CREAREA COMUNITATILOR EUROPENE

CREAREA COMUNITATILOR EUROPENE

Sectiunea 1 - Consideratii preliminare

Comunitatile europene au aparut ca urmare a vointei statelor membre de a nu mai accepta politicile conflictuale, fiind decise sa cladeasca un spatiu comunitar care sa se bazeze pe o piata unica, in care restrictiile la import sa fie inlaturate.

Ulterior preocuparile se vor indrepta si in domeniile securitatii globale si al politicii externe. Daca astazi putem vorbi despre Cartea drepturilor fundamentale este meritul celor care au crezut tot timpul in ideea unei cetatenii europene in cadrul unui spatiu de libertate, securitate si justitie. Drumul parcurs a presupus eforturi, concesii si renuntari, dar mai presus de toate acestea au triumfat marile deziderate europene.

S-a vazut in capitolul anterior ca toate marile organizatii europene - unele cu participare extraeuropeana - au sau au avut un rol important in evolutia politica si social-economica a Europei postbelice.

Daca integrarea politica cerea un timp mult mai indelungat, calea economica avea mai multi sorti de izbanda.

Esecul incercarilor de integrare politica a dovedit-o pe deplin.

O prima incercare de demarare a unui astfel de proces a avut loc inca din 1951. Atunci, la 20 septembrie, Robert Schuman declara ca Franta va propune 'crearea unei organizatii politice europene' in care o autoritate supranationala va conduce 'o politica externa comuna'.

La 13 august 1952, cu prilejul preluarii presedintiei Inaltei Autoritati a Comunitatii Economice a Carbunelui si Otelului (CECO), Jean Monnet declara ca 'instituirea comunitatii, care este inceputul unui stat federal, nu are de altminteri sens decat daca debuteaza cu o adevarata autoritate politica'. Se parea ca momentul potrivit era prilejuit de discutiile asupra Tratatului Comunitatii Europene de Aparare (CEA). Cei sase ministri de externe au hotarat la 10 septembrie 1952 la Luxemburg sa introduca in apararea comuna si ideea constructiei politice. O Comunitate politica urma sa ia fiinta, cu largi competente, prin absorbirea atributiilor CECO si CEA pentru ca in doi ani de zile sa formeze o singura entitate care sa coordoneze politicile externe ale statelor membre¹⁹.

Se preconizasera si institutiile ce urmau sa-i organizeze functionarea:

Un Parlament bicameral, cu o Camera a popoarelor, aleasa prin vot universal, direct si un
Senat desemnat de Parlamentele nationale, cu atributii legislative;

Un Consiliu Executiv European, independent si colegial;

Un Consiliu de Ministri, interguvernamental, compus din reprezentantii statelor membre;

Curte a Comunitatii, care va rezolva neintelegerile dintre state si care va valida deciziile
Consiliului;

Un Consiliu Economic si Social, consultativ, care va acorda avize Camerelor si
Consiliului Executiv.

Proiectul prezentat de P. H. Spaak, presedintele Adunarii ad-hoc de pregatire a Proiectului de Comunitate Politica constituie prima initiativa in vederea organizarii unei autoritati europene, distincta de guverne si desemnata de reprezentantii popoarelor.

Considerata a fi mult prea federala, initiativei nu i s-a mai dat curs.

Necesitatea unei autoritati politice era insa resimtita. Vechea tentativa parea nerealista

si s-au intreprins noi incercari.

In 1958, generalul Charles de Gaulle a relansat ideea unei uniuni politice, iar la 2 noiembrie 1961, o Comisie prezidata de Christian Fouchet a intocmit un prim proiect (Planul Fouchet I), respins, si mai apoi un al doilea proiect, la 18 ianuarie 1962, de asemenea respins de 'Cei 6' (Planul Fouchet II). Motivul acestei respingeri a constat in neputinta depasirii divergentelor institutionale dintre Franta, partizana unei Europe de tip confederal, si partenerii ei, care erau atasati unei solutii de tip federal si a unei Europe a popoarelor.

Un contraproiect propus de celelalte 5 state, la 20 ianuarie 1962, avea in vedere o uniune de state si de popoare, dar nici acesta nu avut sanse sa fie acceptat (de Franta) si, ca urmare, s-a inregistrat un alt esec in tentativa de unitate politica.

Solutia problemelor trebuia cautata prin alte mijloace.

Discutii laborioase, de multe ori in contradictoriu, in scopul aplanarii diferitelor interese nationale, pentru gasirea de mijloace capabile sa transpuna in realitate obiectivele urmarite au fost pana la urma incununate de succes, dar mai intai sub aspect economic.

