CONDITII FAVORABILE SI NEFAVORABILE DEMOCRATIEI

CONDITII FAVORABILE SI NEFAVORABILE DEMOCRATIEI

Secolul al XX-lea a fost o perioada in care democratia a cunoscut esecuri frecvente. In mai mult de saptezeci de cazuri, democratiile s-au destramat facand loc regimurilor nedemocratice. Cu toate acestea, au existat si perioade de succes ale democratiei. Inainte de a se incheia, secolul al XX-lea s-a transformat intr-o epoca a triumfului democratic. Ponderea globala si influenta ideilor, institutiilor si practicilor democratice au facut din acel secol cea mai infloritoare epoca a democratiei din istoria umanitatii.

Astfel ne confruntam cu doua intrebari sau, mai degraba, cu o singura intrebare formulata in doua moduri. Cum s-ar motiva intemeierea institutiilor democratice in atat de multe state de pe tot mapamondul? Si cum s-ar explica esecul acestui regim? Desi este imposibil de dat un raspuns multumitor, exista doua serii de factori, fara indoiala deosebit de importanti.

Mai intai, de-a lungul secolelor, principalele alternative au pierdut teren in favoarea democratiei. Inca de la sfarsitul primului sfert de veac, formele de guvernare nedemocratice care au dominat din timpuri imemoriale convingerile si practicile guvernamentale in aproape intreaga lume - monarhia, aristocratia ereditara si oligarhia deschisa - au cunoscut un declin ireversibil in ceea ce priveste legitimitatea si forta ideologica. In schimb, au fost inlocuite cu alternative antidemocratice mai populare sub forma fascismului, nazismului. Leninismului precum si alte guvernari si ideologii autoritare, care au avut o perioada scurta de dezvoltare. Fascismul si nazismul au fost subminate definitiv prin infrangerea puterilor Axei in cel de al Doilea Razboi Mondial. Mai tarziu, in decursul secolului, dictaturile militare, in special cele din America Latina, s-au prabusit sub greutatea colapsului economic, diplomatic si chiar militar (in Argentina). Pe masura ce se apropia ultimul deceniu al secolului, ultimul si cel mai important rival totalitar al democratiei, leninismul intrupat de comunismul sovietic, s-a prabusit brusc, vlaguit in mod ireparabil de declinul intern si presiunile externe.

Avea democratia o baza sigura in acel moment in intreaga lume? In spiritul declaratiei optimiste a presedintelui american Woodrow Wilson din 1919 (in mod cu totul eronat, dupa cum a dovedit-o istoria) dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial, "a devenit lumea sigura pentru democratie"?

Din pacate nu. Democratia nu obtinuse inca nici o victorie majora, iar aceasta nu era nici macar aproape. Tara cea mai populata din lume si una dintre cele mai mari puteri mondiale, China, nu avea inca un regim democratic. In cei 4000 de ani ai unei civilizatii de exceptie, poporul chinez nu a avut niciodata un regim democratic, iar perspectivele ca tara sa devina democratica sunt improbabile. Regimurile nedemocratice se mai pastreaza inca in multe parti ale lumii, in Africa, Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu si in unele ramasite ale destramatei Uniuni Sovietice. In majoritatea acestor state conditiile pentru dezvoltarea democratiei nu sunt foarte prielnice; ca urmare, nu este clar daca si cum vor realiza tranzitia la democratie. In final, in multe din tarile care au realizat tranzitia si au introdus institutiile politice de baza ale democratiei, conditiile de fond nu sunt destul de favorabile pentru a garanta supravietuirea nelimitata a democratiei.

Care sunt conditiile structurale si de fond care sunt favorabile stabilitatii democratiei? Pentru a raspunde, putem apela la numarul mare de experiente relevante oferite de secolul al XX-lea: tari care au trecut prin experienta tranzitiei la democratie, si-au consolidat institutiile democratice si le-au mentinut de-a lungul multor decenii; tari unde rezultatul tranzitiei a fost dezastruos; si tari care nu au realizat niciodata tranzitia. Aceste ipostaze ale perioadei de tranzitie de consolidare si de prabusire a democratiei demonstreaza existenta a cinci conditii semnificative care influenteaza sansele democratice ale unui stat. Aceste conditii sunt:

Conditii esentiale pentru democratie

a. Controlul oficialilor alesi asupra armatei si politiei

b. Convingeri democratice si o cultura politica democratica

c. Inexistenta unui control strain puternic, ostil democratiei

Conditii favorabile pentru democratie

d. O economie de piata moderna si o societate moderna

e. Pluralism subcultural slab.

Conditii esentiale pentru democratie

Inexistenta controlului strain puternic, ostil democratiei

Este putin probabil sa se dezvolte institutii democratice intr-o tara supusa interventiilor din partea unei tari ostile guvernului sau democratic. Aceasta conditie este uneori suficienta pentru a justifica nereusita institutiilor democratice de a se mentine si dezvolta intr-o tara unde alte conditii erau mult mai favorabile. De exemplu, in absenta interventiei Uniunii Sovietice dupa al Doilea Razboi Mondial, Cehoslovacia ar fi astazi probabil una dintre democratiile cu vechime. Interventia sovietica a zadarnicit de asemenea dezvoltarea institutiilor democratice in Polonia si Ungaria.

