Aspecte teoretice privind relatiile interpersonale

Aspecte teoretice privind relatiile interpersonale

1.1. Definirea si caracterizare

Prin esenta sa, omul este o fiinta sociala, el este produsul imprejurarilor sociale si, totodata, are capacitatea de a influenta si determina imprejurarile. Omul nu poate trai singur, izolat, rupt de ceilalti oameni. Dimpotriva el se raporteaza permanent la altii, actioneaza impreuna cu ei, stabileste relatii cu cei din jurul sau. Existenta umana ar fi greu de conceput in afara relatiilor sociale. Numai ca aceste relatii sociale sunt foarte multiple, variate si actioneaza in planuri diferite. Ele se intind de la relatia de simpatie dintre doua persoane, de la cea de rudenie sau vecinatate pana la relatiile economice obiective specifice unei oranduiri sociale, unui anumit timp istoric. Printre acestea un loc aparte il ocupa relatiile interpersonale, care pot fi considerate ca reprezentand un caz particular al relatiilor sociale. Ele sunt legaturi psihologice, constiente si directe intre oameni.

Caracterul psihologic al legaturii arata ca avem de a face cu doua surse psihice, ambele inzestrate cu toata gama functiilor, insusirilor, starilor si trairilor psihice; ca la realizarea actului participa intreaga personalitate a individului si nu doar o "parte", un fragment al ei; in sfarsit, ca trairile psihice ale persoanelor, care intra in relatie sunt orientate unele spre altele, in vederea obtinerii reciprocitatii psihice. Pe baza acestui criteriu, diferentiem relatiile interpersonale de alte relatii care au loc intre surse nepsihice (obiect - obiect) sau intre o sursa psihologica si alta nepsihica (subiect - obiect).

Caracterul constient al legaturii evidentiaza faptul ca pentru a intra in relatii de tip interpersonal, oamenii trebuie sa fie constienti, adica sa-si dea seama unii de altii, de existenta, nevoile si insusirile lor, de natura si scopul raporturilor ce se stabilesc intre ei. In afara constiintei de sine, a constiintei semenului si a constiintei relatiei ca atare dintre parteneri, nu poate fi vorba de relatii interpersonale. Aceasta caracteristica ne ajuta sa diferentiem relatiile interpersonale de acele relatii care au loc intre doua surse psihice, dar neconstiente (om - animal) sau intre doua surse psihice dintre care una este constienta, ia alta nu (mama - sugar; medic - pacient in stare de coma).

Caracterul direct al legaturii indica necesitatea prezentei "fata in fata" a celor doi parteneri, realizarea unui minim contact perceptiv intre ei. In relatiile cotidiene (mobile, dinamice, fluctuante) el actioneaza manifest, permanent, in timp ce in relatiile consolidate (bazate pe acumularea, sintetizarea si generalizarea selectiva tocmai a relatiilor cotidiene) caracterul direct este prezent, implicit, latent, doar ca moment initial. Pe baza acestui criteriu diferentiem relatiile interpersonale de toate acele relatii care sunt mediate, fie de surse nepsihologice (de telefon, de o scrisoare), fie de surse psihice (relatia dintre doua persoane mediata de o a treia).

Functionarea concreta a relatiilor interpersonale este conditionata de prezenta concomitenta a tuturor acestor caracteristici definitorii, lipsa uneia dintre ele determina existenta unei interactiuni, a unor relatii interumane sau interindividuale, dar nu si interpersonale. Desi cele trei caracteristici sunt obligatorii pentru orice act interpersonal, ponderea lor poate fi diferita in functie de natura si specificul relatiei, in sensul ca una dintre ele poate trece pe un prim plan, subordonandusi-le pe celelalte. In relatia profesor - elev caracterul constient si direct sunt atat de evidente incat nu ele conteaza cel mai mult, ci caracterul psihologic, fiind necesar ca intre cei doi sa se obtina acea reciprocitate a perspectivelor de care vorbeam mai inainte.

La fel, in relatia medic - pacient, caracterul psihologic si direct al relatiei sunt evidente, de aceea trebuie realizat mult mai bine caracterul constient, bolnavul sa fie convins de cea ce ii spune medicul, sa tina seama de sfaturile lui.

In afara acestor parametrii definitorii, relatiile interpersonale au si alte particularitati care evidentiaza si mai bine semnificatia lor pentru viata si activitatea oamenilor. Astfel, ele pot fi considerate ca reprezentand un fel de "aliaje", de "mixturi" intre social si psihologic, intre obiectiv si subiectiv. Ele sunt sociale (deci si obiective) prin faptul ca au loc si depind de contextele sociale in care traiesc indivizii; sunt psihologice (subiective) prin aceea ca initiatorul si purtatorul lor este omul cu psihologia sa proprie. Desi aceste doua aspecte sunt intim corelate, aceasta nu inseamna ca intre ele nu apar si relative distantieri, contradictii, extrapolari. Se stie ca in cadrele institutionalizate primeaza, de regula, aspectul social, formal, mai rigid, in timp ce in afara acestor cadre, in viata cotidiana, pe prim plan trec aspectele psihologice, informale, mobile. Intr-un fel se va comporta un elev la scoala (conduita lui va fi mai retinuta, mai ordonata, va trebui sa tina seama de o serie de reguli) si cu totul altfel in familie, (conduita va fi mai libera, mai nestingherita, chiar mult mai imprevizibila). Prin intermediul relatiilor interpersonale individul participa la viata sociala.

