Campaniile electorale din Romania. Prezentare cronologica

Campaniile electorale din Romania. Prezentare cronologica

1.Trecerea de la regimurile totalitare la democratie

In celebra sa lucrare dedicata totalitarismului, Hannah Arendt spunea: "Forta propagandei totalitare [] sta in abilitatea de a inchide si izola masele de lumea reala'[1]. Nici regimul comu­nist din Romania nu a fost diferit de aceasta realitate. Statul detinea controlul absolut asupra tuturor sistemelor de comunicare si dirija prin acestea torentul propagandistic asupra unei popu­latii afectate de penuria alimentara, de politica de interzicere a avorturilor si de acuta criza energetica, criza care - de la un anumit moment - le ameninta chiar fiinta biologica. Promo­varea marilor victorii socialiste si extinsul cult al personalitatii familiei conducatoare se aflau intr-o grava contradictie cu realitatea de zilnica a romanilor.

Spre deosebire de alte tari supuse propagandei in diferite momente istorice, Romania a trait experienta unei propagande devenite complet neverosimile pentru locuitorii sai. Desi obligati de sistem sa accepte versiunea oficiala a realitatii, cei mai multi dintre cetatenii Romaniei aveau simtul realitatii si faceau responsabil - in mod corect - cuplul aflat la conducere.

Momentul decembrie '89 a marcat iesirea Romaniei din zona totalitara si inceputul tranzitiei catre pluralismul politic, catre economia de piata si catre comunicarea deschisa. Lipsa de credibilitate a regimului Ceausescu precum si atrocitatile suportate de popor din cauza conducatorilor comunisti au determinat o atitudine exacerbata a populatiei vis-a-vis de personalitatile care au fost "capul de afis" atat in timpul revolutiei cat si in perioada imediat urmatoare. Liderii imediati, Ion Iliescu si Petre Roman, au devenit de necontestat , aceasta acceptare apropape unanima fiind dictata atat de unele legende ce circulau in jurul celor doi cat si de harisma personala. In cartea sa "Politica, o vocatie si o profesie " Max Weber considera harisma drept o "calitate extraordinara a unui personaj care este dotat cu forte si trasaturi supranaturale sau cel putin in afara vietii cotidiene"[2].Astfel cei doi si-au asigurat legitimitatea in baza unor itemi mult prea dificil de dovedit sau verificat, insa faptul ca au avut curaj sa iasa in fata intr-un context politic dificil i-a avantajat.

Un alt pas important inspre democratie a fost aparitia, imediat dupa 1 ianuarie 1990, a mai multor ziare particulare. Daca principalul canal de comunicare, televiziunea nationala, era controlat de putere, aparitia unor canale alternative - desi cu o forta mult redusa - a determinat initierea comunicarii deschise intre stat si cetatean. Monopolul detinut de stat asupra televiziunii nationale, a radioului national, a fabricilor de hartie si a tipografiilor a determinat actiuni in forta ale statului, actiuni care vizau limitarea la maxim a informatiilor care contraveneau infor­matiei oficiale. Desi nu avem de-a face cu propaganda clasica (aceea specifica regimurilor totalitare), diseminarea catre populatie doar a informatiei oficiale este pana la urma tot o forma de propaganda. O propaganda de tranzitie[3]. Informatia nu mai era impusa prin forta sistemului care o genereaza, ci prin blocarea accesului masei la alte informatii. Acest sistem, combinat cu permanenta enuntare a pericolelor care pandesc tanara democratie romaneasca, a determinat nasterea unui sentiment de neliniste in intreaga societate romaneasca.

Prezenta pericolelor in mijlocul societatii romanesti, prezenta dusmanilor din interior si sugerarea existentei unor dusmani externi au transformat societatea romaneasca a anului 1990 intr-o cetate asediata, al carei cuvant-cheie era nelinistea, care, din cand in cand. se transforma in furie fata de cei care impiedicau bunul mers al lucrurilor. In primele doua luni ale anului 1990, conducerea provizorie a luat cateva masuri care au fost foarte bine primite de populatie.

Este vorba de marirea pensiilor pentru mai multe categorii socio-profesionale, printre care militari si cooperatori, restituirea partilor sociale catre salariati (o suma care se apropia atunci de 27 de miliarde de lei), improprietarirea membrilor CAP cu cate 5.000 de metri patrati de pamant. Simultan cu aceasta veritabila dezlantuire de generozitate statala, viata de zi cu zi a romanilor se schimba in bine. In magazine aparuse mancarea, cartelele disparusera, curentul nu se mai oprea, era caldura in apartamente, iar televiziunea nationala emitea 24 de ore din 24. Un sondaj de opinie realizat de IRSOP in acele luni indica un grad de multumire de 82% fata de activitatea guvernului si un coeficient de optimism de 71%. Este evident ca in acest context actiunile de protest ale partidelor istorice si ale organizatiilor civice si studentesti recent aparute erau privite cu suspiciune si chiar cu agresivitate,revendicarile acestora fiind consi­derate nelegitime.

Astfel, pentru a contracara miscarile de protest ale opozitiei, pe 29 ianuarie si pe 18 februa­rie, in Bucuresti apar detasamente de mineri care "fac ordine'. Sunt devastate sedii de partide, sunt distruse echipamente si materiale de propaganda. Sunt lansate lozinci care vor face epoca; "noi muncim, nu gandim' este una dintre acestea. Au loc adevarate pledoarii in favoarea puterii, transmise in direct de televiziunea nationala. Mai mult, la finele celei de-a doua mineriade, liderii celor din Valea Jiului au anuntat ca vor veni la Bucuresti ori de cate ori va fi nevoie.

Generata de toate schimbarile aflate in jur, de pericole care par iminente, de atacarea stabi­litatii statului, de multiplele miscari sociale, de numarul foarte mare de partide (peste 80) apa­rute dupa decembrie 1989, anxietatea societatii romanesti isi gaseste un panaceu in linistea propusa de Ion Iliescu si de partidul sau. Sloganul Un presedinte pentru linistea noas­tra, aflat pe afisele si in spoturile electorale ale candidatului Ion Iliescu, este primul produs de marketing politic din Romania postrevolutionara. Acest slogan si campania electorala care l-a sustinut au raspuns perfect problemei momentului in Romania. Dupa Revolutie si dupa sase luni de zbucium, Romania avea nevoie de linistea promisa doar de Ion Iliescu. Campania FSN s-a axat pe prezentarea intalnirilor dintre liderii acestei formatiuni si masele entuziaste de oa­meni, dar si pe enuntarea pericolelor pe care le-ar presupune venirea la putere a partidelor isto­rice. Necunoasterea corecta a istoriei primei jumatati a secolului XX de catre foarte multi alegatori a permis construirea unor mesaje istorice deformate, prin care din intreaga activitate a taranistilor era retinut doar momentul 1907, si acesta in varianta istoriografiei comuniste.

Produsele specifice campaniilor electorale moderne au lipsit sau au fost rudimentar folosite in prima confruntare electorala din Romania. S-au lipit multe afise ale candidatilor, s-au lipit si multe afise negative care atacau unul dintre candidatii adversi, au fost realizate cateva spoturi electorale si cam atat. Greul campaniei a fost dus de intalnirile dintre candidati si cetateni si de dezbaterile televizate. Reprezentantii FSN au folosit din plin accesul practic nelimitat pe postul national de televiziune pentru a-si expune si in campania electorala, si inaintea ei, conceptiile, in ianuarie 1990, televiziunea nationala a explicat pe larg ideea democratiei originale: nu ne putem intoarce nici la socialism, nici la capitalism. Aceasta asertiune, multiplicata de nenumarate ori, a devenit folclor electoral.

Singura confruntare televizata intre cei trei candidati, Ion Iliescu, Radu Campeanu si Ion Ratiu s-a desfasurat in ultima zi de campanie, pe 17 mai, si a fost deosebit de calma si de consensuala Discutiile s-au axat pe problematici economice (privatizare, agricultura viitorului, somaj, proprietate), politice (Proclamatia de la Timisoara, legile lustratiei, legatura cu Occidentul si cu spatiul sovietic, siguranta nationala, relatiile cu minoritatile) si pe mesaje pur electorale. In final, Ion Ratiu a chemat oamenii sa voteze in numele democratiei, Radu Campeanu a solicitat votul pentru ruperea de comunism si Ion Iliescu a facut apel la oamenii de bine si la depasirea climatului de suspiciune si de neincredere.

Alegerile din 20 mai sunt castigate cu un scor zdrobitor de Ion Iliescu si de FSN. Ion Iliescu obtine 85%, fata de numai 66% FSN, devenind principalul vector de imagine al partidului sau. Si Radu Campeanu a obtinut aproape dublul voturilor pe care le-a obtinut PNL, 10,6%, fata de 6,4%, in timp ce UDMR, cu ale sale permanente 7%, devine al doilea partid din Romania ca pondere parlamentara.

2.Perioada Mai 1990 - septembrie 1992

In aceasta perioada, guvernarea FSN este marcata de mari tensiuni sociale si de o tot mai proasta relatie cu presa. I acelasi timp, pana la mineriada din septembrie 1991, se adanceste neintelegerea dintre Petre Roman si Ion Iliescu neintelegere care va duce la ruperea FSN din primavara lui 1992. Realitatea media din Romania s-a aflat intr-o continua dinamica, numarul ziarelor private depasindu-1 pe cele detinute de stat. Anul 1991 a marcat inceputul radiourilor private, care au spart monopolul radioului public. In iarna lui 1992, cand au avut loc primele alegeri locale din Romania post-revolutionara, o mare parte din populatie avea acces la surse alternative de informatii. In noiembrie 1992, la Bucuresti ia nastere Alianta Civica,, structura apartida, dar nu apolitica[5], sustinuta de un grup de initiativa format din sute de personalitati culturale din Romania. Printre acestea: Gabriela Adamesteanu, Petre Mihai Bacanu, Ana Blandiana, Catalina Buzoianu, Doina Cornea, Stefan Augustin Doinas, Sorin Dumitrescu, Gabriel Liiceanu, Nicolae Manolescu, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Lucian Pintilie, Mihai Sora, Stelian Tanase. Declaratia de principii adoptata cu aceasta ocazie devine prima formula ideologica de rezistenta la hegemonia partidului condus de Ion Iliescu. Din nefe­ricire pentru viata politica nationala, va fi si singura pentru o foarte lunga perioada de timp.

O miscare importanta in viata politica a fost reaparitia pe 17 noiembrie 1990 a PCR. Prin mai multe artificii administrative, defunctul partid comunist s-a aliat cu alta formatiune politica, dand nastere Partidului Socialist al Muncii, condus de un fost prim-ministru din epoca de aur, Ilie Verdet. "PSM s-a considerat initial urmas al fostului partid comunist, in parte din ratiuni propagandistice - pentru recuperarea numarului mare de activisti ai acestuia, pe care Revolutia ii impinsese catre periferia societatii - in parte din ratiuni pragmatice, legate din intentia initiala de a revendica macar ceva din avutia fostului partid comunist.'[6] Aceasta infiintare a generat mari miscari de protest, dar in acelasi timp, a permis FSN sa nu mai fie "urmasul PCR'.

In martie 1991, Petre Roman este ales, in urma unei sedinte furtunoase, lider national al FSN, iar Ion Aurel Stoica - presedinte executiv. In discursul sau, Petre Roman critica fortele conservatoare "care se opun reformei economice si cursului ireversibil pe care s-a inscris Roma­nia"[7].

Unul dintre testele majore de care a trebuit sa treaca FSN a fost referendumul din 8 decem­brie 1991 pentru votarea noii Constitutii, Act politic fundamental al Romaniei post-comuniste, Constitutia a fost obiectul unor dezbateri politice nesfarsite, al unor mitinguri de protest si al unor luari de pozitie care oscilau intre demagogie si realism, intre naivitate si rea-credinta. in acelasi timp insa, cele 7 milioane de voturi in minus de la referendum au demonstrat ca neconectare opiniei publice la agenda politica poate avea consecinte extrem de grave. Populatia Romaniei nu a fost, in acest caz, tinta unei campanii de comunicare (asa cum s-a intamplat peste 12 ani, in 2003), si de aceea a tratat acest eveniment major cu raceala.

In noiembrie, in cursul mai multor intalniri, reprezentantii formatiunilor politice si civice gru­pate in Forumul Democratic Antitotalitar au decis infiintarea unei structuri politice capabile sa se opuna FSN in alegerile anului 1992.

Membrii fondatori ai Conventiei Democratice din Romania au fost: PNTCD, PNL, PSDR, UDMR, PER, PAC, Partidul Unitatii Democratice, Uniunea Democrat Crestina, AFDPR, Alianta Civica, Sindicatul politic "Fraternitatea', Uniunea Mondiala a Romanilor Liberi, Solidaritatea Universitara, Asociatia "Romania viitoare'. Aceasta coalitie avea sa-si aleaga drept simbol electoral cheia si avea sa joace un important rol politic vreme de opt ani.

Campania electorala pentru alegerile locale din iarna lui 1992 arata cu totul altfel decat cursa FSN-ului din mai 1990. CDR se prezinta unita sub semnul electoral al cheii in timp ce, chiar in zilele campaniei, 40 de senatori ai FSN pornesc in Parlament o ancheta impotriva colegului lor de partid Petre Roman. Desi se axeaza pe mesajul anticomunist, mesajele CDR sunt mai pragmatice si - mai ales in marile orase - se bazeaza pe personalitatile pe care le sustinea pentru functiile de primar si de consilier.

