Constructia politica a Uniunii Europene - proces de integrare institutionala

Constructia politica a Uniunii Europene - proces de integrare institutionala

1 Debutul Uniunii Europene

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi mondial in tarile Europei Occidentala s-au format doua opinii diametral opuse cu privire la procesul de cooperare europeana:

- un grup de tari sprijinea ideea constituirii unei simple si vaste zone de liber schimb prin eliminarea barierelor vamale si a altor restrictii din calea schimburilor comerciale reciproce;

- un al doilea grup sprijinea ideea constituirii unei uniuni economice, a carei prima etapa ar fi fost 'afirmarea unei personalitati proprii prin realizarea unei uniuni vamale', opinie aflata intr-o dubla divergenta fata de prima: privind supranationalitatea si privind deschiderea catre restul lumii occidentale..

Ca urmare a acestor doua conceptii diferite, Europa Occidentala s-a scindat in doua: pe de o parte tarile care au semnat la 4 ianuarie 1960 la Stockholm Conventia de creare a Asociatiei Europene a Liberului Schimb - AELS (Marea Britanie, Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia), pe de alta parte tarile care au format Comunitatea Economica Europeana in urma semnarii Tratatului de la Roma la 25 martie 1957 (Franta, Germania. Italia. Belgia. Olanda si Luxemburg).

AELS a fost gandita ca o simpla zona de liber schimb, fara a stabili si un tarif vamal extern comun, constituind o etapa intermediara, indispensabila, in vederea unei aliante comerciale la nivelul Europei Occidentale. Ea s-a dorit a fi un front eficient de negocieri cu Piata Comuna si o baza de lansare spre aceasta, prin dobandirea unei experiente practice intr-un cadru restrans domeniului integrarii comerciale. Politica comerciala a AELS era fundamentata pe ideea ca liberul schimb se poate efectua fara tarif extern comun si fara politici concertate, elementul de substituire fiind un sistem de reguli de origine.

Prin formula mai supla pe care o presupune, zona de liber schimb a fost considerata de catre tarile AELS ca raspunzand mai bine decat alte forme de integrare a unor interese diferite ale grupurilor ce doresc sa-si largeasca nivelul de cooperare in domeniul comercial, dar sa-si pastreze in acelasi timp deplina suveranitate. Efectele favorabile rezultau din dezvoltarea schimburilor externe intre tarile partenere si transformarile produse in alocarea resurselor proprii, generatoare de efecte de creare de trafic. Efecte erau insa limitate prin raportare la alte forme de integrare aprofundata, mai ales ca urmare a lipsei de mobilitate a factorilor de productie.

AELS s-a dovedit totusi a fi ceea ce s-a dorit sa fie: o treapta in integrarea europeana pentru tarile ce nu s-au aratat increzatoare de la inceput intr-un proiect care urma sa aduca limitari principiului suveranitatii nationale. Treptat cea mai mare parte a tarilor membre au fost integrate in Piata Comuna, AELS cuprinzand in prezent doar Norvegia (ca urmare a neratificarii acordului de aderare), Elvetia si Liechtenstein.

Proiectul Comunitatii Economice Europene a fost mult mai ambitios, si a avut ca scop final realizarea unei uniuni politice.

Prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunitatii Economice Europene, tarile semnatare isi propuneau ca, prin stabilirea unei piete comune si prin apropierea progresiva a politicilor lor economice, sa promoveze dezvoltarea armonioasa a activitatilor economice in ansamblul Comunitatii, o expansiune continua si echilibrata, o crestere stabila, o ridicare accelerata a nivelului de viata si relatii mai stranse intre statele membre '(art. 3).

Articolul 2 al tratatului prevede si caile de atingere a obiectivului propus:

a) eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative la intrarea si iesirea marfurilor, precum si oricarei alte masuri cu efect echivalent intre statele membre;

b) stabilirea unui tarif vamal comun si o politica comerciala comuna fata de statele nemembre;

c) eliminarea obstacolelor in calea liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalurilor intre statele membre;

d) instaurarea unei politici comune in domeniul agriculturii;

e) instaurarea unei politici comune in domeniul transporturilor;

f) stabilirea unui regim prin care concurenta sa nu fie ingradita in cadrul pietei comune;

g) aplicarea unei proceduri de coordonare a politicilor economice ale statelor membre si de evitare a dezechilibrelor balantelor de plati;

h) apropierea legislatiilor nationale in masura necesara functionarii pietei comune;

i) crearea unui Fond Social European, in scopul ameliorarii posibilitatilor de utilizare a fortei de munca si a ridicarii nivelului de viata;

j) instalarea unei banci europene de investitii, destinata sa faciliteze expansiunea economica a Comunitatii;

k) asocierea tarilor si teritoriilor de peste mare in vederea cresterii schimburilor si pentru a urmari in comun efortul de dezvoltare economica si sociala.

