Aparitia si evolutia gandirii politice in societatile din Orientul antic

Aparitia si evolutia gandirii politice in societatile din Orientul antic

Analizand din punct de vedere istoric aparitia si evolutia politicului, a ideilor, conceptiilor si teoriilor politice, istoria ideilor politice realizeaza o mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupati de cunoasterea mediului si a cadrului social in care traiesc si isi duc existenta. Aceasta preocupare o intalnim inca din societatea primitiva cand, intr-o forma extrem de modesta, apare o anumita gandire sociala, care se va manifesta sub forma unor dansuri, ritualuri, simboluri, mituri sau legende. In cadrul acestora, pe langa marea incarcatura religioasa, vor fi exprimate si numeroase aspecte ale vietii sociale, in care oamenii isi pun intrebari legate de natura, viata si societate si incearca sa le dea anumite raspunsuri.

Momentul initial si hotarator al constituirii unei adevarate gandiri social-politice il va constitui aparitia si evolutia societatii sclavagiste, unde, pe fundalul relatiilor si fortelor de productie specifice acestei societati, se va naste si dezvolta si o anumita spiritualitate. In cadrul noii spiritualitati, alaturi de ideile religioase dominante vor exista si se vor manifesta si cele filosofice, morale, juridice si politice. Aparitia si evolutia gandirii politice nu a fost intamplatoare, ea a fost in legatura directa cu progresul general al societatii umane, cu constituirea politicului ca domeniu distinct al sistemului social, cu cresterea rolului si locului acestuia in societate, cu aparitia unor forte sociale-politice interesate in promovarea unor anumite interese si aspiratii in organizarea si conducerea societatii. Politicul, atat in ansamblul sau, cat si prin institutiile si gandirea ce a generat-o, a influentat si orientat evolutia societatii, i-a imprimat o anumita caracteristica si directie de dezvoltare, a constituit intotdeauna un factor de echilibru si progres social. In consecinta, in cadrul fiecarei societati, gandirea si viata politica a imbracat caracteristici distincte, acestea reflectand natura sistemului social, nivelul sau de dezvoltare, primordialitatea proceselor si fenomenelor sale, insasi evolutia politicului.

Primele state sclavagiste au aparut cu aproximativ 6000 de ani in urma in Orientul antic. In societatile din Orientul antic (Egipt, Babilon, India si China), vor aparea si primele preocupari teoretice privind studiul societatii, inclusiv al politicului.

Specificitatea sclavagismului in Orientul antic isi va pune amprenta asupra spiritualitatii sale, in special asupra gandirii si practicii politice, care va imbraca urmatoarele caracteristici:

Intr-o masura mult mai mare decat in celelalte societati antice, in cele din Orient, gandirea si viata politica se vor afla sub dominatia religiei. In aceste societati, ca de altfel in intreaga lume sclavagista, dogma teologica va da statului, puterii, institutiilor sale, vietii in general o natura si o esenta divina. In urma unei asmenea explicatii divine, statul, puterea in general nu puteau fi inlocuite sau reformate; orice ridicare impotriva ordinii de stat existente, a puterii monarhului si a clasei dominante, era sinonima cu ridicarea contra divinitatii, contravenea legillor si era aspru pedepsita;

Monopolul religiei este prezent si in continutul actului de conducere. Puterea exercitata de monarh sub diferitele sale denumiri, (faraon, rege, imparat) va avea un temei si un continut religios, si nu unul politic. Caracterul acesteia, deplin si despotic al puterii decurge din continutul divin si religios al acesteia si, nicidecum din fundamentul sau politic. Prin urmare, actul conducerii sociale va avea un temei, un continut si un primat religios, si nu unul laic sau politic.