S-a aratat mai inainte ca ideea Europei unite a cunoscut o rapida accelerare dupa cel de-al doilea razboi mondial. La terminarea razboiului, in 1945, Europa cunoscuse in decurs de 75 de ani trei mari razboaie, dintre care ultimele doua la scara mondiala. Trebuiau gasite solutii pentru ca evitarea lor sa fie posibila in viitor si, o data cu aceasta, sa fie inlaturate si obstacolele din calea dezvoltarii economice si sociale - conditie a asigurarii progresului.

La terminarea razboiului, in Europa s-au gasit fata in fata doua armate invingatoare in est si in vest, reprezentante a doua lumi diferite cu sisteme politice, economice si sociale diferite, cu ideologii si aspiratii diferite, pe un teren marcat de ravagiile conflagratiei mondiale.

Evitarea unui nou razboi, de aceasta data intre fostii aliati, a determinat pe responsabilii europeni sa-si puna problema reconstruirii economice a continentului si sa caute mijloacele politice potrivite.

Perioada a fost astfel marcata de o puternica miscare de opinii favorabile unificarii europene. Se puteau invoca si momente dinaintea razboiului, ca de pilda Conventia de la Ouchy din 19 iunie 1932 care a determinat mai tarziu incheierea primului acord intre Olanda, Belgia si Luxemburg dand nastere Beneluxului.

La 19 septembrie 1946, la Universitatea din Zürich, Winston Churchill declara ca: 'Noi va trebui sa construim un fel de State Unite ale Europei. Primul pas de implinit este constituirea unui Consiliu European. Pentru a duce cu bine aceasta sarcina urgenta, Franta si Germania vor trebui sa se reconcilieze ' El anunta, intr-un anumit fel, un punct de plecare pentru constructia europeana. 'Daca tarile europene - spunea W. Churchill - vor ajunge sa se cunoasca, cele 300-400 de milioane de locuitori vor cunoaste, pe calea unei mosteniri comune, o prosperitate, o glorie, o fericire, pe care nici o stavila, nici o frontiera nu le va limita.' Dupa el, unitatea europeana era bazata pe necesitatea reconcilierii Frantei si Germaniei; Marea Britanie, Statele Unite si URSS erau chemate a indeplineasca rolul de 'amici si protectori in noua Europa'.

Difuzarea idealului de unitate europeana a avut un mare impact asupra unei parti din opinia europeana si, ca rezultat, crearea multor miscari in favoarea acestui ideal.

Din initiativa lui Edouard Herriot, fusese creat 'Consiliul Francez pentru Europa Unita'; prin impulsul fostului prim-ministru belgian Van Zeeland, s-a creat 'Liga Europeana de Cooperare Economica' (1946); s-a creat 'Uniunea Parlamentara Europeana' (1947), din initiativa lui Coudenhove-Kalergi; 'Comitetul International de Coordonare pentru Unitatea Europeana' (1947) si multe alte organizatii europene, toate vizand atingerea aceluiasi obiectiv.

La sfarsitul anului 1946, la Paris, a fost creata 'Uniunea Europeana a Federalistilor', care va lua in 1959 numele de 'Miscarea Federalista Europeana'. Ea regrupa aproape 50 de

miscari federaliste, care se multiplicasera pe atunci in Europa Occidentala. Congresul din august 1947 de la Montreux, care a elaborat un program concret politic, economic si social, a fost prima mare manifestare paneuropeana de dupa razboi.

La Londra s-a constituit in iunie 1947 un 'Comitet International de Studii si de Actiune pentru Statele Unite Socialiste ale Europei' al carui scop era crearea unei Europe socialiste unificate; la finele anului 1948, a devenit 'Miscarea pentru Statele Unite ale Europei', iar din 1961 a luat numele de 'Stanga Europeana'.

Partidele crestin-democrate din Italia, Franta si Germania au creat in 1947 'Noile Echipe Internationale' in vederea unor democratii insufletite de spiritul crestin si care s-au apropiat treptat de tezele federaliste. In 1965, si-au schimbat numele in 'Uniunea Europeana a Democratilor Crestini'.

Ansamblul acestor miscari a dus la crearea in iunie 1947 a unui 'Comitet de legatura a miscarilor pentru unitatea europeana', care a organizat un important congres la Haga intre 7-10 mai, urmare caruia in februarie 1949 a fost creata 'miscarea europeana' cu scopul de a reuni intr-un singur ansamblu gruparile favorabile unificarii europene. Miscarea a fost pusa sub presedintia de onoare a lui Winston Churchill. Declaratia adoptata la congres a constituit un adevarat proiect de reconciliere si de reunificare a Europei, cerand printre altele constituirea unui parlament european caruia sa i se incredinteze sarcina de a gasi mijloacele necesare pentru realizarea unei unitati politice a Europei, stabilind si un program minimal de organizare europeana, cu enuntarea obiectivelor generale. In aceasta optica generala a fost creat la Strasbourg in 1949 Consiliul Europei.