Putem face urmatoarele observatii:

1) initiatorii tratatului au optat pentru formula pietei comune, dar mai multe dispozitii (b, d, i - privind politici comune si f, g, h, i, j, k - referitoare la coordonarea politicilor eco-nomice) demonstreaza dorinta de a depasi acest nivel de integrare;

2) sunt prevazute doua mari tipuri de actiuni: eliminarea obstacolelor in calea miscarii libere a marfurilor, persoanelor, servicii lor, capitalurilor (piata comuna) si elaborarea de politici coordonate, armonizate sau comune (caracteristici ale uniunii economice);

3) punctul de plecare pe calea integrarii economiilor il constituie libera circulatie a marfurilor in interiorul Comunitatii - punctul a.

Determinata politic, integrarea europeana s-a realizat prin mecanisme complexe bazate pe libera circulatie. S-au avut in vedere politici comune, armonizarea legislatiilor coordonarea politicilor nationale, crearea unor fonduri si institutii comune. Aceasta avea sa reprezinte o constructie inedita ce urma sa uneasca natiunile Europei intr-un efort comun de progres si prosperitate, o optiune deschisa tuturor statelor ce impartaseau idealurile fondatorilor si subscriau la obiectivele si principiile comunitare.

Desi include principiul subsidiaritatii, tratatul reflecta un recul in planul ideilor federative. Institutiile create dispuneau de puteri mult mai mici decat sperasera pro-europenii. A fost insa un pret pe care acestia au acceptat sa-l plateasca. Prudenti, initiatorii proiectului au stiut sa caute acolo unde interesele convergeau (in economic) fara sa abandoneze obiectivul politic. Succesul Comunitatii Economice a oferit apoi, chiar mai repede decat se anticipase, legitimitate ideilor de unificare politica.

2 Integrarea europeana - de la liber schimb la uniunea politica

Tarile semnatare ale Tratatului de la Roma impreuna cu cele care au aderat ulterior (Marea Britanie, Irlanda, Danemarca - 1973, Grecia - 1981, Spania si Portugalia - 1986, Suedia, Finlanda si Austria - 1995) au parcurs un drum lung, conflictual si contro-versat. De la Roma la Maastricht a curs un timp in care, in baza unei legitati proprii, prin vointa politica, integrarea europeana a evoluat prin aprofundare si prin extindere apropiindu-se de obiectivul fundamental - unitatea politica.

2.1. Integrarea ca proces

Procesul de integrare a tarilor membre ale Uniunii Europene reprezinta un exemplu de integrare totala prin care diferitele economii nationale urmaresc sa formeze o noua entitate economico-sociala mai vasta si echilibrata, care sa substituie progresiv elementele componente.

Pentru Marchal, unul dintre teoreticienii de referinta in teoria integrarii, un astfel de proces este 'integrare teritoriala' deoarece se refera la 'un fenomen care, intr-un spatiu delimitat geografic, este total in ce priveste toate elementele vietii economice, sociale tehnice si politice'. La aceasta definitie Marchal mai adauga cel putin inca doua : 'fuziunea progresiva a economiilor nationale pe toate planurile, in primul rand economic si apoi prin forta lucrurilor, pe plan social si in final politic' si "Intensificarea - consolidarea solidaritatii care domneste sau trebuie sa domine intre diversele elemente ale unui ansamblu'.

Pe baza acestor definitii, se intelege ca "integrarea teritoriala" este un proces dinamic, progresiv, limitat in spatiu, de creare a unui ansamblu nou, bazat pe o retea complexa de legaturi de solidaritate in toate domeniile. Ea este un proces prin care economiile nationale fac loc unei noi entitati, punctul de plecare fiind fuziunea economica, iar cel final fuziunea politica - dar nu ca scop in sine, ci ca o necesitate, 'prin forta lucrurilor'.

Un prim aspect ce poate fi constatat este importanta acordata solidaritatii in procesul de integrare economica. Marchal nu lasa aici loc de discutii. El precizeaza clar : 'un spatiu integrat va fi un spatiu de solidaritate'. Solidaritatea este necesara pentru a asigura unitatea si echilibrul noii entitati si va determina o anumita viziune asupra conditiilor de integrare, a mecanismelor si instrumentelor folosite, deoarece: 'exista un spatiu integrat atunci cand legaturile de solidaritate care exista intre diversele sale elemente sunt astfel incat libertatea totala a schimburilor nu dauneaza nimanui si este in profitul tuturor'.

Acordand solidaritatii o importanta determinanta in realizarea unui spatiu integrat, Marchal a definit trei procese de integrare, laturi (componente) ale integrarii depline, in functie de natura solidaritatii, respectiv: integrare economica, sociala si politica.