Religia, dogma teologica va determina locul si rolul puterilor in societate. Dintre formele puterii sociale, puterea religioasa va ocupa un rol dominant in raport cu celalalte forme ale puterii, politice, economice si chiar militare;

Cu unele exceptii, ganditorii Orientului antic sunt reprezentanti ai clasei dominante. In demersurile lor religioase, morale, filosofice sau politice, ei vor urmari sa justifice si sa legitimeze starea de fapt existenta, natura puterii divine si caracterul sau absolut, dominatia monarhului si a autocratiei sclavagiste, toate acestea capatand o explicatie si o natura religioasa, divina;

Cu tot monopolul exercitat de religie, in Orientul antic, ca de altfel in intreaga lume sclavagista, au aparut curente si orientari filosofice-politice cu caracter laic, care au tratat problematica umana, sensul vietii sociale. Multe din aceste curente au avut un caracter contestatar, s-au constituit in critici la adresa dogmei teologice, a sistemului social, si-au manifestat neincrederea fata de acestea, au emis idei progresiste privind viata sociala, organizarea si conducerea acesteia.

Este prima societate sclavagista unde au aparut si primele scrieri cu caracter etic, politic si religios, avand ca obiect de analiza statul, puterea, relatiile sociale si umane.

Prima lucrare in acest sens este Povetele lui Ptah-hotep scrisa de-a lungul secolelor 26-25 i.e.n. Este o scriere care isi propune stabilirea unor norme si reguli de comportare etice si politice, atat ale aristocratiei fata de sclavi, cat si a acestora din urma fata de societate. Ideile promovate urmareau consolidarea statului sclavagist si descurajarea luptei celor asupriti. In principiu, se urmarea impunerea ideii necesitatii respectarii de catre fiecare individ si clasa sociala a statutului si a conditiei sociale pe care o aveau in societate, sclavul fata de sclav, aristocratul fata de aristocrat. Motivarea unei asemenea necesitati si conduite este de ordin divin, ca fiind vointa zeilor.

De pe aceeasi pozitie, a intereselor de clasa ale arisocratiei sclavagiste, este scris si papirusul Instructiunile lui Athai catre fiul sau. Aceasta lucrare se constitue intr-un adevarat cod de conduita morala si politica, de initiere in arta conducerii si guvernarii a viitorilor monarhi. Si in aceasta lucrare intalnim preocuparea pentru preintampinarea si reprimarea rascoalelor sclavilor si saracilor liberi. Desi autorul recomanda masuri aspre contra rasculatilor, el promoveaza si o atitudine prudenta, lipsita de abuzuri si violente nejustificate.

Starea de spirit, modul de gandire al vietii aristocratiei egiptene din secolul al III-lea. i.e.n. este reflectata in Invataturile lui Ipuser. Autorul, el insusi reprezentant al aristocratiei sclavagiste inlaturate de la putere de o rascoala a sclavilor si oamenilor liberi, este preocupat de perspectiva social-politica a propriei sale clase, el vazand in decaderea acesteia insasi decaderea omenirii.

Un plan aparte al scrierilor din Egiptul Antic il reprezinta cele cu caracter contestatar, atat la adresa dogmei teologice, cat si a sistemului social-politic. O asemenea scriere cu un pronuntat continut social si laic este papirusul Convorbiri dintre un dezamagit si sufletul sau. Sub forma unui dialog, autorul anonim ataca dogma teologica si randuielile social-politice existente. El se indoieste de valabilitatea perceptelor religioase si, in primul rand, de existenta vietii de apoi. Condamna inegalitatea, jaful, violenta, arbitrarul, dar nu este in masura sa gaseasca solutii pentru depasirea lor. Totul se petrece si ramane la nivelul constatarii si al criticii, fara intrezarirea perspectivei viitoare. Este, de fapt, cugetarea omului simplu care nu se impaca cu nedreptatea si credinta religioasa partizana, dar nici nu este in masura sa-si depaseasca conditia sociala de exploatat.

