CULTURA POLITICA

CULTURA POLITICA

In perioada postrevolutionara din tara noastra, nici un termen nu

s-a bucurat de o mai mare frecventa a utilizarii, precum cel de cultura

politica. Marea majoritate a celor ce-l folosesc ii dau sensul de

"cunostinte politice".

1. Conceptul de cultura politica

a) Precursori ai analizei culturii politice

Desi termenul este de data recenta, preocupari pentru studiul

culturii politice pot fi intalnite adesea de-a lungul istoriei ideilor

politice. Herodot face referiri in opera sa Istorii la deosebirile dintre

diferite popoare in privinta modului in care ele inteleg politicul si se

raporteaza la acesta. Platon si Aristotel analizeaza, alaturi de celelalte

aspecte ale politicului, si unele problemele legate de opinii si conditii

politice.

In Epoca Luminilor, unii filosofi, presupunand ca ideile, opiniile

politice conduc lumea, ca dezvoltarea societatii este determinata de

inflorirea culturii, elaborau, de fapt, o teorie a culturii politice. D. Diderot,

D'Holbach, Helvetius considerau ca factorul hotarator al dezvoltarii

sociale este mediul social, care include atat statul, institutiile politice

si sociale, cat si ratiunea, educatia, cultura, morala. Ei insista asupra

motivelor ideologice ale activitatii politice a oamenilor. Considerand

ca instructia si cunoasterea sunt corolare ale democratiei si elementului

cognitiv al culturii, Condorcet, spre exemplu, sustinea necesitatea

instruirii poporului si formarea civica a acestuia dupa legi noi.

Montesquieu si Tocqueville, in perioade diferite, au incercat sa

explice de ce sistemul politic al unei tari a actionat intr-un anumit

mod, evidentiind ideea ca traditiile unei societati, spiritul institutiilor

sale politice nu sunt manifestari intamplatoare, ci produsul istoriei

poporului respectiv.

b) Dimensiunile cognitive, afective si evaluative ale culturii politice

Analizand cultura politica, politologii sunt preocupati de raportul

culturii politice cu sistemul politic si de relatia dintre cultura politica

si cultura in general. Procesul de separare a aspectelor culturale

ale politicului de celelalte manifestari ale acestuia faciliteaza intelegerea

locului pe care cultura politica il ocupa in cadrul sistemului

politic, focalizand atentia asupra acestei ipostaze semnificative a vietii

politice. Delimitarea culturii politice de celelalte specii ale culturii

permite evidentierea trasaturilor specifice, a regulilor de constituire si

actiune, a functiilor, a proceselor de socializare prin care aceasta sfera

a culturii se manifesta in societate.

Conceptul de cultura politica a suscitat o serie de discutii "pro"

si "contra". Cei care l-au creat si utilizat initial - G. Almond, S. Verba,

L.Pye - reproseaza studiilor psihoculturale, precum si antropologiei

culturale "neputinta de a recunoaste ca sfera politicului constituie o

subcultura distincta, cu propriile reguli de comportament si cu procesele

ei distincte de socializare".

Politologul francez M. Duverger nu este de acord cu termenul de

cultura politica, afirmand ca exista aspecte politice ale culturii. A le

califica drept cultura politica inseamna a face confuzie, spune M. Duverger.

Dezvoltarea unei bogate literaturi politologice despre cultura

politica este o consecinta a progreselor antropologiei culturale si psihologiei

sociale.

Antropologul englez E.B. Tylor, care a utilizat primul termenul

de cultura in cercetarile sale, a definit-o ca fiind "un ansamblu complex

ce cuprinde cunostintele, artele, morala, legile, credintele si toate

celelalte aptitudini si obiceiuri pe care le dobandeste omul in calitatea

de membru al unei societati". Alti doi mari antropologi, Malinovski si

Boas, includ in cultura produsele manufacturate, bunurile, procedeele,

tehnicile, ideile, obiceiurile si valorile. In conceptia lui Tylor,

Malinovski si Boas, cultura releva atat ordinea simbolica, cat si

ordinea morfologica.