Integrarea economica reprezinta realizarea solidaritatii economice prin formarea unei retele complexe de legaturi interdependente intre agentii economici ai tarilor participante. Integrarea sociala completeaza integrarea economica si este specifica integrarii depline, dar nu va fi niciodata totala, deoarece niciodata oamenii nu se vor simti deplin solidari. Integrarea politica este privita ca o consecinta a celorlalte doua si reprezinta existenta unitatii de decizie. Ea se poate realiza sub doua forme: confederala si federala.

Ca finalitate, integrarea teritoriala va fi atat economica, cat si sociala si politica, un proces desfasurat in toate cele trei domenii. Observam la Marchal asa-numita logica cumulativa a integrarii, principiul solidaritatii si criteriul teritorial confirmate in planul concret al integrarii europene.

Importanta legaturilor de solidaritate pentru existenta unui spatiu integrat pare a fi luata in considerare si de Fr. Perroux. Referindu-se la integrarea vest-europeana, Perroux considera integrarea drept procesul prin care se urmareste 'inlocuirea echilibrelor nationale si a echilibrelor intre natiunile europene si intre acestea si cele din afara Europei, cu un nou echilibru al unui ansamblu format din natiunile europene, considerat mai favorabil si socotit ca stabil in profitul sau'.

Concluzia la care ajunge Perroux este ca problema fundamentala a integrarii unor spatii economice diferite si, mai ales, inegal dezvoltate o constituie evitarea exercitarii de catre una din parti a rolului de integrator in beneficiul sau si in dezavantajul celorlalte parti (chiar daca beneficiul respectiv coincide cu cel al ansamblului). Rezultatele obtinute nu se apreciaza prin prisma ansamblului, ci a fiecareia dintre unitatile componente. Asigurarea coeziunii economice si sociale a ansamblului, respectarea principiului reciprocitatii, eliminarea oricaror raporturi de dominatie intre parteneri si evitarea polarizarii sunt absolut necesare crearii unui spatiu integrat, echilibrat si solidar.

Rezulta ca integrarea pietelor este o componenta a mecanismului de integrare a economiilor si presupune in primul rand eliminarea barierelor artificiale din calea schimburilor (integrare negativa) si apoi ameliorarea functionarii pietei respective (integrare pozitiva).

Conceptele de 'integrare negativa' si 'integrare pozitiva' desemneaza practic doua mecanisme de realizare a integrarii economice sau, eventual, doua laturi ale aceluiasi mecanism. Integrarea negativa consta in 'desfiintarea tuturor obstacolelor din calea liberei circulatii care pot exista in interiorul statelor" sau abolirea graduala a restrictiilor cantitative si a taxelor de import din calea schimburilor dintre tari, in scopul bunastarii comerciale a ariei integrate. Conform opticii liberale, integrarea este doar 'amenajarea spontana a economiilor asa cum rezulta din "legea pietei". Eliminarea barierelor vamale declanseaza un proces automat de integrare datorita capacitatii autoregulatoare, de adaptare, a economiilor. Marchal a definit insa ca fiind pseudointegrare procesul integrarii economiilor prin mecanismul integrarii negative. Motivat de principiul solidaritatii, el este un adept al integrarii voluntariste, dirijiste, al integrarii pozitive.

Integrarea pozitiva presupune cel putin un minim de interventie in directia coordonarii si armonizarii politicilor economice in scopul ameliorarii functionarii pietei. Integrarea economiilor apare astfel ca un proces declansat prin integrare negativa si reglat prin integrare pozitiva (A. Marchal, Fr. Perroux, B. Balassa).

Spre exemplu, Fr. Perroux considera ca prin integrare se urmareste obtinerea pentru un anumit numar de spatii economice "a mijloacelor unei mai hune alocari a resurselor lor, pentru o dezvoltare autonoma. In beneficiul propriilor populatii" Mijloacele nu se obtin insa automat, prin liberalizarea schimburilor, ci prin trei mecanisme de integrare:

- Integrarea prin piata (prin jocul liber al legilor pietei), in urma eliberarii barierelor din calea schimburilor reciproce, este considerata insuficienta pentru cresterea si dezvoltarea autonoma pe termen lung. Perroux propune doua mecanisme complementare - integrarea prin

investitii si integrarea institutionala (desi fara rigoare stiintifica).

- Integrarea prin investitii consta in crearea de spatii industriale ce depasesc pe cele nationale pentru cresterea interdependentei economice intre diversele parti constitutive, probabil in scopul asigurarii bazelor solidaritatii. Ea apare mai curand ca un rezultat si un factor de sustinere a procesului integrarii, nu ca un mecanism distinct.

Integrarea institutionala este propusa a se folosi concomitent cu celelalte doua in procesul integrarii unor spatii inegal dezvoltate si consta in interventii publice acolo unde legile pietei nu ofera posibilitatea unei dezvoltari autonome. Este o integrare pozitiva, absolut necesara in integrarea spatii-lor inegal dezvoltate.