Tehnicile de campanie au fost tot rudimentare, iar punctul central al campaniei a fost confruntarea finala din Bucuresti dintre candidatul FSN, Cazimir Ionescu, si candidatul CDR, Crin Halaicu, cas­tigata de acesta din urma datorita dezinvolturii sale si a unei bune pregatiri a platformei elec­torale. Halaicu s-a referit mult mai mult la aspectele tehnice ale conducerii orasului, in timp ce Ionescu a insistat pe latura politica a confruntarii. In spoturile CDR au fost prezentate pentru prima data imagini filmate in Bucuresti in timpul mineriadei din 13-15 iunie. In tara, FSN a castigat alegerile locale cu un scor de 33,6%, jumatate din rezultatul din 20 mai 1990. CDR a obtinut 24,3%, devenind a doua forta politica din Romania si un adversar extrem de puternic pentru FSN. De asemenea, CDR a castigat postul de primar in mai multe orase mari, printre care si pe cel din Bucuresti si din cele sase sectoare ale capitalei. S-a instituit, din aceste alegeri. o tendinta care a fost respectata in anii care au urmat. Partidul lui Ion Iliescu, indiferent de nu­mele purtat, a castigat alegerile in Moldova, Muntenia si Oltenia, in timp ce alianta de centru-dreapta a castigat in Transilvania, Banat si Bucuresti. Pensionarii, oamenii mai putin educati si cei din spatiul rural si din micile orase au votat cu preponderenta pentru FSN, iar cei mai tineri, mai educati si cei din orasele mari au votat cu CDR. Un alt partid care s-a remarcat la aceste alegeri locale a fost PDAR, condus de Victor Surdu, partid care a castigat prin alegerea la nivel satesc a unor candidati la functiile de primar sau de consilier recunoscuti si respectati in comunitatile lor. Desi Victor Surdu se comportase ca un om de casa al FSN, partidul sau a primit voturi din spatiul electoral al FSN, atacand politica agricola a guvernului Roman.

La numai o luna de la alegerile locale, scindarea din FSN devine realitate. Din confruntarea grupurilor din jurul lui Petre Roman si Ion Iliescu rezulta doua partide noi, cu denumiri asema­natoare: FSN si FDSN. Devenit peste noapte partid de opozitie, FSN-Roman adopta imaginea unei opozitii cu vechime, pentru a se putea pozitiona pe scena politica astfel incat sa-si poata con­strui oferta electorala. Gruparea cealalta se identifica in continuare cu Revolutia (prima denu­mire adoptata de grupul anti-Roman a fost FSN-22) si cu Ion Iliescu, pe care acest partid anunta deja ca-1 sustine pentru o noua candidatura. Tot cu aceasta ocazie, reprezentantii noului partid il ataca dur pe Petre Roman, reprosandu-i si originea sa etnica, precum si trecutul comunist al tatalui sau. Imediat dupa ruptura, partidul lui Petre Roman incepe sa-si construiasca o imagine de reformatori veniti din partea stanga a spectrului politic, chiar cu accente tehno­cratice, care se opun, alaturi de partidele de centru-dreapta, stangii neocomuniste reprezentate de FDSN. Faptul ca alaturi de Petre Roman au ramas aproape toti ministri din cabinetul sau si apoi cei din cabinetul Stolojan a permis FDSN ca in alegerile din toamna sa arunce intreaga vina a guvernarii asupra FSN si sa se prezinte in fata electoratului ca un partid nou si nepatat de esecurile guvernarii. Mai mult, neparticiparea lui Theodor Stolojan la lupta electorala a facut ca Petre Roman sa para singurul vinovat de inrautatirea conditiilor de viata din cei doi ani trecuti de la Revolutie.

Inainte de campania electorala din toamna lui 1992, situatia politica suferise modificari semnificative fata de alegerile din 1990 si chiar si fata de localele din iarna. Daca in 1990 blocul FSN avea in fata trei partide istorice timide, neorganizate si cu mari probleme de comu­nicare, acum opozitia se prezenta unita (retragerea PNL fusese urmata de intrarea PNL-AT in CDR si de sciziunea grupului PNL-CD din partidul lui Radu Campeanu) si consolidata de un rezultat bun in locale. Daca la locale se aflasera fata in fata FSN si opozitia unita si doar aceste doua forte politice au contat in confruntare (facem abstractie de prestatia buna a PDAR, deoarece aceasta nu s-a materializat intr-un procent semnificativ de voturi), la generalele din 1992, pe langa CDR si FDSN, este prezent in competitie si FSN-ul lui Petre Roman. Alaturi de acesti actori politici poate emite pretentii electorale si grupul partidelor din marginea spec­trului politic, PSM, PRM si PUNR.

La alegerile prezidentiale, Ion Iliescu ii are in fata pe: Emil Constantinescu din partea CDR, Caius Traian Dragomir din partea FSN, Gheorghe Funar din partea PUNR, precum si pe mai putin sonorii Mircea Druc (fost prim-ministru al Republicii Moldova) si Ioan Manzatu. Desem­narea lui Emil Constantinescu de catre CDR pentru functia suprema este semnificativa pentru noua abordare politica initiata de Corneliu Coposu. Emil Constantinescu nu venea din emigratie, ca Ion Ratiu sau Radu Campeanu, nu fusese nici detinut politic, nici persecutat politic, nici opo­zant al regimului Ceausescu. Mai mult decat atat, Emil Constantinescu fusese membru de partid si avusese si o functie politica minora la Universitatea din Bucuresti.

Raporturile de forte fiind diferite, si mijloacele tehnice utilizate in aceasta campanie elec­torale sunt clar superioare celor de pana acum. Imagologic, FDSN utilizeaza din prima zi de campanie ideea neimplicarii sale in guvernarea Roman si transferarea costurilor de imagine ale acestei guvernari catre FSN. Jucandu-si rolul de opozitie de stanga, FDSN militeaza pentru protectie sociala, pentru o reforma temperata si pentru economia sociala de piata. invatand din greselile campaniei locale FDSN, nu mai ataca atat de hotarat CDR, lasand acuzele murdare in sarcina PRM, si PSM care dezlantuie un adevarat sir de acuze, atat impotriva lui Petre Ro­man, cat si impotriva CDR.

Tema noua lansata pe piata este coruptia, avand drept tinta clara guvernarea Petre Roman si o parte dintre ministrii acestuia, care sunt numiti "bisnitari'. Este reinviat sloganul "Nu ne vin­dem tara!', de data aceasta cu referire la diversele propuneri de privatizare si de atragere ale capitalului strain. De altfel, ideea strainului apare des in tematica electorala a anului 1992. Daca pentru CDR sansa este reprezentata de Europa, de capitalul international, de umbrela de protectie numita NATO, pentru FDSN si aliatii sai, Romania trebuie sa-si gaseasca drumul singura.

CDR a utilizat pentru acesta campanie electorala un intreg arsenal anticomunist, punctat cu imagini dure din Revolutia din Decembrie si de la mineriade. Tinta atacurilor CDR era mai mult Ion Iliescu, si mult mai putin FDSN sau Petre Roman. Vinovat de tot si de toate, Ion Iliescu era aproape la fel de prezent in spoturile CDR ca in spoturile FDSN. Preocupata mult mai putin de oferta sa decat de demolarea lui Ion Iliescu, CDR s-a lansat intr-o serie de mi­tinguri gigant in orasele fidele, dar si in orase considerate a fi fieful electoral al FDSN, mitinguri care in foarte scurt timp se transformau in atacuri la adresa lui Ion Iliescu[9]. Cele doua slogane electorale folosite de CDR si de Emil Constantinescu, "Nu putem reusi decat impreuna!' si "Sa recladim impreuna speranta!', contineau ideologia de tip comunitar a Aliantei Civice, dar nu raspundeau unor teme ale intregii populatii, ci doar ale adeptilor deja convinsi ai CDR. Campania CDR a excelat in multumirea propriilor adepti, dar a ratat sansa de a convinge si alti oameni tocmai din cauza inversunarii mesajului anticomunist si anti-Iliescu. Aceasta strategie este cu mai atat mai de neinteles cu cat alegerea lui Emil Constantinescu pentru a candida la functia suprema in stat fusese pornita tocmai de la ideea ca, fiindca a fost membru al PCR si chiar a avut o mica functie de partid, vor fi indepartate suspiciunile privind posibila haituite a celor patru milioane de PCR-isti. Desi creditat cu bune intentii si cu simpatie, Emil Constan­tinescu a fost in permanenta banuit ca nu este suficient de puternic pentru aceasta functie, ca este dominat de mentorii sai, Comeliu Coposu si Ana Blandiana, si ca este lipsit de experienta politica. Campania sa electorala nu a cautat aproape deloc sa demonteze aceste acuzatii. O ana­liza din perspectiva comunicationala a sloganului "Nu putem reusi decat impreuna' demon­streaza neprofesionalismul acestuia. Una dintre regulile de baza ale mesajului politic este evitarea cu orice pret a negatiei. Or esenta mesajului CDR era ca in principiu nu se putea reusi.

Campaniile FSN si PUNR au fost de asemenea vizibile, chiar daca au contrastat printr-un element esential. FSN a avut partid, dar n-a avut candidat la inaltimea acestuia. Caius Traian Dragomir desi elegant si coerent in mesaj, s-a limitat la o comunicare metaforica de tipul "Noua Romanie se va naste din Romania eterna, in care suferinta devine bucurie, dorul devine vointa, speranta devine adevar'. Sloganul sau, "Schimbare fara ura si fara razbunare', care ar fi dorit sa semnifice o a treia cale intre nemiscarea FDSN si spiritul prezumat revendicativ al CDR, a fost prea implicit pentru a fi receptat corespunzator. Insotit in multe dintre intalnirile sale cu alegatorii de catre Petre Roman, Caius Dragomir a dat prilejul celor care asistau sa se intrebe de ce nu candideaza Petre Roman. Un alt punct discutabil a fost tentativa lui Caius Traian Dragomir de a construi un mesaj anticomunist, uneori chiar mai agresiv decat al CDR. Din nefericire pentru el, electoratul care dorea mesaj anticomunist era deja adjudecat de Emil Constantinescu. PUNR, in schimb, a avut candidat, dar n-a avut partid. Gheorghe Funar, proaspat ales primar al Clujului, si-a cladit campania electorala in jurul nationalismului. Calul sau de bataie a fost situatia din judetele Harghita si Covasna, pretentiile considerate exagerate ale minoritatii maghiare si scoaterea in afara legii a UDMR. In acelasi timp, Funar a atacat extrem de violent reforma economica realizata de Petre Roman si de Theodor Stolojan si a promis pedepse exemplare impotriva celor care au subminat economia nationala. Peste 8 ani, Cornelia Vadim Tudor va folosi cu succes combinatia nationalism-anticoruptie in alegerile care vor propulsa PRM ca al doilea partid din Romania.

Pe 27 septembrie, FDSN a castigat alegerile cu 27,7%; a fost urmat de: CDR cu 20%, FSN cu 10%, PUNR cu 7,7%, UDMR cu 7,5%, PRM cu 3,9%, PSM cu 3,04% si PDAR cu 3,8% doar in Senat. La prezidentiale, in turul al doilea, au candidat Ion Iliescu si Emil Constan­tinescu. Dupa infrangerea formatiunii sale, Emil Constantinescu incearca sa convinga cetatenii ca este necesara o echilibrare a scenei politice prin alegerea unui presedinte de centru-dreapta pentru a controla coalitia de stanga care se configura. Ion Iliescu castiga insa al doilea tur de scrutin si ramane in continuare presedinte al Romaniei. La fel ca si in primul tur, Ion Iliescu va miza pe experienta sa superioara si va adopta un ton superior-ingaduitor, punctand periodic ideea lipsei de informatii sau de pregatire a contracandidatului sau. Victoria din primul tur a FDSN contura clar cine va fi presedintele. Romania va mai avea de asteptat 12 ani pentru un vot care sa conduca la o coabitare. Oferta electorala a lui Ion Iliescu s-a axat pe ideea rezolvarii, prin forte proprii, a crizei socio-economice in care se afla Romania. Credibilitatea de care s-a bucu­rat Ion Iliescu - mult superioara celei cu care a fost creditat FDSN - se datora faptului ca, de aceasta data, cetatenii i-au incredintat lui Ion Iliescu sarcina de a-i scoate din situatia tot mai grea in care se aflau. Si Ion Iliescu, prin intregul sau mesaj, a confirmat aceste sperante.[10]

Perioada septembrie 1992 - noiembrie 1996

Marea schimbare pe care au adus-o anii 1992-1996 a fost extraordinarul salt facut de media Daca la inceputul mandatului Vacaroiu, in Romania existau un post national de televiziune cu doua canale, un post national de radio cu trei canale, 10 cotidiane nationale, in marea lor majo­ritate private, si peste 800 de publicatii locale, in 1996, la intrarea in campania electorala parla­mentara si prezidentiala, existau patru televiziuni private cu acoperire nationala sau cvasinationala, doua retele foarte puternice de radiouri locale si un numar sporit de cotidiane nationale si locale. in acesti patra ani, media din Romania a devenit o afacere majoritar privata. Aceasta realitate a schimbat decisiv raportul de forte pe scena politica, presa devenind un factor care nu a mai putut fi ignorat. Noile televiziuni aparute, Antena 1, Tele7abc, PRO TV si Amerom au impus si un gen publicistic nou, care a captat imediat audienta: talk-show-ul politic. Dezbaterile de idei au devenit mult mai libere, iar informatia imposibil de controlat.

A doua schimbare decisiva a fost cea a componentei miscarilor de protest. Daca in perioada guvernului Roman, principala forta protestatara venea dinspre partidele politice si dinspre socie­tatea civila cu simpatii politice, anii guvernarii Vacaroiu au fost marcati de miscari sociale organizate de sindicate, ale caror revendicari erau de natura economica. Confruntarea politica s-a dus in Parlament, iar pe strazi a avut loc confruntarea sociala. Din acel moment, orice putere din Romania a avut de-a face cu o opozitie parlamentara, cu o permanenta confruntare cu sindi­catele si cu o extrem de coroziva supraveghere din partea presei. Vremurile comode ale televi­ziunii unice si ale dezorganizarii politice sau sindicale apusesera pentru totdeauna.

A treia mare schimbare a fost conceptul de coalitie. Partidul castigator in alegeri, FDSN, devenit PDSR in vara lui 1993, nu a obtinut majoritatea si a avut nevoie de sprijinul parlamentar al altor partide pentru a putea guverna, de unde si nevoia de concesii facute de partidul cel mai puternic in favoarea partidelor aliate.

Desi opozitia in acest nou parlament este semnificativ mai puternica decat cea din 1990 (CDR detinea peste 20% din mandate, iar FSN-ui lui Petre Roman venea dupa un an si jumatate de guvernare), contextul din interiorul dezbaterii parlamentare s-a modificat semnificativ prin aparitia PRM si a PSM, partide care aveau doi redutabili polemisti, Corneliu Vadim Tudor si Adrian Paunescu. Primii doi ani ai mandatului Vacaroiu vor fi dominati la acest nivel de o dezbatere orientata spre temele PRM si PSM: tradare de tara, saracirea ticaloasa a clasei mun­citoare, jefuirea sistematica a avutiei nationale, tentativele UDMR si ale aliatilor acestora de dez­membrare teritoriala a Romaniei, iminenta razboiului civil, deschiderea economiei catre Occident ca o forma de inrobire a Romaniei si a romanilor.

