 |
|
 |  |
|
|
| |
 | Administratie | Contabilitate | Contracte | Criminalistica | Drept | Legislatie |
Conceptul si esenta regimului politic
Regimurile politice sunt concepute ca reprezentind modalitati de exercitare a puterii intr-un spatiu institutional dat. Regimurile politice reprezinta formele prin care se exteriorizeaza actiunea puterii, prin intermediul organelor constitutionale vizind 'puterile statului', actiunea lor reciproca, rolul si functiile organelor statului reglementate prin constitutii, legi, acte normative etc. Regimul politic nu provine exclusiv din regulile constitutionale, ci el rezulta din combinarea sistemului constitutional cu sisteme de partide care modeleaza viata politica. Fundamentarea conceptuala si definirea regimului politic in politologia contemporana cunosc o diversitate de modalitati care in esenta isi propun sa raspunda la intrebarile: a) cum sunt alese organele guvernamentale?; b) care este srtuctura fiecaruia dintre ele?; c) cum sunt repartizate intre ele functiile guvernamentale?; d) exista vreo limita a puterii lor fata de cei guvernati?
In definirea regimului polotic se confrunta conceptii si tendinte diferite cum sunt:
o cea liberala
o autoritara
o democratica
o tehnocratica
o elenista - avind drept repere legitimitatea puterii si modul in care
se exercita ea. Motivatia ideologica fundamentala in doctrinele oficiale practicate in Vest si Est sta si la baza disjunctiei regimurilor politice, asa cum s-au cristalizat si au evaluat ele in Europa postbelica, astfel ca, in tipm ce democratiile occidentale consemnau pluralismul politic ca valoare axiala a regimului politic pluripartidist, ideologia marxista, considerind clasa muncitoare ca principala forta a progresului istoric, legitima politic monopartidist si monopolismul ideologic al acestei clase sociale.
Regimul politic exprima modul in care practic se exercita puterea integrind ca elemente constitutive conditiile in care se realizeaza atributiile de sef al statului, raporturile specifice se stabilesc intre organul chemat sa
indeplineasca aceste atributiisi celelalte categorii de organe, in deosebi
parlamentul si guvernul. Republica - spre exemplu - semnifica acel regim politic in care puterea este 'un lucru public' (res publica), ceea ce implica, in mod necesar exercitatea puterii nu in virtutea unui drept propriu (drept divin, ereditar), ci in virtutea unui mandat conferit de catre corpul social. Astfel definita, republica se opune monarhiei sau regatului, dar nu se confunda eo ipso cu democratia, asa incat, o monarhiepoate fi democratica, iar o republica poate fi monocratica.
Regimul politic reprezinta forma concreta de organizare a sistemului politic, a puterii politice, indeosebi, modul de constituire si actiune a organelor de stat, in raport cu cetatenii - fiind determinat, in ultima instanta, de raporturile de forta dintre cetateni, dintre societatea civila si stat. Regimul politic nu se identifica deci cu forma de guvernare care se refera la raporturile dintre diferite organisme ale statului si procesul lor de constituire. In acest sens, pot sa existe ca forma de guvernare:
Din perspectiva doctrinar - ideologica este de mentionat ca doctrina liberala slabeste autoritatea celor care guverneaza in folosul libertatii celor guvernanti, in vremele ce doctrinele autoritare, totalitare, pun accentul pe intarirea autoritatii guvernamentale in detrimentul celor guvernanti. In sens restins, termenul de regim politic se aplica numai la structura guvernamentala a unui tip particularde societate omeneasca: natiunea, in care, organiyarea guvernamentala este cea perfectionata.
In sens larg, se numeste regimul politic, forma pe care o ia, intr-un rgup social dat, deosebirea generala dintre conducatori si condusi.
Valoarea unui regim politic depinde in masura covirsitoare de valoarea oamenilor care il compun, astfel ca, procedeele de selectionare a acestor oameni formeaza unul din fundamentele esentiale ale regimului. Autoritatea celor care guverneaza si libertatea celor guvernati, pe fondul alegirilor democratice, constituie unul din mijloacele cele mai eficace care au fost gasite, pentru a stapini puterea si a realiza exigentele doctrinei liberale.