Mai surprinzator este faptul ca pana in ultimele decenii ale secolului al XX-lea Statele Unite ale Americii au efectuat un numar nedorit de mare de interventii in America Latina, unde uneori au subminat guverne alese in mod popular, actionand impotriva lor pentru a apara interesele americane sau (in opinia oficiala) securitatea nationala americana. Chiar daca aceste state latino-americane, a caror democratie a fost inabutita din fasa, nu erau practic pe deplin democratice, daca ele ar fi fost scutite de interventia americana-sau, si mai bine, daca le-ar fi fost sustinute eforturile in primii pasi spre democratizare-institutiile democratice ar fi avut conditii pentru a evolua in timp. Un exemplu cu totul aparte a fost interventia clandestina a serviciilor secrete de informatii ale Statelor Unite in Guatemala in 1964, care a determinat destituirea guvernului ales al unui presedinte populist cu vederi de stanga, Jacopo Arbenz.

In urma prabusirii Uniunii Sovietice, tarile din centrul Europei si cele baltice s-au mobilizat rapid in vederea instalarii institutiilor democratice. Mai mult, Statele Unite si comunitatea internationala in ansamblu, au inceput sa se opuna regimurilor dictatoriale din America Latina si din alte parti si sa sustina, in schimb, evolutia institutiilor democratice din intreaga lume. Niciodata in istoria umanitatii fortele internationale, politice, economice, culturale, nu au fost atat de implicate in sprijinirea ideilor si institutiilor democratice. In concluzie, in ultimele doua decenii ale secolului al XX-lea, a avut loc o schimbare epocala in climatul politic mondial, care a imbunatatit considerabil perspectivele dezvoltarii democratice.

Controlul asupra fortelor armate si politiei

Daca fortele armate si politienesti n-ar fi sub controlul unor conducatori alesi in mod democratic, intitutiile politice democratice nu s-ar putea mentine si nici dezvolta. In opozitie cu amenintarea externa a interventiei straine, poate ca cea mai primejdioasa amenintare interna la adresa democratiei provine de la liderii care au acces la mijloacele majore de constrangere fizica: armata si politie. Pentru ca responsabilii alesi in mod democratic sa ajunga sa dobandeasca si sa mentina controlul asupra fortelor armate si ale politiei, trebuie sa li se supuna. Iar supunerea lor fata de controlul liderilor alesi, trebuie sa devina mult prea inradacinata pentru a fi inlaturata cu usurinta. De ce in unele tari controlul civil a capatat amploare iar in altele nu, este o chestiune mult prea complexa pentru a fi dezbatuta aici. Dar pentru ceea ce ne intereseaza, aspectul relevant este ca in lipsa lui sansele democratiei sunt minore.

Un exemplu este reprezentat de istoria nefericita a Americii Centrale. Din cele patruzeci si sapte de guverne din Guatemala, El Salvador, Honduras si Nicaragua intre anii 1948-1982, mai mult de doua treimi au ajuns la putere altfel decat prin alegeri libere si corecte- destul de des printr-o lovitura de stat militara. Prin contrast, Costa Rica a fost etalonul democratiei din regiune incepand cu anul 1950. De ce au fost costaricanii in stare sa dezvolte si sa mentina institutiile democratice in timp ce toti vecinii lor nu au reusit? O parte a raspunsului rezulta din existenta altor conditii favorabile. Dar nici acestea nu ar fi fost in stare sa sustina un guvern democratic daca s-ar fi confruntat cu o lovitura de stat militara, asa cum a fost cazul multor state din America latina. Totusi, in 1950 Costa Rica a eliminat in mod radical aceasta amenintare: luand o decizie unica si temerara, presedintele ales democratic a desfiintat armata!

In nici o alta tara nu s-a adoptat exemplul costarican si nici nu este probabil sa se intample. Totusi, nimic nu ar putea exemplifica mai clar cat de crucial este pentru conducatorii alesi sa stabileasca si sa mentina controlul asupra armatei si politiei, daca se urmareste pastrarea si apararea institutiilor democratice.

Convingerile si cultura democratica

Mai devereme sau mai tarziu, practic toate tarile se confrunta cu situatii de criza destul de grave- de ordin politic, economic, ideologic, militar, international. Drept urmare, daca un sistem politic democratic trebuie sa se mentina, va fi nevoie sa poata supravietui provocarilor si turbulentelor pe care le genereaza asemenea crize. Dobandirea unei democratii stabile nu se aseamana cu o calatorie lina pe o mare calma; dimpotriva, cateodata presupune parcurgerea unui traseu anevoios si nesigur.

In timpul unei crize majore prelungite, sporeste riscul ca democratia sa fie distrusa de lideri autoritari care promit sfarsitul crizei prin metode dictatoriale viguroase. Metodele lor necesita, in mod firesc, inlaturarea institutiilor si procedurilor democratice fundamentale.

In timpul secolului al XX-lea s-au inregistrat multe prabusiri ale democratiei, asa cum o demonstreaza cele saptezeci de cazuri de colaps al democratiei mentionate la inceputul capitolului. Totusi, multe state democratice au reusit sa tina piept furtunilor si intemperiilor, de repetate ori, iar unele si-au redresat corabia democratiei, facand-o chiar mai pregatita de lupta decat inainte. Supravietuitorii acestor perioade incercate sunt statele pe care le numim in prezent democratii vechi.