Ideea contestarii vietii de apoi, a reinvierii este prezenta si in Cantecul harpistului, unde se arata ca adevarata viata este cea de pe pamant, de aceasta ar trebui sa se ingrijeasca omul. Aceeasi stare de spirit, de neincredere in divinitate si in viata de apoi se desprinde si dintr-un cantec de ospat, gravat pe o piatra aflata in muzeul din Leyden. Din respectivul cantec reiese ca viata este trecatoare, ca in afara de cea de pe pamant nu exista o alta, o viata de apoi, ca nimeni nu s-a intors vreodata de pe cealalta lume sa o confirme, ca singura viata adevarata este cea de pe pamant si, de aceea, oamenii trebuie sa se bucure de ea si s-o traiasca in veselie.

Dintre statele formate intre fluviile Tigru si Eufrat la sfarsitul mileniului IV i.e.n., cel mai prosper pare a fi fost Babilonul, care in timpul imparatului Hammurabi a cunoscut maximul de inflorire economica si spirituala. In aceasta societate vor lua nastere importante conceptii privind statul, puterea, dreptul, toate pe fondul celor religioase.

Cea mai reprezentativa lucrare din perspectiva tratarii problematicii statului si a puterii este Codul lui Hammurabi. Construit pe fondul unui temei religios, codul apare ca un dar al divinitatii, iar regele Hammurabi ca reprezentantul acesteia, cel ce face legatura intre realitatea umana si divinitate. Codul era chemat sa reglementeze si sa statueze relatiile interumane, relatiile dintre autoritate si membrii societatii, dintre cei bogati si saraci, sa impuna si sa inoculeze conduita si comportamentul social dorit de clasele instarite. Drept urmare, in lucrare vom intalni referiri la dreptul de proprietate, la statutul si conditia sociala a celor bogati, a oamenilor liberi si a sclavilor, la drepturile primilor si obligatiile celor din urma, la relatiile dintre acestia, dintre acestia si autoritate.

Dezvoltarea spirituala din societatea babiloniana a permis crearea unei importante scrieri cu caracter moral filosofic Poemul lui Ghilgames.

Scriere cu o profunda semnificatie sociala si filosofica, cu un pronuntat continut laic, Poemul lui Ghilgames marcheaza si prima incercare de desprindere a gandirii social-politice de conceptiile religioase. Personajul principal Ghilgames, prin calitatile si actiunile sale, simbolizeaza omul dornic de dreptate, prietenie, de viata. Este omul de toate zilele, omul natural, care nu are nimic comun cu divinitatea, cu religia.

Existenta claselor sociale asuprite, in primul rand a sclavilor si apoi a oamenilor liberi saraci, a generat si in Babilon aparitia unor conceptii si idei cu caracter critic si contestatar. Asa de exemplu, pe o tablita de lut arsa apare o discutie intre un sceptic, Gubarru, si un intelept. Desi amandoi critica randuielile sociale existente si nu sunt de acord cu ele si evidentiaza abuzurile celor bogati si ale preotilor, in cele din urma primeaza sfatul inteleptului de a se supune destinului, divinitatii, de acceptare a randuielilor sociale existente.

Relatiile dintre stapani si sclavi sunt relatate in lucrarea Dialog intre stapan si sclav. De pe pozitii diferite, cei doi competitori incearca sa-si expuna pozitia si atitudinea. In timp ce stapanul isi legitimeaza statutul si actiunea prin vointa divina, sclavul critica dogma religioasa, se opune prescriptiilor religioase, refuza sa faca jertfe zeilor si sa creada in rasplata vietii de apoi.

Ideea neincrederii in divinitate apare si intr-o alta scriere in Babilonul antic. Un anume Bulta Atrua se plange ca, desi a fost un bun credincios, a avut incredere in zei, acestia nu l-au protejat, ci dimpotriva, asupra lui s-au abatut numeroase nenorociri, fapt ce il face sa nu mai aiba incredere in acestia.