Spre deosebire de oricare alt partid, PRM se afla in permanenta intr-o campanie de comu­nicare. Fiecare secunda a existentei sale politice se concretizeaza printr-o luare de pozitie, printr-o actiune imagologica, printr-un text sau pamflet sau discurs lansat de liderul partidului sau, mai rar, de un purtator secund de mesaj. Fiecare iesire la rampa este facuta doar in directia agendei politice a partidului. PRM nu vorbeste despre orice si, indiferent despre ce vorbeste, o face de pe aceeasi pozitie. Un antrenor prost este tradator de tara, un ministru cu care nu este de acord partidul este obligatoriu membru al unei minoritati nationale si este fie vandut, fie manipulat de niste vanduti. Oricine are o atitudine critica fata de ceva aflat in legatura cu PRM este esentialmente rau la nivelul natiunii. Lector atent al regulilor propagandei, Cornelii! Vadim Tudor le-a impus in comunicarea politica a formatiunii sale care, in foarte scurt timp, si-a con­solidat o tema, o atitudine si un limbaj lesne de recunoscut si usor de justificat pentru cei atrasi de el. Dupa ce a actionat o buna perioada cu acordul tacit al puterii FDSN-iste si al Cotroceni-ului, PRM va parasi alianta guvernamentala si va deveni un critic redutabil al acesteia, folo­sind impotriva celor pe care i-a laudat si alaturi de care a stat absolut acelasi limbaj si absolut aceleasi teme ca si in cazul primilor adversari. Brusc, liderii FDSN vor deveni apartinatori ai unor minoritati nationale, vanduti unor servicii secrete, conspiratori alaturi de toti raii lumii pentru distragerea Romaniei. Constant pana la absurd in mesaj si in atitudine, Vadim Tudor si organizatia sa politica vor creste incet si sigur tocmai datorita acestui monolit imagologic pe care-1 folosesc si de la care nu se vor abate decat tarziu, in iarna lui 2004, cand Vadim Tudor va incerca, fara mare succes, sa joace cartea normalitatii.

Daca guvernarea lui Petre Roman a fost intr-un conflict cvasi-permanent cu media de orice orientare, daca guvernarea lui Theodor Stolojan a fost intr-un parteneriat aproape total cu media de orice orientare, Nicolae Vacaroiu si-a plasat guvernarea sub semnul unei totale inchideri fata de presa. Nici agresiv, nici prietenos, noul prim-ministru a inchis presei usa in nas pentru patru ani. Privind retrospectiv, fiecare mandat a fost caracterizat printr-o abordare anume a relatiei cu media. Roman s-a certat cu ziaristii, Stolojan a colaborat cu ei si le-a creat impresia ca parerea lor este importanta, Nicolae Vacaroiu a ignorat orice mesaj venit din acea zona a societatii civile, Victor Ciorbea a inaugurat inflatia de comunicare rezolvandu-si o mare parte a problemelor cabi­netului prin intermediul jurnalistilor, Radu Vasile a incercat o cooperare neinstitutionalizata cu media, Mugur Isarescu a reinstitutionalizat relatia si a inghetat-o in modelul impus de Banca Nationala, Adrian Nastase a construit cel mai mare esafodaj institutional al acestei relatii, bazat atat pe un aparat guvernamental solid, pe o continua campanie de imagine trecuta prin media, prin directionarea unor importante fonduri de publicitate platita de stat spre majoritatea media autohtone, cat si prin atacuri punctuale asupra unor jurnalisti sau a unor publicatii considerate neobiective, iar Calin Popescu Tariceanu practica in acest moment o combinatie de obedienta fata de media si de dominare a acesteia prin blocarea bugetelor de publicitate, care sunt o sursa vitala pentru o buna parte dintre publicatii. Trebuie remarcat insa ca, exceptandu-1 pe Theodor Stolojan si evident pe Calin Popescu Tariceanu, toti ceilalti prim-ministri si-au terminat mandatul fiind intr-o relatie proasta sau chiar foarte proasta cu media. Si desi motivele acestei deteriorari au fost diferite de la mandat la mandat, s-a verificat de fiecare data asertiunea conform careia un om politic nu poate castiga un razboi cu media.

In perioada 1990-1992, partidul lui Ion Iliescu era cel care se apropia prin mesaj si prin conduita politica de asteptarile populatiei; perioada 1992-1996 a consacrat o tot mai acuta desprindere a PDSR de realitatea din jur si o din ce in ce mai evidenta incapacitate de a rezolva problemele momentului. Coruptia intra in vocabularul comun si acest fenomen este tot mai des asociat diversilor reprezentanti - nationali sau locali - ai PDSR. Acuzele vin din partea presei, din partea opozitiei, dar si din partea aliatilor de la guvernare. in fata acestei avalanse de acuze, PDSR pastreaza in general tacerea si din cand in cand contraataca amenintand. Media, societatea civila si opozitia parlamentara reusesc sa gaseasca alte cai de atac decat discursul anticomunist si apartenenta mai mult sau mai putin sovietica a lui Ion Iliescu. Adaptarea mesajelor contestatare la realitatea sociala este unul dintre motivele victoriei din 1996. Iliescu este prezentat negativ nu din cauza comunismului sau trecut sau prezent, ci din cauza esecului politicii economice, din cauza coruptiei colaboratorilor sai, din cauza stagnarii reformei.

Alegerile din 1992 au adus la putere un guvern conservator care intelegea ingrijorarea unei parti importante a populatiei fata de primii pasi ai reformei si fata de costurile ei. Dincolo de scenariile referitoare la lovituri de palat, mineriada a fost o reactie dura a societatii romanesti care nu isi imaginase, dupa Revolutia din 1989, ca va trece prin acele tipuri de probleme eco-nomico-sociale. In 1992 a venit la putere o combinatie politica opusa celei care a condus Roma­nia intre 1990 si 1992. De aceea, guvernul Vacaroiu a trebuit sa incetineasca reforma. Sa o adoarma. Electoral vorbind, acesta era mandatul cu care fusese investit de alegatori.

Guvernul Vacaroiu s-a remarcat si prin cateva scandaluri de proportii, care prin intermediul unei prese enervate de lipsa de raspunsuri si a unor televiziuni care descoperisera talk-show-ul, au ajuns in cele mai indepartate colturi de tara. Scandalul declansat de generalul Gheorghe Florica, sef al Garzii Financiare, care dupa demiterea sa a incriminat mai multe personalitati publice (ministrul de finante Florin Georgescu, secretarul general ai guvernului Viorel Hrebenciuc, ministrul de interne George Ioan Danescu, dar si pe Elena Stolojan, sotia fostului prim-ministru Theodor Stolojan, pe Cornel Dinu sau pe Trita Fanita) ca fiind implicate in cazuri de coruptie a fost dise­cat de media mai bine de un an de zile. Celebrul caz al vanzarii flotei, ale carui ramificatii continua si in ziua de astazi, corelate direct cu presedintele in exercitiu Traian Basescu a fost cap de atis al dezbaterii publice pe aproape toata durata mandatului lui Nicolae Vacaroiu. La fel de vizibil a fost si cazul demiterii lui Cornel Turianu din functia de presedinte al Tribunalului Munici­piului Bucuresti, caz continuat cu arestarea mai multor primari ai CDR. Afacerea Caritas, dar si lista serereta a lui Ioan Stoica, lista pe care se spunea ca se aflau numele unor politicieni si oameni ai legii care luasera bani peste rand, a alimentat continuu speculatiile si anchetele media. Mica escapada a ministrului culturii, Petre Salcudeanu, care, fiind in stare de ebrietate, si-a agresat secretara, a condus la demisia acestuia, dar si la nenumarate paralele intre starea sa de betie si porecla pe care o avea Nicolae Vacaroiu ("Saniuta'). Au mai fost scandalurile provocate de exportul de sange infectat, cele legate de incalcarea embargoului cu Iugoslavia, demisia generalului Ion Pitulescu, seful Inspectoratului General al Politiei, si acuzele acestuia impotriva sistemului mafiot care controleaza Romania, prabu­sirile Dacia Felix si Credit Bank, afacerea "Apartamentul', numirea lui Petru Crisan, actionar si administrator la peste 15 companii, in functia de ministru al comertului, si lista poate con­tinua. Fidel politicii sale de ignorare a media, la nici unul dintre aceste subiecte guvernul nu a reactionat profesionist. O lunga tacere a persistat asupra acestor subiecte. Din partea cealalta, reprezentanti ai opozitiei parlamentare sau chiar ai aliatilor PDSR au atacat constant, construindu-si imaginea, dar mai ales deteriorand imaginea executivului, al carui unic aparator ramane Ion Iliescu. Dar si imaginea politica a acestuia este pericilitata, din cauza razboiului aproape permanent pe care-1 poarta cu o buna parte din presa, din cauza agravarii situatiei economice, din cauza izolarii internationale a Romaniei si din cauza acuzatiilor tot mai nume­roase de coruptie aduse PDSR. Ion Iliescu a incercat in mai multe randuri sa adopte o pozitie publica fata de anumite aspecte daunatoare din interiorul partidului de guvernamant, reusitele sale au fost minime, atat in plan efectiv, cat si in plan imagologic si mediatic. Oricum, scorul electoral net superior al lui Ion lliescu fata de PDSR demonstreaza ca multi cetateni nu au pus un semn de egalitate intre guvern, partid si presedinte.

Imaginea politica a lui Corneliu Coposu, liderul incontestabil al opozitiei, devine tot mai puternica, mai ales prin comparatie cu cea a lui Ion lliescu. Ion lliescu se lupta sa ramana pre­sedinte, in timp ce Corneliu Coposu nu doreste nici o functie executiva. Ion lliescu se afla in conflict cu presa, in timp ce (cu cateva foarte mici exceptii) Corneliu Coposu este adulat de aceasta. Ion lliescu este izolat pe plan international, iar tentativele sale de intalnire cu diversi lideri mondiali sunt ridiculizate in tara, in timp ce Corneliu Coposu este primit cu onoruri in Occident. Intransigenta lui Corneliu Coposu, catalogata drept o eroare la inceputurile lui 1990, este acum marele sau atu. Refuzul sau perpetuu de a negocia cu PDSR si cu Ion lliescu devine un model de comportament.

Ion lliescu considera ca motivul acestei atitudini a lui Corneliu Coposu este generat doar de un calcul politic:

"De fapt, intr-un moment de sinceritate, domnul Corneliu Coposu, presedintele PNTCD, cea mai importanta formatiune a opozitiei, mi-a marturisit ca nu este interesat de a participa la un guvern intr-o perioada atat de dificila cum era cea a inceputului de iarna '92-'93, in care un guvern si un partid nu pot decat sa piarda increderea alegatorilor. De aceea nu avea cum sa accepte nici ideea unui guvern de tehnocrati, care nu ar fi angajat raspunderea unui partid".[12]

Indiferent de motivatiile care l-au animat, Corneliu Coposu a pastrat CDR in opozitie si a sanctionat pas cu pas erorile PDSR, derapajele extremiste ale aliatilor acestuia si deprecierea nivelului de trai al populatiei. Prin refuzul constant al oricarei forme de colaborare, a refuzat girul sau si al formatiunii sale (cu imaginea neafectata inca de nici o participare la gu­vernare) pentru politica PDSR. Se poate afirma ca intreaga ascensiune a CDR poate fi pusa pe seama prestigiului din ce in ce mai mare pe care Corneliu Coposu si-l consolida in randul romanilor.

Dupa decesul lui Corneliu Coposu intreaga actiune a CDR devenea o continuare a luptei legitime dusa de acesta impotriva raului din Romania, in mesajul lui Emil Constatinescu inge-manandu-se atitudinea anticomunista a tineretii CDR si pragmatismului structurii politice pregatite deja de preluarea puterii in Romania. Cu toate acestea si desi o buna parte din opinia publica o considera singura alternativa la PDSR, iar presa o proteja acoperindu-i in general stangaciile, CDR nu statea in realitate foarte bine. Timp de patru ani, in interiorul aliantei s-a desfasurat conflictul intre partidele aducatoare de voturi si cele aducatoare de nume, precum si conflictul intre PNTCD si partidele de sorginte liberala, indiferent de numele pe care-1 purtau. Corneliu Coposu construise CDR ca pe un bloc electoral in care fusesera inghesuite partide si organizatii civice total disproportionate, atat din punct de vedere calitativ, cat si cantitativ. Managementul acestei structuri devenea cu atat mai dificil cu cat era mai evident faptul ca CDR se indrepta spre victoria in alegeri, iar miza era accesul la putere. PNTCD controla CDR si prin pozitia lui Corneliu Coposu, dar si prin Emil Constantinescu, precum si datorita voturilor organizatiilor civice si ale partidelor mici. Aceste disensiuni, care au ca punct de pornire modul de intocmire a listelor electorale, determina parasirea CDR de catre PSDR, UDMR, PAC si PL'93, in martie 1995. In acelasi timp, la sfarsitul anului 1995, PNL este reprimit in CDR. Opozitia era in acel moment impartita in trei: CDR, USD (alianta intre PD, condus de Petre Roman si PSDR, condus de Sergiu Cunescu) si Alianta National-Liberala (PL'93 si PAC).

La doua saptamani dupa moartea lui Corneliu Coposu, CDR lanseaza prin vocea lui Emil Constantinescu "Contractul cu Romania'. Conceput dupa modelul republican american al "Contractului de 100 de zile', "Contractul cu Romania' este o oferta politica in 20 de puncte prin care CDR se angajeaza ca, daca va castiga alegerile generale din 1996, va realiza obiectivele respectivului act in doua sute de zile.

Aceata consta intr-o lista cu 20 de teme si de domenii de activitate in care CDR se angaja sa intreprinda anumite masuri in primele doua sute de zile ale mandatului. Este vorba de masuri in agricultura, in domeniul proprietatii, in domeniul sprijinirii tinerilor, studentilor si familiilor tinere, al pro­tectiei pensionarilor, atat din mediul urban, cat si din cel rural, in combaterea coruptiei si imbu­natatirea cadrului legislativ pentru lupta impotriva unor infractiuni economice, dar si inasprirea legilor pentru infractiunile grave, in domeniul dezvoltarii infrastructurii si al reducerii fisca­litatii. Noutatea acestei oferte o constituie caracterul extrem de precis al obiectivelor asumate si limitarea timpului in care acestea urmeaza a fi indeplinite.

