Consideratii teoretice privind supranationalismul

Consideratii teoretice privind supranationalismul

Termenul supranational are o conexiune destul de ambiguǎ cu termenul national, insǎ similar termenilor international si transnational el este asociat cu relatiile dintre state si mai putin intre natiuni. Statele, nationale sau federale, sunt entitǎti unde autoritatea politicǎ exercitǎ o anumitǎ suveranitate asupra teritoriului si populatiei respective. In 1993 Paul Taylor a dat o definitie complexǎ si cuprinzǎtoare nationalismului. Desigur ordinea politicǎ si economicǎ mondialǎ se bazeazǎ pe state nationale libere si independente, insǎ organizatiile supranationale au ca tel sǎ neutralizeze competitia intre statele nationale si sǎ asigure pacea si prosperitatea. Supranationalismul poate chiar sǎ nege importanta natiunilor si a relatiilor dintre acestea si cetǎtenii lor. Astfel supranationalismul s-ar transforma intr-un fel de supernationalism (sau nationalism comunitar) ceea ce ar insemna un rol minor al natiunilor in cadrul unei noi comunitǎti sau superstat.

Supranationalismul este deci o doctrinǎ despre o metodǎ de reglementare a relatiilor internationale, menitǎ sǎ extindǎ si sǎ apropie relatiile dintre state si care este mai mult sau mai putin opusǎ nationalismului. Supranationalismul ar fi conexat cu metoda de decizie in organizatiile internationale unde puterea este detinuta de oficialitati independente numite de statele participante sau de reprezentanti alesi de organismele legislative sau de cetatenii statelor membre. Se poate afirma cǎ orice organizatie internationalǎ bazatǎ pe cooperarea intre state are o dimensiune supranationalǎ, dar termenul este mai corect utilizat cand se referǎ la transferul de competente dinspre statele membre spre autoritatea supranationalǎ sau la procesul de luare a deciziei, cand procedura are caracter interguvernamental fiecare stat are drept de veto, dar cand ea are caracter supranational deciziile sunt obligatorii pentru statele membre. Guvernele nationale detin puterea in cadrul organizatiilor internationale, dar trebuie s-o imparta cu alti actori, iar deciziile luate cu majoritate si nu cu unanimitate implica respectarea sau aplicarea lor de catre toate statele membre, ceea ce inseamna posibilitatea ca un stat membru sa fie fortat de celelalte state sa accepte o decizie neagreata sau nedorita. Spre deosebire de statele federale statele membre ale organizatiei supranationale au suveranitate deplina si participa in mod voluntar la o astfel de cooperare, fiind subiect al guvernarii supranationale numai in calitate de membri. Metoda alternativa de decizie in organizatiile internationale este interguvernamentalismul sau unanimitatea.

Putine organizatii internationale opereaza astazi pe baza supranationalismului, exemplele cele mai notabile fiind Uniunea Europeana si Comunitatea Natiunilor Sud-Americane, care grupeaza Mercosur si Comunitatea Andina si este axata mai mult pe comertul liber, ambele incorporand atat elemente interguvernamentale cat si elemente supranationale. Unele elemente de supranationalism exista si in alte organizatii internationale, cum este chiar ONU, unde deciziile in probleme de securitate sunt rezolvate de Consiliul de Securitate si au caracter obligatoriu pentru statele membre ONU. Faptul ca unele state nemembre ale Consiliului de Securitate (unde exista membri permanenti sau nepermanenti) refuza sa se conformeze acestor decizii este o alta problema, in timp ce marile puteri membre pot recurge la dreptul de veto.

ONU si agentiile specializate din cadrul ei nu au reusit sa implementeze o guvernanta globala eficienta; iata de ce adeptii unei forme ipotetice de federalism si supranationalism mondial, cum ar fi Guvernul Mondial Federal sau Federatia Mondiala a Statelor, ar dori un organism sau o structura care sa elaboreze, interpreteze si sa aplice legile internationale, deci sa aiba un caracter supranational evident pe care actualele institutii sau organizatii internationale nu-l au si care se reflecta in calitatea si eficienta guvernantei globale.

Dorette Corbey a sesizat antagonismul intre supranationalism si interguvernamentalism si complexitatea procesului de luare a deciziei la nivel comunitar, care reflectǎ un compromis intre cele douǎ dimensiuni. Compromisul ar fi facilitat indeosebi de Comisia Europeanǎ, institutia pregnant supranationalǎ si singura cu initiativǎ legislativǎ. Trǎgandu-si seva din neofunctionalism si subliniind rolul metodei comunitare in redefinirea intereselor nationale ale statelor membre, supranationalismul acceptǎ un anumit rol al statelor membre dar care ar fi relativ minor si estompat de dinamica procesului comunitar de decizie. Statele nationale sunt decidenti, dar nu au un rol decisiv in procesul de luare a deciziei. Pentru Rafael Real-Arcas abordarea guvernantei europene prin prisma interguvernamentalismului, bazata pe teoria relatiilor internationale, poate fi opusa abordarii supranationale, bazata pe constitutionalismul comparativ. Prima ar implica luarea in considerare a rolului negocierii si diplomatiei, a doua ar fi mai structurata si mai pronuntat juridica.

Comunitatea Europeanǎ s-a infiintat prin asocierea unor state nationale cu scopul si de a depǎsi tensiunile create de nationalismul postbelic si de a impiedica izbucnirea unor noi rǎzboaie. Natura Comunitǎtii Europene ca entitate statalǎ sau politica a fost tot timpul subiectul unor dezbateri aprinse: este ea o confederatie, o federatie sau un nou aranjament politic, fundamental diferit de un stat modern? In functie de cele 3 tipuri de entitǎti politice s-ar putea vorbi de 3 tipuri de supranationalism:

a)     supranationalism complementar nationalismului, folosit ca un instrument de atenuare a efectelor sale negative;

b)     supranationalism ca neo-nationalism, UE ar fi o natiune potentialǎ si am putea vorbi de nationalism european;

c)     supranationalism ca post-nationalism, UE ar fi o entitate intre o organizatie internationalǎ si o federatie, un stat retea (Castells) opus statului modern ierarhizat, cu suveranitǎti impǎrtite si cu o structurǎ a puterii mai complexǎ decat triunghiul institutional clasic, incluzand actori de genul politicienilor, expertilor, functionarilor, lobbystilor, cu postura dualǎ si conflictualǎ a guvernelor nationale (ca actori individuali si actori colectivi in Consiliu).