Neincrederea in divinitate, oscilatiile fata de aceasta, nu trebuie confundate cu ateismul, ci mai degraba, acestea sunt asociate cu puterea, autoritatea, cu aristocratia, cu cei bogati care, in numele divinitatii si sub protectia acesteia, infaptuiau nedreptate si inechitate sociala. Cum orice ridicare sociala contra randuielilor existente era sinonima cu ridicarea contra divinitatii, atunci este normal ca aceasta sa fie asociata cu neincrederea, cu refuzul divinitatii, pe al carei temei se fundamenta intregul sistem social. Acest fapt va fi valabil in intreaga lume sclavagista si feudala, adica tocmai acolo unde sistemul social a avut o intemeiere si un primat teologic.

Societatea sclavagista apare in India antica la sfarsitul mileniului IV i.e.n., dar primele conceptii filosofico-politice-religioase se vor cristaliza catre sfarsitul mileniului II i.e.n.

Mai mult decat in celelalte societati din Orientul antic, in India dogma teologica isi va pune amprenta asupra gandirii social-politice, a spiritualitatii in general. Acest proces este legat de insasi modul de structurare in caste a societatii indiene, fapt ce impunea interventia puternica a religiei pentru legitimarea, justificarea si mentinerea sa. In consecinta, primele sisteme de gandire relativ inchegate si structurate vor fi cele religioase. Dintre acestea, cel mai vechi a fost brahmanismul.

Brahmanismul a impus si consacrat impartirea oamenilor in caste, pe de o parte, in aristocratie alcatuita din brahmani (preoti) si ksatriva (militari) si pe de alta, vaisia marea majoritate a oamenilor liberi, membri ai obstilor. Cea de-a patra casta era paria, ea cuprinzand pe sclavi, pe cei care isi pierdusera libertatea.

Primele informatii privind viata sociala din societatea indiana ne parvin din Vede si apar din vecheile Upanisade.

Vedele sunt culegeri de imnuri si rugaciuni adresate zeilor, dar in continutul lor se regasesc multe elemente ale vietii sociale, dorinte si aspiratii umane. Ele au aparut, probabil, la sfarsitul mileniului III-II i.e.n.

Upanisadele sunt conceptii filosofico-religioase ale diferitelor scoli, scrise sub forma de dialog intre dascal si discipoli. S-au transmis peste 200 de asemenea upanisade. Ele au fost create dupa Vede, dar inaintea budismului[i]

Alaturi de aceste scrieri, continutul gandirii politice din India sclavagista ne este prezentat de o serie de lucrari, cum ar fi: Ramayana, Legile lui Manu, Arthasastra atribuita lui Kantilya in sec.IV i.e.n.

Scrierea cu cea mai mare semnificatie politica-juridica a fost Legile lui Manu. Ea urmarea:

consacrarea si justificare sistemului social al impartirii in caste, a suprematiei castei preotimii asupra celorlalte. In acest sens, se interzicea transferul oamenilor dintr-o casta in alta;

accentuarea caracterului divin al originii puterii, al institutiilor acesteia, a monarhului si a slujitorilor acestuia;

preocuparea pentru mentinerea randuielilor social-politice existente si, in special, a privilegiilor brahmanilor. In acest scop lucrarea da o deosebita atentie reprimarii rascoalei sclavilor, conferindu-i acesteia o legitimitate divina. In cartea a VII-a din Legile lui Manu se acorda o deosebita atentie rolului pedepsei. "Pentru a ajuta pe regi in slujba lor, Stapanul a facut de la inceput geniul pedepsei, protectorul tuturor fiintelor, executorul dreptatii a carui esenta este dumnezeiasca. Teama de pedeapsa ingaduie tuturor fapturilor miscatoare si nemiscatoare sa se bucure de ceea ce este al lor si tot ea le impiedica de a se departa de la datorie Pedeapsa carmuieste neamul omenesc; pedeapsa il ocroteste; pedeapsa vegheaza cand totul doarme; pedeapsa este dreptatea. pedeapsa guverneaza neamul omemesc, caci om virtuos din fire se gaseste anevoie"[ii]

