a controlului actiunilor externe a statelor cu capacitati militare inferioare. La nivelul anului 2005, cheltuielile militare ale SUA au reprezentat 2/5 din totalul cheltuielilor pentru sectorul de aparare, la nivel mondial; in comparatie cu statul chinez, al doilea ca buget alocat sectorului apararii, bugetul american destinat sectorului militar a fost de sapte ori mai mare, iar cheltuielile militare ale statelor cu regimuri politice ostile SUA (Cuba, Iran, Coreea de Nord, Sudan si Siria), alaturi de Federatia Rusa si China, nu au reprezentat decat 30% din cheltuielile americane in domeniu . Suprematia militara conventionala, la care se adauga capabilitatile nucleare, au transformat Statele Unite ale Americii in unicul actor statal capabil de a interveni in forta in orice punct de pe Glob, pentru a face fata oricarui tip de amenintare la adresa securitatii si a intereselor sale strategice. Constiinta capacitatii de neutralizare militara a oricarui stat ostil a motivat si reorientarea strategiei externe a SUA inspre actiunea militara preventiva, ce reafirma ordinea mondiala hegemonica si abordarea realista a relatiilor internationale si contravine reglementarilor internationale - Strategia de Securitate Nationala, adoptata in septembrie 2002 statuteaza doctrina loviturilor preventive impotriva statelor considerate unilateral de SUA ca reprezentand un pericol la adresa statului american .

Franta. Statul francez ocupa o pozitie aparte in cadrul sistemului international: fara a putea pretinde statutul de superputere contemporana, dar cu nostalgiile proprii oricarei foste mari puteri coloniale, Franta continua a fi o tara cu vocatie mondiala, un actor international activ in dinamica generala la nivel mondial. Membru permanent al Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite, statul francez are un rol proeminent in asigurarea pacii si a securitatii mondiale, abordarea franceza a problematicii internationale fiind una de natura normativista. Atasamentul francez fata de institutiile cu vocatie globala, reglementarile internationale si valorile de cooperare interstatala autentica este motivat de parcursul istoric al statului, care, dupa pierderea coloniilor, si-a mentinut influenta in regiunile anterior aflate in stapanire prin adoptarea unei politici de colaborare si sprijinire a noilor puteri si culturi regionale: "Franta isi pastreaza o politica mondiala activa, intemeiata atat pe suveranitatea sa multicontinentala, cat si pe vointa sa de a sustine politica externa specific franceza - politica fata de francofonie, fata de lumea araba" .

Profilul international al Frantei se contureaza luand in considerare implicarea franceza in proiecte politice internationale vaste: consolidandu-si alianta post-razboi cu Germania, Franta - mai exact elitele politice franceze - este dedicata realizarii constructului european[9], din perspectiva agregarii unui set de valori comune si oferirea unei identitati juridice si politice spatiului european, care sa actioneze drept contrapondere a puterii dominatoare de tip american. In fapt, Franta are o traditie istorica de relatii complicate cu Statele Unite ale Americii, pe care le-a acuzat in permanenta, fie de adoptarea unei atitudini izolationiste, fie de actiune unilaterala, pe care a perceput-o ca depreciativa la adresa societatii internationale si amenintatoare din punct de vedere politic, securitar, cultural. Detinerea oficiala de armament nuclear a garantat securitatea si independenta strategica franceza pe intreaga perioada a Razboiului Rece si a pacii nucleare, astfel ca pozitiile adverse ale statului francez fata de Puterea americana si strategiile externe ale acesteia au fost exprimate intotdeauna cu fermitate, in cadrul forumurilor globale sau la nivel de discurs oficial, pe cai diplomatice. Asertivitatea franceza traditionala a determinat adesea puterea de la Washington sa califice statul francez drept "un aliat reticent".

Marea Britanie. Pozitia geopolitica a influentat decisiv strategiile de actiune la nivel mondial ale Marii Britanii, insularitatea facilitand ascensiunea britanica la statutul de mare putere maritima si asigurand, in acelasi timp, o separare confortabila de problemele interstatale complexe ale continentului european. Optiunea pentru detasarea formala de complexul european a fost motivata de necesitatea unui grad mai mare de libertate in vederea articularii unei politici individualiste si a concretizarii ambitiilor imperiale britanice, prin contracararea actiunilor de extindere coloniala a celorlalte state europene - Franta, Spania. In prezent, izolationismul britanic se manifesta prin relatia complexa pe care Regatul Unit o intretine cu Uniunea Europeana (UE), al carei membru a devenit, dupa ezitari reticente, in 1973; in cadrul UE, Marea Britanie reprezinta partenerul cu ponderea cea mai scazuta a schimburilor cu Uniunea si unul din putinele state care, aparand un punct de vedere avansat asupra liberului schimb, a refuzat adoptarea monedei unice europene - semn al vointei de a pastra dreptul de a bate moneda, indicator fundamental al suveranitatii statale.