De ce institutiile democratice din unele state au rezistat situatiilor de criza, iar altele nu? Pe langa conditiile favorabile pe care le-am prezentat deja, mai trebuie adaugata una. Pentru ca o tara sa isi sporeasca perspectivele stabilitatii democratice, cetatenii si liderii lor politici trebuie sa sustina cu fermitate ideile, valorile si practicile democratice. Cel mai sigur sprijin este obtinut atunci cand aceste convingeri si predispozitii sunt adanc inradacinate in cultura acelei tari si sunt transmise, in mare parte, de la o generatie la alta. Cu alte cuvinte, statul respetiv poseda o cultura politica democratica.

O astfel de cultura politica ar contribui la formarea unor cetateni educati sa creada ca: egalitatea politica si democratia sunt obiective dezirabile; controlul asupra armatei si politiei ar trebui sa fie detinut in totalitate de liderii politici; institutiile politice de baza descrise mai sus ar trebui mentinute; iar diferentele si dezacordurile politice dintre cetateni ar trebui tolerate si protejate.

Nu trebuie sa rezulte neaparat ca fiecare persoana dintr-o tara democratica trebuie formata sa devina un cetatean democratic perfect. Din fericire acest lucru nu este necesar, altfel cu siguranta ca n-ar mai exista nici un fel de democratie. Dar daca nu exista o majoritate considerabila de cetateni care sa prefere democratia si institutiile sale politice oricarei alternative nedemocratice si sa-i sustina pe acei lideri politici adepti ai sistemelor democratice, este putin probabil ca democratia va supravietui pe parcursul inevitabilelor sale crize. Intr-adevar, pana si o minoritate importanta de partizani violenti si militanti antidemocratici ar fi de ajuns sa distruga capacitatea unui stat de a-si mentine institutiile democratice.

Cum ajung cetatenii unei tari sa creada in ideologia si practicile democratice? Cum devin acestea parti intrinseci ale culturii unei tari? Oricare incercare de a raspunde acestei intrebari ar necesita o cercetare aprofundata a proceselor de dezvoltare de-a lungul istoriei, unele generale, altele specifice anumitor tari, un obiectiv prea greu de acoperit in acest curs. Dar sigur ca istoria nu s-a dovedit mereu atat de generoasa. In schimb, a inzestrat multe state cu o cultura politica prin care institutiile si ideile democratice sunt sustinute, in cel mai bun caz, doar in mod precar sau care, dimpotriva, favorizeaza puternic regimul autoritar.

Conditii favorabile pentru democratie

Conflictele culturale slabe sau inexistente

Institutiile politice democratice au mai multe sanse sa reziste si sa se dezvolte intr-o tara destul de omogena pe plan cultural, avand mai putine sanse de reusita intr-o tara cu subculturi strict diferite si conflictuale.

Culturile distincte sunt deseori rezultatul diferentelor de limba, religie, rasa, identitate etnica, regiune, si uneori ideologie. Membrii impartasesc identitati si legaturi emotionale comune; fac o distinctie clara intre "ei" si "noi". Se indreapta catre ceilalti membrii ai comunitatii lor pentru relatii interpersonale: prieteni, tovarasi, parteneri de viata, vecini, oaspeti. De multe ori organizeaza ceremonii si ritualuri prin care, printre altele, urmaresc sa stabileasca limitele comunitatii lor. Datorita acestor modalitati si a altora, o cultura poate practic deveni "un mod de viata" pentru membrii sai, o tara in cadrul alteia, o natiune in interiorul altei natiuni. In acest caz, societatea este, ca sa spunem asa, stratificata pe vertical.

Conflictele culturale pot ajunge pe scena politica, si in mod obisnuit, asa se intampla: de exemplu in privinta religiei, limbii si a codurilor vestimentare din scoli; sau cu privire la egalitatea accesului la educatie; sau practicile discriminatorii ale unui grup impotriva altuia; sau daca guvernul ar trebui sa sustina religia sau institutiile de cult si daca da, care dintre ele si in ce mod; sau referitor la conduitele unei comunitati considerate de ceilalti drept profund ofensatoare si pe care ei le-ar dori interzise, cum ar fi avortul, macelarirea bovinelor sau vestimentatia "indecenta"; sau in legatura cu modul de adaptare a granitelor teritoriale si politice pentru a raspunde cerintelor si dorintelor unui grup.

Asemenea chestiuni ridica o problema esentiala pentru democratie. Adeptii unei anumite culturi deseori considera cerintele lor politice drept probleme de principiu, convingeri adanc inradacinate religioase sau cvasi-religioase, modalitati prin care asigura pastrarea culturii si supravietuirea grupului. Ca urmare, considera cerintele lor prea cruciale pentru a se multumi cu un compromis. Ele nu sunt negociabile. Totusi, intr-un proces demcratic pasnic, rezolvarea conflictelor politice necesita in general negociere, conciliere si compromis.

