Conceptiile politice ale crestinismului

O analiza profunda si detaliata a spiritualitatii perioadei de trecere spre feudalism, dar in special a acestei formatiuni sociale, a gandirii si vietii sale politice, nu este posibila fara studiul crestinismului, a influentei pe care acesta si dogma sa teologica au exercitat-o asupra acestora. Componenta importanta a spiritualitatii medievale, dogma crestina, ca de altfel si celelalte ideologii religioase specifice feudalismului, au avut un rol contradictoriu in raport cu gandirea si viata politica, cu spiritualitatea acesteia. O asemenea apreciere porneste de la rolul pozitiv pe care crestinismul l-a jucat in anumite momente ale feudalismului, dar si a limitelor, piedicilor si greutatilor pe care acelasi crestinism le-a pus in calea evolutiei spiritualitatii laice, a societatii in general.

Doctrina de esenta religioasa, dar cu importante conotatii si valori morale, economice si politice, crestinismul a jucat pentru spiritualitatea feudala acelasi rol pe care l-a avut colonatul in trecerea de la sistemul economic sclavagist la cel feudal. Crestinismul a aparut in interiorul societatii sclavagiste, in special in cadrul celei romane, ca un protest fata de morala si religia politieista romana, de dominatia si exploatarea marii aristocratii, fiind totodata, o forma noua de concepere a relatiilor interumane, dar si un nou model de organizare si functionare a vietii statale si politice. Nascandu-se din criza spirituala, morala si politica a societatii romane, crestinismul a constituit pentru o buna bucata de timp un progres al vietii spirituale si politice, influentand conceptiile despre stat, putere, drept, morala, autoritate, politica ale societatii feudale.

In evolutia crestinismului se pot identifica doua perioade, distincte atat sub aspectul continutului mesajului religios, moral si politic promovat, cat si a modului de organizare, ierarhizare si indeosebi a rolului jucat in viata societatii:

a)     perioada crestinismului primitiv

b)     perioda crestinismului institutionalizat sub forma bisericii, organizat si ierarhizat social

Este perioada initiala de aparitie si constituire a acestei ideologii religioase. Primele semne ale noii religii apar inca din secolul I i. e. n., in special in Imperiul roman, ulterior ea se va extinde si in celelalte societati sclavagiste, inclusiv in cele de unde se retrasesera autoritatile romane.

La inceputurile sale, pe cale orala, crestinismul exprima protestul spontan si pasiv al celor exploatati si umiliti, al saracimii oraselor, taranilor si sclavilor, inclusiv al popoarelor aflate sub dominatia romana. Pe fundalul puternicei crize de sistem si structura a lumii romane manifestate in domeniul vietii politice, morale, religioase, economice, a lipsei unui ideal si obiectiv in viata, crestinismul apare drept singura speranta pentru cei asupriti, este adevarat o speranta ireala si iluzorie intruchipata intr-o forta supranaturala, intr-o Mesia, care avea menirea sa pedepseasca pe asupritori si sa instaureze dominatia binelui, fericirii si a dreptatii.

In primele secole conceptiile crestinismului aveau drept obiectiv judecarea si pedepsirea celor vinovati de nedeptate si asuprire si crearea unei societati a egalilor.

Odata cu aderarea la crestinism a paturilor sociale mijlocii: negustori, mestesugari instariti, proprietari funciari, proces ce va avea loc in a doua jumatate a secolului al II-lea si modificarea structurilor comunitatilor crestine dar si a noii dogme, la nivelul bisericii incepe o ierahizare sociala, aparand structuri si functii distincte, inclusiv cele de episcopi. Incepe totodata un proces lent de modificare a dogmei in conformitate cu interesele promovate de noile structuri sociale si ierarhice. Astfel, dispare tendinta de nivelare economica, locul acesteia fiind luat tot mai mult de activitatile de binefacere cu scopul de a estompa diferenta sociala si de a-i apropia pe cei bogati de cei saraci. Apare si se intareste ideea rascumpararii pacatelor prin danii si opere de binefacere. Primii cresini isi propun sa reformeze viata morala si spirituala a oamenilor, sa purifice etic si moral viata acestora.

La inceputul manifestarilor sale, crestinismul nu-si propunea implicarea in viata politica, declarandu-se apolitic, dar aparand pe fundalul crizei politice a societatii romane, protestand contra statului roman, propagand chiar inlocuirea acestuia cu un stat al egalilor si al dreptatii, el nu se putea desprinde de politic sau sa nu-l vizeze. Asa de exemplu, in Apocalipsa lui Ioan, autorul anonim incearca sa insufle maselor credinta ca organizarea statala romana se va prabusi si ca Mesia va instaura o domnie a egalitatii oamenilor. Prin urmare, crestinismul nu a fost lipsit de valori si conotatii politice, dar in aceasta perioada ele nu erau structurate si sistematizate intr-o ideologie sau doctrina, ci se "topeau" in cadrul celor religioase, morale si etice. In aceasta perioada, crestinismul este religia celor saraci si asupriti de statul roman, incapabili sa-si structureze cerintele si doleantele intr-o ideologie politica.