Detasarea semnificativa de Europa continentala nu a condus, in evolutia statului britanic, la izolare internationala, ci la concretizarea unei conceptii politice de implicare a Regatului Unit in spatiul atlantic si, implicit, o abordare hibrid a relatiilor internationale, intre realism si normativism european. O astfel de orientare este motivata istoric si cultural de fondul anglo-saxon comun statelor nucleu ale Atlanticului - Statele Unite ale Americii si Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord sunt elementele structurale ale anglosferei. Relatiile cordiale intre cele doua state, dezvoltate cu precadere dupa implicarea SUA in Primul Razboi Mondial, alaturi de Marea Britanie, sunt desemnate prin sintagma "relatie speciala", lansata de Sir Winston Churchill in cadrul Sinews of Peace Address: "Neither the sure prevention of war, nor the continuous rise of world organization will be gained without what I have called the fraternal association of the English-speaking peoples, [] a special relationship between the British Commonwealth and Empire and the United States. Fraternal association requires not only the growing friendship and mutual understanding between our two vast but kindred systems of society, but the continuance of the intimate relationship between our military advisers, leading to common study of potential dangers, the similarity of weapons and manuals of instructions, and to the interchange of officers and cadets at technical colleges". Aceasta relatie se bazeaza pe legaturi istorice, culturale, economice[10] si ideologice puternice, ceea ce face ca ea sa apara in mod recurent in discursurile celor doua state mai ales in situatiile de criza ce determina invariabil sustinere reciproca si coalizare impotriva unor terti. Un aspect important al relatiei speciale intre aceste doua state il constituie cooperarea la nivel militar si in domeniul informatiilor, ce concura la cristalizarea unui nucleu dur americano - britanic, cu un discurs si o linie de actiune unitare . Desi acest fapt ar parea sa implice un angajament reciproc permanent, statutul de hegemon mondial al Statelor Unite face ca, in contexte ce ar putea aduce atingere intereselor imediate ale SUA, actorul american sa nu sustina cauze cu miza importanta pentru partea britanica, asa cum s-a intamplat in cazul Tratatului de la Kyoto, respins de SUA. La polul opus, instanta politica engleza pare sa sustina sistematic directiile de actiune americane, adesea in pofida unei opinii publice nationale ostile sau a opozitiei evidente a partenerilor din cadrul Uniunii Europene - cazul campaniei militare impotriva Irakului, demarate in anul 2003.

Germania. Colapsul Imperiului german a fost urmat de dezvoltarea rapida a unei puternice economii industriale si comerciale, proces ce a impulsionat Germania ca, la inceputul secolului al XX-lea, sa considere largirea orizontului geopolitic si sa aspire la o hegemonie continentala europeana, premisa a impunerii unei dominatii mondiale a statului german. Accesul la mondialitate urma sa aduca Germania in situatia de a se confrunta cu ceilalti actori statali europeni cu tendinte expansioniste la nivel global - Franta, Marea Britanie, Rusia -, conflictele de interese intre aceste Puteri politice materializandu-se, in final, in cea dintai conflagratie mondiala a secolului XX. Conditiile pe care Germania, perdanta, a fost fortata sa le accepte, la finalul Primului Razboi Mondial, au fost percepute ca o veritabila umilinta nationala si au provocat dezlantuirea national-socialismului german: agenda geopolitica expansionista s-a suprapus spiritului pangermanist, articuland o noua strategie de obtinere a suprematiei europene, preambul al dominarii lumii. Esecul in atingerea obiectivelor imperialiste si tragedia nazista au problematizat existenta si pozitia Germaniei in interiorul Europei.

Examinand evolutia Germaniei in istoria recenta a sistemului international, se poate afirma ca pozitionarea actuala a statului a fost definita in perioada postbelica, prin concursul celorlalti membri puternici ai societatii internationale. Divizata, Germania a reflectat conflictul ideologic intre Occident si Est; interesant este parcursul Republicii Federale Germania, miza a intereselor si implicarii prioritare a Frantei si a Statelor Unite ale Americii.

In procesul de reconstructie si afirmare treptata ca noua putere europeana postbelica, Germania a beneficiat de asistenta permanenta a SUA, preocupata de a-i mentine orientarea catre lumea atlantica si de a-si consolida influenta intr-un stat susceptibil de a contrabalansa puterea Frantei pe scena europeana si mondiala. Chiar si dupa reunificarea statala si constructia unei noi identitati germane, legaturile politice, militare si economice cu Statele Unite sunt mentinute si privilegiate de clasa politica germana. Mobilizarea de forte armate pe teritoriul Germaniei[12], remanenta a actiunilor de consolidare a frontierei estice a Lumii Libere, impotriva amenintarilor blocului comunist, este revelatoare pentru nivelul cooperarii strategice intre cele doua state: Germania gazduieste cel mai mare numar de baze militare americane in Europa.