Atacat de toti contracandidatii politici, care il considera un produs populist si fara acoperire, imposibil de realizat, "Contractul cu Romania' a fost principalul vehicul electoral al CDR. Lan­sat cu un an inainte de alegeri, multiplicat in milioane de exemplare si raspandit peste tot in tara. "Contractul cu Romania' a devenit cea mai cunoscuta oferta electorala din istoria postrevolutionara. Toata campania electorala a CDR a fost construita in jurul acestui produs, care la randul sau era compus din alte 20 de produse, fiecare popularizate independent. Neasteptata a fost lipsa oricarei referiri la comunism in interiorul documentului. CDR anunta o campanie electorala pragmatica, desprinsa de sabloanele anilor anteriori.

La inceputul lunii ianuarie 1996, Uniunea Social Democrata lanseaza "Apelul catre tara' un program social-democrat construit ca o replica la "Contractul cu Romania'. In acelasi timp, Petre Roman se lanseaza in cursa prezidentiala printr-o viguroasa campanie pre-electorala in urma careia creste in 9 luni de la 4 la 19%, devenind un candidat important pentru functia supre­ma in stat. Precampania dusa de Petre Roman parcurge toate judetele tarii si se bazeaza pe intalniri intre liderul democrat si cetateni, pe participari la evenimente locale (nunti, botezuri, inaungurari de obiective, targuri etc.) si pe critici dure aduse atat puterii si lui Ion Iliescu in special, cat si CDR si tendintelor sale ascuns monarhiste.

Liderul democrat rememoreaza in cartea de interviuri realizate de Elena Stefoi:

"E mult mai usor sa faci campanie electorala in opozitie. Aveam timp si energie. Atunci am constatat cata dreptate avea Mittcrand cand spunea ca poate cea mai importanta calitate a unui om politic este conditia fizica. In acea perioada am fost in 384 de localitati si am sustinut peste 1.000 de mitinguri, pentru ca in multe locuri am fost si la cate trei intalniri cu electoratul. [] Peste tot, programul actiunilor mele era cam acelasi: mitinguri, un discurs al meu si apoi dialoguri cu oamenii. Totdeauna afara, sub cerul liber, pentru ca oamenii care veneau nu incapeau intr-o sala".[13]

Campania foarte colorata a lui Petre Roman s-a desfasurat intr-un moment in care nici un alt lider important din alte partide nu a intreprins nimic la nivel national. Ion Iliescu era prese­dintele tarii, iar Emil Constantinescu avea inca probleme cu nominalizarea sa pentru functia de presedinte, nominalizare contestata de anumite parti ale CDR si de o parte a media. Aceasta mis­care electorala a repozitionat PD (USD) pe esicherul politic si a adus lupta pentru presedintie, in premiera in Romania, la o ecuatie in trei. Un alt scop al lui Petre Roman fusese acela de a-i devansa pe Emil Constantinescu in sondaje. Daca ar fi reusit, intentia sa era aceea de a cere conducerii CDR sa fie sprijinit cel mai bine plasat candidat in lupta impotriva lui Ion lliescu.

Inainte de alegerile locale din primavara lui 1996, alegeri care erau un barometru politic extrem de util pentru clasa politica romaneasca, in Parlament se consumase o premiera abso­luta. O motiune simpla - motiunea dedicata politicii energetice - obtinuse majoritatea intr-una dintre camere. Desi nu a avut nici o importanta pratica, acest vot a demonstrat starea de sla­biciune in care se afla PDSR. Parasit de toti aliatii politici, atacat de presa in totalitatea ei, confruntat cu o criza fara precedent la Televiziunea Nationala, unde lupta pentru Consiliul de Administratie atinsese apogeul, avand impotriva aproape toata miscarea sindicala, izolat si chiar atacat pe plan international, PDSR a cautat sa faca in alegerile locale din Bucuresti o manevra spectaculoasa care sa conduca apoi la rasturnarea intregii situatii politice. Astfel, in locul unui candidat politic standard , PDSR a optat pentru o celebritate.

Desi propus de PDSR, Iiie Nastase nu era asimilat cu partidul de guvernamant, partid care in Bucuresti putea conta pe 12-14%, conform sondajelor pre-electorale. in fata valului crescand de simpatie pentru CDR, PDSR arunca in lupta un nepedeserist care afirma inca de la inceputul campaniei ca nu are nimic in comun cu politicul si cu nici un partid. Strategia construita de echipa de imagine a lui Ilie Nastase era povestea de succes a unui bucurestean care a plecat de jos si a cucerit lumea. Acum, intors acasa, bogat si linistit, vrea sa contribuie la mersul ina­inte al societatii romanesti. Campania lui Ilie Nastase a inceput cu un testimonial in care erau trecute in revista succesele lui din sport si din afaceri, dar si legatura stransa cu Romania si cu Bucurestiul. Personaj extrem de popular, cu o notorietate zdrobitoare, Ilie Nastase raspundea bine prototipului "smecherului de Bucuresti'. Premisa de la care a pornit campania PDSR era tot cea a legitimitatii. Ilie Nastase a demonstrat ca era un om de succes, ca era un luptator si ca era un patriot. Toate aceste caracteristici erau suficiente pentru un bun primar. Marea problema, probabil neluata in calcul, a fost dificultatea lui Ilie Nastase de a dialoga pe teme specifice activitatii de primar: curatenie, alimentare cu apa, gropile din drumuri, constructia de locuinte etc. De aceea, dupa doua incercari ratate, echipa de campanie a luat decizia neparticiparii lui Nastase la intalnirile televizate cu ceilalti candidati.

Expunerea publica a lui Ilie Nastase in postura de candidat la o functie publica a atras de la sine - pe langa manifestari de simpatie - o sumedenie de intrebari incomode referitoare la trecutul sau sportiv, dar si la viata sa personala sau la realitatea sa financiara. Cotidianele centrale au inceput sa publice amanunte deloc placute despre viata sa, declansand cateva reactii necontrolate din partea lui Ilie Nastase, neprevenit ca lucrurile pot arata si astfel. inceputul campaniei a fost extrem de pozitiv pentru candidatul PDSR, care avea fata de principalul sau urmaritor aproape 25% avans. Lipsa de consistenta a mesajului sau si aparenta de om manipulat din umbra, dar si anumite dezvaluiri despre viata de familie si despre situatia sa financiara au condus la o scadere a popularitatii si la pierderea avansului.

Contracandidatul sau s-a numit Victor Ciorbea. Ciorbea porneste din noua strategie electorala pe care CDR o va aplica in tot cursul anului 1996: atragerea unor noi segmente electorale. Lider de sindicat, fost membru al PCR, chiar magistrat in timpul lui Nicolae Ceausescu, Victor Ciorbea nu semana deloc cu portretul robot al cederisrului civic, intelectual desprins de realitate si anticomunist cu care fusese obisnuita opinia publica dupa 1992. S-a mizat foarte mult pe relatia buna pe care Ciorbea o avea cu o parte importanta dintre sindicatele bucurestene si pe puterea de mobilizare a acestora. De asemenea, s-a mizat pe priceperea lui Victor Ciorbea de a vorbi cu oamenii simpli, dobandita in timpul celor sase ani de lupta sindicala, si s-a mai mizat pe austeritatea pe care Ciorbea o degaja, o austeritate care-1 apropia de imaginea inca excelenta a lui Theodor Stolojan. Daca PDSR propunea un "smecher de Bucuresti', CDR aducea in lupta seriozitatea si incapatanarea motului. Desi cotati a fi prea inceti si prea principiali, ardelenii erau singura categorie de alogeni acceptata in Bucuresti fara resentimentele specifice pentru moldoveni sau olteni. Spre deosebire de campania PDSR. care a fost centrata pe personalitatea si celebritatea lui Ilie Nastase, campania lui Victor Ciorbea a fost centrata pe CDR si pe nevoia de morala in politica. Discursul lui Ciorbea a fost o imbinare de enunturi morale si de obiective practice. Asa cum era de asteptat, Ciorbea a lansat "Contractul cu bucurestenii', o continuare a "Contractului cu Romania'. Mesajul CDR era clar: daca vreti ca cele scrise in respectivele contracte sa se petreaca, atunci CDR are nevoie de victorie pe toata linia. Tema principala a atacurilor lui Ciorbea a fost coruptia. Un afis il descria pe Ciorbea ca pe "un zid impotriva coruptiei'. in spoturile sale, Ciorbea explica asezat cum se vor rezolva principalele probleme ale bucurestenilor prin abordarea morala si profe­sionista a activitatii din primarie. "Contractul cu bucurestenii' continea date si termene limita, angajamente clare in care erau atinse practic toate categoriile socio-profesionale. in acelasi timp, CDR insista atat in spoturi, cat si in afise sau in materiale raspandite pe strazi sau in cutiile postale, asupra apartenentei lui Ilie Nastase la PDSR. "Votand Ilie Nastase, il votati pe Ion Iliescu' era sloganul prin care CDR incerca sa duca intreaga campanie a PDSR din zona personalitatii in zona politicului, acolo unde partidul de guvernamant avea mari probleme de imagine. Din acest motiv, CDR a cautat in toata campania electorala din Bucuresti sa distruga imaginea lui Ilie Nastase si sa-1 lege pe acesta de imaginea proasta a PDSR.

CDR si-a structurat campania in doua tronsoane clare: analiza guvernarii PDSR si promo­varea "Contractului cu Romania'. Datorita evolutiei sale bune la Primaria Capitalei, Victor Ciorbea a devenit un important vector de imagine al CDR si un exemplu despre cum se poate respecta Contractul. Sloganul central al campaniei CDR - "Schimbarea in bine' - a fost imediat adoptat ca un laitmotiv al acelor alegeri. La fel ca si in alegerile locale, s-a remarcat nefolosirea discursurilor anticomuniste si incercarea de a atrage segmente nespecifice de electorat. Emil Constantinescu si-a lansat campania electorala la Ruginoasa, in judetul Iasi, alegand exact inima fiefului electoral a adversarului sau principal, Ion Iliescu. O buna parte a mesajului electoral al CDR si al lui Emil Constantinescu a fost orientat spre tarani, sectorul electoral in care PDSR si Ion Iliescu aveau o suprematie completa. Loc al nasterii lui Alexandru Ioan Cuza (conducator intrat in constiinta nationala ca infaptuitor al unirii, dar si ca luptator pentru drepturile sociale ale celor multi si pentru actele sale de justitie), Ruginoasa a fost o punte simbolica intre mesajele economice si cele anticoruptie lansate de CDR. Aici a fost lansata, in chiar prima zi de campanie, o proclamatie in zece puncte in care erau promise schimbari radicale pentru satul romanesc. Si aceasta "Proclamatie de la Ruginoasa' a fost masiv multi­plicata si raspandita in satele din toata Romania.

Campania pentru atragerea electoratului rural a continuat constant, Emil Constantinescu vizitand - in prima parte a campaniei - mai ales sate, comune si orase mici si mult mai putin orasele mari, considerate a fi bazinul electoral principal al CDR. Spoturile electorale au sustinut aceasta orientare strategica. Emil Constantinescu era prezentat insistent in mijlocul taranilor din diversele colturi ale tarii. Mai mult decat atat, un intreg spot electoral isi plasa actiunea in satul natal al presedintelui, unul dintre batranii satului, ranit in razboiul din URSS, vorbind despre familia Constantinescu si despre copilaria candidatului. Daca Ion Iliescu se legitima in continuare prin Revolutia din Decembrie si prin experienta acumulata dupa 7 ani de condu­cere a tarii, Emil Constantinescu s-a legitimat prin valorile traditionale romanesti: obarsie, familie, credinta. Aceasta alegere a avut in vedere si caracteristicile principale ale contracan­didatului principal: Ion Iliescu se definise singur ca liber cugetator, obarsia ii era vaga si com­plicata de povestile aparute in media despre conflictul dintre el si mama sa, iar familia sa practic nu exista, Ion Iliescu neavand copii si neaparand niciodata alaturi de sotia sa.

Campania electorala a lui Petre Roman a evoluat pe aceleasi valori ale lungii sale precam­panii. Sloganul electoral "Stie, vrea si poate' construit pe trei verbe puternice, a fost in perma­nenta intarit de spoturi foarte dinamice, montate inteligent. Roman a incercat sa fie, din punct de vedere imagologic. o caie de mijloc intre Iliescu si Constantinescu. Daca romanii doreau schimbarea, era bine ca schimbarea sa nu fie atat de brusca. Ceilalti doi candidati insa au ignorat in mare parte provocarile la lupta lansate de Petre Roman, limitandu-se doar la razboiul dintre CDR si PDSR. Intensitatea confruntarii dintre cei doi mari 1-a izolat pe Petre Roman, acesta nemaicontand practic in lupta electorala, desi scorul sau era in continuare foarte bun. In cele doua luni de campanie electorala, mai putin de 10% din referirile lui Emil Constantinescu si ale lui Ion Iliescu l-au vizat pe Petre Roman. Desi campania sa era corect facuta, eveni­mentele bine organizate, aparitiile publice bune si spoturile foarte vizibile, conflictul anului electoral 1996 era in alta parte. Oricum, eforturile lui Petre Roman au adus partidului sau po­zitia de negociere pentru constituirea guvernului, iar procentele obtinute au oferit PD pozitii ministeriale foarte importante.

Alianta National Liberala 1-a aruncat in lupta pentru prezidentiale pe Nicolae Manolescu, important critic literar si presedinte al Partidului Aliantei Civice. Situarea de aceeasi parte a spatiului electoral cu CDR, dar continua atacare a acestei formatiuni politice a produs confuzie in electoratul decis anti-PDSR care a optat sa sprijine formatiunea cel mai bine plasata. Slo­ganul "alegeti calea dreapta' nu a gasit nici un fel de ecou, iar productiile electorale ale ANI, au excelat prin banalitate si lipsa de vizibilitate. impotriva ANL. CDR a folosit spre finele campaniei electorale sloganul "nu risipiti voturile', explicand electoratului lipsa de utilitate a fragmentarii voturilor opozitiei. Nici Nicolae Manolescu nu a reusit sa intre in atentia opiniei publice, fiind ignorat si de Ion Iliescu, si de Emil Constantinescu.