Atunci n-ar trebui sa fim surprinsi de faptul ca vechile democratii stabile din punct de vedere politic au reusit in mare parte sa evite conflictele culturale serioase. Chiar daca exista diferente culturale semnificative intre cetatenii unui stat, in general s-a procedat in asa fel incat viata politica sa fie dominata de diferente mai negociabile.

Exista si abateri de la aceasta aperenta fericita stare de lucruri. Diversitatea culturala a reprezentat o componenta destul de importanta in SUA, Elvetia, Belgia, Olanda si Canada. Dar daca varietatea culturala ameninta sa genereze conflicte culturale dificil de controlat, cum s-a reusit mentienerea institutiilor democratice in aceste tari?

Experientele cunoscute de fiecare, desi foarte diferite, demonstreaza ca intr-un stat unde toate celelalte conditii sunt prielnice democratiei, potentialele consecinte politice adverse rezultate din diversitatea culturala, pot fi cateodata mai usor de controlat.

Asimilarea. Aceasta a fost solutia americana. Din anii 1840 pana in 1920, cultura dominanta, instituita in timpul secolelor de conducere coloniala si de independenta de catre colonialistii albi veniti in principal din Marea Britanie, s-a confruntat cu valurile de imigranti de origine non-britanica, din Irlanda, Scandinavia, Germania, Polonia, Italia si din alte parti- imigranti usor de deosebit prin diferentele de limba (exceptand irlandezii), religie, alimentatie, imbracaminte, obiceiuri, conduite, vecinatate si dupa alte particularitati. Pe la 1910, cel putin unul din cinci albi rezidenti in Statele Unite erau originari din alte parti; in plus, parintii a mai mult din patru albi nascuti aici, se nascusera in alta parte. Totusi, dupa una sau doua generatii de la sosirea imigrantilor in SUA, urmasii lor erau deja integrati in cultura dominanta, atat de complet incat, desi multi americani de astazi mai pastreaza oarecum atasamentul fata de cultura tarii lor de origine, loialitatea politica si identitatea lor dominanta este cea americana.

In ciuda reusitei impresionante prin care procesul asimilarii a redus conflictele culturale pe care le-ar fi provocat in alte circumstante imigrarea masiva, experienta americana dezvaluite cateva deficiente ale acestei solutii.

Pentru inceput problematice asimilarii a fost cu mult inlesnita prin faptul ca marea majoritate a imigrantilor adulti veniti in SUA pentru o viata mai buna, erau destul de dornici sa se naturalizeze, sa devina "adevarati americani". Iar urmasii lor au fost si mai dornici sa o faca. Astfel, asimilarea a fost mai ales voluntara sau declansata de mecanismele sociale (cum ar fi rusinea) care au diminuat necesitatea interventiei coercitive a statului.

Daca o populatie masiva de imigranti a fost in ansamblu asimilata cu succes, atunci cand societatea americana s-a confruntat cu neintelegeri profunde de natura culturala sau rasiala, limitele pana la care s-a indeplinit acest proces au fost in scurt timp dezvaluite. In timpul ciocnirilor dintre populatiile de albi si populatiile de bastinase care traiau de mult timp in Lumea Noua, asimilarea a lasat locul interventiei prin constrangere, colonizarii fortate, izolarii fata de nucleul societatii. De asemenea, societatea americana n-a putut asimila multimea de sclavi afro-americani si nici pe urmasii acestora care, in mod ironic, ca si indienii, locuiau pe acest continent cu mult inaintea sosirii celorlalti imigranti. Berierele de casta impuse pe temeiuri rasiale au reprimat efectiv asimilarea. O nereusita oarecum similara a avut loc la sfarsitul secolului al XX-lea s-a dezvoltat o subcultura, o economie si o societate distincta bazata pe sclavie in cadrul statelor sudice ale Americii. Americanii de aici se deosebeau de compatriotii lor din statele nordice si vestice prin faptul ca duceau doua moduri de viata fundamental incompatibile. Rezultatul final a fost un conflict de nestapanit care nu putea fi rezolvat, in ciuda efortului considerabil, prin negociere pasnica si compromis. Razboiul civil care a urmat a durat patru ani si a dus la pierderea unui important numar de vieti omenesti. Iar conflictul a continuat sa existe chiar daca statele sudice au fost invinse iar sclavia a fost abolita. S-a dezvoltat o subcultura sudica diferita si o structura sociala in care supunerea cetatenilor afro-americani a fost impusa prin amenintari si actualizarea violentei si a opresiunii.

Cam atat s-ar putea spune in legatura cu nereusitele anterioare ale procesului asimilarii. Pe la sfarsitul secolului al XX-lea nu era clar daca practic americana istorica a asimilarii putea fi aplicata cu succes si in cazul minoritatii hispanice, in continua crestere, ca si al altor minoritati constiente de sine. Se vor transforma Statele Unite ale Americii intr-o societate multiculturala, unde asimilarea nu va mai putea asigura controlul pe cale pasnica ale conflictelor culturale, sub incidenta procedurilor democratice? Sau, dimpotriva, va deveni o societate in care varietatile culturale vor genera un nivel superior al intelegerii reciproce, tolerantei si reconcilierii?

Decizia prin consens. Subculturile distincte cu potential conflictual au existat in Elvetia, Belgia si Olanda. Ce se poate desprinde din experientele acestor trei tari democratice?