Relatiile interpersonale au un pronuntat caracter etic, moral deoarece prin intermediul lor omul, urmareste realizarea binelui sau raului, fie in raport cu sine, fie in raport cu altii. Prin ele, comportamentul omului se valorizeaza, adica devine pozitiv sau negativ, acceptat sau respins din punct de vedere social. O asemenea particularitate a relatiilor interpersonale se capata cu timpul, instituindu-se sau functionand doar atunci cand oamenii ajung la constiinta identitatii si valorii umane.

Dat fiind faptul ca relatiile interpersonale dau posibilitatea oamenilor unii pentru altii, sa-si depaseasca astfel limitele propriei individualitati, ele capata un pronuntat caracter formativ. Prin raportarea si compararea cu altii, oamenii reusesc nu doar sa se cunoasca, prin altii, adica sa-si constientizeze posibilitatile si limitele, partile tari, solide si partile slabe, fragile, dar sa se si perfectioneze prin altii. De asemenea, prin intermediul invatarii sociale ei reusesc sa-si interiorizeze modele de comportament interpersonal, invata cum sa se comporte unii cu altii. Raportarea la altul, relatia cu altul se soldeaza, deci, cu doua categorii de efecte: o mai buna cunoastere si autocunoastere; o mai buna organizare a propriei vieti si activitati.

1.2. Tipuri de relatii interpersonale

Relatiile interpersonale sunt extrem de numeroase si variate. Exista relatii intre copii de aceeasi varsta sau de varste diferite; intre parinti si copii, medic - pacient, vanzator - cumparator, sef - subordonat; relatii de ajutor reciproc, dar si de conflict si opozitie; relatii amicale, de pretuire, respect, dragoste, dar si relatii tensionate, de dusmanie si ura etc. Clasificarea lor poate fi facuta, de aceea, dupa mai multe criterii:

Un prim criteriu pe care il avem in vedere il reprezinta nevoile si trebuintele psihologice resimtite de oameni atunci cand se raporteaza unii la altii. Una din acestea o reprezinta nevoia de a sti, de a cunoaste, de a dispune de unele informatii despre partenerul relatiei. O asemenea nevoie genereaza asa numitele relatii de intercunoastere. Cu cat o persoana dispune de mai multe date despre cel cu care intra in relatie, date cu privire la statutul lui profesional, la trasaturile de personalitate, la dorintele, nevoile, aspiratiile lui, cu atat relatiile se vor desfasura mai usor. Cand informatiile sunt limitate, relatiile se vor desfasura sub auspiciile tatonarii, suspiciunii, incertitudinii. In aceste relatii, extrem de importanta este imaginea pe care partenerii o au atat despre ei insisi, cat si despre celalalt.

Alaturi de sistemul de imagini al partenerilor, foarte important este si comportamentul manifest al acestora. Cand sistemul de imagini si comportamentul actioneaza concomitent, se sprijina reciproc, relatiile vor avea un curs firesc. De regula insa, sistemul de imagini este mai inert, ramane in urma evolutiei comportamentului. In aceste cazuri intervine o eroare de perceptie sociala, care poarta denumirea de inertia perceptiei. La debutul unei activitati, un profesor isi poate forma o impresie buna despre un elev al sau. In virtutea acestui fapt el poate, mai tarziu, favoriza, in notare, elevul respectiv, chiar daca evolutia ulterioara a acestuia nu mai justifica un asemenea fapt. Iata, deci, cat de important este ca sistemul de imagini sa fie nu numai corect, dar sa si tina pasul cu conduita manifestata, exteriorizata. Formarea unor imagini corecte depinde atat de capacitatea persoanei cu care intram in relatie de a se exterioriza, cat si de propria noastra capacitate de a judeca, aprecia, valoriza comportamentele altora. Exista persoane care chiar in conditiile unei abundente de informatii, de manifestari comportamentale ale partenerilor nu reusesc sa surprinda esentialul, se conduc dupa aparente, nu au capacitatea de a face legaturi etc. In schimb, alte persoane in conditiile deficitului informational reusesc sa-si cunoasca foarte bine partenerii de relatie.

