Constituirea pietei unice

Constituirea pietei unice

Chiar daca piata comuna indeplineste conditiile de integrare prin asigurarea celor patru libertati economice, tarile membre isi pastreaza autonomia in conceperea si aplicarea regulilor interne ale mecanismului economic. In aceste conditii, integrarea nu este pe deplin realizata, deoarece specificitatea interna a fiecarei tari reprezinta un obstacol important in calea dezvoltarii si fluidizarii schimburilor in interiorul pietei comune.

Astfel, schimburile comerciale raman supuse regimului barierelor netarifare, iar libera circulatie a fortei de munca este obstructionata de nerecunoasterea reciproca a diplomelor si a certificatelor de studii, cat si diferentierea sistemelor de protectie sociala (somaj, sanatate, pensii).

Piata unica presupune o aprofundare a pietei comune unde dispar aceste aspecte, fiind reglementata prin AUE in 1986 (in vigoare in 1987), dar procesul se incheie si devine realitate abia in 1993.

Barierele fizice au fost desfiintate in urma Acordului de la Schengen din 1985, insa nu toate statele membre au aderat imediat la acesta. Acest fapt s‑a intamplat abia dupa Tratatul de la Maastricht, incepand cu 1993.

Cea mai evidenta bariera fizica in calea crearii pietei unice o reprezentau controalele vamale si de frontiera (asupra marfurilor, mijloacelor de transport si a persoanelor), care se mentinusera la granitele interne ale CE.

Controalele aveau in vedere urmatoarele aspecte:

- perceperea de TVA si taxe pe alcool, tutun si bunuri de lux;

- impunerea anumitor standarde medicale,

- interzicerea anumitor produse prevazute de lege;

- prevenirea raspandirii bolilor la animale si plante prin masuri sanitar‑veterinare si fitosanitare.

Pe langa faptul ca reprezentau o bariera psihologica in calea integrarii, aceste controale erau costisitoare, inconsecvente si consumau mult timp, intrau si in contradictie cu conceptul liberei circulatii a factorilor de productie.

Se mentineau, in schimb, dupa desfiintarea barierelor fizice, o multitudine de bariere fiscale si tehnice, cunoscute sub denumirea generica de bariere netarifare. Ele actionau, si unele mai actioneaza si astazi, ca o plata suplimentara avand un efect aditiv celui generat de taxa vamala (exemplu: contingente de marfuri, limitari voluntare la export, preturi minime, masuri antidumping si compensatorii).

Principala bariera fiscala a reprezentat‑o existenta unor cote diferite a impozitelor indirecte. Acesta a fost unul dintre motivele pentru care a fost mentinut controlul la frontiera asupra circulatiei bunurilor. Taxa pe valoarea adaugata (TVA) se platea la cumparare, pentru produsele exportate se putea solicita recuperarea ei, iar pentru importuri exista posibilitatea sa fie supuse unor taxe suplimentare.

Nivelul diferit al accizelor de la o tara la alta dadea posibilitatea mentinerii unor preturi diferite la aceleasi produse din tutun sau alcool, fapt ce ar fi incurajat specula.

Din 1992, sistem unitar de aplicare a TVA la nivelul Uniunii Europene si colectarea ei numai in tara de origine, cat si stabilirea unei cote minime a accizelor. Cota normala de TVA era stabilita intre 14%‑20% si cota minima 4%‑9% (pentru anumite produse).

Barierele tehnice reprezinta obstacole birocratice si politice cu referire la: standarde diferite pentru sanatate, siguranta la locul de munca, protectia mediului si protectia consumatorului. Toate acestea determinau, in final, mentinerea unor norme de protectionism economic din partea statelor, pentru produsele interne si intreprinderi autohtone sau ramuri de activitate, cat si reglementari privind marketingul local si protectia unor investitii.

Realizarea pietei unice presupune punerea in practica a patru principii:

dereglementarea;

armonizarea;

recunoasterea reciproca;

preferinta comunitara - a accepta un produs din piata unica inaintea oricarui produs extern.

Dereglementarea vizeaza desfiintarea completa a procedurilor vamale si a reglementarilor nationale care favorizeaza producatorii nationali. Controalele vamale sunt o expresie a diferentelor existente intre tari in ceea ce priveste reglementarile tehnice de producere, stocare si desfacere a marfii, inclusiv norme de transport, sanitar-veterinare si fito-sanitare. De asemenea, controalele vamale sunt si o expresie a diferentelor dintre politicile fiscale (nivelul TVA si accize).