Aceasta organizatie, cu obiective vaste, dar fara puteri reale, nu putea insa sa indeplineasca multiplele directivele preconizate, nu avea sanse sa ajunga la un rezultat concret. Trebuiau cautate formule mai bine adaptate scopurilor urmarite.

Sectiunea 2    - Comunitatea Europeana a Carbunelui si

Otelului (CECO)

Pasul urmator si decisiv a fost marcat de ministrul francez de externe, Robert Schuman (1886-1963), care la 9 mai 1950 a prezentat presei internationale o declaratie a guvernului in care se aratau obiectivele constructiei europene, si anume: reconcilierea franco-germana, necesitatea unei politici de unificare europeana, crearea unei autoritati supranationale, independenta de guverne, cu o putere de decizie de asemenea supranationala. Era un plan revolutionar in domeniul relatiilor internationale in care erau subliniate premisele concrete 'ale unei federatii europene indispensabile mentinerii pacii', eliminarii rivalitatii seculare dintre Franta si Germania, pregatirea unei 'comunitati economice' si a unei 'comunitati mai largi si mai adanci'. Metoda propusa era clar exprimata: 'Europa nu se va face dintr-odata, nici intr-o constructie de ansamblu, ea se va face prin realizari concrete, creand mai intai o solidaritate de fapt'. Pe plan economic, textul era construit intr-o viziune liberala (fuziunea pietelor, nediscriminarea lor, dar si cu indicatii dirijiste - rolul activ al Inaltei Autoritati, plan de productie, plan de investiti s.a.

Fusesera alese doua materii strategice de baza: carbunele si otelul, amandoua absolut necesare atat unei economii de pace cat si a uneia de razboi. Se urmarea deci, ca intreaga productie franco-germana de carbune si otel sa fie asezata sub o 'Inalta Autoritate' intr-o organizatie deschisa si altor tari europene.

Declaratia la a carei pregatire un rol decisiv l-a avut cunoscutul economist Jean Monnet (1888-1979) a reprezentat un plan concret de construire a Europei cu indicarea unor mijloace pragmatice de realizare. Ecoul acestei Declaratii a fost deosebit de puternic si a

suscitat discutii politice intre guverne in scopul incheierii unui tratat.

Konrad Adenauer (1876-1967), considerat ca unul din 'parintii fondatori', alaturi de Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, dorea drepturi egale pentru tara lui precum si integrarea Germaniei in vestul european, favorizand reconcilierea franco-germana.

Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg au acceptat in mod oficial Declaratia si, ca urmare, au semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, Tratatul de creare a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) intrat in vigoare la 25 iulie 1952. Opinia publica din tarile interesate a fost favorabila. Congresul Statelor Unite a publicat textul Declaratiei. In afara Tratatului, actele constitutive ale CECO sunt formate si dintr-o conventie referitoare la dispozitiile tranzitorii precum si din mai multe protocoale si anexe.

Europa 'Celor 6' se nascuse; era prima organizatie europeana de tip federal, independenta de guvernele statelor membre, dotata cu atributiile necesare pentru realizarea prevederilor inscrise in Tratat.

Retinerea Marii Britanii avea drept cauza caracterul supranational al Comunitatii, pe care ea il considera ca fiind o prea mare cedare a unei parti din suveranitatea nationala, si, ca urmare, CECO s-a limitat numai la 'Cei 6', in care primul rol i-a revenit Frantei.

Caracteristica Comunitatii a aparut cu evidenta in dispozitiile Tratatului : CECO avea o vocatie federalista universala cu caracter sectorial; obiectul era crearea unei piete comune, limitate la carbune si otel, cu suprimarea taxelor vamale, a contingentelor²⁰ si acordurilor de cartel²¹, deschisa si altor state. Piata comuna a carbunelui si otelului a fost deschisa la 10 februarie 1953 pentru minereul de fier, carbune si fier vechi; la 10 mai 1953, pentru otel; la 10 august 1954, pentru oteluri speciale.

Creandu-se o piata comuna, chiar sectoriala fiind, se provoca si apropierea pe plan politic la care a contribuit asigurarea rationalizarii productiei, desfiintarea piedicilor din calea liberei circulatii, fixarea preturilor si in consecinta si ridicarea nivelului de trai pentru lucratorii din industriile carbonifera, a otelariilor precum si a celor legate de acestea. CECO dispunea si de competente privitoare la controlul concurentei si la interventia asupra preturilor. Potrivit prevederilor inscrise in Tratat, CECO dispunea de competente prin care putea interzice intelegerile, abuzurile in materie, precum si impune obligativitatea obtinerii unei autorizatii prealabile pentru concentrarile de intreprinderi.