O alta trebuinta pe care o resimt oamenii atunci cand intra in relatie unii cu altii este aceea de a se informa reciproc, de a face schimb de informatii si de mesaje, cu un cuvant, de a comunica. Aceasta trebuinta da nastere relatiilor de intercomunicare, care sunt atat de importante incat unii autori au considerat ca ele stau chiar la baza aparitiei societatii, a grupurilor sociale. In comunicarea interumana deosebit de importante sunt: natura mesajelor transmise si receptionate (verbale sau nonverbale), continutul lor logic - abstract sau (afectiv - atitudinal), existenta sau inexistenta momentelor psihologice ale comunicarii, a intentiei de a modifica comportamentul partenerilor prin comunicare etc.

Cat de importante sunt relatiile de intercomunicare dintre oameni ne este demonstrat de situatiile de perturbare ale comunicarii. Daca un asistent universitar ii spune unui student al sau: "Du-te in grupa si spune ca maine nu mai facem seminarul la ora 16, ci poimaine la ora 16", iar studentul se duce si transmite doar prima parte a mesajului ("maine nu facem seminar"), uitand-o ca din "intamplare" pe a doua, este clar ca activitatea respectiva nu se va desfasura deloc. In acest caz are loc o filtrare a informatiilor, adica transmiterea doar a unora dintre ele si retinerea altora. Alte fenomene de perturbare a comunicari, cum ar fi blocajul ei, bruiajul (deformarea continutului unui mesaj din cauza galagiei), distorsiunea informatiilor (deformarea neintentionata a mesajului, indeosebi atunci cand el trebuie sa parcurga mai multe verigi) pun in evidenta si mai bine semnificatia relatiilor de intercomunicare. In asemenea situatii, controlul comunicarii in vederea eliminarii acestor perturbari devine extrem de necesar.

In sfarsit, o alta nevoie pe care o resimt oamenii este aceea de a se simti agreati de altii, de a se simti bine in compania lor, de a le impartasi emotiile si sentimentele. Aceasta nevoie da nastere unui nou tip de relatii interpersonale si anume relatiilor afectiv - simpatetice, care nu sunt altceva decat relatiile de simpatie sau de antipatie dintre oameni, de preferinta sau de respingere afectiva. Ele dispun de sensuri diferite, putand fi unilaterale (neimpartasite) sau reciproce (impartasite). De asemenea, aceste relatii au intensitati diferite. Relatiile de simpatie dintre oameni sunt, de regula, tonifiante, cu efecte pozitive, in timp ce cele de antipatie duc la efecte negative, creeaza climate tensionate, greu de suportat. Nu este exclus, insa, ca din simpatia exagerata sa duca la subiectivism exagerat, pe cand antipatia moderata sa induca stari de emulatie, de diferentiere mai clara a personalitatilor, tocmai prin opozitie.

Un alt criteriu, care poate fi folosit in clasificarea relatiilor interpersonale, il reprezinta latura lor procesuala, dinamica. In aceasta categorie intra relatiile de cooperare (bazate pe coordonarea eforturilor in vederea realizarii unui obiectiv comun), de competitie (bazate pe rivalitatea partenerilor in atingerea unei tinte individuale), de conflict (ce au ca suport opozitia mutuala raportata la un scop indivizibil). Din acelasi punct de vedere, exista si relatii care presupun actiunea mutuala a partenerilor soldata, in timp, cu modificarea caracteristicilor personale ale acestora. Ele sunt relatiile de: acomodare (cand partenerii se obisnuiesc, se ajusteaza unul cu altul); asimilare (are loc o fuziune, un transfer reciproc de gusturi, mentalitati, partenerii gandind si comportandu-se aproximativ la fel); stratificare (ierarhizarea partenerilor in functie de statutele pe care le detin); alienare (echivalenta cu fuga, indepartarea de celalalt, ruperea relatiilor).

Pornind de la premisa ca toate relatiile interpersonale cuprind, pe de o parte, unele asteptari (atitudini de receptivitate) si aporturi (atitudini de initiativa), iar pe de alta parte, grade diferite de intensitate a interactiunilor (slabe sau puternice) un autor francez considera ca putem avea doua axe distincte de compatibilitate sau incompatibilitate fondate una pe complementaritate atitudinilor, iar cealalta pe similitudinea gradelor si modului de interactiune. Daca atitudinile de receptivitate si initiativa, ca si intensitatile interactiunilor se completeaza unele pe altele, intre parteneri vor exista relatii de compatibilitate; daca nu, vor apare relatii de incompatibilitate.

1.3. Locul si rolul relatiilor interpersonale in structura personalitatii

Relatiile interpersonale reprezinta cadrul, contextul de formare, ca si de cristalizare treptata a insusirilor de personalitate, care nu sunt altceva decat relatii interumane interiorizate. Din acest punct de vedere, relatiile constituie nu doar continutul personalitatii, ci si esenta ei. Personalitatea va fi, in ultima instanta, oglinda si expresia planului relational. Un copil care traieste intr-un mediu familial organizat, structurat, valorizat pozitiv, cu influente educative are toate sansele sa-si formeze o personalitate autentica, echilibrata, valoroasa. Dimpotriva, un altul care traieste intr-un mediu relational viciat, imoral, cu influente nocive isi va forma o personalitate fragila, cu trasaturi instabile, cu dificultati de adaptare si cu frecvente devieri spre conduite infractionale. Dat fiind faptul ca de valoarea relatiilor depinde valoarea personalitatii este necesar sa se manifeste o grija deosebita pentru asigurarea unui climat relational pozitiv, favorabil.