Fiecare si-a creat aranjamente politice care au necesitat consensul unanim sau majoritar pentru deciziile luate de guvern sau parlament. Principiul regulii majoritatii a fost inlocuit (in proportii diferite) cu un principiu al unanimitatii. Astfel, orice decizie guvernamentala care ar putea afecta in mare masura interesele uneia sau mai multor subculturi, urma sa fie luat cu acordul explicit al reprezentantilor acelui grup in guvern si parlament. Aceasta solutie a fost inlesnita de RP, care a asigurat reprezentantilor fiecarui grup un proces echitabil in cadrul parlamentului. Erau de asemenea reprezentanti si in guvern. Si, datorita procedurilor consensuale adoptate in aceste state, membrii din guvern ai fiecarei subculturi puteau sa isi exercite dreptul de veto in privinta vreunei politici cu care n-ar fi fost de acord (democratii consociationale).

In mod evident, asemenea sisteme conensuale nu pot fi create si nu vor functiona cu succes decat in conditii foarte speciale. Acestea includ talentul conciliator, toleranta sporita pentru compromisuri, lideri demni de incredere care pot negocia solutii la conflicte care sa atraga acordul adeptilor lor; un consens cu privire la valori si teluri fundamentale care sa fie destul de cuprinzator pentru a se putea ajunge la un acord; o identitate nationala care sa descurajeze pretentiile radicale de separare; si un grad de aderare la procedurile democratice care sa excluda mijloacele violente si revolutionare.

Acest conditii sunt neobisnuite. Acolo unde lipsesc, prevederile consensuale sunt putin probabile. Si chiar daca sunt oarecum realizate, ca si in cazul tragic al Libanului, pot sa se prabuseasca sub presiunea unui conflict cultural acut. Considerata candva de politologi o democratie consociationala de succes, Libanul s-a scufundat in 1958 intr-un razboi civil de durata, pentru ca tensiunile interne s-au dovedit prea greu de controlat prin sistemul sau consensual.

Sistemele electorale. Diferentele culturale scapa deseori de sub control deoarece sunt alimentate de politiecienii care se lupta pentru sprijin electoral. Cateodata regimurile autoritare reusesc sa isi foloseasca imensa putere coercitiva pentru a coplesi si suprima conflictele culturale, care pe urma izbucnesc atunci cand forta de constrangere se afla in declin, in timpul tranzitiei la democratie. Tentati de ratacirile facile provocate de identitatile culturale, politicienii pot influenta in mod deliberat membrii grupului lor cultural iar astfel sa preschimbe animozitatile latente in ostilitate fatisa care sa culmineze in "purificari culturale".

Pentru a se evita acest rezultat, politologii au sugerat ca sistemele electorale ar putea fi concepute astfel incat stimulentele politicienilor sa faca mai profitabila concilierea in comparatie cu conflictul. Conform prevederilor sugerate de ei, nici un candidat nu va putea fi ales numai pe baza sprijinului venit de la o singura comunitate culturala; ei vor trebui sa obtina voturile catorva grupuri majore. Problema consta, desigur, in a-i convinge pe liderii politici sa adopte de la inceputul procesului democratic proceduri politice de acest fel. De indata ce se va instala un sistem electoral mai concurential, aparitia conflictelor culturale ar putea deveni complet ireversibila.

Separatia. Cand diferentele culturale sunt prea greu de depasit prin vreuna din solutiile anterioare, singurul procedeu ramas ar fi ca grupurile culturale sa fie separate la randul lor in diferite entitati politice, in cadrul carora sa detina destula autonomie incat sa isi poata pastra identitatea si sa isi realizeze principalele scopuri culturale. In anumite situatii o solutie ar putea fi sistemul federal, in cadrul caruia unitatile teritoriale-state, provincii, cantoane- sunt suficient de autonome incat sa satisfaca grupuri diferite. Un element esential al societatii multiculturale remarcabil de armonioase creata de elvetieni este faptul ca au un sistem federal. Majoritatea cantoanelor sunt destul de omogene din punct de vedere cultural; de exemplu, un canton poate avea vorbitori de limba franceza catolici iar altul vorbitori de limba germana si de religie protestanta. Iar competentele cantoanelor se conformeaza nevoilor culturale.

Ca si celelalte solutii politice democratice la problema diversitatii, solutia elvetiana are nevoie, de asemenea, de conditii speciale- in acest caz, cel putin doua. Mai intai, cetatenii unor subculturi diferite ar trebui sa fie deja separati din punct de vedere teritorial, astfel incat solutia sa nu ridice vreun obstacol major. Apoi, desi despartiti in unitati economice, cetatenii trebuie sa aiba o identitate nationala, precum si scopuri si valori comune suficient de puternice pentru a sustine uniunea federala. Desi ambele conditii se aplica perfect in Elvetia, nu sunt intalnite in mod obisnuit.

Acolo unde prima conditie este indeplinita, dar nu si a doua, diferentele culturale pot genera pretentii de independenta deplina. Daca un stat democratic este impartit in doua printr-o diviziune pasnica, solutia pare impecabila, conform standardelor democratice. De exemplu, dupa aproape un secol de independenta aproximativa in cadrul unei uniuni cu Suedia, in 1905 Norvegia a dobandit independenta deplina pe cale pasnica.