Sub aspectul organizarii sociale, crestinismul primitiv se prezinta sub forma unor comunitati religioase ca cele ale sclavilor, mestesugarilor, plebeilor in interiorul carora se manifesta puternice elemente de democratism cum ar fi egalitatea de averi si drepturi ale membrilor componenti, lipsa unor avantaje si privilegii pentru cei ce exercitau functii si se aflau in fruntea congregatiei. Cu toate acestea, chiar de la inceputul existentei crestinismului s-a facut distinctia intre domeniul spiritual teologic al acestuia si organizarea social-politica. Pe masura intrarii in comunitatile crestine a celor bogati si instariti, dispare si egalitatea sociala si economica intre membrii congregatiei, mentinandu-se in schimb ideea egalitatii intre oameni, dar numai intr-un Christos. Odata cu aceasta transformare, organizarea democratica a crestinismului, elementele sale de egalitate si protest au disparut. Se produc importante modificari in dogma crestinismului. De la starea de protest si toleranta fata de realitatea si randuielile existente specifice crestinismului primitiv se trece la atitudinea de justificare, aparare si legitimare a organizarii social-politice existente, a randuielilor sociale.

Trecerea crestinismului de la perioada sa primitiva la cea institutionalizata, elaborata doctrinar si ierarhizata social, s-a realizat treptat, existand o stransa legatura si intrepatrundere intre elementele si aspectele celor doua momente. Acest proces a inceput chiar din perioada crestinismului primitiv, reprezentative fiind in acest sens scrierile apostolului Pavel care justifica inegalitatea sociala, cere renuntarea la folosirea fortei impotriva raului, supunere neconditionata a crestinilor si a popoarelor subjugate fata de statul roman, a sclavilor fata de stapani, a femeii fata de barbat, a ridicarii celor saraci impotriva celor bogati si a proprietatii private. Supunerea fata de statul roman este argumentata prin caracterul divin al puterii si intrucat orice putere vine de la Dumnezeu, toti credinciosii trebuie sa i se supuna, in caz contrar, acestia vor intra in disgratia lui Dumnezeu si vor fi aspru pedepsiti.

O asemenea pozitie de acceptare a statului si autoritatii romane, era in legatura directa cu insasi situatia crestinismului care pentru a se impune si consolida avea nevoie de sprijinul puterii. Pe masura evolutiei crestinismului, a modificarii structurii sociale a aderentilor sai, dispare tot mai mult spiritul protestatar si tolerant, locul acestuia fiind luat de ideea supunerii fata de autoritatea si statul roman. Patrunderea in cadrul congregatiilor crestine a stapanilor de sclavi, a marilor proprietari, va determina modificarea atitudinii dogmei crestine fata de proprietate. Astfel, Clement din Alexandria in lucrarea sa Ce bogat poate fi salvat, concepe si impune proprietatea ca un dar si o vointa divina. Se schimba atitudinea si fata de cei bogati, care nu mai sunt condamnati caci cine ar mai face donatii si ar hrani pe cei saraci, este condamnata doar pasiunea nemasurata de imbogatire. Treptat, treptat crestinismul devine, dintr-o religie a celor saraci si exploatati, o ideologie a celor bogati si instariti, a puterii. In consecinta, imparatul Constantin cel Mare va declara mai intai la Milano in anul 313, egalitatea crestinismului cu celelalte religii din imperiu, ca apoi la Conciliul de la Niceea din 324, acelasi crestinism sa fie declarat si impus ca religie oficiala in statul roman. Era o recunoastere a influentei si penetratiei crestinismului in cadrul societatii romane, a transformarii sale intr-o religie de masa, a universalitatii pe care deja o castigase, a noului sau statut si loc in societate.

Dupa anul 324, crestinismul va intra intr-o noua perioada de existenta si dezvoltare, aceea de organizare, institutionalizare si ierarhizare sociala, de cristalizare a dogmei teologice. Noile procese ce se produc la nivelul crestinismului sunt in legatura cu modificarea statutului, locului si rolului sau in societate. Dintr-un adversar al Romei, crestinismul prin institutiile sale, devine un asociat la organizarea si conducerea societatii. Noua pozitie a crestinismului va genera importante modificari ale acestuia in conceptiile si atitudinea fata de stat, putere, institutii, cat si al modului de concepere a egalitatii, dreptatii si fericirii omului. In noile conditii oamenii dobandesc egaliatea, fericirea doar prin unire cu Hristos, in viata de apoi si nu pe pamant, fara schimbarea institutiilor juridice si politice.