Relatiile interpersonale constituie o puternica sursa mobilizatoare si dinamizatoare a intregii vieti psihice a individului. Astfel, ele pun in miscare procesele psihice ale omului "forteaza" sa perceapa, sa comunice, sa se exteriorizeze afectiv si comportamental; dau nastere la diferite stari psihice (de satisfactie sau insatisfactie, certitudine sau incertitudine, etc.) permit formarea si manifestarea unor insusiri psihice (in ele ne exprimam opiniile si atitudinile). Bogata lume launtrica a persoanei umane este profund miscata si dinamizata de relatiile interpersonale (cate ganduri nu-i trece prin cap unui indragostit cand intarzie prietena la intalnire, cat de repede le uita pe toate de indata ce i-a sosit iubita, ce iute trece de la starea de mohoreala la cea de exuberanta si veselie).

Relatiile interpersonale constituie, totodata, "locul" unde intreaga viata psihica a individului, intreaga sa lume launtrica se "varsa", "curge", se manifesta, in relatii, individul dezvaluindu-se mai complet, adecvat si integral, decat in singuratate. Se degaja faptul ca relatiile interpersonale ocupa un loc central in structura personalitatii. De aceea este necesar ca diferite sisteme si subsisteme ale societatii (familia, scoala) sa militeze pentru formarea unor orientari si atitudini corecte, lucide, controlate fata de sine, si fata de altii bazate pe incredere reciproca, pe egalitate in drepturi, pe respectul libertatii si demnitatii umane.

Din cele relatate mai sus nu trebuie sa intelegem ca doar relatiile interpersonale influenteaza personalitatea. Exista si influente de la personalitate inspre relatii. Personalitatea, daca este in linii mari cristalizata, cu atat mai mult daca este bine formata, in virtutea unora dintre insusiri da nastere, isi apropie, selecteaza anumite relatii, iar pe altele le evita sau le respinge, pe unele le accepta, promoveaza, dezvolta si amplifica, pe altele le anuleaza. Persoanele flexibile, sensibile la schimbari stabilesc usor contacte interpersonale, se adapteaza rapid la situatiile noi in timp ce persoanele rigide, dogmatice, inchistate, orientate excesiv spre propria lor persoana sunt aproape incapabile sa stabileasca si sa intretina relatii normale. Cei incapabili de a intelege trairile semenilor, de a se acomoda la ele se inchid in sine; cad intr-o stare de autonemultumire, ii transforma pe altii in simple instrumente in vederea satisfacerii trebuintelor personale, devin "tirani". Numai interinfluentarea reciproca dintre relatii si personalitate asigura atat formarea personalitatii, cat si actiunea ei adecvata in diferite contexte sociale.

1.4.Comunicativitatea si relatiile interpersonale

Relatiile interpersonale sunt indestructibil legate de procesele de comunicare. Mariajul lor este atat de solid incat se apreciaza ca nu putem sa nu comunicam si ca simpla prezenta a unui interlocutor devine conditia sine qua non a declansarii actului. Studii mai recente demonstreaza ca trecerea insasi raspunde multiplu in raport cu un cod.

Adaugate acestui incredibil potential al relatiilor directe, mijloacele de comunicare in masa vin sa prelungeasca si sa multiplice posibilitatile comunicationale ale omului.

Si cu toate acestea, nu orice constituie obiect al actului comunicativ este si comunicabil. O asemenea relatie de echivalenta este impiedicata de rezerva noastra subiectiva fata de ceea ce specialistii numesc autodezvaluire (self-disclosure), proces care niciodata nu estre total, dar care trebuie sa-si gaseasca acea masura care sa-i dea individului satisfactia participarii. La polul opus se situeaza sentimentul insingurarii, acutizat in mod contradictoriu in acest secol, numit al "exploziei informationale" cand fiinta umana a fost declarata "informarara".

In ciuda proliferarii fara egal a consumului informational, existenta umana continua sa fie dominata de angoasa unei crescute necomunicativitati, aspect semnalat expresiv si de Raoul Pantonella, care noteaza: " . toti aspira sa vorbeasca, sa dialogheze intr-o lume zguduita de comunicare multimedia, dar care, in mod paradoxal, instaureaza o tacere impresionanta. Totul se petrece ca si cum nu s-ar comunica esentialul" ("Pourqui tout parler de comunications ?", Cahiers pedagogiques nr.326).