Interventiile Comunitatii puteau avea loc fie prin sesizarea Curtii de Justitie a CECO, fie pe calea avizelor, deciziilor sau recomandarilor. Comunitatea putea interveni si prin adoptarea de masuri in favoarea salariatilor din industria carbunelui si otelului, acordand ajutoare sau imprumuturi, prin finantarea unor programe de dezvoltare de noi activitati pentru reconversia lucratorilor sau reintegrarea fortei de munca.

Indeplinirea obiectivelor din Tratat se infaptuia prin cele patru institutii create: Inalta Autoritate, Consiliul de Ministri, Adunarea Comuna, Curtea de Justitie.

Aceste patru institutii au conferit organizatiei marea sa originalitate. Erau institutii inzestrate cu importante puteri de decizie cu efecte concrete si imediate, cu competente bine structurate si precise.

In aceste patru institutii s-au concentrat doua caracteristici fundamentale: legitimitatea democratica si eficacitatea decizionala.

Inalta Autoritate, organul inzestrat cu principalele puteri de gestiune si decizie, era formata din 9 membri numiti de comun acord de guvernele celor sase state membre. Ea a fost dotata cu puteri substantiale sa gestioneze productia de carbune si otel, sa o modernizeze si sa-i ridice calitatea, sa asigure rationalizarea productiei cu functionarea intregului regim. Era compusa din personalitati independente, desemnate pe o baza

paritara de catre guvernele statelor membre, iar deciziile emise aveau forta executorie. Primul presedinte al CECO a fost Jean Monnet. Inalta Autoritate era supusa controlului Adunarii Parlamentare.

Consiliul Special de Ministri era organul care reprezenta guvernele nationale, facand
astfel legatura intre acestea si actiunea Inaltei Autoritati; asigura astfel si legatura dintre
sectoarele carbunelui si otelului incredintate Inaltei Autoritati si restul activitatilor
economice din diferitele tari comunitare. Consiliul era format din reprezentanti ai statelor
membre si era abilitat sa determine - in unanimitate - prioritatile de utilizare si de
repartitie intre industriile interesate precum si resursele de carbune si otel.

Adunarea Parlamentara Adunarea Comuna era compusa, ca si Adunarea
Consultativa a Consiliului Europei, din reprezentanti ai Parlamentelor nationale si
desemnati de catre acestea - in total 78 de membri. Adunarea exercita un control
democratic asupra Inaltei Autoritati.

Curtea de Justitie a fost instituita pentru a supraveghea respectarea prevederilor inscrise in
Tratat si pentru a solutiona neintelegerile dintre tarile membre sau particulari si Inalta
Autoritate.

Finantarea Comunitatii nu se facea prin contributii ale tarilor membre, ci printr-un impozit european platit direct de intreprinderi de carbune si otel, aceasta conferind Inaltei Autoritati un plus de independenta.

CECO a fost proiectat pentru 50 de ani, timp in care, potrivit Preambulului din Tratat urma sa se asigure premisele unei comunitati 'mai largi si mai profunde intre popoarele mult timp opuse de divizari sangeroase'. Si-a incetat activitatea in 2002.

Sectiunea 3 - Esecul Comunitatii Europene a Apararii (CEA)

De-a lungul timpului aliatii europeni au actionat in scopul intaririi pacii si stabilitatii in spatiul euroatlantic si implicit al securitatii tuturor aliatilor. Acest proces a necesitat o stransa cooperare intre NATO si Comunitatea Europeana.

Urmarind politica sa de mentinere a pacii, prevenire a razboiului, intarire a securitatii si stabilitatii, de gestionare a crizelor, NATO a dorit, ca in cooperare cu celelalte organizatii europene, sa previna aparitia oricaror conflicte care ar constitui o amenintare la adresa securitatii transatlantice. In acest fel securitatea Europei si a Americii de Nord s-a mentinut indivizibila.

NATO ramane piatra de temelie a securitatii europene si fundamentul apararii colective in spatiul euroatlantic. La nivel european au existat si proiecte efemere, mai mult sau mai putin ambitioase. Unul dintre aceste proiecte a fost si acela al Comunitatii Europene a Apararii.

Cu toate acestea consideram oportun sa va aducem in atentie proiectele europene in materie de aparare. Toate aceste aspecte invocate mai sus vor contura in timp, precum o piesa dintr-un puzzle, ideea unei aparari comune.

Procesul de elaborare si implementare a Politicii Europene de Securitate si Aparare, menita sa intareasca capabilitatile Uniunii Europene in ceea ce priveste managementul crizelor, a vizat si intarirea Identitatii Europene de Securitate si Aparare in cadrul NATO, mentinand o stransa legatura transatlantica.

Amintim ca pe fundalul inaspririi razboiului rece²², adancit in iunie 1950 prin declansarea razboiului din Coreea, Europa Occidentala se simtea vulnerabila si expusa unei amenintari sau chiar a unei invazii sovietice. In acelasi timp, Franta era angajata in razboiul din Indochina, se temea de crearea in Europa a unui nou echilibru de forte. In aceste conditii 'cei sase', abordand aspectul politic al unificarii, au incercat sa adopte aceleasi mijloace care au dus la reusita CECO prin care constructia Europei parea sa fi primit un impuls decisiv.

