Cooperare regionala si integrare economica

Cooperare regionala si integrare economica

Procesul de dezvoltare a pietelor, care a survenit diviziunii internationale a muncii a adus cu sine beneficii dar si mari dezavantaje, mai ales pentru tarile in curs de dezvoltare. Acestea au inceput o adevarata goana dupa investitii straine, necesare ajustarii economiei interne si a micsorarii decalajului fata de statele dezvoltate. Acest lucru se adauga si politicilor companiilor multinationale care au proliferat odata cu sfarsitul sistemului bipolar, fapt care a dus la deschiderea unor piete care le fusesera, pana atunci, inaccesibile[1]. De asemenea statele au tendinta de a se apropia si de a determina o mai mare colaborare, mai ales in domeniul economic, acolo unde, oricum pietele tind sa o ia inaintea politicului. Cazul cel mai cunoscut, devenit aproape clasic, este cel al Uniunii Europene, pe care o vom analiza in continuare, dar nu vom uita si alte modele.

De la comunitatile Europene la Uniunea Europeana

Finalul celui de al doilea razboi mondial va aduce in fata europenilor cateva constatari care-i va obliga sa ia foarte in serios opera de reformare continentala. S-a inteles, in sfarsit faptul ca Europa incetase sa mai fie "centrul lumii", locul unde se luau cele mai importante decizii, fie ca era vorba de politic, fie de economic, S.U.A., si U.R.S.S., preluand locul de lideri globali si ca fara o reforma care sa readuca statutul de supraputere, "batranul continent" nu mai insemna nimic. Apoi, cele doua razboaie mondiale , pornite ca niste conflicte interne se sfarsisera cu dezastre care inspaimantau orice om de pe planeta. Iata, deci, motivele pentru care europenii incep sa caute acele forme care sa stinga animozitatile si sa dea posibilitate dezvoltarii continentale . Formarea unor organisme europene se va realiza, insa, sub influenta unor mari personalitati europene dar si americane. In 1946, in cadrul unei conferinte tinute la Universitatea din Zürich, Winston Churchill vorbea despre crearea unor State Unite ale Europei, ca singura forma capabila a asigura pacea si dezvoltarea continentului.

Principalul factor care va coagula Europa va fi insa, America si ajutorul dat de aceasta. Speriati de avantul pe care il luau partidele de extrema stanga in Occident, mai ales in Franta si Italia, europenii solicita sprijin economic din partea S.U.A. care, ingrijorata si ea va pune la punct un plan care va lua numele unuia dintre initiatorului sau George Marshall. Prima tara care a beneficiat de ajutorul S.U.A. a fost Grecia. Imediat dupa razboi aici izbucneste un conflict civil intre Frontul National de Eliberare (FNE), de extrema stanga si fortele guvernamentale sprijinite de britanici. Pentru ca FNE sa nu ajunga la putere, caz in care si Grecia ar fi intrat in randul tarilor socialiste (incalcandu-se astfel partajul de la Yalta unde Grecia fusese trecuta in randul tarilor unde Marea Britanie avea 90% influenta), SUA a alocat un sprijin masiv, de 400 milioane de dolari(reprezentand 74 000 de tone de echipament militar-incluzand artilerie, bombardiere usoare si napalm), care a dus la victoria fortelor de dreapta (URSS nu a intervenit), urmata de investitii masive ale unor concerne nord americane -Esso, Dow Chemical sau Crysler .

Pornind de la politica de containment (indiguire) imprimata de presedintele american Harry Truman, care prevedea intarirea statelor din jurul lagarului comunist, si de la reusita din Grecia, SUA hotaraste sa ajute economic si financiar vestul Europei. Pentru a gestiona ajutorul, europenii hotarasc sa creeze un organism la nivel continental. In iulie 1947, la Paris se reunesc Franta, Marea Britanie, Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia si Turcia, intr-o conferinta care urma sa aduca clarificarile necesare. In urma intrarii in vigoare, la 2 aprilie 1948, a legii americane a cooperarii economice, in 16 aprilie, se semneaza Conventia de cooperare economica europeana, care fonda prima organizatie paneuropeana - Organizatia Europeana de Cooperare Economica, prin intermediul careia(impreuna cu varianta ei americana - Economic Cooperation Administration) urma sa fie gestionat ajutorul. Din 1961, prin intrarea SUA, Canada si Japonia, organismul care fusese pana atunci european se transforma in Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica si va oferi sprijin statelor din lumea a treia.