Teoria integrarii a castigat mult si prin dezbaterile legate de perceperea integrarii economiilor ca proces sau ca stare. Tendinta dominanta este de a considera integrarea un proces din urmatoarele motive:

- integrarea deplina nu exista ca stare, ci este doar un proces si mai curand o politica, pentru ca nu exista solidaritate deplina si integrarea presupune mereu eforturi de coordonare, instrumente, politici etc. (Marchal);

- dinamismul vietii economice, face ca orice ansamblu integrat sa fie mereu in curs de integrare (O. Cevallos).

Un mare succes a avut B. Balassa cu propunerea de a defini integrarea economica atat ca proces, cat si ca stare. 'Privita ca proces, ea inseamna luarea acelor masuri care sa duca la abolirea discriminarilor dintre unitatile economice apartinand unor state nationale diferite; considerata ca stare, reprezinta lipsa oricarei forme de discriminare din calea economiilor nationale.. Observam, ca si la A. Marchal, ca exista o politica de integrare si nu o integrare automata, realizata prin mecanismele pietei libere, stimulate in actiunile lor de liberalizare a schimburilor si largire a pietelor.

Privita ca proces evolutiv, integrarea economiilor, incepand cu punctul de declansare, se desfasoara etapizat. Stabilirea etapelor si a caracteristicilor fiecareia constituie una din problemele care teoria integrarii a incercat sa le rezolve si in care vocea cea mai auzita (punctul de vedere cel mai raspandit si acceptat in literatura de specialitate) este cea a lui B. Balassa.

Astfel, considerand integrarea economica un proces in evolutie spre o situatie caracterizata de integrare, B Balassa pune in evidenta mai multe etape ale acestuia. Cele patru etape pot fi apreciate ca forme de integrare a economiilor si ca trepte ale integrarii depline (totale).

Etapa I - zona de liber schimb, presupune eliminarea taxelor vamale si a restrictiilor cantitative din calea schimburilor comerciale dintre statele membre.

Etapa a II-a - Uniunea vamala adauga la procesul liberalizarii schimburilor comerciale dintre tarile partenere fixarea unui tarif vamal comun fata de tarile terte. In practica, se constata ca zonele de liber schimb cunosc si elemente specifice uniunii vamale. Membrii Asociatiei Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) considera, de exemplu, ca nimic nu impiedica adoptarea intr-o zona a liberului schimb a unor dispozitii complementare (privind regulile concurentei, armonizarea unei politici economice etc). Experienta AELS demonstreaza ca realizarea unei zone de liber schimb presupune mai mult decat simpla desfiintare a barierelor interne din calea schimburilor reciproce: s-a produs o uniformizare a regulilor privind practicile concurentei, a avut loc si coordonarea limitata a politicilor nationale, indeosebi a politicii comerciale adoptate fata de tarile UE.

Etapa a III-a - Piata Comuna in care intre tarile membre sunt eliminate restrictiile in calea liberei miscari a marfurilor si a factorilor de productie.

Etapa a IV-a - Uniunea economica, combina e1ementele specifice pietei comune cu armonizarea politicilor economice nationale si chiar cu adoptarea unor politici comune.

Diferentele intre piata comuna si uniunea economica sunt, in realitate, greu de

observat. Libertatea de circulatie a marfurilor si a factorilor de productie nu se poate realiza fara politici comune si armonizarea politicilor economice. Se poate aprecia, mai curand, ca piata comuna impune trecerea la un nivel superior de integrare. Economiile nationale devin deja atat de interdependente incat orice masura de politica economica luata de unul dintre parteneri are impact ce depaseste spatiul national, impunand coordonarea. Este astfel de inteles de ce se vorbeste de o logica cumulativa a integrarii dupa care, odata debutat, procesul continua natural prin determinare economica pana la integrarea politica (evident, daca exista vointa politica necesara).

Integrarea economica parcurge toate cele patru etape si presupune in final 'unificarea politicilor monetara, fiscala, sociala, anticicilica si recunoasterea unei autoritati supranationale ale carei decizii leaga statele membre.

In concluzie, integrarea europeana este un proces evolutiv de integrare deplina a economiilor nationale intr-o noua entitate. Elementele definitorii sunt:

- declansarea procesului de integrare se produce prin desfiintarea barierelor tarifare si netarifare din calea schimburilor comerciale;

- integrarea economica se realizeaza concomitent in toate domeniile, progresiv, etapizat, conform unei legitati proprii, finalizand cu integrarea politica;

- principiul de baza al integrarii il constituie solidaritatea, in toate formele sale;

- se impune adoptarea unor instrumente de interventie deoarece simpla actiune a legilor pietei nu conduce la o situatie considerata a fi in avantajul fiecarui participant si a ansamblului in acelasi timp.

