Consiliul de Ministri

Consiliul de Ministri

  Coordonarea politicilor economice generale

  Reprezentanta permanenta

  Secretariatul general

  Sistemul de votare

Consiliul de Ministri este institutia Uniunii Europene care reprezinta direct statele membre si in care participa fiecare   prin reprezentanti la sedintele care se tin, de obicei la Bruxelles. Conform Tratatului Comunitatii Europene, Consiliul a fost creat pentru a asigura coordonarea politicilor economice generale, pentru a actiona ca organ de luare a deciziilor si pentru a defini operatiile de management general ale Comisiei. Aceste atributii ii confera Consiliului rolul de principal organism de luare a deciziilor.

S-a ales denumirea de Consiliul European a carui prima intrunire s-a realizat in 1975. Actul Unic European a specificat nevoia a cel putin doua intruniri pe an ale sefilor de stat si de guvern din tarile Comunitatii, membri de drept in Consiliului European. Tratatul de la Maastricht a oficializat rolul Consiliului European, prevazut sa furnizeze Uniunii Europene impulsul necesar dezvoltarii si sa defineasca respectivele directii generale de evolutie politica (Art. 1).

Comunitatea se bazeaza pe cei trei piloni. In interiorul pilonului unu, deciziile se realizeaza prin patru clase legislative din categoriile: Reglementari, cu aplicabilitate generala in toate statele membre. Ele nu trebuie confirmate de parlamentele nationale pentru a avea efect legal. Daca intervine un conflict intre reglementare si legea nationala prevaleaza reglementarea. Directive, obligatorii pentru statele membre in privinta rezultatului de obtinut intr-o perioada data, dar care lasa metoda de implementare la latitudinea guvernelor nationale. Decizii, obligatorii in intregime pentru cei carora le sunt adresate, fie acestia state membre, companii sau persoane fizice; Recomandari sau avize care nu sunt obligatorii, ci reprezinta doar punctul de vedere al Comunitatii.

Dreptul de initiativa legislativa revine Comisiei, dar Consiliul poate sa-i ceara o propunere intr-un domeniu specific. O data propunerea facuta, depinde de baza legala a Tratatului daca (a) propunerea e votata in unanimitate, cu majoritate simpla sau calificata si (b) Parlamentul European trebuie doar consultat (facultativ) de catre Consiliu sau, de un larg organ legislativ conectat cu piata unica, daca este vorba despre procedura de codecizie.

O propunere supusa votului in Consiliu se adopta cu majoritate calificata   (54 de voturi favorabile).

Intrunirile ministeriale sunt combustibilul Consiliului. Tratatul Merger (1965, intrat in vigoare in 1967), a prevazut un singur Consiliu de Ministri. In practica, insa, munca Consiliului este impartita pe domenii. De pilda, Consiliul de Relatii Generale are ca membri Ministri de Externe si se ocupa de problemele generale ale initierii si coordonarii politicilor, de relatiile politice externe si cu problemele politice sensibile. Consiliul Tehnic este alcatuit din Ministri de resort ai statelor membre, in functie de domeniul vizat: Ministri Agriculturii, Energiei, Mediului.

Administrarea intregii game a Consiliului de Ministri, de la cel mai mic grup de lucru pana la Consiliul European, este in responsabilitatea statului care asigura Presedintia,  schimbata o data de 6 luni.

Presedintia Consiliului ofera avantaje, dar si dezavantaje. Un avantaj este corelat prestigiului si statutului detinut de aceasta functie: pe durata a sase luni, tara presedintelui este centrul relatiilor UE; ministri - in special primul ministru si ministrul de externe - sunt reprezentantii UE. Un alt avantaj este acela ca pe durata mandatului, Presedintia are o putere mai mare, si poate coordona  prioritatile si viteza politicii UE. Cu toate acestea, potentialul Presedintiei de a dezvolta politici nu trebuie exagerat; chiar daca la preluarea mandatului isi stabileste prioritatile, nu porneste la drum doar cu probleme noi; sunt de rezolvat cele ramase in desfasurare si, de multe ori, ele consuma energie si timp. Apoi, sase luni nu este o perioada suficienta pentru a realiza politici ambitioase, mai ales daca sunt necesare si legislatii.