Progresul social-economioc inregistrat de societatea indiana a condus la aparitia unor noi forte social-politice, care, la randul lor, urmareau realizarea propriilor interese si aspiratii. Vechea aristocratie, brahmanismul, in plan social si ideologic-religios, constituia principala clasa sociala care se opunea afirmarii noilor forte sociale. Pentru a-si promova interesele acestea aveau nevoie de o noua dogma religioasa-politica. Ea a fost gasita in budism.

Doctrina cu caracter religios, dar si cu importante componente morale, filosofice si politice, budismul a aparut in secolele VI-V i.e.n. ca o opozitie in plan religios-politic a noilor forte sociale, opuse brahmanismului.

Primele scrieri ale budismului au aparut in secolul IV i.e.n., ele avand la inceput un pronuntat caracter antibrahmanist.

La inceputurile sale, budismul a promovat idei si conceptii inaintate, cum ar fi desfiintarea castelor, egalitatea oamenilor in plan religios, ideea schimbarii si a unei noi deveniri in natura si societate, fapt ce venea in contradictie cu brahmanismul. Acest fapt a facut ca budismul sa fie imbratisat si de masele populare, care vedeau in noua ideologie religioasa mijlocul realizarii propriilor lor interese si aspiratii. Preluand de la brahmanism ideea reincarnarii sufletului si facand din aceasta crezul si fundamentul sau filosofico-religios si considerand ca prin autocontemplare se poate evada din existenta sociala si atinge fericirea vesnica - nirvana, budismul a devenit cu timpul un important mijloc de subordonare politico-ideologica a maselor.

In planul vietii sociale budismul a orientat actiunile si preocuparile umane in directia realizarii linistii sufletesti, a dezinteresului fata de viata politica, renuntarea la lupta pentru schimbari si prefaceri sociale, la pasivism si nonactivism social-politic, la impacarea cu soarta, cu realitatea existenta. Corespunzand intereselor sociale si ideologico-religioase ale fortelor politice aflate la putere, budismul va fi declarat in secolul III i.e.n. religie oficiala.

La inceputul erei noastre, budismul s-a divizat in doua mari orientari: mahayana si hinayana. Mahayana a manifestat o tendinta de compromis cu brahmanismul, in schimb hinayana a pastrat intr-o masura mai mare spiritul budismului initial.

Un moment important al evolutiei gandirii social-politice din India antica il va constitui aparitia unui tratat politic "Arthasastra", atribuit lui Kantilya in secolul IV i.e.n. Lucrarea se prezinta ca o meditatie slujind scopuri politice si indeosebi arta guvernarii. Pe langa perceptele religioase, lucrarea cuprinde sfaturi, indrumari pragmatice privind politica si conducerea statului.

In China antica preocuparile pentru studiul fenomenului etic si politic apar inca din secolul al VI-lea i.e.n., odata cu procesul descompunerii obstii si afirmarii statului.

Una din cele mai importante doctrine etico-politice care a influentat gandirea lumii antice chineze si o buna parte din feudalism a fost confucianismul. Intemeietorul acestei doctrine a fost filosoful Confucius (551 - 479 i.e.n.), a carui conceptie a fost expusa de discipolii sai in lucrarea Lun-iui (Cugetari). Intreaga conceptie a lui Confucius se intemeiaza pe jen (omenie), principiu moral care determina relatiile dintre oameni in familie si societate. In esenta, aceste relatii trebuie sa se fundamenteze pe respectarea conditiei si a statutului social ale fiecarui individ. Astfel, in Lun-iui, in sectiunea XI, se spune: "Stapanul trebuie sa fie stapan, supusul - supus, parintele - parinte, fiul - fiu".