Orice ideologie indiferent de caracterul si continutul sau, de mesajul pe care-l exprima si-l vehiculeaza, se inspira, se fundamenteaza pe anumite surse spiritual-teoretice. Dualismul teologic-politic al crestinismului isi va pune amprenta atat asupra continutului cat si a surselor sale spirituale. In cadrul crestinismului vom intalni o coabitare intre sursele laice date in principal de filosofia greaca, scoala stoica romana si cele teologice religioase.

In special, operele lui Platon si Aristotel vor constitui importante izvoare teoretice ale crestinismului. Platon si gandirea sa privind dualitatea cetatilor va domina primul mileniu al crestinismului, iar prin intermediul filosofilor arabi Avicena si Averroes europenii si teologilor il vor redescoperi pe Aristotel, in special opera sa Metafizica sau Etica Nicomahica. De fapt, Aristotel nu era complect necunoscut teologiir crestini, ei se folosisera de scrierile sale de logica. De la Aristotel, teologii crestini vor prelua ideea eternitatii lumii si caracterul natural al societatii politice.

Pe fondul disputei dintre politic si religios, asimilarea conceptiei lui Aristotel a insemnat si o disputa intre puterea laica si cea divina. Desi asupra puterii laice plana cea divina, aceasta, ca expresie a unei ordini narurale si rationale, va fi la indemana omului, va tine de aceasta si va putea sa actioneze asupra acesteia. Acest fapt va fi folosit mai tarziu in special de contractualisti in lupta dintre putrerea divina si cea laica si mai ales a posibilitatii oamenilor de a schimba puterea.

In special scoala stoica a constituit o alta sursa spirituala a crestinismului. De la filosofia romana crestinismul a preluat ideea de lege naturala, egalitatea oamenilor, unitatea genului uman si opozitia dintre cosmopolis si cetatile particulare.

Primul dintre postulatele romane preluate de crestinism a fost ideea de lege naturala. In Epistolele catre Romani, Sfantul Pavel arata ca paganii, desi sunt lipsiti de cunoasterea legii, ei ii indeplinesc in mod natural prescriptiile, intrucat au inscrisa legea in inima lor. Acest fapt este posibil pentru ca legea naturala nu este altceva decat reflectarea universala a legii eterne a lui Dumnezeu, expresia ratiunii si a vointei divine. "Nimic din ceea ce instituie oamenii drept reguli de conduita nu are valabilitate si justete daca nu se conformeaza legii naturale si celei divine"[i], apreciaza Anton Carpinski. In starea initiala, in care omul nu pacatuise, acesta nu avea nevoie de legi civile si guvernamant coercitiv. Odata insa cu modificarea ordinii naturale ca urmare a caderii omului in pacat fata de Dumnezeu, la noua ordine artificiala a fost nevoie de legile civile care au devenit "naturale" in raport cu noua conditie decazuta a omului. Desi sunt create si tin de oameni, acestea au o determninare divina, tin direct de Dumnezeu si de aceea ele nu pot depasi vointa divina. Prin urmare, legile civile si guvernamantul politic exista si functioneaza numai in conditonare directa cu teologicul, fapt ce va fi speculat si mult disputat intre cele doua puteri: cea laica si cea spirituala.

A constituit principiul dominant in perioada crestinismului primitiv, el atragand spre noua ideologie grupurile sociale exploatate, asuprite si marginalizate din societatea romana precum: sclavi, plebei, mestesugari, intr-un cuvant masele populare. Ideea egalitatii intre oameni, adica "acea dispozitie de a vedea in aproapele tau un egal, un frate", fusese expusa inca din secolul al III-lea de filosoful roman Lactantiu care predica echitatea. Ulterior in perioada crestinismului institutionalizat, ideea egalitatii umane va capata un cu totul alt inteles, ea va fi posibila doar in fata lui Dumnezeu, fata de acesta si nu pe pamant intre oameni, dimpotriva, acestia vor fi indemnati si sfatuiti sa-si respecte fiecare statutul si locul in societate.

A fost o tema mult abordata atat in filosofia romana cat si in literatura patristica. Punctul comun de plecare il constituie faptul ca in fata lui Dumnezeu saracul si bogatul, sclavul si omul liber, adica contrariile sociale sunt unul intr-un Hristos. Acest fapt nu vizeaza numai polurile ci si etniile umane. Odata ce au primit taina botezului, nu mai conteaza daca indivizii au fost la originea lor etnica sau sociala evrei, greci, barbari, cetateni liberi sau sclavi caci in noua situatie toti apartin aceluiasi corp mistic, aceleiasi societati, care nu este nici nationala, nici supranationala, ci pur si simplu ei toti apartin aceluiasi Regat, Regatul lui Dumnezeu.