Deosebirea cea mai profunda, care separa diversele categorii de regimuri politice, decurge din faptul daca cei care guverneaza sunt sau nu emanatia unor alegeri generale corecte ti sincere. Sunt importante, in aceasta privinta, promovarea procedeelor de alegeri pentru desemnarea conducatorilor unui stat de la cele ereditare, a alegerii propriu zise pina la cooptare, tragere la sorti sau cucerirea efectiva a puterii etc. In aceasta privinta, procedeele de alegeri se pot grupa in doua categorii si anume:
a) procedee democratice, prin care se incredinteaza direct celor guvernati alegerea guvernantilor;
b) procedee nedemocratice, respectiv cele care fac ca alegerea celor care guverneaza sa se sustraga oricarei actiuni din partea celor guvernanti.
Primele corespund doctrinei liberale, iar intre ele sunt procedee mixte. Astfel, regimurile autocratice au ca trasatura comuna sustragerea alegerii celor care guverneaza de la orice actiune din partea celor guvernati: guvernul se recruteaza oarecum 'de catre el insusi', de unde si termenul de autocratie.
Cucerirea puterii se poate realiza in moduri referite ca:
revolutia, care foloseste forta populara;
lovitura de stat, care foloseste forta guvernului precedent penru a-l distruge si a-l inlocui;
'pronunciamento', varietate deosebita a loviturii de sta folosita de militari s.a. In mod frecvent procedeele se combina.
Ereditatea este forma cea mai raspindita a guvernarii autocratice distingindu-se printr-o serie de avantaje sigure, asupra carora au insistat scriitorii monarhisti moderni, care considera ca fiind proprii acestei modalitati de guvernare: o foarte mare stabilitate a regimului; usurinta succesiunii; posibilitatea de a pregati guvernanti de maserie printr-oeducatie corespunzatoare; contopirea interesului natiunii cu interesul particular al unei familii, ceea ce da reguli un avantaj personal, de a se preocupa de maretia regatului sau.
Sunt si dezavantaze ca: pericolul minoratelor si a regentelor, posibilitatea ca guvernarea sa nimereasca in miinile unui incapabil sau ale unui bolnav,
izolarea celor care guverneaza, formind o casta lipsita de legatura cu cei guvernanti.
Cooptarea consta in desemnarea viitorului guvern de catre cel in functiune, in desemnarea de catre predecesor ce se poate aplica unui individ sau unei adunari. Prin acestea se elimina mostenitorii incapabili si regentele, iar ca dezavantaje se pot mentiona multiple confruntari, competitii intre succesorii posibili, atit in timpul vietii monarhului, cit si dupa moartea lui, ceea ce face sa creasca posibilitatea revolutiilor de palat. Tragerea la sorti nu a fost folosita decit in unele societati antice pentru desemnarea magistratiilor, iar astazi se mai practica in citeva cazuri rare, in materia administrativa sau juridica, mai ales pentru jurati.
Numirea de catre un alt organ guvernamental, procedeu ce are un caracter derivat in sensul ca totul depinde de calitatea organului guvernamental care numeste: daca acesta a provenit din alegeri, numirea imbraca un caracter democratic, daca nu, ea este autocratica. Doctrina marxista defineste regimul politic ca ansamblu institutiilor si raporturilor politice prin care fortele politice dominante in stat isi impun interesele si vointa asupra intregii sociatati. Regimul politic fiind rezultanta unui anumit raport de forte sociale, politice, economice etc. prin intermediul sau se confrunta interesele claselor si categoriilor sociale, definitarii unei anumite societati.
Tipologia regimurilor politice. Regimuri democratice si nedemocratice.
Esenta regimului politic democratic se afla in sistemul drepturilor si libertatilor omului, in accesul liber si egal al cetatenilor la viata politica, in determinarea prin vointa lor a dinamicii si calitatii regimului politic.