Autorul atrage atentia in fond asupra unui aspect extrem de reprezentativ pentru conditia omului zilelor noastre: aceea de a se formaliza excesiv, cu scopul adaptarii la cerintele sociale tot mai acaparatoare. Ca o consecinta, omul este fortat sa duca o existenta mai mult sociala decat personala, careia poate sa-i supravietuiasca numai compromitand-o, de cele mai multe ori, pe cea din urma. Sub aspect comunicational, se constata ca omul este angajat intr-un continuu proces de emisie - receptie cu valoare socio - profesionala si comunitara, pentru ca din punct de vedere psihologic sa ramana exterioare procesului chiar problematica individului, substanta si substantialitatea sa.

Masura in care individul se regaseste in exprimabilul sau inexprimabilul interpersonal influenteaza perceptia de sine si perceptia celuilalt. Aprecieri de genul: "sunt un tip mai putin comunicativ" sau "cu X comunic bine, cu Y nu comunic bine" sunt rezultate a procesului de cunoastere / autocunoastere in directia precizata.

In raport aceasta facilitate / dificultate comunicationala, literatura psihosociologica utilizeaza conceptul de "competenta de comunicare" si consta in insusirea unor "cunostinte" privind: rolul contextului in determinarea substantei si forma mesajelor de comunicare; rolul tacerii in comunicare (cand sa vorbesti, cand sa taci, cand tacerea este deranjanta, cand este binevenita); rolul comportamentul nonverbal (cand si cum sa folosesti atingerile, volumul vocii, apropierea fizica).

Desigur, a detine un cuantum specific de cunostinte reprezinta o conditie necesara, dar nu suficienta pentru ceea ce reprezinta competenta de comunicare si exercitiul ei curent. In mod real fenomenul comunicativitatii - la modul general, competenta de comunicare - se releva la intersectia a doua planuri:

Planul psihologic - orientat hotarator de particularitatile temperamentale;

Planul psihosocial - orientat de o anumita abilitate a relationarii, de o anumita facilitate interactionala.

Planul psihologic este, evident, primul responsabil pentru comportamentul individului, pentru optiunile, deciziile, orientarile, atitudinile lui si genereaza o anumita constanta comportamentala determinata, nu in ultimul rand, de particularitatile temperamentale, de un anumit mod de a actiona si reactiona.

Empiric se considera ca, data fiind aceasta natura temperamentala individului nu-i ramane altceva decat sa se resemneze la adapostul unor formule de genul: "ce sa fac, asa sunt eu!". O asemenea modalitate limitata de a gandi poate fi eliminata daca ne amintim ca, desi particularitatile temperamentale exercita o puternica forta de sustinere si mentinere a comportamentului nostru stabil, sta totusi in posibilitatile persoanei de a lua sub control si a modifica acele caracteristici conditionate mai mult psihologic decat fiziologic. Disponibilitatea introversiune / extroversiune asociata comunicativitatii se numara printre ele.

Alaturi de aceste conditionari si in relatie cu ele, actioneaza la nivel psihologic un tip de bariere care balanseaza intre verbal si nonverbal si genereaza, in raport cu indicele de comunicativitate, anumite tipologii. Cu precizarea ca factorul situational - contextual poate modifica anumite conditionari intrapsihologice, se deosebeste mai intai, nativ, tipul vorbaret de tipul taciturn.

Aceste aprecieri arareori nu sunt corespondente in procesul perceptiei de sine si in perceptia celuilalt si se asociaza caracteristicilor "comunicativ / necomunicativ". Respectivele disponibilitati sunt la randul lor intr-o anumita relatie facilitate / dificultate de obiectivare a individului, de exteriorizare expresiva a sa. Spunem "anumita" pentru ca nu este deloc sigur ca cel ce vorbeste cu usurinta va avea in mod natural, automat, disponibilitati catre autodezvaluire. Dimpotriva exista persoane care fac "mult zgomot pentru nimic", care comunica dar care nu "se comunica".

Pentru o mai buna nuantare merita sa amintim si cunoscuta distinctie intre capacitatea de exprimare orala si capacitatea de exprimare in scris, de unde extragem alte variante comportamentale. Una dintre ele este reprezentata de tipul care comunica si/sau se comunica cu mai multa usurinta oral. Se vorbeste chiar de o competenta a oralitatii care are un mare impact interactional. Foarte invidiat, acest tip empiric sentimentul unei identitati intre competenta oralitatii si competenta de comunicare insasi. Confuzia este risipita cu usurinta prin semnalarea tipului care poate manifesta o abilitate performanta a scrisului in absenta unei facilitati a vorbirii.

Planul psihosocial il putem identifica si defini in legatura cu abilitatea persoanei de a stabili cu usurinta relatii cu ceilalti.

Daca planul psihologic genereaza ceea ce a mai fost deja desemnat drept "propeusiune de a comunica", planul psihosocial asigura conditia de baza a unei comunicari, partenerul. Nu este vorba de simpla existenta fizica a unui interlocutor, intrucat, precum se stie, este foarte posibila o transmitere de mesaje fara a se realiza o comunicare.