Exista o multitudine de definitii ale culturii politice. Dupa G. Almond,

cultura politica reprezinta reteaua orientarilor, atitudinilor, valorilor,

convingerilor prin care individul se raporteaza la sistemul politic.

S. Verba considera cultura politica a unei societati ca fiind

sistemul credintelor empirice, simbolurilor expresive si valorilor care

definesc situatia in care are loc actiunea politica, precum si sistemul

de convingeri cu privire la matricea interactiunii politice si a institutiilor

politice. In conceptia lui L. Pye, cultura politica este un set de

atitudini, credinte si sentimente care dau ordine si sens unui proces

politic si prevad regulile si convingerile subiacente care regleaza comportamentul politic. Ea cuprinde atat idealurile politice, cat si normele

cu care se opereaza in politica. Ch. Foster considera cultura politica o

suma a valorilor percepute in comun si simtite profund si a credintei

corespunzatoare lor, ce penetreaza activitatile politice dintr-o societate

data. Al. Ball afirma ca o cultura politica se compune din atitudini,

credinte, emotii si valori ale societatii legate de sistemul politic si de

problemele politice.

Dupa D. Kavanagh, cultura politica este o expresie prescurtata,

ce denota mediul emotional si atitudinal in care opereaza sistemul politic.

Cultura politica reprezinta dimensiunea psihologica, subiectiva a

sistemului politic. Cultura politica a unei natiuni deriva din modul in

care se reflecta sistemul politic in gandirea, in cunoasterea membrilor

societatii, din experientele pe care indivizii le au cu privire la viata

politica, din modalitatile in care ei o apreciaza, din pasiunile si

afectele lor politice. Creatorii termenului de cultura politica se refera

explicit la faptul ca aceasta este manifestarea in forma agregata a

dimensiunilor psihologice si subiective ale politicului.

Cultura politica presupune dimensiuni cognitive, afective si evaluative.

Dimensiunea cognitiva se refera la cunostintele asupra sistemului

politic si faptelor politice. Dimensiunea afectiva include sentimentele

de atasament, de angajare sau de refuz fata de institutiile si

evenimentele politice, deci partea emotionala a atitudinilor politice.

Dimensiunea evaluativa se refera la judecatile de valoare, la opiniile

exprimate asupra sistemului politic si fenomenelor politice. Intre

aceste dimensiuni exista interdependente.

Din combinarea acestor trei dimensiuni rezulta trei tipuri de

culturi politice: cultura politica provinciala (locala sau parohiala),

cultura de supunere (de subordonare) si cultura de participare. Cultura

parohiala este caracteristica unor societati in care nu se poate vorbi,

in sens propriu, de o cultura politica nationala, nu exista o constientizare

a politicii nationale si nici interes pentru sistemul politic.

Are loc o simpla juxtapunere de culturi politice locale ale statului,

etniei, regiunii. Cunostintele, sentimentele, judecatile de valoare sunt

orientate spre aceste entitati locale.

Cultura de supunere este o cultura la nivel national. In cadrul

societatii respective, oamenii sunt constienti de existenta sistemului

politic, dar raman pasivi, deoarece ei nu cred ca au vreun rol de jucat,

ca pot sau ar trebui sa influenteze deciziile.

In cultura de participare, cetatenii se gandesc ca pot influenta

mersul sistemului politic prin diverse mijloace de care dispun. Culturile

politice orientate spre participare sunt rezultatul gradului inalt de

organizare si educatie din tarile respective si reflecta experientele lor

politico-istorice specifice.

O cultura politica avand un caracter mixt este cultura civica.

Cultura politica poate fi analizata in raport cu societatea ca intreg

sau cu diferitele ei parti componente. Sunt propuse diferite criterii

pentru departajarea subculturilor politice. Termenul de subcultura politica

nu are un sens peiorativ. Este folosit pentru a desemna modul in

care se raporteaza la sistemul politic diferitele subdiviziuni ale societatii.

Dupa criteriul regional, sunt subculturi politice regionale aflate

intr-un anumit raport cu cultura politica nationala; dupa criteriul clasic,

exista subculturi politice ale diferitelor clase si categorii sociale.