Un regim politic este democratic in masura in care libertatea, democratia, pluralismul si parlamentarismul fundamenteaza existenta societatii civile. Esenta democratica a regimului politic presupune ca statul sa fie liber, puterile sale de natura politica, economica, educationala, culturala etc., sa nu fie acaparate sau subordonate nici uneia din gruparile care le disputa, caci orice identificare cu acestea in detrimentulmajoritatii cetatenilor, poate sa conduca la unregim politic antidemocratic, totalitar, dictatorial. De aceea, incalcarea jocului democratic de catre un grup sau altul, inseamna anularea libertatii proprii a celorlalte grupuri, dar si un atentat la libertatea, autoritaea si suveranitatea puterii politice a statului de drept, ce exprima legitim, interesele societatii.
Suportul mentinerii unui regim democratic constitutional se afla in competitia permanenta a structurilor pluralistice ale societatii civile si politice. Determinant si specific acestui cadru democratic este faptul ca grupurile si cetatenii poseda libertate si autonomie fata de puterea statului, ceea ce face posibila manifestarea opozitiei ca factor de control al puterii de edificare a volorilor democratice.legitimitatea functionarii regimului politic democratic este data de votul cetatenilor in cadrul alegirilor electorale, activitate prin care se exercita un control atit asupra regimului puterii, cit si asupra opozitiei. Intr-un astfel de regim, sistemul politic se caracterizeaza prin lipsa puterii personale nelimitate, prin limitarea mandatului si responsabilitatea celor alesi in fata alegatorilor. In acest mod, puterea este dispersata, limitata, controlata democratic si concurential, ceea ce detrmina reproducerea puterii politice a regimului in procesul dezvoltarii democratice.
Regimul politic dictatorial este caracterizat prin detinerea puterii de catre o persoana sau un grup restrins (de exemplu, junta militara). Puterea dictatoriala este obtinuta adesea prin violenta si mijloace neconstitutionale, fiind exercitata fara restrictii sau cu putine restrictii din partea puterilor legiuitoare, in masura in care acestea mai functioneaza separat. De regula, in regimurile dictatorile, separarea puterilor este inlocuita cu unitatea puterilor. Ca forme posibile de dictaturi sunt cea civila, militara si relogioasa, care se sprijina pe principiul suprematiei absolute a legii divine asupra altor legi sociale (de exemplu, unele state islamice) astfel incit, forta credintei religioase, face din acest tip de dictatura, un regim intolerant ca si-n cazul unei dictaturi civile sau militare.
Regimurile dictatoriale incearca sa obtina o ligitimitate si, in acest scop, decurg la invocarea unor imprejurari exceptionale cum ar fi: intrarea unei tari intr-o stare de criza economica, agravarea starilor tensionale interna, pericolul izbucnirii unui razboi sau vointa de a transforma un sistem social in altul diferit de cel existent. Legitimitatea este intarita prin plebiscit sau elaborarea unei constitutii noi. Termenul de 'dictatura' este de origine latina('dictatura', derivat din 'dictare'=a afirma, aporunci) insemnind dominatia nelimitata a unui grup social, a unei persoane. Dictatorul (de la latinescul 'dictator') este persoana care exercita conducerea fara nici un control al statului si societatii civile, avind puteri directionale. In Roma antica, discutarea insemna puterea absoluta a unui despot (autocrat, tiran). Notiunea era atribuita magistratiilor superiori, investiti cu puteri nelimitate in imprejurari exceptionale - razboaie, rascoale populare, pentru o perioada, in principiu de sase luni.
Exprimind, initial, o putere legal instituita, la sfirsitul republicii romane prin dictatura se intelegea puterea celui care a acaparat-o prin mijloace ilegale. In politologie, termenul de dictatura este identificat cu cel de totalitarism, absolutism, respotism, autocratie, existind o diversitate de pareri cu privire la trasaturile definitorii ale dictaturii, dar apreciindu-se ca dictaturile au in comun: caracterul absolut al autoritatii supreme, absenta unor norme de succesiune, lipsa unor legi sau schimbari in virtutea carora dictatorii sa raspunda pentru faptele lor, concentrarea puterii in mianile unei singure persoana s.a.
In definirea conceptului de dictatura, politologia surprinde mijloacele si metodele proprii guvernarii dictatoriale, de la cele legale pina la cele ilegale, de la manipularea 'pasnica' pina la violenta deschisa, in functie de evolutia concret - istorica.