2.2. Caracteristici ale etapelor integrarii europene

Tarile comunitare s-au lansat in procesul integrarii prin construirea unei uniuni vamale ca premisa esentiala formarii pietei comune si conturarii celorlalte politici economice necesare unificarii.

A. Uniunea vamala

Europenii si-au propus formarea unei uniuni vamale intre tarile membre intr-o perioada de tranzitie de 12 ani (eventual 15 ani daca se impunea), prin eliminarea taxelor vamale, stabilirea unui tarif vamal comun si eliminarea restrictiilor cantitative.

Primul proces, derulat in trei etape, a fost unificarea tarifara realizata prin "dezarmarea tarifara"intracomunitara liniar sau selectiv. O "clauza de accelerare" a permis adoptarea unui ritm mai rapid pentru realizarea reducerilor tarifare intr-un context economic favorabil. Taxele vamale interne au fost desfiintate in totalitate si aliniate la tariful vamal comun la 1 iulie 1968, cu doi ani mai devreme decat termenul prevazut initial. Tariful vamal extern comun s-a stabilit la nivelul mediei aritmetice a taxelor aplicate la 1 ianuarie 1957, in cele patru zone vamale ale Comunitatii (Benelux, Franta, Italia, si R.F.G.), cu cateva exceptii indeosebi pentru sectorul agricol.

Functionarea eficienta a Uniunii Vamale a impus pe langa eliminarea taxelor vamale si tariful vamal comun, desfiintarea celorlalte restrictii comerciale si armonizarea regle-mentarilor nationale. Tarile membre si-au pastrat insa numeroase masuri de politica comerciala netarifara, in principal de natura fiscala, tehnica si fitosanitara, care s-au constituit in importante obstacole in calea schimburilor reciproce. Dupa primii ani de succes, integrarea europeana a parcurs o perioada de criza, fiind relansata la mijlocul anilor '80 printr-un program avand drept scop 'desavarsirea pietei comune' pana in 1992.

B. Piata comuna

Uniunea vamala a fost doar o prima etapa in liberalizarea pietelor interne. Tarile comunitare au considerat ca trebuie sa continue procesul integrarii prin instituirea deplina a

celor patru libertati fundamentale: a marfurilor, a capitalurilor, a serviciilor si a persoanelor. Ele dau continut unei alte forme de integrare, etapa a integrarii totale, numita piata comuna.

Libera circulatie a marfurilor reprezinta fundamentul integrarii economice. In aceasta directie s-au obtinut progrese rapide ca urmare a unor conditii specifice: eliminarea taxelor vamale pana la l iulie 1968 (fata de 1 ianuarie 1970 cum prevedea tratatul), instituirea tarifului vamal comun. Anii care au urmat au fost, insa, caracterizati de relansarea unor practici protectioniste, acceptate prin unele dispozitii ale tratatului Ele au fost generate de: dificultati structurale inregistrate indeosebi in industriile traditionale ale tarilor membre, de incetinirea cresterii economice si de intensificarea concurentei internationale.

Recurgerea la masuri protectioniste prezinta pentru un grup de tari care se integreaza cel putin trei inconveniente:

- mentinerea unor preturi mai ridicate pe piata interna antreneaza un transfer de venituri de la consumator la producator si se afla la originea unor pierderi legate de dezvoltarea unor productii mai putin eficiente decat in conditii de liber schimb;

- protectia limiteaza schimburile internationale posibilitatile specializarii si deci ale unei mai bune exploatari a economiilor de dimensiune;

- se produce fragmentarea pietei.

In consecinta, eforturile europenilor s-au concentrat asupra instituirii unei circulatii libere reale a marfurilor prin eliminarea obstacolelor existente si armonizarea legislatiile nationale.

Libertatea de miscare a persoanelor, impreuna cu alte masuri de armonizare sociala, asigura coeziunea sociala necesara existentei unui spatiu unitar, integrat si solidar

Libertatea de miscare a lucratorilor se detaseaza ca importanta datorita implicatiilor asupra ocuparii fortei de munca, remunerarii, conditiilor de munca si drepturilor cuvenite. Tratatul de la Roma prevedea prin articolul 48 principiul liberei circulatii a muncitorilor 'sub rezerva limitarilor justificate de ratiuni de ordin public, securitate si sanatate publica si neaplicabil ocupatiilor din administratia publica. Inca din 1968 era deja eliminata orice restrictie privind sejurul muncitorilor si familiilor acestora. Actul unic, acordul de la Schengen si Tratatul de la Maastricht marcheaza momente decisive in realizarea a ceea vest-europenii numesc 'Europa cetatenilor'. Dar, ca urmare a disparitatilor nationale existente, se impune continuarea eforturilor de apropiere a legislatiilor si intarirea competentelor comunitare in scopul constituirii unui veritabil spatiu intern fara frontiere.