Cultura politica include informatiile detinute de cetatean in legatura

cu sistemul politic, sentimentele si aprecierile referitoare la efectele

sistemului asupra sa.

In functie de dimensiunile cognitive, afective si evaluative ale

culturii politice pot fi detectate trei tipuri de stari de spirit ale populatiei

unei tari in raport cu politicul: acord, apatie si alienare. Acordul

presupune impletirea celor trei dimensiuni: cunoastere, afectivitate,

evaluare. Apatia inseamna existenta cunostintelor politice, dar manifestarea

indiferentei pe plan afectiv si apreciativ. Alienarea denota

existenta cunostintelor politice, dar si a lipsei de simpatie fata de sistemul politic. Cu cat starile de apatie si alienare sunt mai numeroase in

societate, cu atat instabilitatea sistemului politic este mai accentuata.

c) Valori si norme politice

Componenta importanta a culturii politice, valoarea politica este

o relatie sociala in care se exprima pretuirea acordata unor fapte

sociale (politice) in virtutea corespondentei insusirilor lor cu trebuintele

sociale ale unei comunitati umane si cu idealurile acesteia. Ea

reprezinta o corelatie a realului si idealului. Ca elemente ale realitatii

social-politice, valorile sunt componente ale contextului situational al

actiunii politice. Ca idealuri, ele joaca rolul de etalon, de cadru de

referinta al activitatii politice, al continutului si sensului vietii politice,

orientand activitatea si comportamentul politic al grupurilor sociale si

indivizilor. Interiorizate, traite, valorile se transforma in orientari valorice

prin care individul se raporteaza la multitudinea aspectelor politicului

si la propria sa activitate, valorizandu-le.

Reprezentand un cadru general de reglementare a relatiilor politice

dintre grupurile sociale, dintre institutiile politice, dintre indivizi,

directionand raporturile acestora fata de puterea politica, fata de structurile

de organizare sociala si politica, normele politice au rolul de a

asigura elementele functionale ale sistemului politic.

In acelasi timp, ele orienteaza atitudinile individuale si de grup

fata de evenimentele politice, orienteaza comportamentul politic. Convertind

necesitatea in prescriptii, indreptare, reguli, principii, modele,

normele politice asigura conditii pentru desfasurarea fireasca a actiunii

politice.

d) Convingeri, atitudini si comportament politic

Dupa parerea lui S. Verba, cultura politica include convingerile

politice, care sunt reprezentari, idei, principii, judecati de valoare ce

motiveaza si calauzesc relatiile unui individ sau ale unui grup social in

cadrul domeniului politic.

Atitudinea politica reprezinta o modalitate de raportare a individului

sau grupului social la problemele, fenomenele si procesele politice

pe care le apreciaza intr-un anumit mod. In continutul atitudinii

politice, elementele cognitive si evaluative sunt impregnate de o incarcatura

emotional-afectiva deosebita. Organizand, pe baza valorilor,

convingerile politice, ordonand reprezentarile cognitive, atitudinile

politice au un rol important in declansarea comportamentului politic si

in pregatirea unei actiuni politice. Se considera ca atitudinea politica

are componente incitativ-orientative, selectiv-evaluative si efectorii

operationale. Atitudinea politica este corelata cu opinia politica,

aceasta din urma devenind mod de exprimare a celei dintai.

Atitudinea politica se caracterizeaza prin directie si intensitate.

Directia presupune adeziunea sau refuzul, atractia sau respingerea,

manifestarea "pro" sau "contra" ordinii politice, egalitatii sociale sau

altor fenomene politice. Intensitatea corespunde valorizarii sau devalorizarii

obiectelor politice intr-o masura mai mare sau mai mica.

Aceste doua caracteristici sunt corelate: indivizii care au atitudini extreme

au, in acelasi timp, si atitudini intense.

Aflat in raport de complementaritate cu atitudinea, comportamentul

este considerat un "traducator" de atitudini, o atitudine explicita.