Dictatura reprezinta, asadar, caracteristica principala a oricarei dominatii, modul si formele ei de exercitare avind in raport cu conditiile concrete ale momentului istoric.
Dictaturile totalitare sunt regimuri politice fundamentale de ideologia si partidul politic de extrema dreapta (fascismul) sau de extrema stinga (totalitarismul din fostele tari socialiste), ale caror mijloace sau practici de guvernare au atins formele cele mai arbritrare ale puterii absolute prin teroare, manipulare programatica, asasinat politic etc.
Regimurile totalitare au la baza aparitiei si mentinerii lor - existenta unui singur partid care isi subordoneaza statul, anulind principiile statului de drept, ideologii singulare, absolutiste, cu caracter mesianic, care in cazul fascismului s-a manifestat in exprimarea popoarelor si indivizilor apartinind altor comunitati, rase sau conceptii considerate "inferioare", mitul domonatiei charismatice, mitologia sefului predestinat sa conduca, creindu-se cultul personalitatii, intretinut prin mijloacele propagandei si ideologiei partidului, impuse pina la dimensiunile unei isterii colective etc.
Statul totalitar, ca regim politic se identifica mai mult cu interesele celor care dau ordine, decit cu interesele poporului in general. Regimurile totalitare sunt in pericol de a fi rasturnate violent, in masura in care, recurg la reprimare ca mijloc de rezolvare a conflictelor. Guvernarea totalitara provoaca violenta in sensul ca represiunea politica si sociala serveste la cimentarea puterii grupului conducator (al nomenclaturii), iar in plan economic genereaza si determina stagnarea care duce si ea la o schimbare incontrolabila, rapida si radicala.
In esenta, totalitarismul, reprezinta un regim politic caracterizat printr-o dominatie nelimitata, prin suprimarea drepturilor si libertatilor democratice, a societatii civile, prin subordonarea domeniilor vietii politice si chiar private a cetatenilor, folosind in acest scop toate mijloacele, inclusiv cele de constringere violenta, brutala. Monopolul unui singur partid apreciat si consacrat prin Constitutie, ca centru vital al intregului sistem social, monopolul statului asupra intregiii puteri si asupra tuturor convingerilor, activitatilor economice, profesionale, stiintifice, rolul unic si determinant al ideologiei oficiale de stat, faptul ca totul este judecat dupa criterii ideologice si plitice s. a. reprezinta trasaturi ale totalitarismului ca regim politic.
Analistii caii de mijloc, intre capitalism si socialism, au apreciat conceptul totalitarismului, ca inadecvat, fie si datorita absentei unei infrastructuri tehnice care sa permita controlul indivizilor an societate si in viata de familie. Totalitarismul, spre deosebire de tirania clasica, poseda tehnologie si ideologie, guvernul dispune de sisteme mass - media si educationale, de mecanisme si mijloace prin care controleaza efectiv veniturile, fortele militare sau politienesti mai importante.
Regimul politic, reprezinta deci, raportul politic de dominatie a societatii, exprima multitudinea de forme in care aceasta se manifesta, reuneste ansamblul relatiilor dintre formele sociale de constientizare, organizare si promovare a mobilurilor ei. In literatura politologica sunt prezente multiple modalitati de concepere si definire a regimului politic. Astfel, G.Burdeanu considera ca regimul politic depinde de sistemul de guvernamint, in vreme ce R. Aron remarca faptul ca fenomenul partidelor devine esential deoarece unicitatea sau pluralitatea acestora este criteriul determinant in constituirea si structurarea guvernarii. Alti autori disting, in esenta, trei tipuri de regim politic si anume:
Politologul francez M. Duverger distinge ca tipuri de regimuri politice cele autocratice, democratice, mixte, care la rindul lor se diversifica in regimuri mixte prin juxtapunere, prin imbinare si prin fuziune. In vreme ce autocratia, sub toate formele ei, presupune pentru a se naste si mentine o conceptie cvasi-religioasa despre putere, ceea ce determina ca regimurile autocratice sa se sprijine pe irational, regimurile democratice se infatiseaza ca un efort pentru stabilirea edificiului guvernamental pe baze rationale. Raportind democratia la functiile regimului politic, M. Duverger sublinia ca aceasta nu inseamna doar dreptul de a participa din cind in cind la alegeri, ea presupune egalitatea din punct de vedere social, economic si un ansamblu de institutii prin care masele sa poata realmente fauri politica, sa poata conduce.