Pentru aceasta, constituirea unei armate europene facea necesar si un control ce trebuia asigurat de o autoritate politica. In acest scop, se prevazuse elaborarea unui proiect de comunitate politica ce stipula si alegerea unei adunari europene prin vot universal.

Urmarind ideea lui Jean Monnet si Robert Schuman, Franta a luat initiativa, exprimata printr-o declaratie ministeriala pronuntata in Adunarea Nationala, de a crea pentru apararea comuna 'o armata europeana legata de institutiile politice ale Europei unite'.

Presedintele guvernului francez, René Pleven, a prezentat la 24 octombrie 1950 o propunere in care se reamintea ca Europa nu va putea fi construita decat progresiv, prin metoda integrarii sectoriale, metoda care era pe cale sa duca la crearea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, deci pe plan economic. Guvernul francez propunea ca problema unei aparari comune, acuta dar si extrem de sensibila, sa fie rezolvata pe aceeasi cale. Numai o armata pusa sub responsabilitatea unui ministru al apararii si a unei adunari europene, cu un buget militar comun, putea sa fie solutia. Contingentele furnizate de catre statele participante urmau a fi incorporate in armata europeana 'la nivelul unitatii celei mai mici posibile'.

La negocierile deschise la Paris la 15 februarie 1951 au raspuns invitatiei guvernului francez Germania Federala, Italia, Belgia, Luxemburg si de la 8 octombrie si Olanda; au asistat ca observatori reprezentanti ai guvernului britanic, danez, norvegian, canadian si al SUA.

La 27 mai 1952, s-a semnat Tratatul Comunitatii Europene a Apararii, care prezenta cateva caracteristici esentiale: o vocatie strict defensiva, supranationalitate, interzicerea oricaror discriminari intre partile contractante. CEA era conceputa si ca o solutie europeana, sprijinita si de Statele Unite ale Americii, a problemei reinarmarii Germaniei Federale.

O armata europeana integrata, plasata sub un comandament comun, reprezenta in fapt transpunerea pe plan militar a Planului Schuman. Statele urmau sa transfere esentialul politicilor lor de aparare noii Comunitati si sa nu pastreze decat forte armate limitate. In acest scop, trebuiau luate o serie de masuri in directia organizarii unui control democratic asupra viitoarei armate si, in acelasi timp, sa o insereze intr-un context politic comunitar²³.

Fortele europene urmau sa cuprinda fortele terestre si aeriene ale tarilor membre cu exceptia celor necesare apararii teritoriilor de peste mare - ceea ce era important pentru Franta. Unitatile de baza ar fi urmat sa fie compuse din aproximativ 13.000 de militari, dar acestia trebuiau sa fie de nationalitati diferite. Recrutarile, administrarea rezervelor, instructia militara intrau in competenta ministrilor apararii din fiecare tara, Comisariatul European al Apararii marginindu-se sa exercite controlul acestor operatiuni.

Concomitent cu semnarea Tratatului CEA, au mai fost parafate si alte trei documente care defineau angajamentele reciproce ale Comunitatii si ale NATO: un tratat de garantie intre

Marea Britanie si statele membre; o declaratie tripartita a Statelor Unite, Marii Britanii si Frantei, in care se afirma ca orice actiune care ar ameninta integritatea sau unitatea CEA va fi considerata ca fiind un atac la propria lor securitate; al treilea document era un acord de asistenta reciproca automata la cererea unui stat membru.

Situatia politica din Europa si din lume (sfarsitul razboiului din Coreea, moartea lui Stalin) parea favorabila destinderii si, ca urmare, desi 5 din cele 6 state membre ratificasera Tratatul, Franta l-a blocat (30 august 1954) si o data cu aceasta a fost blocat si proiectul de comunitate politica care il insotea.

Proiectul de unificare politica a fost si el mult dezbatut. O propunere din partea premierului italian, Alcide de Gasperi, urmarea sa lege integrarea militara cu uniunea politica. In acest scop, a fost inserat in tratatul CEA art. 38, care prevedea elaborarea de catre adunarea comuna a unui proiect de 'structura federala sau confederala', adica a unei autoritati politice europene. A fost numita o comisie insarcinata sa elaboreze o constitutie europeana.

Institutiile prevazute pentru comunitatea politica europeana trebuiau sa fie:

un parlament bicameral: o camera a popoarelor aleasa prin vot universal si un senat
desemnat de parlamentele nationale;

un consiliu executiv european;

un consiliu de ministri nationali, cu rolul de armonizare a actiunilor consiliului executiv
cu cele ale guvernelor;

o curte destinata sa regleze diferendele si sa se pronunte asupra validitatii deciziilor celor
doua consilii;

un consiliu economic si social care sa furnizeze avize parlamentului si consiliului
executiv.