Corelat cu interesele, ca motivatie a sa, si cu scopurile, ca modele

mentale ce-l prefigureaza si orienteaza anticipat, comportamentul

politic este o reactie de raspuns al individului sau grupului social la

situatiile, evenimentele, fenomenele politice. In societate, individul se

raporteaza la un anumit status si joaca un anumit rol. Comportamentul

este acela care asigura intrarea persoanei in rol si satisfacerea cerintelor

statusului.

e) Functiile culturii politice

Cultura politica este un element al stabilitatii sistemului politic,

al ordinii politice, este rezervorul de sustineri si resurse al acestora.

Rolul culturii politice se realizeaza prin functiile sale: comunicationala,

axiologica si normativa

Prin functia comunicationala, cultura politica transmite actorilor

sociali informatii cu privire la sistemul politic, valori si norme politice,

criterii de apreciere a actiunilor.

Prin functia axiologica se realizeaza aprecierea, valorizarea fenomenelor

politice. Rezultatele actiunilor politice sunt material de constructie

pentru cultura politica.

Ca orice cultura, cultura politica tinde spre consens, spre constituirea

unui acord intre membrii societatii asupra valorilor, credintelor

si deprinderilor de viata existente. Normativitatea obiectiva in componentele

organizatorice, simbolice ale culturii politice contribuie la integrarea

sociala a individului.

2. Socializarea culturii politice. Aculturatia

a) Conceptele de socializare si aculturatie politica

Politologii sunt preocupati si de procesul prin care indivizii si

grupurile sociale preiau selectiv si asimileaza cultura politica, accepta

si interiorizeaza normele si valorile politice, rolurile si modelele de

comportament politic. M. Duverger propune termenul de "socializare

a copiilor" si cel de "aculturatie a adultilor". Socializarea politica incepe

in copilarie si continua intreaga viata.

Socializarea politica a copiilor este procesul prin care se intiparesc

in mintea acestora cunostinte, valori, norme, atitudini, convingeri

cu privire la sistemul politic, putere, autoritate, legitimitate politica.

Aculturatia adultilor este atat un proces dinamic de desocializare

si resocializare, de renuntare la vechile norme, valori si roluri politice

si insusire a altora noi, cat si un proces de mentinere a schemei de

legitimitate existenta, a codurilor operationale, a atitudinilor anterioare.

Se poate intampla ca noile elemente cognitive, afective, evaluative si

atitudinale sa intre in conflict cu cele vechi, iar socializarea sa dureze

o perioada mai indelungata.

b) Formarea atitudinilor politice

Formarea atitudinilor politice trebuie analizata in termenii aculturatiei,

ai raportului dintre cultura politica si personalitate. Personalitatea

de baza este configuratia psihologica particulara, proprie membrilor

unei societati si manifestata printr-un anumit stil de viata, pe

care indivizii isi brodeaza variantele lor singulare. "Personalitatea de

baza este creatia institutiilor primare (norme familiale de educatie) si

sursa institutiilor secundare (sisteme de valori si ideologii politice, juridice,

morale) in care ea se proiecteaza in fiecare moment" (A. Lancelot).

In interiorul unei societati pot exista mai multe personalitati de baza,

ca reflex al prezentei subculturilor politice, regionale sau sociale.

c) Agentii socializarii politice

Familia este primul agent al socializarii pe care il intalneste individul.

Influentele latente si manifeste care prevaleaza in cursul primilor

ani de existenta au un efect puternic si durabil, contribuind la formarea

atitudinilor fata de autoritate.

Partidele politice realizeaza socializarea politicii fie prin intarirea

culturii politice existente, asigurand, astfel, continuarea functionarii

sistemului politic, fie prin initierea unor modificari importante

ale schemelor culturii politice existente.

Contactele directe cu sistemul politic, cu anumite elite politice sunt

o puternica forta de modelare a reactiilor individului fata de politic.

Procesul socializarii sau aculturatiei politice nu inseamna uniformizarea

individului, ci dezvoltarea capacitatii acestuia de a intelege

politicul si de a-si forma propriile criterii de apreciere a activitatii

politice.