CONSERVATORISMUL

CONSERVATORISMUL

Conservatorismul, inainte de a fi doctrina politica, a existat ca stare de spirit, atitudine, insotind politicul de-a lungul evolutiei sale istorice. Ca doctrina politica, conservatorismul apare in aceeasi perioada cu revolutiile burgheze, ca o reactie la principiile doctrine liberale, in general, si ale revolutiei franceze de la sfarsitul secolului al XVIII-lea, in special. Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Ed. Burke care, in lucrarea "Reflectii asupra revolutiei franceze", aparuta in anul 1790, se pronunta pentru apararea ordinii sociale, a ideilor si institutiilor traditionale, impotriva innoirilor si schimbarilor afirmate de revolutionarii francezi si de doctrinarii liberali, care au inspirat revolutia franceza, inspirandu-se totodata de la ea. Alti reprezentanti europeni au fost Joseph de Maistre, Luis de Bonald, Friedrich von Genta, Klemens von Metternich, etc. In SUA principalii reprezentanti sunt Alexander Hamilton, James Madison (Federalistul), John Adams, (Apararea Constitutiilor - 1791, Disertatie si discurs aparuta postum in 1850). Inca din faza de constituire, in doctrina conservatoare s-au conturat doua curente: unul moderat si evolutionist care nu excludea schimbarea reprezentat de Edmund Burke; altul, mai dur, care sustinea intoarcerea la ordinea anterioara lui 1789, initiat de J: de Maistre si Bonald.

Doctrina politica conservatoare poate fi definita ca un ansamblu de idei, teze care vizeaza organizarea si conducerea societatii prin pastrarea pe perioade indelungate a structurii politice traditionale.[1]

La inceputurile sale, conservatorismul sustinea, in opozitie cu liberalismul, ca ordinea traditionala este ierarhica, ca forma de guvernamant este monarhia, iar institutiile politice sunt produsul unei dezvoltari indelungate, si schimbarea acestora de catre oameni s-ar realiza impotriva legilor eterne, schimbarile fiind apreciate ca brutalizari ale istoriei.[2]

Criticii conservatorismului ii reproseaza adesea acestuia ca ar fi o incercare mai mult sau mai putin obscurantista a celor avuti de a-si apara pozitia si privilegiile dobandite impotriva celor defavorizati. Si mai rau este faptul ca acest repros apare uneori insotit de o vaga sugestie ca ar avea legaturi cu miscari extremiste. Dimpotriva, vom argumenta ca doctrina conservatoare are ca fundament o filozofie a existentei umane care este chiar opusa miscarilor extremiste. Esenta acestei filozofii consta in convingerea potrivit careia conditia umana este caracterizata de tensiuni ce pot fi atenuate prin actiune politica, dar nu pot fi complet eliminate.

In filozofia conservatoare a existentei semnificatia pe care o are ideea tensiunii imposibil de eliminat reiese cel mai bine daca o privim in opozitie cu filozofia doctrinelor radicale, potrivit carora cauzele esentiale ale raului si suferentei nu rezida in insasi natura existentei umane, ci in structura societatii. Prin urmare ar fi posibil sa concepem eliberarea omului prin eliminarea totala a unor cauze printr-o schimbare radicala a unor sectoare sau chiar a societatii in intregul ei

Dimpotriva, pentru conservatorism raul si suferinta sunt inseparabile de existenta, incat intelepciunea consta nu in elaborarea de planuri utopice grandioase penrtu suprimarea raului si suferintei ci in formularea de propuneri modeste dar eficiente de diminuare a impactului acestora. Asadar, prin insasi natura lor aceste tensiuni reduc politica la statutul unei activitati limitate.[3]

Doctrina conservatoare, avand la baza, ca si doctrina liberala, principiile statului de drept, sustine insa ideile inegalitatii oamenilor, pretuirea unor valori apartinand trecutului, acreditarea stabilitatii ca binefacatoare si a progresului ca factor de risc, ale necesitatii existentei claselor sociale, distincte si ierarhizate, rolul priomordial al proprietatii private in apararea ordinii sociale, al religiei ca institutie fundamentala, al inegalitatii indivizilor si claselor sociale ca ordine fireasca, inscrisa in natura umana, statului revenindu-i sarcina apararii si reglementarii acestei ordini sociale.

Si doctrina conservatoare s-a manifestat si se manifesta prin mai multe variante: conservatorismul clasic, de inceput, cand avea la baza ideea conservarii institutiilor traditionale fata de schimbarile preconizate de revolutiile burgheze si sustinute de doctrina liberala si neoconservatorismul, aparut in perioada interbelica si care a cunoscut si cunoaste o raspandire larga in tarile dezvoltate, caracterizandu-se prin sustinerea institutiilor politice traditionale create, in principal, pe baza doctrinarilor liberale. Asistam, de fapt, la sustinerea de catre neoconservatori a vechilor principii ale liberalismului, inclusiv criticarea interventiei statului in viata social-economica si a initerii unor masuri cu caracter social.

Neoconservatorismul pune in discutie conceptele de baza ale conservatorismului, prin efortul de aducere la zi a doctrinei. Acest efort incepe in perioada interbelica si se continua dupa cel de-al doilea razboi mondial. Neoconservatorismul se prezinta ca un curent de gandire care pastreaza unele caracteristici care pastreaza, pe de o parte, unele caracteristici ale conservatorismului clasic adaptate contextului istoric postbelic, iar pe de alta parte se inzestreaza cu teze si explicatii preluate din arsenalul doctrinelor de dreapta, indeosebi ale liberalismului britanic. In functie de nuante, accente si zone se poate vorbi de: ultraconservatori, conservatori moderati, conservatori liberali sau neoconservatori. In esenta doctrina neoconservatoare se prezinta drept expresie teoretica a capitalismului reinoit.

Principii si optiuni fundamentale ale neoconservatorismului:

reafirma ca inegalitatea dintre oameni este eterna, ca ea exprima vointa

divinitatii;

statul tutore si tutelar trebuie inlocuit cu statul minimal;

restrangerea competentelor economice ale statului este asociata cu

elogierea concurentei libere a intreprinzatorilor particulari;

programele de asistenta sociala trebuie transferate din competenta

guvernului la nivelul institutiilor locale, publice sau private;

reducerea impozitului pe capital este evidentiata drept modalitate optima

de stimulare a initiativelor si afacerilor;

accentuarea tendintelor de a renunta la tezele ce acreditau rolul divinitatii

in organizarea vietii politico-sociale;

irationalitatea este apreciata ca unul dintre dusmanii principali ai omului

contemporan;

puterea politica este exercitata de acea grupare a populatiei care este

detinatoare a vocatiei naturale sau eraditare de a conduce;

reticentele fata de oras sunt imbinate cu idealizarea vietii de la tara.

In concluzie se poate spune ca esenta acestei doctrine este atasamentul

statornic fata de anumite principii (ca cele mai sus enuntate) care ii confera originalitate ti o fac inconfundabila, acreditand-o ca - filosofie politica ce se consacra individualismului si dreptului la diferentieri.[4]

Multe doctrine conservatoare din tarile dezvoltate au o importanta componenta religioasa, devenind doctrine democrat-crestine, care stau la baza partidelor cu acelasi nume.