Consiliul realizeaza circa 90 de intalniri pe an. Ele se desfasoara la Bruxelles, cu exceptia lunilor aprilie, iunie si octombrie, cand sunt planificate in Luxemburg. Regularitatea intalnirilor pe domenii reflecta importanta, directiile, prioritatile si interesele politicilor UE. Ministrii de Externe, apoi Ministrii Agriculturii si Ministrii Economiei si Finantelor Consiliul ECOFIN) se intalnesc de regula o data pe luna, si mai des, daca este necesar. Ministrii Pietei Unice, Ministrii Mediului, Ministrii Pescuitului si Ministrii Transporturilor au patru-cinci intalniri pe an; Cercetarea, Socialul, Energia si Industria se intalnesc doar de doua-trei ori pe an, Sanatatea si Cultura au doar una-doua reuniuni.

Comitetul Permanent pentru Angajati este  in serviciul Consiliului, si se particularizeaza sub doua aspecte:

- in primul rand, membrii sai nu sunt numai reprezentanti ai guvernelor, ci si ai grupurilor de interese;

- in al doilea rand, reprezentantii guvernelor sunt condusi de ministri,  iar daca acestia nu pot participa, de catre reprezentantii lor personali.

Comitetul se intruneste de doua ori pe an, discuta probleme de interes major si elaboreaza recomandari Consiliului de Relatii Sociale si de Munca.

Diferite comitete, care tehnic sunt Comitete /Comisie/ (lucreaza pentru Consiliu si Comisie). Comitetul Monetar, infiintat sub Art. 105 din Tratatul CEE investit cu o autoritate considerabila prin Art. 109 c din Tratatul asupra UE acopera Sistemul Monetar European (SME); miscarea de capital; relatiile monetare internationale si multe aspecte legate de Uniunea Economica si Monetara (UEM). In plus, are acces privilegiat  in Comisie si in Consiliu. Seful Comitetului raporteaza de mai multe ori pe an direct Consiliului ECOFIN.

Secretariatul General este suportul principal al Consiliului cu peste 2.000 de persoane, din care, in jur de 200, cu grad  A, personal diplomatic. Sediul Secretariatului, unde se tin intalnirile Consiliului, este la Bruxelles.

Structura ierarhica a Consiliului nu este incarcata sau rigida. Procedurile, in cazul unor propuneri venite din partea Comisiei sau a Parlamentului European, se realizeaza dupa modelul: examinarea initiala a textului Comisiei este efectuata de un grup de lucru, sau daca are un domeniu larg, de mai multe grupuri de lucru. In cazul in care nu exista un grup de lucru permanent pe problema respectiva, el se constituie.

La prima reuniune se abordeaza problemele generale; urmatoarele intalniri au loc in functie de problemele ridicate din examinarea textului Comisiei. Daca toate aspectele merg bine, se creeaza un document in care se indica punctele cu care sunt si cu care nu sunt de acord.

A doua etapa consemneaza inaintarea documentului la COREPER sau in cazul problemelor din agricultura la CSA. COREPER fiind situat intre grupurile de lucru si Consiliul de Ministri, actioneaza ca un fel de agentie de filtraj, pentru intalnirile ministeriale. Se incearca, pe cat posibil, sa se elimine, prin rezolvare, problemele litigioase. In cazul in care in grupurile de lucru s-au atins conditiile de adoptare a unei masuri, COREPER confirma opinia respectiva si o inainteaza ministrilor pentru adoptare. Daca nu s-a ajuns la o solutie, COREPER poate sa faca trei lucruri: sa rezolve problemele in litigiu; sa trimita inapoi la grupul de lucru documentul cu indicatiile necesare obtinerii unei intelegeri sau sa-l trimita, mai sus, ministrilor. Oricum ar fi  facil sau nu, documentul in discutie se adopta la nivel ministerial.

Tratatele asigura Consiliului trei modalitati de a lua decizii:

  vot in unanimitate,

  vot cu majoritate calificata si

  vot cu majoritate simpla.