Ceilalti candidati prezenti in competitie au dat culoare luptei electorale, dar au influentat foarte putin rezultatul final. Vadim Tudor a avut o prestatie apreciata pentru retinere si sobrie­tate, lasand PDSR sa interpreteze cel mai radical repertoriu al campaniei electorale. Cele doua partide socialiste, PS si PSM, si-au desemnat candidati proprii: Tudor Mohora si Adrian Paunescu, dar nici unul nu a convins nici macar atat cat sa-si ajute partidul sa treaca pragul de 3%. Singura noutate interesanta in randul candidatilor mici a fost aparitia lui Gyorgy Frunda ca reprezentant al UDMR pentru functia de presedinte al Romaniei. Campania bilingva a aces­tuia a fost extrem de nuantata si de frumos conceputa. Candidatul UDMR era oricum singurul aflat in cursa care stia exact ce scor electoral va avea si de aceea produsele sale au excelat prin estetica, iar intrega campanie - prin detasare.

Alegerile din 3 noiembrie consfintesc victoria CDR si intrarea in turul al doilea a lui Ion Iliescu si Emil Constantinescu. In saptamana care urmeaza, marea majoritate a liderilor parti­delor importante isi anunta sprijinul pentru Emil Constantinescu si isi indeamna electoratul sa-1 voteze. Cel mai important moment este semnarea protocolului dintre CDR si PD, in urma caruia Petre Roman isi anunta public sustinerea pentru candidatul CDR. Spoturile pe care echipa de imagine ale CDR le realizeaza urmaresc crearea senzatiei de val popular de simpatie pentru Emil Constantinescu. Sunt filmate zeci de celebritati (scriitori, compozitori, cantareti, sportivi. actori, regizori) care isi anunta public votul pentru Emil Constantinescu. Cu numai o saptamana inainte de turul al doilea, Simeon Tatu, parlamentar PDSR, anunta ca se afla in pusera unor documente din care rezulta ca CDR va desfiinta Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe si-l va pensiona pe Teoctist. In aceeasi zi, in cursul turneului electoral in sudul Moldovei si apoi in Transilvania, Ion Iliescu se lanseaza in atacuri violente impotriva noii puteri alese despre care afirma ca va duce tara in razboi civil, ca va da Transilvania ungurilor si ca va lasa pe drumuri muncitorii si chiriasii. In toata tara sunt raspanditi fluturasi prin care se afirma ca CDR si PD vor termina Canalul cu fostii membri ai PCR si cu toti cei care i-au votat pe Ion Iliescu.

Campania electorala din 1996 s-a incheiat cu patru confruntari fata in fata Iliescu-Constantinescu, confruntari transmise pe toate posturile mari de televiziune. Spre deosebire de anul 1992, cand Ion Iliescu a jucat corect rolul de om de stat mult mai bine informat si cu mult mai multa experienta decat contracandidatul sau, in 1996 rolul celui stapan pe situatie a fost jucat de Emil Constantinescu. Daca in 1992, Ion Iliescu era inca legitimat de Revolutia din 1989 si de contributia sa la nasterea noii democratii din Ro­mania, in 1 996 Emil Constantinescu era legitimat de toata nemultumirea care se stransese in societatea romaneasca. in cele patru confruntari cu seful statului, Emil Constantinescu a devenit mesagerul si reprezentantul acestor nemultumiri. Prin sintagma "regimul Iliescu', folosita obsesiv pe toata durata campaniei electorale, Emil Constantinescu 1-a facut pe Ion Iliescu vino­vat de toate cele intamplate in Romania ultimilor sase ani. Desi opinia publica a continuat sa creada in sloganul " sarac, dar cinstit' consacrat de Ion Iliescu, seful statului a fost considerat vinovat de tolerarea actelor de coruptie de care erau acuzati apropiatii sai. Presiunea confrun­tarii a fost atat de mare pentru Ion Iliescu, incat acesta i s-a adresat lui Emil Constantinescu cu "domnule Ceausescu' .

Pe 17 noiembrie, Emil Constantinescu castiga alegerile prezidentiale si in Romania are loc prima alternanta la putere. PDSR este inlocuit de coalitia CDR-PD-UDMR.

Campania electorala din 1996 a insemnat un mare pas inainte din perspectiva tehnicilor folosite si a calitatii produselor electorale. In acelasi timp insa, a fost o campanie construita pe mesaje emotionale, in care a contat extrem de mult prestatia individuala a candidatilor si mult mai putin ideologia partidelor sau ofertele electorale. Partidele cu candidati slabi la pre­sedintie au obtinut rezultate mediocre sau chiar nu au trecut pragul electoral. Nu au intrat in Parlament Alianta National Liberala, Partidul Socialist al Muncii. Partidul Socialist, Partidul Democrat Agrar, iar PRM si PUNR au realizat putin peste 3%.

4. Perioada 1996-2000

Victoria lui Emil Constantinescu in competitia prezidentiala si a coalitiei CDR-PD-UDMR in alegerile parlamentare a fost salutata in termeni euforici ca o schimbare. Dar ce fel de schimbare? In perioada tranzitiei de la socialism la capitalism, schimbarea de la regimul Iliescu, care tragea spre mentinerea vechilor structuri economice, nu putea fi alta decat spre capitalism. Dar liderii triumfatori din 1996 care afirmau ca, spre deo­sebire de oamenii vechii puteri, sunt cu trup si suflet atasati civilizatiei occidentale, evitau sa vorbeasca despre capitalism si nici nu pomeneau acest cuvant in retorica lor. Deci nu era vorba de o schimbare ideologica. Nici ca program Contractul cu Romania nu era un manifest pentru o schimbare radicala in economie sau socie­tate. Oferta electorala a CDR si USD formula reforma economico-sociala la modul general abstract, in timp ce promisiuile de ajutor social erau specificate concret, chiar cifric.

Victor Ciorbea a fost numit de Emil Constantinescu prim-ministru al noului guvern de coa­litie. Motivatia enuntata pentru acest gest relativ bizar (Victor Ciorbea fusese ales cu doar sase luni in urma primar general al Bucurestilor) diferade la indivi la individ.

Victor Ciorbea a acceptat functia de prim-ministru si a incercat sa ramana si primar general al Capitalei, iar in momentul in care s-a constatat neconstitutionalitatea acestei decizii, locul sau a fost luat, interimar, de viceprimarul Viorel Lis. Inca din primele zile ale noului executiv a fost vizibila compatibilitatea redusa dintre reprezentantii PNTCD, PNL si PD. Conflictele, mocnite la inceput, au devenit in scurt timp publice. Neintelegerile dintre demnitarii celor patru partide componente ale actului de guvernare si balbaielile guvernarii au inceput sa fie sanctionate de presa la mai putin de o luna de la instalarea noii puteri. Adusa la putere de un val de entuziasm popular si asimilata cu ultima sansa pentru Romania, CDR a incercat din primele zile sa-si continue demersurile din campania electorala: mesajul european, mesajul moral-justitiar si mesajul reformist au fost caile de imagine urmate.

Mesajul european a vizat, in prima sa faza, integrarea Romaniei in NATO. Reuniunea de la Madrid din luna iunie 1997 a devenit astfel un punct de referinta si pentru diplomatia roma­neasca, dar si pentru intregul construct politic post-electorai. Constient sau nu, coalitia guverna­mentala a declansat o intreaga isterie nationala pro-NATO. Desi era evident ca Romania nu va fi invitata in primul val de integrare, Emil Constantinescu si toti ceilalti lideri ai coalitiei au jucat cartea luptei pentru Madrid, intens si convingator. Vizitele la Bucuresti ale diversilor condu­catori occidentali, ca si primirea delegatiilor romanesti la cel mai inalt nivel in diversele capitale europene au intregit tabloul schimbarii pozitiei Romaniei in configuratia diplomatica a Europei, in intreaga campanie electorala, CDR a insistat asupra izolarii la care fusese supus regimul Iliescu. Acum, se demonstra ca o data regimul Iliescu inlocuit, izolarea disparea. Nimeni nu avea nimic cu Romania, ci numai cu liderii ei, care nu respectau regulile democratice. Acest enunt folosit cu entuziasm in prima perioada se va rasfrange negativ asupra celor care l-au lansat, dupa ce reactia externa devine critica si circumspecta fata de evolutia puterii CDR-USD-UDMR.

Al doilea plan abordat viguros de noua putere era reglarea conturilor cu fostii. In campania electorala fusesera promise eradicarea coruptiei si pedepsirea exemplara a coruptilor. Emil Constantinescu infiinteaza inca din primele zile ale mandatului un comitet special pentru lupta impotriva co­ruptiei, este arestat Sever Muresan (omul de afaceri implicat in prabusirea Bancii Dacia-Felix), este arestat si Miron Cosma, apare in ziare cazul albumului Eterna si Fascinanta Romanie, este arestat si Razvan Temesan (presedintele Bancorex), sunt pomenite numele mai multor dem­nitari PDSR care ar fi fost implicati in afaceri controversate, se vorbeste de mafii, de legaturi cu infractionalitatea transfrontaliera, si apoi brusc totul se stinge. Cam in acelasi timp, in presa incep sa apara scandaluri legate de "noii corupti', de afacerile controversate ale noii puteri si de implicarea diversilor lideri ai coalitiei de guvernamant (Ia nivel national sau local) in acte de coruptie.

Utilizata ca un panaceu, reforma era cea care trebuia sa rezolve toate problemele societatii romanesti. Este binecunoscut sondajul realizat in 1997, in care peste trei sferturi din populatie se declara increzatoare in reforma si in binele pe care aceasta il va aduce, si tot cam trei sferturi din populatie recunostea ca nu stie in ce consta reforma. Concept golit de continut, reforma ar fi trebuit sa tina de foame si de frig, sa ofere locuri de munca somerilor, stabilitate leului, putere de cumparare romanului cu bani putini, medicamente bolnavului si pensii semnificativ mai mari pensionarilor. Folosita fara discernamant, tot cu un pronuntat caracter polemic, reforma va sfarsi prin a fi asociata cu toate masurile nepopulare pe care noul guvern le ia chiar la inceputul mandatului.

Coalitia CDR-UDMR-PD a dat piept, inca de ia investire, cu o presa extrem de puternica si imposibil de controlat, presa a carei contributie la rezultatul alegerilor din noiembrie 1996 nu putea fi neglijat. Conform unei statistici a Consiliului National al Audiovizualului, functio­nau la acea ora 222 de posturi de radio si 141 de televiziune.[15] Din dorinta de a avea o buna colaborare cu presa, noul guvern a cazut in cealalta extrema fata de PDSR. Daca guvernarea Vacaroiu se remarcase printr-o totala opacitate fata de presa si printr-un refuz aproape per­manent de a aparea pe ecran sau in ziare, guvernarea Ciorbea a consacrat o adevarata inflatie a comunicarii. Ministrii au devenit actori permanenti ai talk-show-urilor, multi dintre ei rezolvandu-si conflictele din interiorul cabinetului in direct la televiziune. Austeritatea comunicationala cu care PDSR obisnuise opinia publica s-a transformat intr-un scandal continuu, punctat de crize majore si suprapus pe dezamagirea, tot mai acuta o data cu trecerea timpului, fata de rezultatele reformei. De la imaginea oculta a guvernarii PDSR s-a ajuns la imaginea vag comica a unor demnitari care-si petrec timpul construind algoritmi si certandu-se unii cu altii. Mai mult, in timpul guvernarii PDSR, jurnalistii ii atacau pe liderii politici in lipsa aces­tora, pentru ca foarte rar, inainte de 1996, oficialii se prezentau la emisiunile de stiri sau de dezbateri ale unei televiziuni sau ale unui radio, mai ales daca erau private. Dupa 1996, jurnalistii ii atacau pe liderii politici prezenti in emisiune. Si de la un moment dat chiar isi bateau joc de ei. Furia s-a transformat in ras si, de aici incepand, clasa politica si-a pierdut din prestanta si din imagine si media le-a castigat pe amandoua. Prezenta ministrilor stingheri si usor crispati dand explicatii in fata unor jurnalisti incruntati critic sau destinsi dispretuitor este o noutate pe micile ecrane din Romania. Presa devine o forta fiindca se poarta de la egal la egal cu puterea si face ce vrea din aceasta. Simultan cu aceasta noua realitate se dezvolta tot mai accentuat fenomenul denumit de Catalin Zamfir "voluptatea esecului'

Abundenta strilor negative este prezentata cu satisfactie si multumire. Media, ca un luptator perpetuu impotriva puterii, trebuie sa preia de la aceasta doar nercalizarile si sa le prezinte in detaliu. Orice tentativa de scoatere in evidenta a unor reusite este considerata de restul media si de opozitie drept colaborationism si este taxata ca atare. in ziarele "adevarate' se vorbeste de presa "cotrocenista', al carei principal atribut este ca transmite informatii pozitive, care "nu intereseaza pe nimeni'. Prelucrarea mecanica a calamburului american no news is good news a transformat media autohtona intr-o premononitie a prabusirii, iar esecul in destin national.

Se poate afirma ca guvernul Ciorbea a avut parte de o foarte lunga perioada de acalmie sociala, mai ales datorita eforturilor sale de politica externa in vederea integrarii in NATO. Scaderea popularitatii acestui guvern nu s-a produs insa din cauza masurilor reformatoare, ci din cauza conflictelor permanente si a dovezilor de nesiguranta si de inconsecventa. CDR a sosit in fruntea guvernului pe varful unui val emotional ale carui cuvinte-cheie erau "morala', "competenta' si "spirit european'. Rand pe rand, atributele de imagine construite in ani de opozitie si in campania electorala au inceput sa fie contrazise de realitate.

Integrarea europeana si euro-atlantica nu era chiar atat de usor de obtinut. Dupa primele focuri de artificii, dupa declaratiile spectaculoase ale liderilor euro-atlantici cu privire la sansele Romaniei si la drumul european al acesteia, s-a ajuns la ticaiala birocratica a institutiilor euro­pene si la neputinta guvernului roman de a raspunde la solicitarile acestora. Pana la finele mandatului, Romania avea sa se gaseasca pe ultimul loc din perspectiva criteriilor de integrare in Uniunea Europeana. Nici negocierile cu institutiile financiare mondiale nu au avut un destin mai bun. Reprezentantii acestor institutii la Bucuresti au constatat ca guvernul Romaniei nu reuseste sa-si respecte angajamentele din diversele scrisori de intentie si ca reforma economica bate pasul pe loc.