Urmatorul pas in constituirea unor structuri europene avea sa fie Consiliul Europei. Acesta se constituie in urma unui congres tinut la Haga, in martie 1948. Se urmarea realizarea unei structuri politice la nivel european, care sa ajute la o mai buna coordonare interstatala. In urma mai multor runde de discutii, la inceputul anului 1949 s-a constituit Consiliul Europei, organism care cuprindea 10 tari europene. El avea un Consiliu de ministri, si o Adunare parlamentara, dar care nu a reusit sa se constituie intr-o baza de la care sa porneasca unificarea. Organism slab, a devenit rapid doar un for de dezbateri esuand in acelasi mod ca si Liga Natiunilor, din perioada interbelica (Romania a devenit cel de-al 32 membru in 1992).

Cel mai important moment in cadrul procesului de integrare europeana a fost reprezentat de aparitia Comunitatii europene a otelului si carbunelui. La baza realizarii lui sta declaratia din 9 mai 1950, a ministrului de Externe francez, Robert Schuman (1866-1963, nascut la Luxemburg, ministru de finante si externe), care prezenta un proiect realizat impreuna cu Jean Monnet (1888-1979, nascut la Cognac, Comisar General al Planului de modernizare a industriei franceze), unul dintre cei mai proeminenti oameni politici si de afaceri ai Frantei. Obiectivul acestui tratat era acela de a pune sub controlul unei autoritati supreme comune productia de carbune si otel a Frantei si a Germaniei, cu posibilitatea ca si alte state europene sa adere la tratat. Explicatia era simpla, francezii se temeau ca, repetand modelul politicii din perioada imediat urmatoare incheieri primului razboi mondial, Germania sa reinceapa politica de dezvoltare a industriei sustinatoare a razboiului(industria siderurgica), si deci de militarizare, motiv pentru care era dispusa, pentru a putea controla ramura respectiva germana sa se lase la randul ei controlata[4].

La aceasta idee au participat, pana in final 6 tari (Belgia, R.F.Germana, Franta, Italia, Luxemburg si Olanda), iar la 18 aprilie 1951 s-a constituit Comunitatea europeana a carbunelui si otelului, tratatul intrand in vigoare la 23 iulie 1952. In acelasi timp tratatul reprezenta formarea primei piete unice din istoria europeana. Acesta reprezenta primul pas in cadrul politicii de formare a unui organism politic si economic european, care sa rezolve problema eterna a Europei, conflictele cronice dintre state. Urmatorul pas a fost reprezentat de conferinta de la Messina, din iunie 1955, in care se punea problema creierii Pietei Comune, dar si a unei agentii de dezvoltare in domeniul atomic, unde europenii ramasesera in urma[5].

Tratatele se vor semna, doi ani mai tarziu, la Roma, in 25 martie 1957 si vor intra in vigoare la 1 ianuarie 1958. Cele doua tratate semnate Euratom si Comunitatea Economica Europeana, reprezentau un pas inainte fata de CECO, si pe aceste trei creatii se va baza din acel moment intreaga constructie europeana. Net mai important era tratatul de creare a CEE deoarece acesta prevedea o serie de institutii comune europene care pana in acel moment pareau de neconceput - Consiliu de ministri cu rol de coordonare a politicilor economice, Parlament cu rol de deliberare si control, Comisie care adopta recomandari si controleaza aplicarea lor, Curte de justitie, precum si instituirea unor politici comune referitoare la o serie de domenii de dezvoltare europeana - renuntarea la taxele vamale, politici economice comune, politici sociale comune s.a., putandu-se spune ca pentru intaia data Europa avea o "constitutie proprie dupa care sa se ghideze[6].