Dar daca prima conditie nu este indeplinita complet, deoarece grupurile culturale sunt amestecate, atunci independenta ar putea rezulta in impunerea unor constrangeri drastice asupra minoritatii (sau minortatilor) la includerea in noul stat. Iar minoritatile ar putea, la randul lor sa isi sustina propriile pretentii de independenta sau de a ramane, pe cat posibil, in interiorul patriei-mama. Aceasta problema a complicat problema independentei provinciei Quebec din Canada. Desi multi cetateni francofoni din Quebec doresc sa fie complet independenti, in provincie exista un numar important de cetateni non-francofoni-vorbitori de limba engleza, bastinasi si imigranti-care doresc sa ramana cetateni canadieni. Desi teoretic ar fi posibila o impartirea teritoriala complicata, prin care majoritatea celor care au preferat sa ramana canadieni sa o poata face, nu este clar daca ea se va dovedi posibila din punct de vedere politic.

Faptul descurajant este, in acest caz, ca toate solutiile potentialelor probleme ale multiculturalismului in statele democratice, asa cum au fost descrise pana acum, la care s-ar putea adauga si altele, depind in ceea ce priveste succesul lor de conditii speciale care in mod obisnuit sunt indeplinite foarte rar. Deoarece majoritatea statelor democratice vechi n-au avut o prea mare diversitatea culturala, au fost in general scutite de conflicte. Cu toate acestea au inceput sa se produca schimbari catre sfarsitul secolului al XX-lea care cu siguranta ca vor pune capat aceste fericite stari de lucruri.

Dezvoltare economica prin economie de piata

Din punct de vedere istoric, consolidarea convingerilor si a culturii democratice a fost asociata direct cu ceea ce in sens larg s-ar putea numi economie de piata. Mai precis, o conditie foarte favorabila pentru existenta institutiilor democratice este o economie de piata in care intreprinderile economice sa fie in principal in proprietate private si sa nu fie detinute de catre stat, adica sa existe o economie capitalista si nu socialista sau de stat. Totusi, asocierea directa a democratiei cu capitalismul de piata ascunde un paradox: o economie capitalista de piata genereaza in mod inevitabil inegalitati in privinta resurselor politice la care au acces cetatenii. Astfel, o economie capitalista afecteaza serios egalitatea politica: cetatenii care sunt inegali din punct de vedere economic cu siguranta ca nu sunt egali din punct de vedere politic. Intr-o tara cu economie de piata de tip capitalist, se pare ca este imposibil de realizat egalitatea politica deplina. Ca urmare, exista o tensiune permanenta intre democratie si economie capitalista de piata. Exista o alternativa la capitalismul de piata care sa afecteze mai putin egalitatea politica?

Concluzia este ca o economie de tip capitalist, societatea pe care o formeaza si dezvoltarea economica ce decurge in general din ea sunt, toate, conditii extrem de favorabile pentru mentinerea si evolutia institutiilor politice democratice.

Concluzii

Probabil ca exista si alte conditi la fel de favorabile-statul de drept, pacea prelungita, precum si altele. Dar cele cinci conditii prezentate le consideram a fi cele mai importante. Putem prezenta rezumativ subiectul acestui capitol in trei propozitii generale. In primul rand este aproape cert ca o tara care indeplineste toate aceste conditii isi va mentine si dezvolta institutiile democratice. In al doilea rand, o tara in care nu este indeplinita nici una dintre aceste conditii, nu are aproape nici o sansa sa dezvolte institutii democratice proprii sau, daca uneori reuseste, nu va putea sa le mentina. Ca se poate spune daca intr-o tara exista amestecate, unele conditii favorabile si altele nefavorabile? Vom amana raspunsul la aceasta intrebare si vom formula a treia propozitie generala dupa ce vom analiza cazul special al Indiei.

India: o democratie improbabila

Faptul ca India va putea sa isi mentina institutiile democratice pe o perioada indelungata pare, sub acest aspect, extrem de improbabil. Avand o populatie de aproximativ un miliard de oameni la sfarsitul secolului al XX-lea, indienii se impart intre ei dupa mai multe criterii decat in orice alta tara din lume. Aceste diferente sunt de limba, casta, clasa, religie si regiune- la care se adauga numeroase subdiviziuni in cadrul fiecaruia. Sa avem in vedere urmatoarele lucruri:

India nu are o limba nationala. Constitutia Indiei recunoaste ca oficiale cincisprezece limbi, dar aceasta nu reuseste sa arate de fapt gravitatea problemei limbii: cel putin un milion de indieni vorbesc una din celelalte treizeci si cinci de limbi distincte. Mai mult decat atat, indienii vorbesc douazeci si doua de mii de dialecte.

Desi 80% din populatie este hindusa (restul fiind in majoritate musulmani, facand exceptie un singur stat, Keralo, unde traiesc numerosi crestini), efectele unificatoare ale religiei hinduse sunt compromise de sistemul castelor prescris de hinduism pe la 1500 i.H. Ca si limba, sistemul impartirii in caste duce la diviziuni adanci. Primul lucru care o demonstreaza este ca un numar mare de oameni sunt exclusi din primele patru caste ereditare prescrise: acestia sunt "oamenii fara casta", "cei de neatins", iar contactul cu ei este denigrator. Pe langa asta, totusi, orice casta este subimpartita in numeroase subcaste ereditare ale caror granite sociale, rezidentiale si de multe ori si ocupationale nu trebuie incalcate de membrii lor.