Libera circulatie a serviciilor are doua componente libertatea de stabilire si libertatea de prestare. Realizarea ei presupune folosirea intr-o mai mare masura a principiului recunoasterii mutuale si a celui al armonizarii minimale. Libertatea de stabilire presupune dreptul unei intreprinderi dintr-un stat membru de a implanta o filiala sau orice alt tip unitate in orice alta tara partenera. Orice discriminare pe criteriu de nationalitate este interzisa. Libertatea de prestare reprezinta dreptul de a presta servicii, oriunde in comunitate si indiferent de nationalitate. Dificultatile inregistrate in acest domeniu tin de progresele insuficiente in recunoasterea mutuala a diplomelor si absenta unui drept european al societatilor.

Libera miscare a capitalurilor presupune libertatea de prestatie a serviciilor in domeniul financiar si libera circulatie a capitalurilor. Ea este consecinta fireasca a miscarii libere a marfurilor, serviciilor si persoanelor; completeaza si sprijina integrarea comerciala. Avantajele asteptate in urma acestui proces sunt : scaderea costurilor intermediare; diversificarea ofertei; o mai buna organizare si implicit posibilitati ridicate de a face fata concurentei pe piata financiara internationala; cresterea posibilitatilor de finantare datorita mai bunei mobilizari a economiilor europene.

Piata interna unica a evoluat lent. Sub impulsul dat de Actul Unic (numit si Cartea Alba), adoptat in 1987 cu scopul de a pregati terenul pentru unificarea europeana, piata comuna a putut deveni efectiva doar la 1 ianuarie 1993.

C. Uniunea economica

In literatura de specialitate piata comuna si uniunea vamala sunt prezentate ca forme distincte de integrare.

Din analiza a ceea ce este in fapt o piata interna unica, se poate constata ca realizarea

implica masuri ce tin, teoretic, de uniunea economica. Stabilirea unui moment in care un ansamblu de tari trece de la realizarea intre ele a unei piete comune la o uniune economica, este imposibila. Piata comuna pare mai curand o componenta a uniunii economice, un mijloc de realizare a acesteia.

In cadrul uniunii economice pot exista insa diferite niveluri de integrare, in functie de numarul de politici comune, gradul de armonizare al legislatiilor, interdependenta existenta intre economiile participante.

Conditiile considerate minime pentru reusita unei uniuni economice sunt:

- existenta pietei unice, cu cele patru libertati si armonizarea fiscalitatii indirecte (T.V.A., accize);

- o politica a concurentei care sa asigure buna functionare a mecanismelor pietei; nu poate exista piata unica fara posibilitatea de a controla acordurile, monopolurile, concentrarile si ajutoarele publice;

- politici comune in scopul realizarii coeziunii economice si sociale a uniunii ;

- coordonarea politicilor economie ale statelor membre, obligatorie la un nivel al interdependentei, cand o masura de politica economica a unui stat depaseste sfera actiunii sale - spatiul national.

Uniunea economica este un stadiu de integrate in care interdependentele sunt atat de accentuate incat aproape toate politicile economice ies de sub elaborarea strict nationala. Statele membre isi pastreaza deplina libertate in elaborarea politicii monetare. Renuntarea la aceasta, un pas deosebit de dificil, se considera un imperativ deoarece' independenta statelor membre in domeniul monetar limiteaza efectele favorabile ale constituirii pietei unice. Fondatorii Comunitatii erau convinsi ca realizarea pietei comune va fi conditionata de politici economice si monetare comune. Era de la sine inteles ca instituirea progresiva a pietei comune va antrena interdependente accentuate intre economiile membre, obligand la armonizare si coordonare intr-o prima etapa iar apoi la adoptarea de politici comune. In momentul lansarii procesului, pozitia adoptata a dovedit insa realism prin optiunea pentru o forma de integrare ce nu aducea atingere principiului suveranitatii.

Elaborarea politicilor economice a revenit statelor membre care isi asumau obligatia de a urmari obiectivele stabilite la nivel comunitar in stransa colaborare cu institutiile CEE. Dar, exceptand agricultura - domeniu in care a fost pusa rapid in aplicare o politica comuna, progresele in planul coordonarii/armonizarii au fost extrem de lente, intarziind si chiar punand in pericol procesul de integrare La Conferinta de la Haga din 1969, statele membre au aprobat initierea unor masuri pentru constituirea unei uniuni economice si monetare. Masurile propuse au dat continut planului Werner. Planul prevedea realizarea uniunii economice si monetare in trei etape in care statele membre ar urma sa-si armonizeze politicile nationale pentru a putea trece la politici comune. Rezultatul a fost un esec, iar procesul a fost relansat 20 de ani mai tarziu prin planul Delors (1989). Adoptat in iunie 1989, planul a reprezentat baza actiunilor ce au condus la Uniunea Europeana.