Dupa succesul celor trei organizati europene, pe tot decursul anilor '60 s-au realizat o serie de conferinte cu scopul de a realiza o Uniune politica la nivel continental, insa o serie de controverse intre Franta si Marea Britanie, ultima considerata ca a facand jocul SUA, a dat peste cap intreg procesul de integrare. La 1 ianuarie 1967intra in vigoare Tratatul de la Bruxelles, supranumit "Tratatul de fuziune", prin care toate cele trei Comunitati au un singur Consiliu, o singura Comisie si un singur Parlament, iar in 1 iulie 1968 Uniunea Vamala devine realitate. Anii au fost cei care vor aduce o relansare a procesului de realizare a uniunii europene. In 1970 se creeaza Cooperarea Politica Europeana care urma sa armonizeze politicile externe ale tarilor europene. Urmatorul pas extrem de important a fost realizat in martie 1979 odata cu crearea Sistemului Monetar European. Aceasta institutie venea dupa doua crize ale petrolului( 1973 si 1979), care cauzasera puseuri inflationiste in toate tarile europene, care sperau ca in acest fel sa reuseasca salvarea sistemului monetar si economic european. Urmatorul eveniment de anvergura, in ceea ce priveste unificarea politica a fost reprezentat de Conferinta de la Paris din decembrie 1974. Acum au fost puse bazale Consiliului European - un organ inter-guvernamental care orienteaza si coordoneaza actiunile statelor membre, dar care respecta responsabilitatile si competentelor institutiilor comunitare. Cel mai important rol al nou-creatului consiliu era acela de a coordona si superviza politicile comunitare si a le armoniza cu cele nationale. Din punct de vedere politic anul 1979 avea sa aduca o noua victorie pentru europeni si planurile lor de unificare, in iunie 1979 avand loc primele alegeri pentru Parlamentul european si, in urma lor se vor forma primele grupuri parlamentare, care vor forma baza actualelor partide europene.

In 1986 Consiliul Europei isi adopta drapelul, care devine totodata si emblema Uniunii Europene, 12 stelute galbene pe un fond albastru, precum si imnul "Oda bucuriei", iar ziua Europei este aleasa data de 9 mai. Urmatoarele momente de o mare importanta pentru procesul de coagulare europeana au fost reprezentate de intrarea in vigoare, in 1987, a Actului unic European si de semnarea Tratatului de la Maastricht (1 noiembrie 1993). Actul Unic European, intrat in vigoare la 1 iulie 1987, urmarea intarirea pietei comune europene, cooperarea in materie de politici de dezvoltare si cercetare tehnologica, precum si in materie de politica externa. Lui ii urmeaza, chiar daca are o importanta mult mai mare, Tratatul de la Maastricht[7]. La inceputul anilor '90 (decembrie 1990) liderii europeni organizeaza la Roma doua conferinte care aveau ca scop fundarea unei Uniuni economice si monetare si a uneia politice. Rezultatul celor doua conferinte a fost Tratatul de instituire a Uniunii Europene, semnat la 7 februarie 1992, in localitatea olandeza Maastricht, si intrat in vigoare la 1 noiembrie 199 Tratatul punea pentru prima data foarte clar problema institutiilor europene - Parlament, Consiliu, Comisie, Curte de Justitie si Curte de Conturi, practic toate institutiile de care are nevoie un stat echilibrat. Daca adaugam la acest tratat, cunoscut si sub numele de Tratatul Uniunii Europene, succesul inregistrat de trecerea, de la 1 ianuarie 2002, la moneda unica europeana - Euro - putem afirma ca in curand Europa va putea sa devina un stat la fel de puternic si inchegat ca si Statele Unite ale Americii, exemplu permanent pentru europeni, si probabil una din supraputerile noului mileniu.

  La 10 decembrie Consiliul European intrunit la Essen stabileste orientarile generale de actiune pentru consolidarea strategiei in domeniul cresterii economice si a competitivitatii produselor si a cresterii gradului de ocupare a fortei de munca, facand referire asupra modului de combatere a somajului. Se cade de acord, de asemenea, asupra unei strategii destinate strangerii legaturilor cu tarile asociate din Europa Centrala si de Est si a ajutarii acestora sa devina mai apropiate de standarde.   

La 1 februarie 1995 Acordurile Europene de Asociere intre Uniunea Europeana, pe de o parte si Bulgaria, Romania, Slovacia si Republica Ceha intra in functiune. La 21 martie la Paris, se semneaza Pactul de Stabilitate in Europa. La sfarsitul aceleiasi luni intra in aplicare Acordul de la Schengen, incheiat intre Belgia, Franta, Germania, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania. In aprilie la acest tratat se alatura si Austria. In luna mai Comisia Europeana stabileste masurile practice necesare pentru introducerea unei monede unice.