Ceea ce vizam noi cu deosebire este competenta de comunicare ce se verifica in acest plan prin abilitatea persoanei de a produce, emitand, un partener activ in relatie. O asemenea calitate trece in relatiile interpersonale sau la nivelul microgrupului drept sociabilitate si capata intr-o relatie publica, prin functiile sale interactive, o mare forta persuasiva.

Sa ne imaginam pentru exemplificare situatia vorbitorului care, in absenta acestei calitati, sustine cu profesionalism o prelegere publica si care centrat exclusiv pe discurs, magnific de altfel, pierde din vedere relatia cu partenerul colectiv. Rezultatul s-ar putea materializa intr-o foarte probabila stare de apatie a auditorului care nu va recepta in mod elementar mesajul care ii este adresat.

Conditia calitatii discursului nu este, desigur, de neglijat; ea singura poate face dintr-un discurs un succes (prin calitatea discursului vizam aici tipul de informatie, selectia si tratarea ei).

Impresia cea mai profunda si mai stabila in timp e creata insa de acel vorbitor / orator care isi probeaza maiestria atat in discurs, cat si in arta relationarii. Discutia libera, de contact, creeaza sansa de a face dintr-un auditoriu neutru un partener activ.

Concluzia care se configureaza de la sine este ca antrenamentul verbal si antrenamentul interactional ar putea conduce la spargerea barierelor dintre sine si celalalt. Nici un tratat, oricat de savant, nu poate compensa ceea ce ofera viata insasi in exercitiul ei firesc si care, asumata in totalitate, ne invata, printre altele sa acceptam sa esuam mai inainte de a ne manifesta cu stralucire.

1.4.1. Farmecul personal - un mod de a fi si de a comunica

Omul este o structura informationala - comunicanta complexa; emite, receptioneaza si prelucreaza informatii, este sursa si receptor. Este programat biologic si psihic sa fie sursa de informatii si sa le includa in propriile structuri. El nu poate trai in afara comunicarii, comunicarea fiind sensul, suportul si ratiunea de a fi.

Prin urmare, omul are disponibilitatea biologica si psihica de a comunica si, prin exercitiu si experienta dobandeste competenta comunicarii. Termenul biopsihic este creat de instinctul de conservare, instinctul de dezvoltare, trebuintele primare (hrana, odihna, reproducere) si psihosociale (apartenenta, prestigiu, dragoste, afirmare, stima de sine si de altii). Dobandirea informatiilor si punerea lor in circulatie in actul comunicarii sunt trebuinte de a caror compensare depinde calitatea vietii - sanatatea, adaptarea si integrarea sociala, invatarea, asumarea rolurilor si a statusurilor sociale.

Oricine vine in contact cu semenii exercita, cu sau fara voie, o influenta de atractie sau de respingere. Partenerii de conversatie vin, fiecare in parte, cu propria-i structura energetica, cu propriul camp biopsihic magnetic, cu propriile vibratii. In actul comunicarii, biocampurile creeaza ambianta transmiterii si receptarii informatiei. Biocampurile, sustin specialistii, creeaza spatii energetice de comunicare intre fiintele umane, intre fiintele umane si alte sisteme vegetale si animale. Datorita biocampurilor se vehiculeaza energii informationale la mica si mare distanta, fac posibile "intelegerile din priviri", simpatiile si antipatiile spontane, sugestia, hipnoza, telepatia, etc.

In actul comunicarii au loc interferente ale biocampurilor partenerilor. Intr-un asemenea mediu partenerii de conversatie, de negociere economica, politica, diplomatica, educationala, se accepta sau se resping, se agreeaza sau nu, se tolereaza sau nu; se stabilesc sau se destrama aliante, prietenii, relatii de colegialitate, relatii educat - educator.

Continutul comunicarii, reflectat de modul de gandire, de vigoarea si corectitudinea logica, de atitudinile mentale, este insa factorul decisiv ce da sens si relevanta comunicarii. De ambianta comunicarii, favorizata de interferenta biocampurilor, depinde eficienta comunicarii in sensul stabilizarii afective, stimularii nivelurilor psihice profunde, izvorului energetic al dorintelor si trebuintelor.

Unele persoane au darul de a crea - prin prezenta, mod de a fi si comunica - o ambianta placuta si antrenanta. Capacitatea acestor persoane de a se face placute de a atrage, a captiva, a influenta, a castiga simpatia, admiratia si respectul interlocutorilor se explica, partial, evident, prin charisma sau farmec personal. Creeaza impresii placute, constant sau episodic, si persoanele simpatice, amuzante, nonconformiste, comice, ironice. Dar farmecul este o constanta psihologica determinata de structuri specifice de personalitate cu insusiri ce au ca efecte influentarea, indemnul (persuasiunea), acceptarea si reluarea ideilor, convingerilor si atitudinilor. Farmecul personal - ca trasatura dominanta de personalitate - iradiaza, creeaza un halou biomagnetic si genereaza, prin contiguitate, un mediu favorabil de influentare si persuasiune sau o stare detasata de incantare si admiratie.