Piata unica rezolva problema accesului tarilor partenere la pietele publice nationale, reprezentate de unele ramuri sau domenii de activitate (sectorul energetic, telecomunicatiile, transporturile feroviare, serviciile de sanatate), care constituiau piete inchise, pe care statul national respectiv le atribuia exclusiv agentilor economici cu capital de stat.

Armonizarea consta in modificarea legislatiei nationale in scopul de a o face compatibila cu aquis-ul comunitar.

Recunoasterea reciproca functioneaza in acele situatii in care armonizarea nu este posibila, pentru circulatia produselor care sunt conforme cu normele unui stat si deci, acceptabile pentru consumatorii mationali, celelalte state neavand motive de a le refuza patrunderea pe teritoriul lor.

Excesul de centralizare a constituit o consecinta negativa a pietei unice, fapt ce a determinat critici, mai ales din partea SUA, care a acuzat in diverse randuri UE de masuri protectioniste in dauna concurentei externe si a competitivitatii produselor de pe piata mondiala. Acest fapt a determinat UE sa abandoneze treptat politica preferintei comunitare si sa deschida destul de lent calea spre concurenta externa.

Criteriile de la Maastricht, cu toate ca s‑au dovedit inconsistente din punct de vedere al ratiunii economice, impietand cresterea si eficienta economica, raman totusi, in vigoare datorita faptului ca renegocierea lor ar implica costuri mult prea mari, atat in termeni temporali, cat si ai semnalelor transmise pietei.

Rigiditatea este, implicit, o caracteristica a politicii comerciale comune (PCC). Protectia sectoriala selectiva pe care s‑a creat Uniunea Europeana pornind de la tratatele de baza (CECO, CEE, EURATOM) a directionat constrangerile legale de mai tarziu ale politicii comerciale comune (PCC) ‑ sursa unor ample distorsiuni economice.

Rigiditatea politicii comerciale creste costurile protectionismului european ca urmare a mentinerii unor bariere comerciale ridicate la produsele si serviciile pentru liberalizarea carora este necesara o perioada lunga de negocieri (ex. agricultura, serviciile, sectoarele sensibile) si, in final, intrunirea unei unanimitati decizionale. Insa votul uninominal a fost desfiintat prin Tratatul de la Nisa (2001).

In mod normal, protectionismul comercial are drept scop modelarea distorsiunilor interne de pe pietele factorilor de productie si apararea industriilor interne in fata concurentei externe.

Teoriile moderne ale cresterii economice care sustin protectionismul aduc doua categorii de argumente:

a) argumente economice

- protejarea in fata externalitatilor negative (factori externi);

- necesitatea sustinerii interne si promovarii unor sectoare mai dificile (IMM‑uri, cercetare, sectoare noi, dotarea cu tehnologii avansate etc.);

b) argumente noneconomice

- protectia mediului inconjurator;

- aspecte privind apararea nationala si securitatea;

- protectia fortei de munca in fata dumping[1]‑ului social (somaj cauzat de importuri mai ieftine).

Nivelul protectionismului european este inca ridicat, pana in anul 1997, acesta reprezenta circa 13-14%, aproape dublul mediei tarifare raportate (de exemplu, in 1996, ponderea taxelor vamale incasate in UE ‑ aproximativ 14 mld. Euro ‑ in totalul importurilor ‑ 596 mld. Euro ‑ conduce la o rata totala medie de 2,3%.

In anul 2000, in Uniunea Europeana se inregistrau circa 11.000 linii tarifare, dintre care doar aproximativ 450 sunt vizate de masurile antidumping (AD).

Pentru estimarea costurilor pe care le introduce protectionismul european, se porneste de la analiza sectoarelor cel mai protejate, caci acestea constituie sursa celor mai ridicate costuri interne.

Majoritatea produselor puternic protejate la nivelul comunitar sunt bunuri intermediare (utilizate ca inputuri de producatorii europeni) ‑ in defavoarea consumatorilor.

In sectoarele economice mai sensibile (agricultura, unele ramuri industriale ‑ industria usoara, siderurgie, produse chimice, autovehicole pentru transport etc. ‑ si servicii ‑ de distributie si transport, financiare, de sanatate si educatie ‑ mai ales din cauza salariilor care sunt inferioare salariilor medii pe totalul sectorului industrie), instrumentele tarifare sunt adesea substituite de cele netarifare, mai putin transparente, cu efect negativ asupra consumatorilor.