Asa cum am precizat deja, Alianta Nord-Atlantica ramane singura organizatie internationala care are capacitatea de a mentine securitatea si stabilitatea euroatlantica prin:

pastrarea legaturii transatlantice;

mentinerea unor capabilitati militare eficace si suficiente pentru descurajare si
aparare (indeplinirea intregului spectru de misiuni);

dezvoltarea Identitatii Europene de Securitate si Aparare in cadrul Aliantei;

capacitatea pentru gestionarea crizelor;

continuarea procesului de deschidere fata de noi state membre si dezvoltarea
parteneriatelor;

cooperare si dialog cu statele terte;

controlului armamentelor si dezarmarii.

Sectiunea 4 - Comunitatea Economica Europeana (CEE)

Esecul Comunitatii Europene a Apararii a marcat si sfarsitul acestei tentative de infaptuire a unitatii politice a Europei. Devenise clar ca o astfel de unitate nu putea fi inca realizata, ca eforturile de creare a unor autoritati supranationale esuasera in toate domeniile, cu exceptia carbunelui si otelului, ca drumul unei Europe militare se inchisese, ca de altfel si al unei Europe politice si ca deci integrarea europeana trebuia urmarita pe cale economica prin integrarea tuturor sectoarelor economice.

Mai mult, prin integrarea Germaniei Federale in structurile Europei Occidentale si ale Aliantei Atlantice, fusese rezolvata si mult discutata problema a reinarmarii acestui stat si, ca urmare, construirea unei Europe integrate era posibila prin mentinerea Germaniei Federale in cadrul unei Europe democratice si liberale, in familia tarilor occidentale.

Era o schimbare de optica asupra procesului de relansare europeana: Europa va fi a producatorilor si a schimburilor comerciale, fara o politica externa si de securitate comune, acestea din urma ramanand a fi realizate intr-un viitor la acea ora inca nedefinit. Relansarea procesului european sustinuta de o 'minoritate care stie ce vrea'²⁴ s-a efectuat in aceste conditii cu mare rapiditate si amploare.

Declaratia de la Messina (Sicilia), adoptata de ministrii de externe ai 'Celor 6' (1-6 iunie 1955), a confirmat decizia de unificare. Rezolutia adoptata exprima mai intai vointa politica de a se pasi intr-o noua etapa pe calea construirii europene. S-a apreciat ca numai planul economic este cel care o poate asigura, ca pentru aceasta trebuie dezvoltate institutii comune, trebuie asigurata fuziunea progresiva a economiilor nationale, crearea unei piete comune, armonizarea treptata a politicilor sociale nationale. Rezolutia adoptata de 'cei 6' viza o politica comuna in domeniul transporturilor, cu deosebire in ceea ce privea infrastructura lor, o politica a energiei schitandu-se astfel si proiectul unei organizatii privind energia atomica.

Era anuntat in acest fel esentialul ce trebuia realizat. In discutie ramasesera modalitatile pin care aceste obiective urmau sa fie indeplinite. Unii sustineau (Franta) ca integrarea sa aiba caracter sectorial: energia nucleara, transporturile, posta, telecomunicatiile, electricitatea; altii adoptasera pozitii mai rezervate fata de piata comuna generalizata (Germania Federala, Italia, tarile Benelux). Un Comitet de experti sub presedintia lui P. H. Spaak, reunit la Bruxelles, asa-numitul Comitet Spaak, a intocmit un raport la 12 aprilie 1956 in care fara a indeparta diversele propuneri exprimate retinea in principal doua proiecte: unul pentru piata comuna generalizata, unul pentru energia atomica.

In raport se constatau dificultatile unei integrari sectoriale, cu exceptia celei din domeniul energiei atomice si se punea in evidenta natura si mijloacele de realizare a unei piete comune. Se preconiza un sistem de uniune vamala cu un tarif exterior comun mai larg decat o simpla liberalizare a schimburilor si mai apt pentru a conduce la o integrare economica.

Toate acestea au fost sustinute si de Jean Monnet care a creat Comitetul de actiune pentru Statele Unite ale Europei. Comitetul era un organism conceput ca un instrument menit sa impulsioneze planurile de integrare europeana prin castigarea sprijinului responsabililor politici din diferite tari.

Negocierile interguvernamentale sprijinite si de curente politice favorabile au dus la semnarea la Roma, la 25 martie 1957, a doua tratate prin care s-au instituit Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM). Redactarea a doua tratate distincte diminua si posibilitatea neratificarii lor. Tratatele au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958.

Ambele organizatii au ca acte constitutive, in afara celor doua Tratate, mai multe protocoale si anexe la fiecare dintre ele precum si o Conventie referitoare la unele institutii comune Comunitatilor si un Act Final semnat la aceeasi data.