La 22 iunie 1995 Romania solicita oficial aderarea la Uniunea Europeana, fiind urmata la 5 zile de Slovacia. La 12 iulie Parlamentul European numeste Avocatul Poporului (Ombudsman). La sfarsitul aceleiasi luni se semneaza un acord cu privire la cooperarea in domeniul politicii intre statele membre ale Uniunii Europene.
    In martie Curtea Europeana de Justitie hotaraste ca atunci cand un stat membru al U.E. violeaza o lege comunitara, acel stat este responsabil pentru pierderile sau pagubele cauzate unei persoane particulare. La 29 martie la Torino, se inaugureaza Conferinta interguvernamentala destinata revizuirii Tratatului de la Maastricht.
    La 1 iunie Slovenia solicita aderarea la U.E.. In zilele de 14 si 15 iunie la Roma are loc o conferinta tripartita, cu participarea institutiilor comunitare, a statelor membre si a partenerilor sociali, cu privire la cresterea economica si ocuparea fortei de munca. Intre 27 si 29 iunie la Lyon are loc o reuniune a Grupului G 7, care adopta trei documente: o declaratie cu privire la terorism, un comunicat cu privire la economie ("sa facem un succes din globalizare, spre beneficiul tuturor') si o declaratie referitoare la securitatea internationala ("spre sporirea securitatii si a stabilitatii intr-o lume mai cooperanta'). La 1 iulie Consiliul European adopta cadrul normativ necesar acordarii de ajutoare pentru reconstructia statelor rezultate din dezmembrarea fostei Iugoslavii .
    La 5 decembrie, la Conferinta de la Londra se adopta un plan pentru a consolida pacea in Fosta Iugoslavie. Danemarca, Finlanda si Suedia semneaza acordul de la Schengen cu privire la libera circulatie a persoanelor.
In iunie se adopta un nou plan de actiune referitor la Piata Unica Europeana. La Amsterdam, Consiliul European aproba trecerea la cea de a treia faza a Uniunii Economice si Monetare si adopta o rezolutie cu privire la cresterea economica si ocuparea fortei de munca, doua directii de actiune prioritare in domeniul integrarii europene si nu numai atat, doua domenii carora li se acorda mare atentie atunci cand se elaboreaza directiile strategice de asigurare a securitatii si stabilitatii regionale. In iulie Comisia Europeana prezinta programul "Agenda 2000-pentru o Europa mai puternica si mai larga', cat si opiniile Comisiei referitoare la cererile celor zece state care au solicitat aderarea la Uniunea Europeana.
    La 2 octombrie 1995 se semneaza de catre ministrii de externe ai statelor U.E. Tratatul de la Amsterdam, ce completeaza Tratatul cu privire la Uniunea Europeana. In noiembrie Comisia Europeana adopta norme referitoare la regenerarea surselor de energie, iar in decembrie o Carta Verde cu privire la realizarea convergentei in domeniile comunicatiilor, mass-mediei si al tehnologiilor informationale.    Consiliul European intrunit la Luxemburg la 12 si 13 decembrie ia decizia de a lansa procesul de largire a Uniunii Europene. In martie 1998 Comisia Europeana recomanda ca numai 11 state din cele 15 membre sa adopte Euro drept moneda unica de la 1 ianuarie 1999. La 30 martie la o reuniune la nivelul ministrilor de externe se ia decizia de a se lansa procesul de largire a U.E. prin luarea in considerare a celor 10 state solicitante si in plus a solicitarii facute de Cipru. Un Consiliu special tinut in luna mai 1998 decide ca 11 state membre ale U.E. intrunesc conditiile necesare pentru adoptarea unei monede unice. Urmand acestei decizii, guvernele acestor 11 state au ales presedintele, vicepresedintele si pe ceilalti membri ai Consiliului de Administratie ai Bancii Centrale Europene, cu sediul in Germania. Aceasta banca a fost infiintata la 1 iunie 1998 .
    La 15-16 iunie are loc o reuniune a Consiliului European la Cardiff, stabilind elementele esentiale ale strategiei U.E. pentru continuarea dezvoltarii economice si a reformei economiei astfel incat sa se promoveze cresterea economica, prosperitatea, sa se creeze noi locuri de munca si sa sporeasca protectia sociala. S-au identificat caile prin care institutiile europene sa fie mai aproape de oameni, s-a stabilit cadrul general pentru negocierile cu privire la Agenda 2000 si s-a lansat o noua dezbatere cu privire la dezvoltarea viitoare a Uniunii. .
    La 1 ianuarie 1999 se lanseaza oficial moneda unica europeana, Euro, adoptata oficial de Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia si Spania. .
    La 1 mai incepe aplicarea oficiala a Tratatului de la Amsterdam. La Köln, Consiliul European adopta prima strategie comuna a U.E. cu privire la relatiile cu Rusia, o declaratie cu privire la Kosovo, cat si o decizie cu privire la intarirea politicii internationale comune a Uniunii.
    Se dezvolta parteneriatul dintre E.U., Statele Unite si Japonia pe de o parte, dintre E.U. si Grupul G 8 (cele sapte state puternic industrializate plus Rusia), dintre E.U. si statele din alte regiuni, precum America Latina, pe de alta parte .
    In decembrie Comisia Europeana decide constituirea unei asociatii comunitare care sa acorde asistenta destinata reconstructiei in zona Balcanilor Occidentali (Programul CARA) .
    In 10 si 11 decembrie 1999 are loc o reuniune a Consiliului European la Helsinki, care ia o decizie de importanta majora in ceea ce priveste tara noastra. La reuniune se decide inceperea concomitenta a negocierilor destinate admiterii in U.E. cu Romania, Slovacia, Letonia, Lituania, Bulgaria si Malta si sa ii fie recunoscuta Turciei cererea de admitere in Uniune. Cele 6 tari cu care au inceput astfel negocierile se alatura unui grup de alte sase state (Ungaria, Slovenia, Polonia, Estonia, Cipru si Slovacia) cu care convorbirile incepusera anterior. In acest fel nu se mai face o departajare a candidatilor la aderare inainte de negocierile propriu-zise. .
   