D. Uniunea monetara

Preocuparea tarilor membre CEE de a introduce o disciplina monetara interna s-a datorat, initial, problemelor ridicate de interdependenta ridicata a economiilor si flotarea libera a monedelor incepand cu deceniul opt.. Pana la luarea deciziei de adoptare a unei monede unice s-au succedat mai multe etape.

Studiul literaturii privind integrarea monetara evidentiaza doua categorii de probleme: oportunitatea unei monedei unice in functie de avantajele si dezavantajele instituirii acesteia si modul concret de realizare a Uniunii Monetare..

Cu privire la oportunitatea monedei unice se desprind doua optici diferite:

a) Stabilirea unei monede unice este consecinta fireasca a pietei unice si instrumentul indispensabil functionarii acesteia - in viziunea economistilor care o sustin fara rezerve,. Ci au in vedere o scrie de avantaje pe care moneda unica le-ar produce. Argu-mentele aduse pleaca de obicei de la rolul monedei intr-o economie moderna. Argumentele in favoarea unei monede unice sunt aceleasi cu cele in favoarea unei economii monetare fata de economia de troc. Concret, o singura moneda faciliteaza compararea preturilor internationale fata a fi nevoie sa se stranga si sa se produca informatii privind ratele de schimb prezente si viitoare, ca si informatii privind diferitele constrangeri si reglementari ale pietelor de schimb. Ea elimina incertitudinea legata de ratele de schimb, precum si costurile de conversie asociate tranzactiilor intre devize. O moneda unica elimina operatiunile de schimb neproductive pentru colectivitate in ansamblu sau.

Avantajele realizarii Uniunii Economice si Monetare sunt:

- U.E.M. este 'complementul logic al marii piete si al integrarii financiare;

- moneda comuna este o contraparte a integrarii pietelor nationale de factori de productie (mai ales factorii munca si capital) si a pietelor de bunuri;

- uniunea monetara conditioneaza si determina cresterea mobilitatii bunurilor si factorilor de productie;

- riscul de schimb valutar intra-european dispare si se elimina costurile datorate recurgerii la diferite instrumente de acoperire a acestui risc;

- se elimina costurile de tranzactie datorate trecerii de la o moneda la alta (se estimeaza o reducere de 0,5 % din PNB al UE, variind intre 0,1% pentru tarile cu moneda puternica si 1% pentru tarile cu moneda slaba);

- posibilitatea reducerii costurilor de intermediere bancara si convergenta ratelor do-banzii;

- intarirea disciplinei financiare, reducerea instabilitatii si incertitudinii dezvoltarea

cooperarii economice;

- atragerea unei fractiuni importante a economiei mondiale sub forma investitiilor directe si de portofoliu.

b) Adoptarea monedei unice este o mare greseala (a doua optica)

Argumentele aduse in general impotriva unei monede unice sunt :

- moneda unica face mai dificile ajustarile pe termen scurt prin eliminarea variatiilor nominale de schimb ale cursurilor;

- natiunile isi pierd suveranitatea in adoptarea politicii monetare (determinarea ratei de inflatie si arbitrarea intre inflatie si somaj);

- riscul aparitiei unor consecinte regionale nedorite, generate de neconcordanta intre evolutia aproape uniforma a salariilor nominale si productivitatea mai scazuta a regiunilor periferice si de miscarile de forta de munca si de capital intre regiuni. Pentru a elimina acest dezavantaj este necesara o politica de redistribuire a veniturilor si stimularea deplasarii fortei de munca spre regiunile periferice

2) Cu privire la modalitatile concrete de unificare a unei zone monetare, in literatura de specialitate s-au conturat mai multe conceptii:

a) integrarea monetara prin sistemele de schimb organizate;

b) teoria zonei monetare optimale;

c) conceptia constructivista de tip monetarist;

d) conceptia concurentiala a unificarii monetare

a) Integrarea monetara prin sistemele de schimb organizate - presupune realizarea

unificarii monetare in doi timpi: mai intai se stabilesc paritati fixe intre monedele tarilor membre, apoi se stabileste o moneda unica.