Desi o doctrina cu caracter etic, confucianismul a urmarit importante scopuri politice ca: justificarea randuielilor si a inegalitatii sociale existente, supunerea fata de puterea imparatului si a institutiilor statului, opozitia fata de schimbarile si innoirile sociale.

Confucius a emis si o importanta conceptie pentru acea vreme despre guvernarea statului. Dupa el statul trebuie condus de oameni intelepti a caror principala sarcina consta in a-i educa pe supusi dupa exemplul personal. A carmui inseama, dupa Confucius, a aseza pe fiecare om in societate la locul sau in conformitate cu situatia pe care o detine.

Conceptia lui Confucius a fost contradictorie, pe langa multe elemente pozitive care au servit progresul social, in cadrul invataturii sale intalnindu-se si aspecte mai putin luminoase. Asa de exemplu, Confucius impartea oamenii in "nobili" si "inferiori" si stabilea norme de comportare diferite pentru diversele grupuri sociale, fapt sesizat mai tarziu de Mo-tzi. Caracterul contradictoriu al doctrinei lui Confucius va fi folosit de clasele aflate la putere in directia subordonarii spiritual-idiologice a maselor populare, a acceptarii ierarhiei de casta a oranduirii feudale si a relatiilor sale sociale inechitabile si rigide, a eternizarii acestei societati. Drept urmare, confucianismul a fost declarat religie oficiala, ea orientand si directionand atat societatea antica chineza, cat si o buna parte a feudalismului.

Daoismul. Alaturi de confucianism, dar in opozitie cu acesta, s-a aflat daoismul.

In literatura de specialitate din China nu exista o pozitie clara, unanim acceptata, referitoare la creatorul daoismului. Unii specialisti leaga aparitia daoismului de numele si activitatea filosofului Lao-tzi, care se spune ca a trait in acelasi timp cu Confucius sau chiar inaintea lui. Meditatiile sale filosofice si politice ar fi fost scrise si transmise mai tarziu de discipolii sai, procedeu destul de des intalnit in China, si expuse in lucrarea Lao-tzi scrisa in secolele IV-III i.e.n. si cunoscuta ulterior sub numele Dao de-tzin.

In schimb, alti specialisti, desi nu neaga aportul lui Lao-tzi la crearea daoismului, considera ca un rol deosebit la crearea daoismului l-ar avea si filosoful Ian Ciju (395 - 335 i.e.n.).

Din perspectiva filosofica, conceptia daoista se bazeaza pe principiul legii universale Dao. Potrivit acestuia, viata naturii si a oamenilor nu se supune vointei cerului, ci legii universale Dao care aduce ordine in haosul lucrurilor: "Dao exista independent de constiinta si de viata omului, este temelia profunda a tuturor lucrurilor"[iii]

Alaturi de principiul Dao, daoismul se fundamenteaza si pe dialectica. In Dao de-tzin se arata: "unele fiinte merg, altele le urmeaza; unele infloresc, altele se usuca; unele se creaza, altele se distrug"[iv]

Daoistii nu si-au rezumat sfera de investigatie numai la domeniul filosofie, ci ei si-au extins invatatura despre Dao si asupra fenomenelor sociale.

In lucrarea Daode-tzin sunt criticate conceptiile religioase si social-politice din epoca respectiva. Toate nenorocirile din viata poporului provin din faptul ca stapanirea incalca legea Dao. Desi in filosofie daoistii erau adeptii dialecticii, in practica sociala ei promovau ideea revenirii la trecut pe care il idealizau, a nonactiunii si a pasivitatii sociale. Multumirea, satisfactia umana nu se puteau realiza prin actiune sociala, ci prin contemplare, prin liniste. Acest fapt a convenit autoritatilor si aristocratiei feudale, care vor transforma daoismul intr-o religie si care va accentua si dezvolta latura pasivista, nonactivista a acestei doctrine.