Motive ale integrarii

Continua colaborarea cu Statele Unite ale Americii si Canada dar si cu China, discutandu-se despre primirea Chinei in Organizatia Mondiala a Comertului cat si despre intarirea legaturilor economice dintre U.E. si aceasta tara[10].

Pentru Republica Federala Germana, participarea la formarea unei structuri unificate a Europei echivala cu intrarea sa in randul Comunitatii natiunilor. Fiind un stat cu o industrie care se bazeaza pe exporturi, RFG era tributara pietei europene. Crearea CEE a facut ca problemele germanilor referitoare la valorificarea productiei lor industriale sa se incheie, fiind si astazi principala economie a Europei.

Pentru Franta, integrarea Germaniei in CEE, era expresia politica a dorintei sale de reconciliere si a aspiratilor sale catre o pace durabila pe continent. De asemenea participarea sa la Piata Comuna i-a permis accelerarea dezvoltarii industriale. Integrarea sa la vastul spatiu economic european a deschis produselor sale agricole noi piete de desfacere asigurand vitalitatea acestei ramuri economice franceze[11].

Dependenta de comertul exterior propriu, Belgia era ca si Germania tributara unei piete comune in care sa-si exporte marfurile. Pe langa acest fapt, participarea sa la crearea unei astfel de piete, care punea economiile diverse europene laolalta, a facut ca belgienii sa poata dezvolta si noi ramuri economice.

Pentru Italia care tocmai isi incheiase ciclul sau de industrializare, participarea la o astfel de piata oferea posibilitatea de a isi plasa produsele industriei sale destul de specializate. De asemenea italienii sperau ca noua structura sa le permita obtinerea de credite cu ajutorul carora sa poata dezvolta zonele sale sudice ramase in urma si sa lupte cu succes contra somajului care greva asupra economiei peninsulare[12].

Olanda spera ca noua structura sa dea un impuls eforturilor sale de industrializare. Dotata cu porturi importante si cu infrastructura de transport, olandezii au inteles sansa care li se oferea de a     devenii principala poarta de acces si de comert a Europei. Era de asemenea interesata in crearea unei piete care sa inghita productia agricola, politica sprijinita masiv de olandezii de rand .

In ceea ce priveste Luxemburgul , acesta era interesat in crearea unei asemenea structuri europene pentru a fi ferit de marea problema a istoriei sale cand nu era decat o moneda de schimb intre marile puteri.

Speriata de faptul ca odata aflata in interior nu mai poate lua acele decizii de politica economica pe care le doreste     Marea Britanie a creat un organism care sa se refere doar la liber - schimb si care sa nu fie institutionalizat asa cum era cazul CEE, intitulat Zona europeana de liber schimb la care participau Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Marea Britanie, Suedia, Elvetia si Finlanda. Impresionata de primele succese ale CEE, si intelegand ca nu va putea sa controleze noua organizatie asa cum facea cu Commonwealth - ul, mai ales ca prin crearea structurilor politice ale Comunitatii risca sa-si piarda total influenta, britanicii au hotarat sa ceara acceptarea lor ca membru in Comunitatea Economica Europeana, fiind urmata imediat de doua dintre statele din Zona de liber - schimb, Danemarca si Norvegia si de Irlanda.