Votul in unanimitate in cadrul Consiliului este limitat, desi campul de aplicare nu este neglijabil. Chiar dupa expirarea perioadei de tranzitie, in Tratatul CEE, 27 dispozitii prevedeau recurgerea la unanimitate. AUE a mentinut-o in domeniile de natura constitutionala sau cvasi-constitutionala, dar i-a redus aplicarea in domeniile politicilor comune si mai ales a armonizarii legislatiilor nationale. Mai mult, pentru ca unanimitatea sa se poata forma, nu este necesar ca toate statele sa voteze in favoarea deciziei. In acest sens Art. 148, din Tratatul CEE, stabileste ca abtinerile membrilor prezenti sau reprezentanti nu constituie un obstacol in adoptarea deciziilor Consiliului, care cer unanimitate. Este necesar insa, ca toate statele membre sa fie prezente sau reprezentate. Prin aceasta se lasa o poarta de scapare care conciliaza eficacitatea decizionala a institutiei cu respectarea pozitiei nationale.

Votul cu majoritate calificata. Pentru obtinerea majoritatii, statele membre au o pondere speciala, in functie de criterii generale, demografice, politice si economice. Minoritatea este protejata prin propunerea Comisiei care se considera ca reprezinta interesul comunitar si deci, si interesele statelor mici; b). in celelalte cazuri, in care  Consiliul statueaza fara propunerea Comisiei, pe langa un numar de voturi se tine seama si de numarul statelor, in sensul ca cele 62 voturi sa exprime votul favorabil a cel putin zece state.

Ideea principala care se desprinde din analiza mecanismului de vot este ca majoritatea calificata sa nu lase vreunuia din statele posibilitatea de veto. Prin largirea de la 12 la 15 state membre, ponderea voturilor pentru formarea majoritatii calificate a fost revizuita.

In privinta competentelor deja existente in Tratatul CEE, in Tratatul de la Maastricht votul cu majoritatea calificata a fost introdus numai in ceea ce priveste mediul (celelalte domenii, cum ar fi ale programelor de cercetare, organizarea fondurilor, fiscalitatea, armonizarea legislatiilor, politica vizelor au ramas sa fie guvernate de regula unanimitatii). Se poate spune ca prin Tratatul asupra UE votul cu majoritate calificata conduce procesul decizional in cel mai mare numar de domenii.

Votul cu majoritate simpla. Deciziile si deliberarile Consiliului sunt adoptate potrivit principiului general stabilit de Art. 148. Acesta prevede ca in afara de dispozitii contrarii ale Tratatului, deliberarile Consiliului sunt incheiate, iar actele adoptate cu majoritatea membrilor care il compun. Majoritatea simpla este calculata in raport cu membrii Consiliului si nu in raport cu membrii prezenti. Fiecare tara a primit un vot folosit, in principal, in scopuri procedurale. (Incepand din februarie 1994, se foloseste la tarife anti-dumping si anti-subventie in contextul Politicii Comerciale Comune).

Presedintia Consiliului se exercita prin rotatie de fiecare stat membru, pe o durata de sase luni, dupa o ordine fixata prin Tratat. Tratatul de la Maastricht indica ordinea intr-un prim ciclu de sase ani. In ciclul urmator, tot de sase ani, ordinea membrilor  este alfabetica. Ordinea prevazuta inainte de 1 ianuarie 1995, era urmatoarea: intr-un prim ciclu de sase ani: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda Portugalia, Regatul Unit; in ciclul urmator de sase ani - Danemarca, Belgia, Grecia, Germania, Franta, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Portugalia. Aceasta ordine s-a modificat dupa largirea UE la 15 tari. In 1995 Franta a detinut presedintia in prima jumatate a anului. Au urmat  Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxemburg, Regatul Unit, Austria, Germania.

Incepand cu iulie 1999 ordinea este:  Finlanda, Portugalia, Franta, apoi incepand cu 2001: Suedia, Belgia, Spania, Danemarca, Grecia.[1]

[1] Nicolae Paun, Istoria constructiei europene, Editura Fundatia pentru Studii Europene, 1999, pp. 51-57 .