Trecerea de la autocratie la democratie a generat forme guvernamentale de tranzitie, in care unele trasaturi democratice noi se suprapun vechilor trasaturi autocratice, ceea ce s-a concretizat in aparitia regimurilor politice mixte - cind cei ce exercita guvernarea sunt alesi prin metode intermediare intre cele ale democratiei si cele ale autocratiei. In regimurile mixte prin juxtapunerea se gasesc alaturi doua organe guvernamentale: unul cu caracter autocratic, iar celalalt democratic, deosebindu-se mai multe variatati, de la juxtapunerea unei adunari democratice, a unui monarh absolut, parlamentul ales, alaturi de un rege ereditar sau de un dictator, juxtapunere an interiorul unui parlament, a doua adunari, una aleasa, cealalta desemnata printr-un procedeu autocratic (ereditare, cooptare, numire) ca de exemplu: in Anglia unde Camera Comunelor, aleasa democratic, este alaturi de Camera Lorzilor, ereditara, pina la juxtapunerea elementelor democratice si a celor autocratice in interiorul aceleiasi adunari (cind alaturi de senatorii alesi se gasesc senatorii "inamovibili" recrutati prin cooptare)
In regimurile mixte prin imbinare, acelasi organ guvernamental este desemnat printr-un procedeu complex, care tine, in acelasi timp, de democratie si autocratie. Asa de pilda, este "votul de ratificare" cind un guvern este ales printr-un oarecare procedeu autocratic (cucerire, numire, cooptare, mostenire etc.), dar el nu poate fi investit in functia sa guvernamentala decit dupa un vot popular care va ratifica alegerea anterioara; este vorba de un plebiscist si de o alegere propriu-zisa. Regimul mixt de guvernare prin fuziunea completa a elementelor autocratic si democratic exprima faptul ca, actul numirii nu poate fi considerat nici pur democratic, nici pur autocratic. Astfel, se caracterizeaza un mod de numire a celor care guverneaza, pe care l-am putea desemna ca ologarhie in alegerea celor care guverneaza de catre un numar mic din cei guvernati, rezultind ca procedeul se apropie de democratie, intrucit, cel care guverneaza sunt alesi de catre cei guvernati, iar pe de alti parte, el se indeparteaza de democratie, tinzind spre autocratie, deoarece putini din cei guvernati beneficiaza de puterea electorala. Procedeul este deci mixt, trasaturile autocratice si democratice fuzionind. Aceasta forma de guvernare mixta se gaseste in mojoritatea tarilor cu regim de tranzitie intre autocratie si democratie.
Autocratia cedeaza mai intii locul unei oligarhii inchise, care se deschide pitin cite putin pina ce devine democratie. Folosirea votului restrins se imbina cu mentinerea unui monarh ereditar si a unei a doua adunari autocratice, drept consecinta, regimul politic constituie o guvernare mixta prin juxtapunere si fuziune.
Regimul mixt, prin imbinare, serveste destul de rar ca tranzitie intre autocratie si democratie, se prezinta, mai ales, ca reactie impotriva unui regim democratic din care pastreaza anumite aparente, introducindu-i esenta sa. Ca atare, poate fi comparat cu procedeele moderne datorita carora unele state paralizeaza democratia prefacindu-se ca o respecta. Regimurile politice se clasifica si dupa structura organelor guvernamentale in:
monocratice
directoriale
guvernarii dualiste.