India este una din cele mai sarace tari ale lumii. Din 1981 pana in 1995, aproape jumatate din populatie traia dintr-un venit de mai putin de un dolar american pe zi. Conform acestui indicator, numai patru tari ale lumii erau mai sarace. Intre 1993-1994, mai mult de o treime din populatia Indiei-peste 300 milioane de oameni-traiau, dupa declaratiile oficiale, in saracie, mai ales la sate, avand ca ocupatie agricultura. In 1996, dintre cele 78 de tari in curs de dezvoltare, India era cotata a 77-a intr-un indice al saraciei globale, inaintea Rwandei., situata pe locul 78. In plus, aproape jumatate din toti indienii cu varsta peste 15 ani, si mai mult de 60% din populatia feminina de peste 6 ani sunt analfabeti.

Desi India si-a castigat independenta in 1947 si a adoptat o constitutie democratica in 1950, datorita conditiilor infatisate pana acum, nu este de mirare ca practicile politice din India au prezentat unele deficiente vizibile din punct de vedere ale democratiei. Au existat violari repetate ale drepturilor fundamentale. India este vazuta de oamenii de afaceri drept una din cele mai corupte zece tari din lume. Mai grav este faptul ca in 1975 institutiile democratice indiene au fost desfiintate si inlocuite cu dominatia dictatoriala, atunci cand primul ministru Indira Ghandi a inscenat o lovitura de stat, a declarat stare de urgenta, a suprimat drepturile civile si a incarcerat mii de lideri ai opozitiei.

Totusi, in general de-a lungul timpului majoritatea indienilor au sprijinit existenta institutiilor democratice. Printr-o actiune care n-ar fi fost efectuata de un popor nepregatit pentru democratie, la doi ani dupa preluarea puterii de catre Indira Ghandi, ea a fost destituita din functie in urma unor alegeri considerate destul de corecte. Se pare ca nu numai elita politica, ci si intregul popor indian era mai atasat institutiilor si practicilor democratice decat ar fi crezut ea; si nu i s-a permis sa guverneze tara dupa metode dictatoriale. Desi viata politica a Indiei este foarte agitata si deseori violenta, in oarecare masura institutiile democratice de baza continua sa functioneze, in ciuda neajunsurilor. Aceasta observatie pare sa contrazica orice probabilitate rezonabila. Cum s-ar putea explica? Orice raspuns am oferi la problema indiana va fi, probabil, unul rezervat. Totusi, oricat de surprinzator ar parea, anumite realitati indiene contribuie la explicarea reusitei in mentinerea institutiilor democratice.

Pentru inceput, cateva din conditiile favorabile pe care le-am descris exista in realitatea indiana. Evoluand de sub dominatia britanica, armata indiana s-a dezvoltat si a pastrat un cod al supunerii fata de conducatorii civili alesi. Astfel India a fost scutita de amenintarea majora la adresa oricarui guvern democratic din majoritatea tarilor in curs de dezvoltare. In contrast cu America Latina, de exemplu, traditia militara din India nu oferea sprijinul necesar producerii unei lovituri de stat sau instaurarii unei dictaturi militare. Politia, desi corupta in mare parte, nu constituie o forta politica independenta capabila de o lovitura de stat.

Trebuie adaugat ca fondatorii Indiei moderne, care au condus-o la independenta si au contribuit la formarea cadrului constitutional si a institutiilor politice, au aderat in unanimitate la preceptele democratice. Miscarile politice conduse de acestia au sustinut cu fermitate ideile si institutiile democratiei. S-ar putea afirma ca democratia este ideologia nationala a Indiei. Nu mai exista alta. Oricat de instabil este conceptul de natiune, este totusi atat de strans legat de ideologia si preceptele democratiei, incat putini indieni ar sustine o alternativa nedemocratica.

In plus, desi din punct de vedere cultural India este foarte variata, este singura tara din lume unde credinta si ritualurile hinduse sunt impartasite de atatia oameni. In definitiv, opt indieni din zece sunt hindusi. Chiar daca sistemul castelor este diviziv iar nationalistii hindusi reprezinta un pericol permanent pentru minoritatea musulmana, religia hindusa ofera intr-un fel o identitate comuna tuturor indienilor.

Totusi, chiar daca aceste conditii confera un suport solid institutiilor democratice, nivelul ridicat al saraciei din India combinat cu divizarea multiculturala acuta ar putea fi conditii prielnice pentru dezvoltarea accelerata a miscarilor antidemocratice, suficient de puternice pentru a detrona democratia si a instala o dictatura autoritara. De ce nu s-a intamplat acest lucru? La o privire mai detaliata vom descoperi cateva surprize.