A avea farmec inseamna a degaja un magnetism natural ce mijloceste receptarea mesajelor, oferirea indirecta a disponibilitatii de comunicare pentru a obtine acceptul, aderenta, admiratia. Cum plastic s-a exprimat Albert Camus, "farmecul personal este un fel de a ti se raspunde da, desi nu ai adresat nici o intrebare clara".

Intr-un registru pozitiv, farmecul este un dar - acela de a place, a atrage, a incanta, a cuceri, a captiva. In registru negativ, farmecul deruteaza, inseala, corupe. Farmecul este o forta energetica degajata de o structura deosebita de personalitate ce permite un mod profund, subliminal de comunicare sau de metacomunicare. El poate pune in valoare competenta profesionala, competenta comunicarii, calitati psihocomportamentale (inteligenta, trairi afective subtile, forta, perseverenta, etc.), poate favoriza atingerea scopurilor, reusita si succesul. Puterea de atractie prin farmec poate fi folosita, instinctiv sau constient, si pentru a masca adevaratele intentii, a deruta, a insela, a manipula.

Puterea de atractie prin farmec are, in principal, un suport instinctiv si se degaja din miscarile corpului, din gesturi si mimica, din tonul si inflexiunile vocii. Privirea si zambetul comunica in modul cel mai expresiv si convingator mesajul gandurilor si sentimentelor. Trebuinta de a place, de a se face acceptat si admirat se pune in valoare prin limbajul mimico - gestual, verbal, dar si prin vestimentatie.

Putem prefigura cu aproximatie modelul comportamental charismatic, enuntand cateva componente psihologice: inteligenta generala si sociala; corectitudinea si eleganta rationamentului - ce pun in valoare mesajul continutului; limbajul verbal; mimic (privirea si zambetul); gestual; afectivitatea nuantata; autocontrolul; empatia; echilibrul extroversie - introversie; orientarea prosociala.

Exprimarea in temeiul acestor insusiri dezvaluie constructia imaginii de sine ce reflecta modul de autopercepere si de autoevaluare. A primi atentie si admiratie datorita farmecului personal are ca premisa o imagine de sine conturata pozitiv, stima de sine, incredere in sine. Pe fondul instinctiv al disponibilitatii de atractie se construieste constient, prin educatie si autoeducatie, complexul comportamental persuasiv.

Interiorul psihic modelat cultural, dobandit prin educatie si autoeducatie, constituie fundamentul real al eficientei comunicarii, al reusitei si succesului. Prezenta fizica nu este lipsita de importanta creeaza de fapt prima impresie. Ea devine atragatoare, incitanta, seducatoare daca se asociaza cu frumusetea si armonia launtrica. Din experienta contactului si comunicarii cu semenii am constatat ca oamenii cu trasaturi fizice frumoase pot fi inexpresivi, distanti si chiar respingatori dupa cum oameni cu fizic obisnuit pot fi incantatori, fermecatori, seducatori. Constientizarea calitatilor si a defectelor pentru a le pune in valoare si respectiv pentru a le masca, cunoasterea semnificatiei limbajului corpului (gest, mimica, pantonima) perceperea corecta a artificiilor vestimentare sunt dovezi ale preocuparii de autocreare si mentinere a imaginii de sine pentru atingerea scopurilor, pentru reusita si succes.

Farmecul adauga o insusire speciala oricarei persoane, indiferent de profesie, nivel de pregatire, rol si statut social. Este de preferat sa apartina categoriilor profesionale ce intentioneaza sa dea o orientare asteptata relatiilor cu semenii, sa influenteze, sa indemne, sa creeze si sa difuzeze opinii, si anume actori, diplomati, politicieni, manageri, ziaristi, reporteri, invatatori si profesori, preoti, avocati, comercianti.

Imbinarea fericita si inspirata a darurilor naturale de comunicare cu cele studiate si invatate nu pot duce decat la cresterea eficientei comunicarii, la favorizarea interactiunii, la punerea in valoare a propriei personalitati, a competentei profesionale, la reusita si la succes. Persoanele care au darul natural si dobandit de a fermeca si seduce, pe langa faptul ca-si pun in valoare modul de a fi si comunica, valentele subtile ale competentei profesionale, produc interlocutorilor placere si satisfactie, bucurie spirituala; astfel, interlocutorii isi descopera sau isi redescopera modele de aspiratii, dorinte si trebuinte, interese.

1.5. Evaluarea relatiilor interpersonale

Cum este el ? Cum este ea ? Iata o intrebare pe care ne-o punem cu privire la semenul nostru in diverse situatii si imprejurari, cautand pentru inceput a gasi in fizionomia, gesturile, continutul comunicarii sau vestimentatia celuilalt indici care sa schiteze raspunsuri la aceasta intrebare, motivata, in cele mai multe cazuri, de masura in care persoana respectiva ne place, ne intereseaza, ne atrage sau, din contra, ne displace.