Regimul monocratic, respectiv un om rege, dictator, presedinte, regent etc., formeaza el insusi organul de guvernamint propriu-zis. In ansamblu, sistemul corespunde unei intariri a autoritatii publice astfel ca, orice concentrare a puterii aduce dupa sine o crestere a puterii. Monocratia regala sau monarhia este o monocratie ereditara, semnificind guvernarea de unul singur. Monocratia este "dictatoriala" se spijina, de regula, pe sufragiu popular. Astfel, presedintele SUA este ales de popor, dar de alaturi de puterea executiva se gasesc permanent adunari, exprimind faptul ca democratia nu acorda niciodata ansamblul puterilor guvernamentale unei singure persoane. Aceasta ultima forma de monocratie tinde spre oarecare slabire a autoritatii guvernamentale, in raport cu cele precedente, fiind net superioara fata de ceea ce devine ea, in regimul dictatorial.
Regimul directorial se exprima in detinerea puterii concomitent de catre doi oameni, egali prin prerogative si in functie, actionind prin hotariri comune, opozitia uneia fiind suficienta pentru a paraliza orice initiativa a celuilalt. Aplicat sub Republica Romana a majoritatii magistratilor si, mai ales, a consulolor, sistemul a reaparut in mod bizar in Algeria intre iunie si octombrie 1973, cind Comitetul Francez al Eliberarii Nationale era in ecelasi timp prezidat de generalul De Gaulle si de generalul Giraud. Regimul directorial propriu-zis consta in incredintarea guvernarii unui mic grup de oameni, caruia ii sunt proprii doua trasaturi fundamentale semnificind caracterul egalitar in sensul ca nu exista presedinde, vot preponderent, ierarhie si caracterul obiectiv exprimat in faptul ca membrii grupului nu au putere personala si toate hotaririle sunt adoptate in comun, cu majoritatea de voturi. In manifestarea sa practica guvernarea directoriala inregistreaza unele modificari, in sensul ca, unul din membrii ei tinde permanent sa aiba o autoritate mai mult sau mai putin importanta fata de ceilalti, sa joace rolul unui presedinte de drept sau de fapt. Aproape totdeauna se realizeaza o impartire a atributiilor intre membrii directoratului, ceea ce confera fiecaruia o anumita independenta in domeniul propriu de activitate. Forma directoriala asigura o anumita stabilitate guvernarii.
Guvernarea dualista constituie o imbinare intre guvernarea directoriala si cea prezidentiala, rezultind ca in fata unui sef al statului independent, se afla un organ colectiv, "cabinetul ministerial" ai carui membri sunt numiti de catre seful statului, de obicei din cadrul parlamentului, cu care ei asigura legatura. Cabinetul ministerial are doua caracteristici prin care se exprima faptul ca membrii sai se bucura de o autonomie destul de larga fata de seful statului, care, desi sunt numiti de el, acestea se pot sprijini pe parlament pentru a-i opune rezistenta. Ei au puteri proprii de decizie, nefiind deci, simple ajutoare ale sefului statului. Cea de-a doua caracteristica, releva faptul ca, membrii cabinetului ca organ colectiv adopta in comun deciziile esentiale, pentru care sunt raspunzatori im mod solidar. Desi membrii cabinetului sunt egali intre ei, totusi, unul dintre ei exercita supra colegilor sai o hegemonie de fapt si de drept, care poate fi foarte mare ca presedinte al consiliului, prim-ministru sau sef al guvernului. El selectioneaza pe ceilalti membri ai cabinetului, pe care ii prezinta pentru aprobare safului statului; el vorbeste in numele intregului cabinet in fata adunarilor. In decursul istoriei trebuie de mentionat ca nu toate regimurile politice si-au intemeiat activitatea pe adunari. Timp de secole, monarhiile absolute au guvernat fara parlament; la fel au procedat dictaturile de factura militara, totalitara care au pastrat cel mult o fantoma de adunare lipsita de puteri, pentru a incerca sa imbrace o aparenta vag democratica.