Acest tip de relatie bilaterala ofera o cheie de lectura a interventiilor discursive ale Germaniei pe parcursul crizei si campaniei din Irak: desi declarandu-se, de principiu, impotriva interventiei americane impotriva unui stat suveran, Germania s-a situat in planul secund al argumentatiei europene, evitand vehementa contestatoare identificabila in cazul francez.

Linia de comportament aleasa in circumstantele particulare ale razboiului din Irak reprezinta compromisul necesar armonizarii relatiilor stranse cu Statele Unite ale Americii - cel mai important aliat al Germaniei din afara Europei, dupa cum indica discursul oficial german - cu angajamentele ce decurg din existenta cuplului franco-german[13]. Raporturile actuale dintre Germania si Franta ilustreaza reconcilierea postbelica intre cele doua state si asumarea unei responsabilitati comune in realizarea Europei Unite. Membri fondatori ai Uniunii Europene, Franta si Germania impartasesc o perspectiva unica asupra misiunii UE in echilibrarea societatii internationale si admit contributia fiecaruia dintre ei la consolidarea pozitiei celuilalt pe plan mondial. Astfel, Germania cultiva relatii bilaterale prioritare cu statul francez, revelatoare in acest sens fiind diverse actiuni diplomatice ale instantei politice de la Berlin: prima vizita oficiala a Angelei Merkel, in calitate de cancelar al Germaniei, a avut loc in Franta, la o zi dupa preluarea mandatului.

Romania. Examinarea directiilor strategice in politica externa a Romaniei considera ca relevanta perioada postrevolutionara, ce a consacrat libertatea de optiune a unei clase politice eliberate de dictatura si pretinzand a opera in context democratic. Stabilitatea oferita de dominatia sovietica a fost inlaturata de colapsul sistemului comunist, astfel incat elitele romanesti, mandatate public, au fost confruntate cu necesitatea redefinirii identitatii politice si a afirmarii acesteia in cadrul societatii internationale. Imperativul luarii unor decizii de orientare strategica pe plan extern, dupa eliminarea regimului totalitar, a fost cu atat mai stringent cu cat devenise evident ca securitatea Romaniei depinde de crearea unor aliante benefice si integrarea euro-atlantica, date fiind capacitatile economice si militare reduse ale statului roman.

In acest context, optiunile externe ale Romaniei s-au articulat prin apropierea de Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) - iar, la nivel bilateral, de principalul pilon al Aliantei, Statele Unite ale Americii - si de Uniunea Europeana: "Tara cert ortodoxa, pe jumatate balcanica prin componenta ei moldo-valaha si puternic inradacinata in istoria Europei centrale prin componenta sa transilvana, Romania continua sa se refere la latinitatea sa si sa revendice apartenenta sa la Europa Occidentala"[14]. In procesele de aderare la cele doua structuri cu vocatie internationala, Romania a fost sustinuta in mod constant de aliatii europeni. In consecinta, strategia de politica externa romaneasca, de la inceputul anilor '90, a aplicat teoria cercurilor concentrice (regional, continental, global), ceea ce a accentuat identitatea europeana a Romaniei, vocatia euroatlantica si apropierea de Balcani si de problematica acestora. Schimbarea de atitudine inspre privilegierea relatiilor cu Statele Unite ale Americii a survenit pe fondul reticentei SUA fata de admiterea statului roman in NATO si de oportunitatea oferita de campania militara impotriva Serbiei, din 1999. Sustinerea operatiunilor militare din provincia Kosovo a fost perceputa de statul roman drept o oportunitate de a face dovada respectarii angajamentelor asumate in calitate de viitor membru NATO; ulterior, relatiile cu Statele Unite au continuat sa evolueze pozitiv, inspre beneficiul ambelor parti - statutul de aliat asigura Romaniei confortul securitar de care avea absoluta nevoie, in timp ce SUA isi consolida sistemul de aliante cu statele mici si mijlocii, pentru a opune un discurs cu greutate mondiala puterilor concurente si statelor ostile.