De regula semnul de intrebare se naste atunci cand stabilim contactul verbal cu o alta persoana dar, fireste, sunt situatii care ne determina sa ne punem aceasta intrebare si atunci cand nu am vorbit cu persoana respectiva. In cele mai multe cazuri, cand o persoana incepe sa ne intereseze tindem sa cautam elementele de proximitate fizica si/sau psihologica, completate de abilitatile, scopurile si valorile la care adera celalalt. Totusi, posibilitatea de a ne apropia de celalalt va depinde de "gradul de deschidere" al respectivului fata de noi si va constitui elementul principal in stabilirea unui act interpersonal. Dupa cum remarca si doctor C. Gorgos in "Dictionarul de psihiatrie", o relatie interpersonala e marcata de:

O forta generatoare de legatura si suport energetic al acestei legaturi;

O atractie specifica in virtutea careia o anumita persoana se simte chemata spre alta;

Un motiv specific care opereaza selectia in cazul atractiilor si respingerilor in conduitele de alegere si stabilire a unei relatii;

Un motiv specific care provoaca ruptura unei legaturi si cautarea altei legaturi, indiferent de vechimea celei initiale;

Un motiv specific care orienteaza individul spre o anumita persoana si nu spre alta.

Relatiile interpersonale comporta o gama complexa de manifestari ale comportamentelor bio - psiho - socio - culturale ce alcatuiesc sistemul personalitatii umane, fiecare individ devenind atat o sursa de influenta pentru celalalt, cat si o sursa de solicitare din partea celuilalt iar mediul social apare ca un sistem complex de relatii interpersonale, in care spatiul relational poate fi privit sub doua ipostaze: una ce cuprinde totalitatea relatiilor stabilite si practicate efectiv (spatiul relational real), iar cea de a doua caracteristica prin tot ceea ce individul ar putea interactiona in decursul existentei sale (spatiul relational posibil), de aici decurgand si natura solicitarilor la care este supus individul in procesul interpersonal (relatii interpersonale formale sau informale).

Cu toate ca climatul situatiei influenteaza aprecierile cu privire la celalalt, chiar daca nici un om nu il poate intelege perfect pe celalalt, deoarece nu impartasesc in mod direct aceleasi ganduri, motive si sentimente, s-ar putea spune ca evaluarea corecta a celuilalt va depinde foarte mult de diferenta care rezulta in urma raportului dintre individ (ca fiinta mai mult sau mai putin subiectiva) si lumea realitatii sale.

Cu toate acestea, in evaluarea celuilalt mai conteaza si ceea ce pune in evidenta individul in interactiunea sa cu lumea externa, si anume trei momente relativ distincte, ce constau in perceperea solicitarilor, evaluarea acestora si reactia la solicitari, ultima depinzand de caracteristicile durabile ale personalitatii, de gradul de deschidere, de formele de miscare si de aparare ale individului, de semnificatia situatiei, de sarcinile situationale ce se cer si se asteapta de la solicitare.

O alta componenta principala, implicata in acest proces de evaluare, o reprezinta sensibilitatea interpersonala, care, corelata cu experienta de viata, inteligenta si autointuitia, contribuie la intelegerea celuilalt. In acest sens exista dovezi care releva faptul ca cel mai bine ii putem intelege pe cei care au aceleasi gusturi si trasaturi ca si noi si pentru care avem o simpatie, pe cei care apartin generatiei si culturii noastre.

Apeland la tipologia lui C. Yung, dupa care indivizii sunt grupati in doua categorii: extrovertiti (cei indreptati catre exterior) si introvertiti (cei indreptati spre interior), rezulta ca pusi in fata acelorasi solicitari si situatii, extrovertitii vor reactiona relativ prompt, dar mai putin precis si obiectiv in evaluarea situatiei, pe cand la persoanele care au tendinta mai mare catre introversiune, raspunsurile se vor caracteriza, de regula, printr-o obiectivitate mai mare in ceea ce priveste perceptia si evaluarea.

De asemenea, o persoana care tinde mai mult spre introversiune datorita meditatiei sale asupra propriului EU va putea intelege, de exemplu, starea de spirit mai putin controlata a unui extrovert. Ca o paranteza, am putea adauga faptul ca, de multe ori, se constata ca persoanele dure sunt slabe in ceea ce priveste evaluarea oamenilor, deoarece ii raporteaza pe ceilalti doar la ele.

Totusi, pot aparea si surse de eroare in evaluarea celorlalti, cauza principala datorandu-se faptului ca, de multe ori, oamenii ii evalueaza pe ceilalti doar fragmentar, pe anumite laturi pe care le-ar putea contura o relatie, multi dintre ei incercand a-l privi pe celalalt ca intreg, ca personalitate unica. Aici si ansamblul status - rol poate contribui la distorsionarea imaginii prin supraevaluarea celuilalt in functie de statul si rolul pe care acesta il detine.

Din cele prezentate rezulta ca evaluarea corecta sta la baza autocunoasterii si totodata a cunoasterii celorlalti.