Postulatul opozitiei dintre cetatile individuale, particulare si ceea ce in perioada elenistica s-a numit cosmopolis, este aceea ca, crestinul traieste drama unei duble "cetatenii", aceea a propriei cetati unde se naste si unde el este obligat sa se supuna legilor civile care guverneaza acele locuri, si alta a cetateanului cetatii celeste. Asa cum aprecia si Etienne Gilson "daca stoicii erau cosmopoliti (cetateni ai lumii, ai cosmosului), crestinii erau, in ultima instanta, niste uranopoliti (cetateni ai cerurilor)"[ii]

Statutul de cetatean al cerurilor sau al lumii isi avea temeiul in dogma teologica in faptul ca toti oamenii indiferent de statutul lor social si etnic sunt creatii divine, apartin lui Dumnezeu, Regatului ceresc. Acest lucru va fi folosit de biserica in justificarea mentinerii unitatii tuturor credinciosilor crestini, indiferent de originea lor sociala sau etnica.

Sursele teologice ale crestinismului au fost reprezentate de religiile mistice, cum ar fi budismul si confucianismul care puneau accent pe viata de apoi si monoteismul iudaic care propaga venirea unui Mesia in persoana lui Hristos pentru mantuirea poporului si a popoarelor asuprite de romani.

Parintii bisericii. Un aport esential in crearea dogmei teologice crestine l-au avut Parintii Bisericii: Ambrozie, Ironim, Aurelian Augustin. Acestia alaturi de alti autori crestini cum ar fi Parintii Apologeti au fost creatorii literaturii patristice. In sens larg, prin literatura patristica se intelege totalitatea operelor crestine care apartin epocii Parintii Bisericii. Nu toate operele care au fundamentat crestinismul au drept autori Parintii Bisericii si nici aceasta titulatura nu este exacta si riguroasa. Intr-un prim sens, ea ii denumeste pe toti scriitorii ecleziatici vechi care au murit in credinta crestina. Un parinte al Bisericii trebuie sa indeplineasca cel putin patru trasaturi: ortodoxia doctrinala, viata dusa in sfintenie, recunoasterea de catre Biserica, vechimea (pana la sfarsitul secolului al III-lea). Cand vechimea lipseste, dar scriitorul este reprezentat stralucit doctrinar, acesta primeste titlul de doctor al Bisericii.

Traditia insa, permite numirea tuturor scriitorilor crestini pana la Grigore cel Mare drept Parinti ai Bisericii, iar Evul mediu i-a desemnat cu titlul de sfinti. Cand se facea distinctia intre "sfinti" si filosofi se avea in vedere tocmai Doctorii Bisericii. De altfel, in 1298 papa Bonifaciu al VIII-lea ii ridica la rang de Doctori ai Bisericii pe Augustin, Ambrozie, Ironim.

Scriitorii ecleziastici se deosebesc de Parintii Bisericii prin autoritate lor doctrinala care poate fi mult mai mica, iar ortodoxia poate sa nu fie ireprosabila, dar ei sunt in schimb martiri vechi si importanti ai traditiei, de exemplu Eusebiu al Cezareei.

Parintii apologeti apar inca din secolul al II-lea, opera lor avand ca principal obiectiv apologia religiei crestine, adica o pledoarie ce avea ca scop obtinerea de la autoritatile romane a recunoasterii dreptului legal al crestinismului la existenta. Cea mai veche datare este din anul 125 si aceasta apartine lui Quadratus, urmat de Sfantul Justin convertit la crestinism in anul 132, care scrie Prima Apologie in 150, adresata imparatului Hadrian.

Paralel cu procesul de elaborare al dogmei teologice crestine si ca o consecinta a sa, incepand cu secolul al V-lea, creste influenta si intoleranta crestinismului fata de spiritualiatatea laica, in special de mostenirea clasica a antichitatii. Marile realizari pe taram filosofic, juridic, politic ale antichitatii, sunt transmise incomplet sau denaturat, biserica urmand sa retina si sa preia din cultura antica numai ceea ce considera ca nu dauna, sau chiar putea servi crestinismul. De acum, intreaga activitate culturala trebuie pusa in slujba crestinismului si a bisericii. "Daca filosofii pagani - spunea Aurelian Augustin in lucrarea sa Despre invatatura crestina - au dat glas, din intamplare, unor adevaruri folositoare pentru credinta noastra, nu numai ca nu trebuie sa ne temem de aceste adevaruri, dar trebuie sa le smulgem de la acesti detinatori abuzivi pentru a le intoarce in folosul nostru".

In noua situatie, importante conceptii filosofico-politice ale antichitatii, in special ale lui Platon sau Aristotel, vor fi preluate in mod denaturat de biserica in vederea realizarii aspiratiilor sale dominante asupra puterii de stat, a societatii feudale in gener