In campania electorala, CDR folosise mult atributul competentei manageriale. Contractul cu Romania, contractele cu diversele localitati, Contractul cu tanara generatie, Proclamatia Ruginoasa, cei 15.000 de specialisti au fost produse de imagine care au condus la idee competentei. CDR promitea termene, afirma ca are cu cine sa le duca la bun sfarsit si sustinea ca toata problema Romaniei era incompetenta manageriala a echipei PDSR, dublata de coruptia extinsa.

Partidul National Liberal a suferit la inceputul anului 1997 modificari importante. Valeriu Stoica, sprijinit moral de Emil Constantinescu si de Victor Ciorbea, a devenit prim-vicepre-sedintele partidului, inlocuindu-1 in aceasta functie pe Viorel Catarama. Considerat compromis in urma scandalului SAFI Catarama a fost dorit ca o victima exemplara a noii puteri, care urmarea sa arate opiniei publice ca este necrutatoare cu oricine, inclusiv cu aliatii care au
gresit. Simultan cu eliminarea lui Viorel Catarama, care a parasit ulterior PNL pentru a-si construi un alt destin politic, Valeriu Stoica a definitivat unificarea liberala in interiorul PNL fuzionand cu structurile ANL, alianta care nu reusise sa intre in Parlament. Din punct de vedere al imaginii, liberalii au fost mai feriti de atacuri, fiindca taranistii erau tinta majoritatii lor. Din 1998, PNL a inceput sa-si construiasca un drum politic propriu, sa incarce sa aiba atitudini iesite de sub umbrela CDR si sa-si impuna propria viziune. In toate crizele guvernamentale, PNL s-a plasat in pozitia de moderator, lansand in repetate randuri conceptul de "pace liberala'. Neinte­legerile tot mai acute din interiorul CDR, ca si din interiorul PNTCD, i-au determinat pe liberali sa iasa din alianta in primavara anului 2000 si sa participe la alegerile locale si generale pe cont propriu.

Partidul Democrat a obtinut - datorita algoritmului - posturi-cheie in guvernul Ciorbea: externele, apararea, transporturile, relatia cu Parlamentul, cercetarea si mediul. Alaturi de aces­tea, Partidul Democrat a obtinut si presedintia Senatului pentru Petre Roman. Devenit prin­cipalul aliat la guvernare, Partidul Democrat a dezvoltat in toti cei patru ani ai mandatului o strategie perfecta de partid aflat la putere, care critica puterea. Exponentul principal al acestui curent a fost, fara indoiala, Traian Basescu. Impus inca din primele luni de guvernare ca fiind cel mai eficient ministru, autor al unor masuri nepopulare ("taxa Basescu'), dar si al unor decizii uimitoare (folosirea explicita a fortei in relatiile cu sindicatele), Traian Basescu a devenit omul forte al partidului in conditiile in care Petre Roman se autoexilase intr-o functie impor­tanta, dar fara semnificatie si vizibilitate sociala, iar Adrian Severin s-a compromis in scandalul listei cu diversele personalitati din viata politica si din presa care ar avea relatii cu servicii de spionaj straine.

Framantarile din interiorul PD au determinat plecarea din partid a mai multor lideri impor­tanti care l-au acuzat pe Petre Roman de conducere dictatoriala a partidului. Imediat dupa alegeri, PD a inregistrat o scadere in sondajele de opinie, pierdere pe care a recuperat-o cu ocazia crizei Ciorbea, din care a iesit intarit. Criza Ciorbea a izbucnit din cauza unui interviu al lui Traian Basescu, aparut in Evenimentul zilei, in care ministrul transporturilor il acuza pe Victor Ciorbea de incetineala in luarea deciziilor si de management defectuos al aparatului guvernamental. Victor Ciorbea a ripostat dur, cerand demisia lui Basescu; conducerea PD a devenit solidara cu Basescu si a parasit executivul, solicitand - ca pret pentru reintoarcere - demisia lui Victor Ciorbea. Pe toata perioada acestei dispute, desfasurate exclusiv in paginile ziarelor si pe micile ecrane, purtatorii de mesaj ai PD au fost net superiori celor ai PNTCD, iar Victor Ciorbea s-a prabusit dramatic in toate sondajele de opinie.

Acel moment 1-a consacrat pe Traian Basescu definitiv ca o arma redutabila in confruntarea politica si, a aratat, in acelasi timp, ce inseamna utilizarea tehnicilor de comunicare intr-o confruntare politica. In timp ce reprezentantii PD veneau pregatiti la emisiunile de televiziune si sustineau acelasi punct de vedere (principiul vocii unice), liderii taranisti erau desincronizati, de multe ori isi contraziceau unul altuia argumentele si actionau in numele grupului de interese din care faceau parte, mai degraba decat in numele intregului partid.

Inlocuirea din functie de catre conducerea PNTCD si de catre Emil Constantinescu a lui Victor Ciorbea cu Radu Vasile a fost salutata atat de partidele din coalitie, cat si de cele din opozitie. Deranjat de aceasta decizie, Victor Ciorbea a demisionat si din functia de primar general al Capitalei, provocand alegerile anti­cipate din toamna lui 1998. In decembrie 1996, cand a fost numit prim-ministru. Victor Ciorbea avea peste 70% incredere, depasindu-1 si pe Emil Constantinescu. in mai putin de 15 luni, a devenit unul dintre cei mai nepopulari oameni politici din Romania. A fost primul care a platit erorile unui sistem, care fie nu stia jocul politic (PNTCD), fie il stia prea bine (PD).

Aflat intr-o grava criza de credibilitate, PD a iesit din ea prin metoda deja clasica a provo­carii unei alte crize, pe care a gestionat-o si in urma careia a fost sacrificat Victor Ciorbea. Impus dupa toate probabilitatile de Emil Constantinescu si sustinut, in mod real, doar de Alianta Civica, Victor Ciorbea nu a avut practic nici o parghie de control si comanda intr-un guvern format din patru partide si un numar necunoscut de factiuni. Un prim-ministru fara putere de decizie este un prim-ministru slab. Strategia de imagine a lui Traian Basescu s-a bazat tocmai pe aceasta idee. Atunci cand Victor Ciorbea s-a hotarat sa riposteze, CDR-ul s-a asezat formal in spatele sau si nu a asteptat decat momentul optim ca sa-1 abandoneze.

PDSR si-a revenit greu dupa socul electoral din noiembrie 1996. In primavara lui 1997, cativa dintre cei mai putin contestati reprezentanti ai PDSR, Theodor Melescanu, Mircea Cosea, Ma­rian Enache, Iosif Boda, Viorel Salagean au parasit partidul lui Ion Iliescu si au infiintat Alianta pentru Romania. In anul 1997, PDSR a scazut de la 21% (rezultatul in alegeri) la 12-14% , iar Ion Iliescu se afla in jurul a 15-16%.[17] A doua criza din interiorul partidului lui Ion Iliescu vine, din nou, dupa o infrangere electorala. in 1992, alegerile locale nu marcasera o infrangere pro-priu-zisa, ci doar o scadere a sprijinului electoral, care insa se constituia intr-un semnal primejdios. In ambele cazuri a fost atacata autoritatea lui Ion Iliescu si a colaboratorilor sai de catre repre­zentanti mai tineri si, in principiu, mai reformatori ai partidului. Spre deosebire de Petre Roman, a carui imagine publica in 1992 era afectata de guvernare si de costurile primelor masuri de reforma economica, Theodor Melescanu era probabil cel mai bine cotat PDSR-ist al momen­tului. Plecarea sa din partid a fost considerata o catastrofa pentru fostul partid de guvernamant si au fost numeroase voci care i-au anuntat iminenta disparitie si inlocuirea sa cu ApR.

In cei patru ani de opozitie, PDSR a mizat foarte mult si pe forta de asalt a lui Vadim Tudor si a PRM, lasand "treburile murdare' in seama acestora. Din continua disputa CDR-PRM, PDSR a iesit in castig nefiind asimilat extermismului de tip PRM, care insa a provocat mari prejudicii de imagine partidului de guvernamant. In fata dezorganizarii si a lipsei de autoritate a guvernarilor CDR-PD-UDMR, PDSR a propus un model autoritar mai democratic decat varianta PRM si un model national mai european decat ultranationalismul lui Vadim Tudor. In februarie 2000, PDSR a afirmat ca la Cotroceni se pregateste un complot impotriva lui Ion Iliescu si implicit a partidului sau. In acest sens, a fost dat publicitatii un material care ar fi fost elaborat de catre puterea cederista si care ar fi detaliat un numar de actiuni care ar fi trebuit sa fie intreprinse in vederea impiedicarii candidaturii lui Ion Iliescu in toamna lui 2000. Indiferent daca acest material a fost realizat sau nu de catre CDR, toate actiunile anti-lliescu din primavara-vara anului 2000 au fost considerate ca facand parte din acest plan.

Dupa moartea lui Corneliu Coposu, Emil Constantinescu a devenit liderul incontestabil al CDR si principalul purtator de imagine al aliantei. Instalat autoritar in fruntea topului increderii populare dupa alegerile din 1996, Emil Constantinescu a avut in timpul mandatului sau una dintre cele mai teribile prabusiri de imagine din toata istoria postrevolutionara. Cotat la inceputul anului 1997 cu peste 70% intentie de vot, Emil Constantinescu aduna in iunie 2000 putin peste 10%. Motivele acestei erodari fara precedent sunt multiple, dar poate cel mai impor­tant porneste de la schimbarea profilului de imagine pe care omul politic Emil Constantinescu 1-a avut inainte si dupa alegerile din 1996. Pana la victoria din 17 noiembrie, Emil Constan­tinescu era reprezentantul societatii civile, omul venit din mijlocul realitatii, care spargea cliseele despre clasa politica. in intreaga sa campanie electorala vorbise despre normalizarea relatiilor dintre cetatean si putere, despre transformarea omului politic intr-un om obisnuit, intr-un om care constientizeaza ca este in frunte pentru a-i servi pe cei care l-au ales. Dar campania anti-coruptie a esuat, campania pro-NATO nu a avut finalul asteptat si la doi ani de la instalare, intr-o conferinta de presa, Emil Constantinescu a afirmat ca "in iunie 1996 s-au cas­tigat alegerile, nu s-a luat puterea". Primul moment important al pierderii electoratului il constituie implicarea lui Emil Constantinescu si a fiului acestuia in scandalul Tigareta II.De asemenea s-a adus in discutie si o relatie extraconjugala a Presedintelui cu actrita Rona Hartner.Cu toate ca nu s-a dovedit nimic, ambele scandaluri au contribuit la scaderea popularitatii lui Emil Constantinescu.

Primul test electoral pentru CDR a fost consumat in 1998, la alegerile locale din Bucuresti, Fief al CDR inca din 1992, capitala ramasese fara primar ca urmare a demisiei lui Victor Ciorbea. Interimarul Viorel Lis urma sa candideze pentru fotoliul vacant in lupta cu Sorin Oprescu de la PDSR, cu Alexandru Sassu de la PD, cu independentul George Padure si cu Mircea Cosea de la ApR. Desi fara nici un fel de harisma, prost vorbitor in public si cu o aparitie publica mediocra, Viorel Lis raspundea din plin unuia dintre atributele fundamentale pe care cetatenii capitalei le doreau la primarul lor: era in mijlocul problemelor.

Pentru prima data, lupta la primaria capitalei s-a dus in trei: independentul George Padure reusind un rezultat bun, aproape 20%, pe care apoi le-a cedat candidatului PDSR. in fata ascen­siunii periculoase a lui Oprescu, echipa de campanie a lui Viorel Lis a facut o greseala pe care o va repeta si in localele din 2000, supralicitand afisajul si panotajul stradal. Inflatia de portrete ale lui Viorel Lis a iritat alegatorii si pe unii i-a tinut in casa, iar pe altii i-a trimis in tabara adversa.

Marele test electoral pentru guvernarea de centru-dreapta a fost insa scrutinul local din vara anului 2000. PNL a decis sa candideze separat de CDR, lasand costurile guvernarii exclusiv pe umerii taranistilor. Strategia electorala a liberalilor a fost totala delimitare de guvernare si atacarea continua a echipei guvernamentale, desi au facut parte din ea pana in ultima clipa. Asa cum se va constata, aceasta strategie va avea succes, taranistii suportand singuri esecurile celor patru ani. Pentru a marca aceasta rupere de CDR, liberalii au propus pentru Primaria Capitalei un candidat surpriza, pe independentul George Padure, devenit liberal peste noapte.

Aceeasi tactica va fi folosita si pentru prezidentiale, unde PNL va fi reprezentat de un nou venit celebru: Theodor Stolojan.

Cea mai viguroasa campanie locala in Bucuresti a fost realizata de candidatul CDR Calin Chirita. Facuta dupa toate regulile campaniilor comerciale, beneficiind de o supraexpunere in oras, prin afisaj stradal si prin panotaj, campania a dat gres prin lipsa elementului uman. Calin Chirita a fost "vandut' ca o napolitana sau ca orice alt produs comercial. El era insa un produs politic, care trebuia sa-si convinga alegatorii si prin calitati personale. Colorata si vizibila, campania lui Catalin Chirita a incercat sa ignore realitatea . Desi avea un limbaj adecvat atat functiei pentru care candida, cat si orasului - Catalin Chirita putea juca foarte natural rolul de "smecher de Bucuresti' - candidatul CDR s-a marginit sa reproduca textele scrise de altii, spoturile sale exceland prin lipsa de naturalete, Desi tot orasul a fost umplut cu panouri galbene, lipsa de unitate a mesajului si numarul extrem de mare de slogane folosite (peste 10) a condus la impo­sibilitatea fixarii unui slogan sau a unei idei centrale a campaniei.

Nici Sorin Oprescu nu a utilizat un slogan central, "Sorin Oprescu - pentru primar general' fiind mai mult un enunt al unei realitati. Mult mai discret in afisaj decat contracandidatul sau din CDR. Oprescu si-a inceput campania stradala tarziu, cam la 20 de zile dupa debutul oficial al campaniei electorale.