Un alt curent de gandire cu importante conotatii politice, dar si cu un pronuntat caracter critic si contestatar a fost cel promovat de Mo-tzi (479-381 i.e.n.). Critic al randuielilor social-politice existente, adept al schimbarii si innoirii sociale, conceptia politica a lui Mo-tzi cuprinde si idei referitoare la dreptul natural, contractul social si suveranitatea poporului. Pentru Mo-tzi, inegalitatea sociala, sclavia, exploatarea erau fenomene opuse starii naturale. Importante idei a emis Mo-tzi si despre puterea de stat. Dupa el, puterea de stat este un drept al poporului si nicidecum al monarhului si de aceea, numai poporul are dreptul sa o exercite si sa o controleze.

In ceea ce priveste guvernarea, Mo-tzi pune la baza acesteia trei factori importanti: experienta generatiilor precedente, opinia poporului si aplicarea in practica a cunostiintelor.

Mo-tzi a fost un adversar convins al razboiului ca mijloc de reglementare a diferendelor sociale si un aparator al pacii, care era considerata starea normala a oamenilor.

Desi a fost un contestatar si un critic al existentei aristocratiei, Mo-tzi a acceptat, in baza principiului diviziunii sociale a muncii, existenta unei clase dominante. Cu toate acestea, putem aprecia ca Mo-tzi a promovat cel mai radical curent social-politic din China antica.

O interesanta conceptie social-politica a promovat in perioada Chinei antice si Men-tzi (372 - 289 i.e.n.).

Adversar al lui Mo-tzi si adept al confucianismului, Men-tzi a dezvoltat din doctrina confucianista latura sa etica, dar cu importante conotatii pentru politica si aplicarea ei.

Pornind de la caracterul muncii desfasurate, Men-tzi considera ca oamenii se impart in doua mari categorii: oameni care practica activitati intelectuale si oameni ce desfasoara munca fizica. Acest fapt le confera roluri si statute sociale diferite in societate. Cei ce profeseaza activitati intelectuale trebuie sa exercite in societate un rol conducator, sa fie hraniti si protejati de cei ce practica o activitate fizica si care se gasesc intr-o stare de supunere si respect fata de acestia.

In privinta conducerii sociale, Men-tzi introduce ideea vointei cerului, a divinitatii. Imparatul trebuie sa conduca cu sprijinul si intelegerea vointei cerului, dar politica promovata trebuie sa asigure existenta poporului. In caz contrar, monarhul poate fi rasturnat, fapt ce lasa sa se inteleaga ca actul conducerii dintre imparat si popor este un contract social si, in caz de nerespectare a lui, el poate fi anulat, fapt considerat legitim. Prin aceasta gandirea si conceptia politica a lui Men-tzi se apropie de cea a lui Mo-tzi.

In conceptia lui Men-tzi au existat si elemente mistice. El sustine ca la baza lucrurilor stau cinci elemente primare si viata este un ciclu permanent al acestora si ca la 500 de ani cat dureaza un ciclu complet al vietii, trebuie neaparat sa apara un conducator intelept.

Spre deosebire de toate societatile Orientului antic, in China a existat si un puternic curent al legistilor, ce a avut ca reprezentant pe Han-fei. Acesta s-a ridicat impotriva formelor traditionale de organizare si conducere sociala, promovand o doctrina ce pune, la baza organizarii si functionarii statului legea. Potrivit conceptiei lui Han-fei, ca si natura, care isi are propriile sale legi, si societatea trebuie sa-si aiba legile sale numite fa. Aceste legi nu sunt vesnice, imobile, ci "se schimba in concordanta cu timpul".

Promotor al unei noi politici administrative, Han-fei se pronunta pentru o putere centralizata si o administratie bazata pe legi edictate, iar respectarea acestora trebuie sa fie obligatorie pentru toti membrii societatii, indiferent de statutul lor social.