Primul tratat care a instituit CEE, cea mai cunoscuta dintre cele trei comunitati, a enuntat obiectivele economice ale organizatiei precum si mijloacele de actiune. Astfel, Comunitatii ii revenea ca obiectiv fundamental instituirea unei piete comune care sa se sprijine pe o uniune vamala, pe armonizarea politicilor economice, pe libertatea intregii vieti economice: a productiei, a serviciilor, a schimburilor, a factorilor umani si financiari. In acest fel, CEE se fundamenta pe patru libertati esentiale: a capitalurilor, a serviciilor, a bunurilor si a persoanelor si pe mai multe politici comune, cu deosebire in domeniul agricol, al transporturilor, al dezvoltarii regionale, in cel social.

Articolul 3 al Tratatului CEE enumera principiile generale care guverneaza Comunitatea: eliminarea piedicilor vamale, crearea unui tarif vamal comun, organizarea unei bune functionari a concurentei, apropierea legislatiilor nationale, instituirea de fonduri speciale si a unei banci de investitii, asocierea cu alte tari la obiectivele Comunitatii si, evident, abolirea tuturor obstacolelor in calea liberei circulatii.

Sintagma 'Piata Comuna' a fost definita intr-o hotarare a Curtii de Justitie²⁵ ca vizand: 'eliminarea tuturor piedicilor schimburilor intracomunitare in vederea fuziunii pietelor nationale intr-o piata unica realizand conditii pe cat posibil destul de apropiate de acelea ale unei adevarate piete interioare'.

Uniunea vamala era programata pentru o perioada tranzitorie de 12 ani, divizata in trei etape a cate patru ani. Ea s-a realizat treptat, incepand cu o prima reducere tarifara de 10% la 1 ianuarie 1959. A triumfat astfel abordarea pe cale economica, intr-o conceptie liberala, a integrarii europene.

S-au mai pus la punct trei politici comunitare: o politica agricola comuna, o politica comerciala comuna si o politica concurentiala.

Din punct de vedere institutional Tratatul de la Roma care a instituit Comunitatea Economica Europeana relua intr-o mare masura schema generala CECO.

Spre deosebire de CECO, care a fost conceputa pentru o perioada de 50 de ani, CEE are o durata nelimitata.

Tratatul CEE a determinat aparitia unei noi ordini juridice integrata in dreptul intern al statelor membre. Comunitatea a fost dotata cu atributii proprii, cu personalitate juridica, cu o capacitate de reprezentare internationala, cu puteri reale izvorate din limitarea unor competente ale statelor membre sau din transferul de atributii ale acestora in favoarea Comunitatii. In acelasi timp, statele membre limitand unele din drepturile lor suverane - in domenii restranse insa - si-au creat un corp de norme aplicabile lor si cetatenilor lor. Dreptului nascut din tratate nu i se vor putea (juridic vorbind) opune texte interne, oricare ar fi acestea, fara a-si pierde caracterul comunitar si fara ca sa se puna in cauza insasi baza juridica a Comunitatii , cu alte cuvinte, in generalitatea sa, el are drept de intaietate, adica, reglementarile din Tratat sunt direct aplicabile in dreptul intern al statelor membre.

Comunitatea Economica Europeana este, dupa cum s-a statuat²⁷, o comunitate de drept, ceea ce inseamna ca nici statele membre si nici institutiile lor nu pot scapa controlului de conformitate a actelor lor si nici prevederilor din Tratat care reprezinta o carta constitutionala de baza.

Initiativa legislativa a fost incredintata unei Comisii independente de guverne. Comisia dispune si de putere executorie precum si de negociere de tratate comerciale bilaterale sau multilaterale. Consiliul de Ministri detine esentialul deciziei normative si este asistat de un Comitet al Reprezentantilor Permanenti (COREPER). Parlamentul are un rol deliberativ si de control, iar Curtea de Justitie un rol jurisdictional.

Sectiunea 5 - Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM)

Cel de-al doilea Tratat semnat la Roma la 25 martie 1957, care a pus bazele CEEA, a intrat in vigoare tot la 1 ianuarie 1958. Daca Tratatul CEE a creat o integrare economica globala, Tratatul CEEA a avut un obiectiv sectorial - acela al energiei atomice civile. Comunitatea avea ca misiune sa contribuie la pregatirea si dezvoltarea rapida a industriilor nucleare exclusiv pentru aplicarea civila a acestora.

Energia atomica parea in acel timp capabila a aduce o solutie crizei de energie care se anunta in Europa datorita puternicei expansiuni economice si, in consecinta, a unei cereri

sporite de energie.

EURATOM a reprodus schema institutionala a CECO si CEE:

Consiliul de Ministri;

Comisia;

Parlamentul European;

Curtea de Justitie.