Desi cotat ca un candidat cu sanse, inclusiv in turul al doilea. George Padure a avut o campa­nie electorala slaba, plina de greseli si care nu a speculat nimic din atuurile sale. Pornita de la disputa surda dintre PNL si UFD pentru adjudecarea dreptei, campania lui George Padure s-a dorit a fi o replica si pe alocuri o copie a celei a lui Varujan Vosganian. Daca sloganul UFD a fost "Ordine si bani pentru Bucuresti', sloganul liberal a fost "Impotriva dezordinii si a saraciei'. Culorile UFD au fost galben si negru, liberalii - desi in mod normal foloseau culorile galben si albastru - au trecut si ei la culoarea neagra, pe care au asortat-o cu verde. Probabil cel mai nepotrivit afis din intreaga campanie electorala a fost acela in care langa figura lui George Padure era inscrise cele trei cuvinte care incepeau cu litera C: casa, curatenie, coruptie. Daca priveai de aproape panourile in cauza, misterul era lamurit. Langa fiecare dintre aceste cuvinte, vizibile de la mare distanta, erau alte cuvinte, greu vizibile, care dadeau un sens relativ normal compozitiei electorale. George Padure era, evident. impotriva coruptiei, pentru con­structia de case si pentru o curatenie zilnica a capitalei. Si poza candidatului liberal contravenea regulilor de comunicare, acesta fiind prezentat cu mainile in san. Pentru un primar in functie, aceasta pozitie sugereaza ori indiferenta, ori nepasare si nu este in nici un caz una dintre ima­ginile care pot inspira un electorat dezamagit. Disputandu-si acelasi electorat cu reprezentantii CDR si UFD, George Padure i-a atacat in primul rand pe acestia, dar fara a fi foarte convin­gator. Sondajele de inceput de campanie il indicau pe liberal pe locul doi. cu peste 20%. Scorul obtinut in alegeri, 8%, reflecta in primul rand slaba campanie si completa neadecvare a mesa­jului la competitia electorala.

Traian Basescu a avut una dintre cele mai spectaculoase campanii electorale din epoca post-revolutionara. Construita pe doua sau trei atribute si bazata pe calitatile deja probate si recunoscute ale liderului democrat, campania sa a impresionat prin eficienta si vizibilitate. Lansat in competitie cu doua saptamani mai tarziu decat contracandidatii sai. Traian Basescu a preluat din mers tema autoritatii, scotandu-1 din cursa pe Varujan Vosganian. care insistase pe aceasta tema, dar care nu a facut fata aplombului noului venit. Basescu si-a orientat tirul spre functionarii primariei, pe care i-a facut vinovati de prostul mers al lucrurilor in Bucuresti si a oferit astfel publicului un dusman vizibil. Marele avantaj al lui Traian Basescu a fost credibilitatea sa. in decursul disputei electorale, acesta nu a spus lucruri fundamental diferite de adversarii sai, nu a promis altceva decat acestia. El insa a fost crezut.

In cazul lui Traian Basescu nu a contat nici partidul, nu a contat nici faptul ca nu este bucurestean, nu au contat nici micile erori ale echipei de campanie, nici mesajele incomplete pe care le-a transmis uneori. Trecutul sau, eficienta sa din fruntea Ministerului Transporturilor si imaginea pe care si-a consolidat-o cu grija an de an i-au legitimat toate afirmatiile.

Calificat in turul al doilea alaturi de Sorin Oprescu, Traian Basescu a reusit sa canalizeze spre el voturile celorlalti candidati si chiar o parte din voturile PDSR. Cei doi au mizat pe aceeasi carte: autoritarismul ca singura solutie impotriva coruptiei si a starii proaste de lucruri din capitala. Sorin Oprescu avea de partea sa apartenenta la PDSR, in timp ce Basescu a mizat din nou pe propria imagine. Pentru a doua oara in doi ani, Sorin Oprescu a fost invins la cateva mii de vo­turi si Traian Basescu a devenit al patrulea primar al Bucurestiului.

Pe 17 iunie 2000 Emil Constantinescu anunta ca nu va candida pentru un nou mandat prezidential. Cutremurul provocat de decizia prezidentiala afecteaza intreaga scena politica. Partidul de guvernamant se trezeste, cu mai putin de trei luni inaintea campaniei electorale, fara candidat la presedintie. Motivatia pentru aceasta decizie tinuta secreta pana in ziua anuntarii ei este incerta. In declaratia oficiala, Emil Constatinescu vorbeste despre nevoia de a continua lupta impotriva coruptiei fara a fi angrenat in campania electorala. Analistii opteaza pentru dezamagirea sefului statului in fata evidentei ca va pierde alegerile in toamna lui 2000, sau ca nu va intra nici macar in turul al doilea. In memoriile sale, Emil Constantinescu ne prezinta un alt tablou al zilei de 17 iunie, care a insemnat, de fapt, anihilarea CDR ca partid politic si distru­gerea, cel putin deocamdata, a miscarii crestin-democrate din Romania .

Echilibrul politic se rupe, iar Teodor Melescanu, care timp de patru ani fusese considerat o optiune in plus fata de Iliescu si Constantinescu, si o a treia cale electorala, este maturat din fruntea topurilor. Ion Iliescu ramane singur la 40%, urmat la mare distanta de incertul Stolojan, de Petre Roman si de Corneliu Vadim Tudor. Vara anului 2000 a trecut marcata de mitingurile furioase ale depunatorilor FNI, mitinguri sustinute politic de PRM si PDSR, si de incercarile de-a dreptul disperate ale liderilor CDR 2000 de a-1 convinge pe Mugur Isarescu sa accepte candidatura la prezidentiale. Intr-un tarziu, acesta se hotaraste sa candideze, dar independent, fara a folosi semnul electoral al CDR si fara a reprezenta CDR in confruntarile electorale. Se ajunge astfel la situatia fara precedent ca partidul de guvernamant sa intre in cursa electorala fara a avea un candidat propriu la presedintie. PNL, din care se desprinsese o factiune neim­portanta condusa de Traian Remes, mergea la presedintie cu Theodor Stolojan, PD cu Petre Roman, ApR cu Teodor Melescanu, UDMR cu Gyorgy Frunda. PRM cu Vadim Tudor, in timp ce Alianta Nationala formata din PUNR si Partidul National Roman al lui Virgil Magureanu il propunea pentru functia suprema in stat pe fostul lider al Pietii Universitatii, Marian Munteanu. PDSR coalizase in jurul sau inca niste partide minuscule intr-un pol social-democrat si-l sustinea la functia suprema pe Ion Iliescu.

Singurii care au inceput campania electorala in chiar prima zi au fost liberalii, care au umplut tara cu afise ale lui Theodor Stolojan si cu un slogan care amintea de vremurile trecute ale esecului CDR in 1992: "Eu nu vin la putere. Eu vin la munca'. In rest insa campania liberala a fost exacta, temeinica si bine sustinuta. Spoturile electorale au pacatuit prin lipsa de imaginatie si prin lipsa de imagini puternice, dar si acestea au fost corect facute din perspectiva electorala si impecabile din punct de vedere tehnic.

Cea mai spectaculoasa campanie electorala a fost cea a PDSR, care si-a permis chiar luxul unor spoturi de peste doua minute filmate pe pelicula, nu pe clasicele Beta. Construita in jurul conceptului imprumutat din campania lui Mitterand, "Forta linistita', PDSR nu a utilizat decat foarte rar atacurile la CDR, iar atunci cand le-a facut, ele nu apartineau liderilor PDSR, ci unor oameni obisnuiti care-si spuneau ofurile. Strada acuza conducerea CDR, nu PDSR-ul, era ideea acestor spoturi. In acelasi timp, PDSR si-a construit pentru prima data spoturi calde in care se vorbea despre normalitate, despre oameni fericiti, in care predominau imagini frumoase, asociate desigur cu imagini ale liderilor de partid. Sloganul central al campaniei PDSR, ,,Impreuna cu oamenii, alaturi de ei', reflecta doua dintre marile probleme ale cetateanului roman la momentul 2000: nevoia de grija, nevoia de protectie din partea statului. Cealalta tema, nevoia de autoritate, a fost folosita copios de PRM si de Vadim Tudor. Chiar daca uneori in campania din tara, Ion Iliescu si alti lideri ai PDSR au utilizat cuvinte grele la adresa CDR si a lui Emil Constantinescu, tonul general a fost imblinzit de spoturi sau de prestatii nuantate pe postul national de televiziune. La fel ca in alegerile locale, PDSR a inceput tarziu campania de afisaj si de panotaj, lasand competitorii mai mici sa se lupte din prima zi. In schimb, a intreprins chiar din prima zi de campanie lungi turnee in tara, care se constituiau in adevarate demonstratii de forta si de organizare. La intalnirile televizate, PDSR a trimis in general oameni din esalonul doi, tehnicieni specializati in teme diverse, care erau asezati la aceeasi masa cu lideri importanti din celelalte partide. Nici Ion Iliescu nu a raspuns tuturor invitatiilor la emisiuni, selectand cu grija doua sau trei confruntari fata in fata cu ceilalti candidati. Toata strategia PDSR pornea de la marele avantaj pe care acest partid il avea in sondaje si de la ideea ca singurul dubiu care exista era dimensiunea victoriei. Se poate considera ca reprezentantii PDSR nu s-au lasat dusi de valul bucuriei reintoarcerii la guvernare si au conceput o campanie electorala solida si adecvata nevoilor acelui moment.

In replica, CDR 2000 si-a inceput campania foarte tarziu, din cauza neincheierii negocierilor privind listele electorale si din cauza marilor contestari venite din teritoriu fata de componenta acelor liste. Primul afis CDR 2000 a fost amplasat la mai bine de 15 zile dupa ce liberalii isi incepusera campania. Strategia CDR 2000, "singuri impotriva tuturor' a fost sustinuta de spoturi care ilustrau schimbarile pozitive aduse de guvernarea CDR, dar de asemenea atrageau atentia populatiei ca o data cu venirea la putere a PDSR, orice sansa de integrare in Uniunea Europeana era compromisa. Prin campania dusa, CDR 2000 a incercat sa se prezinte drept raul cel mai mic, sa-si recunoasca greselile, dar sa atraga atentia ca orice alta optiune este si mai proasta. Un alt domeniu de atac al CDR 2000 a fost pactul pe care PDSR l-ar fi facut cu toate celelalte partide din competitie, tinta fiind, in primul rand, electoratul pe care PNL ar fi putut sa si-1 adjudece. CDR 2000 a insistat ca orice vot dat oricarui alt partid decat CDR 2000 este un vot pentru PDSR. Evident, campania CDR 2000 nu urmarea castigarea alegerilor, de unde si tonul exclusivist al acesteia, ci fanatizarea electoratului propriu. In termeni optimisti, electoratul CDR 2000 trebuia sa contina, pe langa nucleul dur al PNTCD, si pe sustinatorii de dreapta ai UFD, si pe cei ai ANCD, si ceva sustinatori ai Partidului Moldovenilor. Tuturor acestora, mesajul de lupta impotriva PDSR ar fi trebuit sa le sune coerent si logic. Lipsa pur­tatorului de mesaj (Mugur Isarescu nefacandu-si practic campanie si refuzand orice apropiere de CDR 2000), a determinat iesirea in prim-plan a liderilor PNTCD, multi dintre ei fiind tinta unor acuzatii grave de coruptie. Atacata din toate partile, si de opozitie, si de catre toti aliatii la guvernare, CDR 2000 nu a avut nici o voce credibila care sa-i sustina punctul de vedere. In aceste conditii, rezultatul obtinut in alegeri a fost de numai 6%, insuficient pentru accesul in Parlament. Pragul electoral pentru alianta CDR 2000 era de 10%. Nici Partidul Democrat nu a stralucit, ca in campaniile trecute. Candidatura lui Petre Roman la presedintie a fost una ratata, acesta obtinand doar 2,9%, mult sub performanta partidului.

Motorul electoral a fost tot Traian Basescu, care a lansat conceptul "echipa lui Basescu', o garnitura de tineri care fac politica primarului Capitalei si care-i urmeaza acestuia principiile. Sloganul lui Petre Roman, "El poate', o prescurtare a sloganului din 1996 "Stie, vrea si poate' nu a mai atins rezultatul scontat.

Populatia dorea un alt mod de punere a problemei si cel mai potrivit a fost cel lansat de candidatul PRM, Comeliu Vadim Tudor. Rezultatul obtinut de PRM in alegerile generale a fost marea surpriza a unui scrutin care parea ca nu va oferi surprize. Procentul mare obtinut de PRM, peste 22%, s-a datorat exclusiv pres­tatiilor lui Vadim Tudor. Acesta a atacat cu consecventa in toata existenta sa politica doua teme: problema nationala si coruptia.

In 1996, abordarea problemei nationale era neinteresanta pentru un publlic ce dorea cu ar­doare integrarea in Uniunea Europeana. De asemenea, abordarea problemelor legate de corup­tie era facuta mai bine atunci de reprezentantii CDR, cei nepatati de nici o guvernare. Nici tema autoritarista nu era foarte la moda, dupa regimul inchis practicat de PDSR. De aceea, PRM abia a obtinut atunci 4%. Dupa patru ani de conducere CDR-PD-UDMR, realitatile erau schimbate. Lumea era satula de promisiunile europene si un discurs retinut anti-european, bazat pe patriotism local si pe excese nationaliste, era bine primit. Dezorganizarea specifica guver­nelor ultimilor patru ani, disolutia autoritatii statului, lipsa de autoritate a institutiilor cereau un discurs bazat pe autoritate, un discurs lipsit de dubii si de diplomatie. intrebat cum va rezolva problema coruptiei, Vadim Tudor a raspuns: "impuscand caracatita drept in ochi!'. Scurt si la obiect, fara indelungile explicatii ale celorlalti candidati preocupati si de drepturile omului, si de legislatia europeana, si de realitatea codului penal.