Pe de alta parte, Romania nu a abandonat niciodata obsesia integrarii in sistemul Europei Occidentale, ceea ce a facut ca ea sa opereze reforme semnificative in vederea asigurarii obtinerii calitatii de membru al Uniunii Europene. In ciuda mobilizarii interne pentru atingerea obiectivelor de aderare la Uniune, sensibilitatea externa fata de Statele Unite s-a mentinut[15]. Ralierea Romaniei la pozitia americana referitoare la problema interventiei in forta in Irak a fost salutata de oficialii SUA, semnificative fiind remarcele Secretarului Apararii, Donald Rumsfeld, insa a generat atitudini ostile din partea instantelor franceze si germane, concretizate in subtile amenintari politice . Implicarea treptata in teatrul de operatii irakian, prin trimiterea de trupe, a condus la impunerea unei coordonate unice de dezvoltare a relatiilor externe - consolidarea relatiei privilegiate cu Statele Unite si, in plan secund, cu Marea Britanie.

In ciuda afisarii unor optiuni strategice clare, este demn de remarcat faptul ca participarea Romaniei la unul dintre cele mai disputate, complexe si importante conflicte militare din ultimele decenii nu a fost sustinuta in mod corespunzator la nivel de discurs oficial. Interventiile publice ale Presedintelui Romaniei, Ion Iliescu, instanta cu atributii militare supreme si reprezentant al statului roman in relatia cu actorii statali straini, au fost minimale. In consecinta, deciziile de actiune intr-o situatie de criza precum iminenta si, ulterior, derularea unui razboi de amploarea celui din Irak nu au beneficiat de o articulare discursiva clara. Absenta acesteia a creat impresia generala a unei strategii de evitare a asumarii responsabilitatii propriilor actiuni de catre statul roman, precum si a unei lipse de coerenta la nivel strategic .

Relatiile ce se articuleaza intre Statele Unite si restul mapamondului sunt caracterizate de o asimetrie esentiala, al carei indicator principal este libertatea de conceptie, decizie si actiune americana pe plan mondial. Ignorarea comunitatii internationale, niciodata asumata la nivelul discursului personalitatilor politice, dar stabilita programatic prin documentele de politica externa, se manifesta in principal printr-un anume oportunism politic american ce sustine practica unilaterala pe plan international. Strategia sanctiunilor de ordin economic, politic sau militar, aplicate statelor posibil amenintatoare la adresa intereselor sau valorilor promovate de Statele Unite este dublata de respingerea spectaculoasa a instrumentelor de reglementare internationala si a institutiilor cu vocatie universala, la a caror constituire SUA a contribuit in maniera decisiva; manipularea contextuala a acestor structuri si a reglementarilor pe care le impun se opune, paradoxal, insistentei ca celelalte state, in ansamblul lor, sa nu abdice de la respectarea sistemului de drept international, indiferent de atingerile pe care acesta le-ar putea aduce suveranitatii lor nationale. In aceeasi linie de gandire, SUA face presiuni evidente asupra comunitatii internationale pentru ca aceasta sa interiorizeze valorile americane si sa isi creasca toleranta fata de atitudinile motivate de acestea. Se identifica, astfel, o logica dubla a unilateralismului american - pe de o parte, este evident caracterul protectionist al acestuia, la care se adauga cel de proiectie in exterior al unui sistem particular de norme si de principii proprii sau sustinute de Statele Unite ale Americii.

Raporturile americane cu statele-nucleu ale Europei si cu restul lumii sunt, astfel, tributare ordinii hegemonice curente si implica exercitarea unei presiuni permanente pentru mentinerea acesteia. Aliantele cultivate cu Marea Britanie, Germania sau state de periferie, precum Romania, sunt motivate de aceleasi intentii dominatoare si de vointa de a tempera retorica violenta franceza si opozitia politica a acesteia in interiorul forumurilor de guvernare mondiala.

Atitudinea europeana fata de Statele Unite este una de contestare parteneriala, in sensul construirii unui discurs ce problematizeaza statutul de unica superputere mondiala al SUA, fara a concepe in mod real o ruptura a relatiilor transatlantice. Tributara Statelor Unite pentru reconstructia postbelica, Europa Occidentala se mentine sub un protectorat disimulat al Statelor Unite, nu atat voluntar, cat provocat de incapacitatea europeana de a organiza un sistem solid de aparare si securitate comuna. Respingerea statutului de subordonat de catre statele Europei Occidentale sta la baza tentativelor europene de transformare a relatiei de tip dominator intr-una de parteneriat autentic, ce ar implica asumarea unor pozitii egale in demersul de stabilizare internationala si ar reinstaura echilibrul de putere mondiala.

Esecul nucleului european de a transforma natura raporturilor cu Statele Unite, o natiune ce se autoreprezinta ca "menita a conduce" (Bound to lead), genereaza desfasurari retorice in forta ale instantelor europene - in special a celei franceze - pentru a contesta o organizare mondiala neechitabila si o revalorizare a principiilor violente de exercitare a Puterii la nivel global.