In primul rand, orice indian este membru al unei minoritati culturale atat de marunta incat membrii ei nu ar putea in nici un caz sa guverneze singuri India. Numarul impresionant al fractiunilor culturale in care este divizata India ar insemna ca fiecare dintre ele este atat de mica, incat nu avem de a face niciodata cu o majoritate, fiecare formatiune fiind prea mica pentru a putea conduce tara, fara sa faca uz de un sistem de constrangere coplesitor din partea fortelor armate si ale politiei. Dar armata si politia, asa cum a fost subliniat, nu pot fi folosite in acest scop. In al doilea rand, cu oarecare exceptii, membrii unei minoritati culturale nu traiesc impreuna intr-o zona separata, ci au tendinta sa se risipeasca in mai multe regiuni din India. In consecinta, multe minoritati nu pot spera sa reuseasca formarea unei tari separate in afara granitelor Indiei. Fie ca le place sau nu, majoritatea indienilor sunt meniti sa ramana cetateni ai Indiei. Fiindca sciziunea este imposibila, singura alternativa este uniunea in interiorul hotarelor tarii.

In ultimul rand, pentru cei mai multi indieni nu exista practic nici o alternativa realista in locul democratiei. Nici una dintre minoritatile Indiei n-ar putea singura sa rastoarne institutiile democratice si sa instaureze un regim dictatorial, nu poate conta pe sprijinul armatei si politiei care ar fi necesar pentru sustinerea unui guvern autoritar, nu poate spera sa formeze o tara separata si nici nu poate propune o alternativa atractiva din punct de vedere ideologic si institutional la democratie. Experienta arata ca orice coalitie mai ampla intre diferite minoritati ar fi prea faramitata pentru a reusi o lovitura de stat si cu atat mai putin sa instaleze un guvern autoritar. Se pare ca democratia este singura optiune posibila pentru majoritatea indienilor.

Istoria completa a democratiei in India este mult mai complexa intocmai ca istoria detaliata a oricarei tari. Dar in final India confirma a treia afirmatie facuta mai sus. Intr-o tara in care lipsesc una sau mai multe din cele cinci conditii favorabile, democratia este riscanta, poate chiar improbabila, dar nu neaparat imposibila.

De ce s-a raspandit democratia in lume?

Am inceput acest capitol prin a mentiona cat de des s-a prabusit democratia in cursul secolului al XX-lea si totusi, cat de mult s-a raspandit ea catre finele acestui secol. Suntem in masura sa explicam acum acest triumf: conditiile favorabile pe care le-am descris, au cunoscut o raspandire si mai mare in multe tari.

o         Pericolul interventiei unei puteri externe ostile procesului democratizarii a fost inlaturat, pe masura ce imperiile coloniale s-au destramat, popoarele si-au castigat independenta, regimurile totalitare majore s-au prabusit, iar comunitatea internationala a sprijinit, in mare masura, procesul de democratizare.

o         Tentatia dictaturilor militare a scazut, pe masura ce le era tot mai clar atat oamenilor obisnuiti cat si liderilor militari, ca de obicei acestea nu erau capabile sa faca fata provocarilor societatii moderne. Intr-adevar, deseori s-au dovedit a fi total incompetente. Astfel, in multe tari una din cele mai vechi si periculoase amenintari la adresa democratiei a fost, in cele din urma, eliminata sau foarte mult redusa.

o         In multe tari care au cunoscut procesul democratizarii, societatea era suficient de omogena pentru a putea evita conflictele culturale serioase. De multe ori aceasta era situatia in tarile mici si nu in cele cu aglomerari mari de culturi diverse. In unele tari mai divizate din punct de vedere cultural s-a ajuns la proiecte consensuale. In cel putin o tara, India, nici o cultura minoritara nu a fost atat de inchegata pentru a guverna. Prin contrast, acolo unde conflictele culturale erau mai acute, asa cum s-a intamplat in unele parti ale Africii si in fosta Iugoslavie, democratizarea s-a dovedit a fi mai mult un dezastru.

o         Prin prisma esecurilor evidente ale sistemelor totalitare, dictaturilor militare precum si ale altor regimuri autoritare, ideologiilor si credintelor antidemocratice au pierdut din atractia de alta data in cea mai mare parte a lumii. Niciodata in toata istoria umanitatii, ideile si institutiile democratice nu au fost sustinute de mai multi oameni.

o         Institutiile capitalismului de piata s-au raspandit de la o tara la alta. Capitalismul de piata nu numai ca a dat nastere unei cresteri apreciabile a economiei si a bunastarii, dar a si schimbat structura sociala prin crearea unei clase de mijoc mari si influente, in deplin acord cu ideile si institutiile democratice.

Deci din aceste motive, si probabil si din altele, secolul al XX-lea s-a dovedit a fi Secolul Triumfului Democratic. Totusi, acest triumf ar trebui privit cu precautie. In primul rand pentru ca in multe tari democratice institutiile politice de baza au fost destul de instabile si deficitare. Din 65 de state democratice analizate de Robert Dahl, reiesea ca 35 erau democratice, 7 erau destul de democratice iar 27 erau marginal democratice. De aici rezulta ca "triumful democratiei" n-a fost atat de net pe cat s-a considerat uneori. Pe langa asta, este justificata intrebarea daca succesele democratice vor fi mentinute in secolul al XXI-lea. Raspunsul depinde de masura in care tarile democratice vor face fata provocarilor la care sunt supuse.