Cuvintele-cheie care au stat in spatele campaniei lui Vadim Tudor au fost "hotarare", "patriotism' si "rapiditate'. Toate aceste cuvinte raspundeau unor realitati ale societatii roma­nesti. Guvernele de centru dreapta fusesera caracterizate de nehotarare, de balbaieli, de certuri infinite, de o multitudine de pasi inapoi, de concesii facute unora si altora. in repetate randuri. Deziluzia in care societatea romaneasca se scufundase dupa esecul CDR avea un singur remediu: Corneliu Vadim Tudor. Era, de fapt, si singurul care nu fusese la guvernare. Devenise alternativa la intreaga clasa politica din Romania. Votat de electoratul sau fidel, dar si de un masiv electorat conjuctural, Vadim Tudor a intrat in turul al doilea impreuna cu Ion Iliescu. Din cauza insultelor proferate de Vadim Tudor, Ion Iliescu a refuzat sa se intalneasca fata in fata cu acesta si disputa din turul al doilea s-a consumat intre doua monologuri complet paralele. Ion Iliescu a castigat detasat .Reintoarcerea PDSR la putere si a lui Ion Iliescu la Cotroceni, a doua alternanta a democratiei romanesti petrecuta fara nici un fel de probleme, a demonstrat stabilitatea si profunzimea procesului democratic si optiunea decisiva spre pluripartitism a populatiei.

5. Alegerile prezidentiale din 2004

Invins semnificativ in alegerile din 1996 si trecand apoi prin momente dificile in primii ani ai mandatului CDR, PDSR se intoarce la guvernare fiind, de departe, cel mai puternic partid al inceputului de mileniu. Repartitia mandatelor parlamentare consfinteste acest dezechilibru semnificativ intre putere si opozitie, dezechilibru care se va face remarcat in aproape toata perioada 2000-2004. Pentru prima data in istoria post-revolutionara, cea mai importanta forta ce opozitie este PRM, in timp ce opozitia traditionala la PDSR (partidele istorice si PD) este literalmente pulverizata. PNTCD este in afara Parlamentului, iar PNL si PD au fiecare cate 7%. UDMR intrat in Parlament cu mereu constantul 7%, sustine guvernul minoritar al PDSR, care si 1-a desemnat in frunte pe Adrian Nastase. Echipa guvernamentala propusa de PDSR este o imbinare intre numele grele ale partidului (Adrian Nastase, Dan Ioan Popescu, Miron Mitrea, Octav Cozmanca, Serban Mihailescu, Ioan Mircea Pascu) si noii veniti in prim-planul politicii social-democrate (Mircea Geoana, Ioan Rus, Mihai Tanasescu, Marian Sarbu). Este cel mai puternic guvern postrevolutionar din perspectiva parghiilor politice ale ministrilor. In special dupa experimentul CDR, cand pana si primul-ministru era un personaj slab si fara parghii reale in interiorul partidelor care-l sustineau, forta ministrilor PDSR a dus la o mai rapida si coerenta organizare a actului de guvernare si in raport cu Parlamentul, si in raport cu propria organizatie politica.Fiind in general un partid ermetic si foarte putin transparent, PDSR-ul a aparut si in acest inceput de mandat ca un monolit solid si de nepatruns, din care nu razbateau spre exterior scandalurile si conflictele interne, atat de vizibile in interiorul fostei coalitii de guvernare. Adrian Nastase este ales in ianuarie 2001 presedinte al PDSR, post ramas vacant ca urmare a plecarii lui Ion Iliescu la Cotroceni, devenind astfel cel mai influent premier din perioada post-revolutionara si primul care avea si controlul cabinetului si al partidului majoritar.

Simultan cu reasezarea in fruntea societatii a PDSR-ului, procese similare aveau loc la toate partidele care facusera parte din guvernarea 1996-2000. In primele doua luni ale lui 2001, PNTCD are un nou presedinte, pe Andrei Marga, fostul ministru al invatamantului anihilandu-si contracandidatii, pe Ioan Muresan si pe Constantin Dudu Ionescu, si anuntand o noua viziune politica pentru taranisti. Mai mult decat atat, Andrei Marga a refuzat sa faca echipa cu Dudu Ionescu, asa cum i-au recomandat seniorii partidului, si a ales o formula de conducere alaturi de Vasile Lupu si Calin Catalin Chirita.

Constient ca are nevoie de o acceptare sociala mai larga pentru fotoliul de presedinte, Corneliu Vadim Tudor a inceput sa transmita mesaje menite sa acopere principalele sale vulnerabilitati de imagine: rasismul si violenta de atitudine. Aceste mesaje au fost directionate atat catre electoratul roman moderat, cat si catre mediile externe.
Inainte de alegerile din 2004, Vadim a aratat ca este din ce in ce mai sensibil la imaginea sa externa, constient de faptul ca accesul la Putere presupune o anumita acceptare din partea cercurilor internationale cu care orice lider de la Bucuresti ar trebui sa coopereze. Receptiv, in acelasi timp, si la nevoile electoratului (care vrea un presedinte moderat, capabil de negocieri, un adevarat factor de echilibru), Vadim a inceput sa isi construiasca o imagine care sa corespunda acestor nevoi. Noua imagine a fost propagata constant, la inceput discret, apoi culminand cu lungi discursuri filosemite si cu accentuarea nevoii de integrare europeana a Romaniei.
Actiunea sa de cosmetizare a imaginii a fost insa un esec. Iar principala consecinta a fost indepartarea publicului sau traditional.

Alegerile locale si generale din anul 2000 au gasit Partidul Democrat in cea mai mare pierdere de imagine. Uzura datorata guvernarii este cu atat mai adanca cu cat toti membrii Consiliului Politic au ocupat posturi de ministri. Nu trebuie neglijat nici efectul demoralizator al inlaturarii din fruntea partidului a unui numar semnificativ de vicepresedinti (Adrian Severin, Victor Babiuc, Stelian Dutu). Daca partidul reuseste un 7% in alegerile parlamentare, Petre Roman abia aduna 3% din voturile exprimate pentru Presedintie. Partidul Democrat trece in opozitie. Petre Roman initiaza demersurile pentru 'Alternativa 2004', alianta electorala PD - PNL - ApR.

Initiativa lui Traian Basescu de a candida pentru presedintia P.D. a fost singura modalitate de a relansa partidul. Victoria in alegerile pentru Primaria Capitalei il legitimeaza pe Traian Basescu drept cel mai popular personaj al Partidului Democrat.

In Colegiul Director (National) din ianuarie 2001, intrunit pentru a initia convocarea unei Conventii Nationale Extraordinare, s-a pus problema modificarii Statutului mai inainte de Conventia Nationala, pentru a permite in termeni reali prezentarea mai multor motiuni in Conventia Nationala. (O motiune avea nevoie de sustinerea a peste jumatate dintre organizatiile judetene pentru a fi adusa in Conventie, ceea ce elimina din start cea de-a doua motiune.) Aproape se ajunsese la votul pentru convocarea Conventiei dupa modificarea statutului, cand Traian Basescu a intervenit: 'Acesta e statutul dupa care noi am ales presedintele. Si nu doar o data. Statutul acesta are girul anterioarei Conventii Nationale. El este in vigoare. Chiar daca statutul ma dezavantajeaza, vreau sa candidez in conformitate cu acest statut. Nu trebuie sa modificam statutul ca sa se aleaga o anumita persoana.'

In aceeasi sedinta, Petre Roman a incercat si stabileasca conditiile pe care P.D. le pune P.D.S.R. pentru a semna protocolul de colaborare. Basescu a intervenit abia in final: 'Suntem in opozitie. Nu sustinem in nici un fel partidul aflat la putere. Il criticam la fiecare greseala. Chiar daca face bine, noi tot il criticam. Asta e sansa noastra. Nu semnam nici un protocol! Noi vom creste numai daca facem o opozitie ferma'.

In sedinta C.N.C. din februarie 2001, cei 740 de delegati aveau de optat intre convocarea C.N.E. in mai, propunere Basescu, sau convocarea acesteia in septembrie, propunere Roman. Diferenta intre cele doua propuneri consta in viteza, anvergura si directia schimbarii, de care toti erau constienti ca e inevitabila. S-a votat pentru luna mai.

Conventia Nationala Extraordinara a Partidului Democrat a avut loc la 18-19 mai 2001 in Palatul Parlamentului. A fost adoptata motiunea 'Romania puternica- Romania Social Democrata', sustinuta de grupul de promovare al lui Traian Basescu. Totodata, C.N.E. a adoptat si modificarea Statutului.

O modificare semnificativa a statutului a condus la cresterea numarului de locuri in conducerea centrala. Numarul de vicepresedinti s-a dublat de la 6 la 12 pentru a acoperi toate domeniile care interesau functionarea partidului. Cu tot cu secretarii executivi si responsabilii regionali, Biroul Permanent National a ajuns sa cuprinda 45 de membri, fata de cei 19 de dinainte de C.N.E. De fapt, cea mai importanta modificare a Statutului a constat in desfiintarea Consiliului Politic, structura care a blocat functionarea B.P.N.

Anul electoral 2004 a probat transformarile electoratului romanesc. Dupa un deceniu si jumatate de tranzitie acesta a realizat impasul politic in care se gasesc partidele, mai degraba prizoniere ale unui simulacru de conflict. Concentrarea votului in proportie de aproximativ 70% spre doua formatiuni politice (PSD si Alianta D.A.) dovedeste reorientarea spre votul util si tendinta de a echilibra scena politica romaneasca. In acest context votul sanctiune a capatat o noua semnificatie.

Spre deosebire de alegerile locale din 1992 sau de la parlamentarele si prezidentialele din 1996 sau 2000 unele categorii ale electoratului au constientizat impactul votului si au incercat sa impuna o noua politica. La alegerile locale din 2004 figurile politice vechi au fost respinse, politicienii deceniului trecut fiind rejectati. Bipolarizarea vietii politice (facilitata si de sistemul electoral), rolul celor trei formatiuni arbitru (PUR; PRM; UDMR), noul echilibru de dupa alegerile locale au creat premisele unei restructurari a partidelor.

Dupa 14 ani de la primele alegeri postcomuniste electoratul romanesc s-a transformat radical.

Capacitatea partidelor de a manipula optiunile noilor alegatori s-a redus simtitor. Dincolo de controlul conjunctural si intotdeauna contraproductiv al mass media (mai ales locale), dincolo de migratia alesilor locali, dincolo de dezechilibrul politic artificial, alegatorii si-au redefinit rolul.

Traditional alegerile locale inregistreaza cele mai slabe cote de participare. Ori, absenteismul la locale in 2004 a inregistrat o scadere semnificativa: in raport cu cei 50,85% din 2000, anul acesta s-au prezentat la urne 54,23% dintre alegatori. Schimbarea tendintei in privinta prezentei la vot era un indiciu al unui nou tip de competenta civica. Spre deosebire de sondajele de opinie din campanie, sondajele de la iesirea de la urne au indicat mobilizarea mai ales a electoratului consistent (votand

uniform la toate tipurile de alegeri) si a carui intentie de vot era deja formata (pentru 60% din cazuri) inaintea inceperii campaniei electorale.

Afectate de acest absenteism relativ, alegerile locale au dezvaluit o noua fata a electorului roman care a surprins politicienii si consultantii electorali. In general absenteismul este vazut ca un mijloc de a dezavua clasa politica si exprima un profund sentiment de neputinta si de lehamite. De obicei de aceasta nemultumire beneficiau populistii si extremistii de toate felurile care stiu mai bine decat alte familii politice sa coaguleze comportamentele protestatare. Ori la aceste alegeri cetatenii romani s-au comportat european. Ca si cei mai multi din europeni la alegerile din 10-13 iunie 2004

si romanii au optat intre votul util si votul sanctiune. Alaturi de acestea votul retrospectiv sau cel tematic au dezvaluit o tipologie complexa a comportamentelor politice si electorale. Din ce in ce mai multi alegatori au acumulat informatii, mai mult sau mai putin structurate, pe care le-au interpretat in functie de experientele proprii, votul devenind o forma de investitie publica orientata economic spre viitor. Aceasta schimbare de perspectiva a condus la un vot rezonabil, o analiza cost beneficiu sumara si dependenta de mediul votantului. In cazul votului retrospectiv alegatorii opteaza in functie de evaluarea situatiei dinaintea perioadei electorale. Maximizand acest tip de vot cei aflati la guvernare au promovat programe sociale sau de dezvoltare locala exact in aceasta perioada. Componenta tematica a votului a relativizat aceasta tendinta. Diferentiat de referintele sau identificarile partinice votul tematic presupune prelucrarea si simplificarea informatiei in functie de sursele si resursele votantului.

In cursa pentru ocuparea fotoliului prezidential s-au lansat in 2004 urmatorii candidati: Adrian Nastase din partea PSD, Traian Basescu din partea Aliantei DA, Corneliu Vadim Tudor din partea PRM, Gheorghe Dinu independent, George Becali din partea PNG, Marko Bela-candidat independent, Marian Petre Milut-candidat al formatiunii Actiunea populara, Petre Roman-candidat Forta Populara precum si alti 4 candidati care nu au avut rezultate notabile, disparand ulterior alegerilor de pe scena politica. Prezenta la urne in primul tur de scrutin a fost de 58,34%, iar procentele inregistrate de primii patru clasati au fost:Adrian Nastase 40,97%, Traian Basescu 33,86%, Corneliu Vadim Tudor 12,57%, iar Marko Bela 5,14%. Restul candidatilor nu au reusit sa adune voturi care sa atinga procentul de 2%.[21]

In turul al doilea al alegerilor prezidentiale s-au inscris doar Adrian Nastase si Traian Basescu.Campaniile nu au fost foarte agresive, Alianta mizand pe atragerea electorilor nefavorabili PSD-ului.Campania "Dreptate si adevar" a fost una temperata deoarece se miza pe de o parte pe faptul ca PSD-ul cade singur si pe de alta parte pe faptul ca Traian Basescu este suficient de popularizat. Sloganul "Rezistati ca venim!" propus pentru candidatul Aliantei precum si performantele sale anterioare au determinat populatia sa-l aleaga presedinte al tarii. Dintr-un total de 9906320 de voturi valabil exprimate, 5074907 l-au desemnat pe candidatul Aliantei Dreptate si Adevar Presedinte al Romaniei.

Viata politica post decembrista a fost una dominata in mare parte de un singur partid-Partidul Social Democrat. O data cu alegerea lui Traian Basescu in functia de presedinte al Romaniei epoca guvernarii social-democrate s-a incheiat.

In capitolul urmator imi indrept atentia asupra stadiului in care a ajuns viata politica in Romania, referindu-ma in speta la alegerile lacale din 2008 si la campania aferenta.