Sistemele monetare europene corespund acestei orientari. Experienta acumulata demonstreaza o serie de ineficiente, unele foarte importante. Optica unei integrari prin procedura sistemelor de schimb organizate nu are fundamente teoretice. Stabilitatea ratelor de schimb nu implica in mod necesar posibilitatea unei monede unice. La acest aspect semnificativ se adauga si lipsa mijloacelor bancilor centrale pentru a face fata operatiunilor speculative, efecte perverse asupra tarilor mai putin dezvoltate in cadrul aderarii lor la sistem, lipsa de suplete pentru a resorbi socurile externe violente (experienta unificarii monetare germane).

b) Teoria zonei monetare optimale elaborata in anul 1961 de catre R.A. Mundell a pus astfel bazele fundamentarii teoretice a unificarii spatiilor monetare. Teoria, cu dezvoltarile ulterioare ce i-au fost aduse de catre alti cercetatori, raspunde unei conceptii constructive despre integrare monetara, conceptie numita de tip keynesist. Conform lui R. A. Mundell, problema fundamentala a proceselor de integrare si dezintegrare monetara o constituie 'zona monetara optimala''. Aceasta este o zona in interiorul careia nu se impune o ajustare a ratelor de schimb intre regiuni si unde se poate adopta o moneda unica sau paritati fixe. O asemenea zona poate exista daca in interiorul ei factorii de productie,in special factorul munca,unt perfct mobili. De aceea, spatiul natural al unei monede nu este neaparat cel national. Socurile externe pot provoca efecte nefavorabile in uniunea monetara, fapt pentru care trebuie corectate deoarece ar putea deveni definitive. Dintre efectele de acest tip pot fi mentionate: subutilizarea potentialului regiunilor afectate (de obicei cele periferice), desertificarea regiunilor perturbate, reducerea schimburilor intra-regionale, cresterea ratei dobanzii, cresterea prelevarilor obligatorii, deformarea structurii economice a regiunilor perturbate. Corectarea acestor efecte presupune mobilitatea fortei de munca intre regiuni.

c) Conceptia constructivista de tip monetarist, corespunzatoare Tratatului de la Maastricht, stabileste drept conditie fundamentala pentru unificarea zonelor monetare obtinerea unor diferente nule intre ratele de inflatie ale tarilor respective Aceasta viziune este completata prin definirea in cadrul tratatului a unor criterii macroeconomice:

- inflatia nu trebuie sa fie mai mare de 1,5% fata de media a trei state cele mai per-formante;

- deficitul public nu trebuie sa depaseasca 3% din PIB ;

- datoria publica trebuie sa fie cel mult 60 % din PIB ;

- dobanda pe termen lung nu trebuie sa depaseasca cu mai mult de 2% media primelor trei tari membre cele mai performante.

Alaturi de aceste criterii, Ph. Rollet considera deosebit de importante pentru stabilitatea unei uniuni monetare: convergenta ritmurilor de crestere economica si coerenta fenomenelor de specializare.

Si acestei conceptii i se reproseaza lipsa fundamentarii teoretice si faptul nu a raspuns la o serie de intrebari esentiale.

d) Conceptia concurentiala a unificarii monetare este 'multiforma' iar caracteristica sa principala este strategia graduala de unificare, bazata pe concurenta libera intre monede.

Doua aspecte esentiale sintetizeaza aceasta conceptie :

- alegerea monedei se face de catre consumator, care determina "zonele monetare optimale" (parti din piata detinute de diferite monede);

- zona monetara optimala evolueaza suplu in functie de preferintele consumatorilor. Un proces concurential de integrare monetara este preferabil unui sistem centralizat si constructivist. El permite concurenta intre sisteme monetare, serviciile monetare si financiare si lasa pietei alegerea monedei unice. Piata va selecta moneda unica si va stabili zonele monetare optimale.

Mai multe proiecte privind unificarea monetara in UE au fost elaborate in viziune constructivista. In 1975 economistii Manifestului de la Toussaint propuneau emisiunea unei monede europene 'Europa'; monedele nationale ar fi condus consumatorii la alegerea celor mai performante devize. Tot in 1975, J.Riboud propunea crearea unei monede europene 'Eurostable', similara cu 'Europa', dar rezervata doar tranzactiilor internationale. Mai recent, in 1989, britanicii recomandau concurenta intre toate monedele nationale europene. Monedele prezentand cele mai bune performante le-ar fi eliminat progresiv pe celelalte.

Desi conceptia concurentiala evita ajustarile costisitoare ale adoptarii prea rapide a unei monede unice, conceptia adoptata pentru unificarea monetara europeana a fost cea constructivista.

Instituirea unei monede unice angajeaza costuri de ajustare considerabile, dificil de suportat de catre populatie. Critici severe sunt aduse conceptiei de unificare a Tratatului de la Maastricht si se recomanda prudenta sustinatorilor acesteia. Pe de alta parte, sperante mari sunt puse in desavarsirea procesului de realizare a uniunii monetare europene, apreciind avantajele mai presus de riscurile asumate.

La 1 ianuarie 1999 a avut loc stabilirea paritatilor fixe, de la 1 ianuarie 2002 EURO va circula in paralel cu monedele nationale, iar de la 1 iunie 2002 monedele nationale vor ceda locul in totalitate monedei comune.

In concluzie, odata realizate unitatea economica si monetara Uniunea Europeana reprezinta si o unitate politica: o unitate politica de tip federativ.