Adunarea comuna CECO a devenit competenta si pentru EURATOM si CEE, dar largita de la 78 la 142 de membri si transformata in Adunarea Parlamentara Europeana si mai apoi in Parlamentul European, pentru toate cele trei Comunitati. Membrii sai sunt delegati de parlamentele nationale, in functie de marimea demografica a fiecarui stat membru. Parlamentul are competente deliberative si de control.

La fel, Curtea de Justitie a CECO a devenit competenta si pentru CEE si EURATOM cu rolul de a asigura respectarea dreptului in aplicarea si interpretarea tratatelor.

Comitetul Consultativ al CECO isi continua activitatea specializata in probleme de carbune si otel. Pentru EURATOM si CEE s-a creat un Comitet Economic si Social format din reprezentanti ai producatorilor, agricultorilor, transportatorilor, comerciantilor, artizanilor si muncitorilor, ai profesiunilor libere si de interes general.

Politica de aprovizionare cu materiale fisionabile speciale si uraniu natural a fost incredintata unei agentii comerciale autonome inzestrata cu personalitate juridica si autonomie financiara.

Comisia dispunea de competente largi: orice intreprindere din Comunitate care manipuleaza materii nucleare este obligata sa comunice informatii asupra activitatilor proprii; Comisia tine evidenta acestor materii si poate sa efectueze oricand inspectii la fata locului, dar nu si asupra materiilor destinate nevoilor de aparare.

Tratatul se refera si la cooperarea in sectorul de cercetare, de difuzare a cunostintelor tehnice in materie nucleara civila, de protectie sanitara si de securitate civila atat pentru personalul din domeniu cat si pentru populatie; are prevederi si in ceea ce priveste coordonarea investitiilor si a infiintarii unei piete nucleare. In fond, Tratatul reprezenta o organizare a Pietei Comune in domeniu, cu eliminarea taxelor vamale, a restrictiilor cantitative si alte masuri menite sa elimine piedicile administrative.

Spre deosebire de CECO, CEE si CEEA pana in 1970 erau finantate prin contributii financiare furnizate de statele membre. Regimul financiar al Comunitatilor s-a modificat prin adoptarea Deciziei din 21 aprilie 1970 referitoare la inlocuirea contributiilor financiare ale statelor membre prin resurse proprii comunitare. Ca urmare, Comunitatile au capatat si un plus de independenta, alimentandu-se printr-un sistem propriu de resurse provenite din prelevari procentuale din drepturile de vama, din taxe asupra importurilor din terte tari, precum si 1% din TVA perceput in toate statele membre. Problemele bugetare, de altfel, au prilejuit multe luari de pozitie divergente dintre state, divergente ce au continuat pe parcursul anilor.

Sistemul de finantare al Comunitatilor constituie si una din trasaturile specifice care deosebesc Comunitatile de alte organizatii internationale care raman tributare contributiilor varsate de statele membre la bugetele comune.

In concluzie la cele de mai sus, toate cele trei tratate urmaresc crearea unei economii internationale de piata bazate pe principiul liberalismului economic prin trei mecanisme fundamentale: uniunea vamala, piata comuna sau un spatiu economic unificat, si uniunea economica printr-o politica economica comuna.

Spre diferenta de primele doua Tratate, Tratatul CEEA, si el consacrat unificarii economice, contine in plus probleme referitoare la securitate, sanatate publica, invatamant si cercetare. Tratatul CEE se refera la ansamblul factorilor economici ai unei piete comune pe care organizatia trebuie sa-i stabileasca. De aici si o consecinta importanta: este un tratat-cadru, ceea ce inseamna ca trebuie sa indeplineasca si o functie legislativa. Celelalte doua Tratate contin in afara principiilor o legislatie deja elaborata care nu are nevoie decat de completari reduse. Tratatul CECO este redactat intr-o singura limba, celelalte in patru limbi, ceea ce determina o mai mare simplitate pentru primul. De asemenea, Tratatul CECO afirma intentii federale, preeminenta institutiilor si prin acestea se detaseaza mai marcat de guvernele nationale prin organul executiv. Tratatele CEE si CEEA aseaza pe primul plan problemele economice si diminueaza executivul independent. In ceea ce priveste durata, Tratatul CECO a fost incheiat, potrivit art. 97 pentru o perioada de 50 de ani, celelalte doua tratate pentru un timp nelimitat, conform art. 240 (CEE) si 208 (CEEA). Si in ceea ce priveste procedura de revizuire sunt unele deosebiri. Astfel, pentru revizuirea unor dispozitii din Tratatele CECO si CEEA sunt prevazute proceduri simplificate, prin simpla interventie a organelor comunitare. Revizuirea finala revine insa pentru toate cele trei tratate tuturor statelor membre (art. 96 CECO, 236 CEE, 203 CEEA).