Functie de tipologia regimului politic au fost :
a) adunari consultative - cu rolul de a formula decizii de care guvernul este liber sa nu tina seama,
b) adunari deliberative - care adopta direct decizii obligatorii,
c) adunari democratice (alese),
d) adunari democratice (numite, ereditare, cooptate, etc.),
e) camera unica - sau sistem bicameral, camera corporativa alaturi de
o camera democratica de tip normal, astfel ca oficial sistemul pretinde sa asigure o reprezentare a profesiilor, a grupurilor sociale, servind la diminuarea influentei partidelor politice si la restringerea democratiei. Dualitatea camerelor nu se opun in mod necesar democratiei, ci devine un mijloc de a organiza intr-un mod mai perfectionat atunci cind este unul din instrumentele organizarii unui stat federal. In acest caz, una din cele doua camere reprezinta unitatea federatiei, cealalta diversitate fiecaruia dintre statele federalizate. In general, prima este aleasa proportional cu populatia statelor membre, in timp ce, cealalta comporta un numar de delegati pentru fiecare din statele membre. Acesta este sistemul de functionare in Elvetia si SUA.
Marea diversitatea a statelor care si-au cistigat independenta a marcat un interes sporit pentru tipologia regimurilor politice - fiind semnificativa preocuparea in acest sens a lui Edward Shils, care distinge doua tipuri intermediare intre cei doi poli extremi ai regimurilor democratice si totalitare - democratiile tutelare caracterizate prin hipertrofia executivului, si oligarhiile in curs de modernizare marcate de dominatia unui grup militar sau birocratic, pe care nu-l intereseaza democratizarea tarii. Acestor patru tipuri, E. Shils le-a adaugat un a cincilea, pe cale de disparitie: oligarhia traditionala. Almond si powell au propus o tipologie bazata pe axe de clasificare: una a diferentii structurale a rolurilor, cealalta a secularizarii culturale. A fost utilizata si a treia axa - cea a autonomiei subsistemelor preluata de la Robert Dahl - rezultind trei tipuri de regimuri autoritare: premobilizate, conservatoare si in curs de modernizare. In diferentierea diverselor forme de autoritarism, unii cercetatori (J. Linz) resping ideologia ca nefiind cu adevarat semnificativa si dau prioritate formelor structurale ale "pluralismului limitat". In aceasta viziune rezulta ca participarea grupurilor la puterea politica este controlata de anumite forte sociale, canalizata de diferite organizatii.
Analistii sistemelor monopartid au ajuns la concluzia ca trebuie accentuata diversitatea acestor regimuri, remarcindu-se o distinctie neta intre sistemele monopartid veritabile si sisteleme caracterizate de un partid dominant si hegemonic - (Polonia socialista nu era totuna cu Spania lui Franco). Distinctia intre sistemele monopartid se fac in functie de faptul daca sunt sau nu dominate de armata. In acest sens, Samuel Huntington propune o deferentiere a sistemelor monopartid revolutionare si cele institutionale, dupa cum puterea revolutionala este institutionalizata sau nu. Numarul de partide nu este suficient pentru a caracteriza un regim politic, ceea ce impune luarea in considerare a structurii partidelor (rigida sau flexibila), a naturii lor (partide de mese sau partide de cadre), identificarea tipurilor de partide, a dimensiunii lor ideologice - doctrinare etc. Se apreciaza ca din perspectiva pluralismului, criteriul numeric nu este suficient pentru a diferentia sistemele si regimurile politice, intrucit nu exista un prag universal, care sa permita separarea partidelor mai importante de cele mai putin importante, desi exista partide atit de mici, incit sunt insignifiate politic.
In cadrul sistemelor politice monopartid, G. Sartori distinge trei tipuri de regim politic si anume: totalitar, autoritar si pragmatic.
Clasificarea regimurilor politice se raporteaza frecvent, prin contributia unor autori recunoscuti in cercetarea politicului (E. Finer) la urmatoarele criterii:
Trebuie mentionat faptul ca numai pe criteriul constringere - persuasiune, E. Finer distinge cinci tipuri de regimuri politice care vizeaza in esenta: democratiile liberale,sistemele totalitare, regimurile militare bazate preponderent pe frica decit pe regimentare, democratiile de fatada, unde oligarhia isi conserva intacta puterea, cvasidemocratiile care se bizui pe participarea sentimentala a maselor.
Copyright © 2024 - Toate drepturile rezervate
| Stiinte-politice | |||
|
|||
|
| |||
|
| |||
|
|||
|
|
|||