Danemarca, era esential interesata de a se alatura pietei comune europene datorita faptului ca avea o productie excedentara de marfuri agricole pe care acum le putea plasa pe o piata mult mai mare, de asemenea Marea Britanie, tara cu care danezii aveau cea mai mare parte din schimburile economice intrasera in CEE, iar faptul de a se afla in acest organism dadea posibilitatea de a dezvolta unele ramuri care altfel nu se puteau sustine.

Irlanda spera si ea ca odata intrata in cadrul noi constructii sa rezolve problema, vitala, a plasarii imensei productii agrare a tarii, pe care piata engleza, saturata de propria productie, nu o mai putea inghite.

Toate cele trei state vor fi primite in Piata Comuna in 1973, singura exceptie numindu-se Norvegia a carei populatie s-a opus, in urma unui referendum, 53,4 % dintre norvegieni votand contra aderarii. Noua problema care s-a ivit in fata organismului era reprezentata de tarile din zona de liber-schimb care doreau sa intre in nou-creata CEE. Dupa restabilirea democratiei interne, Grecia, Spania si Portugalia, au cerut expres sa fie si ele acceptate.

Pentru Grecia, era vitala aceasta situatie in contextul in care dorea sa-si refaca imaginea mondiala si sa sustina ramurile economice nou create si de asemenea grecii sperau ca odata intrati in Organismul comun european vor avea garantia ca nu vor mai avea parte de "defectiuni" ale sistemului lor democratic intern, fiind admisa in 1981.

Spania, iesita si ea dintr-un regim dictatorial odata cu moartea lui Franco, avea nevoie de sprijin pentru a dezvolta o economie care suferise de pe urma izolarii internationale la care fusese supusa in perioada franchista. Spaniolilor le erau necesare fonduri pentru o reformare structurala a economiei, fonduri pe care nu le puteau gasi decat in CEE.

Portugalia, care-si pierduse coloniile si surmontase dificultatile politice interne, a inteles ca apartenenta sa la Comunitatea Europeana insemna intoarcerea sa in Europa. CEE a oferit Portugaliei posibilitatea de a uita pentru totdeauna de izolarea politica si problemele economice, precum si fonduri necesare restructurarii totale a economiei sale total axate pe ramurile agricole[14].

RELATIILE UNIUNII EUROPENE CU ALTE ZONE

Un rol extrem de important, din perspectiva regionalizarii versus globalizare, il are sistemul de relatii dintre marile blocuri comerciale. Vom analiza in aceasta lucrare relatiile pe care Uniunea Europeana, cel mai mare bloc economico - politic mondial il are cu alte astfel de organizatii dar si cu tarile in curs de dezvoltare, date fiind politicile de sprijinire a acestora, promovate de Uniune.

UE si EFTA. Crearea Spatiului Economic European

Conventia de la Stocholm, din 1960, a hotarat crearea unei zone de comert liber (E.F.T.A.= European Free Trade Association), cu participarea unui numar de sapte tari: Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elvetia si Marea Britanie. Mai tarziu, au aderat Finlanda si Islanda, si apoi, Lichtenstein.

Caracteristici ale noii organizatii:

• Noua organizatie a cuprins tari cu un nivel mai ridicat al dezvoltarii - mai mare omogenitate.
• Scopul acestei organizatii interguvernamentale -- liberalizarea comertul cu produse industriale intre tarile participante, cu excluderea produselor agricole, fara a renunta la propria lor politica comerciala fata de tarile terte.
• Barierele netarifare nu au fost cuprinse in Conventia asupra EFTA.
• Deoarece participantii nu si-au propus realizarea unei uniuni politice, nu avea nevoie de organisme supranationale. Luarea deciziilor, in general, s-a facut cu unanimitate.

Relatiile dintre CEE si EFTA

• In 1973, trei tari membre EFTA, respectiv Marea Britanie, Irlanda si Danemarca, au intrat in CE.
• Tarile ramase au incheiat cu CE acorduri individuale de liber schimb. In baza acestora, relatiile comerciale au continuat sa se dezvolte, iar liberalizarea schimburilor cu produsele industriale sa evolueze continuu.
• In ianuarie 1984, eliminarea taxelor vamale ramase in comertul dintre CEE si fiecare tara membra a EFTA. Cu aceeasi ocazie, s-a discutat si problema barierelor netarifare.
• In ianuarie 1989, Declaratia Comisiei Europene privind o relatie globala si institutionala intre CEE si EFTA.
• La 2 Mai 1992, se semneaza la Oporto, Acordul privind Spatiul Economic European sau Zona Economica Europeana (European Economic Area).
• Incepand cu 1 ianuarie 1995, alte trei tari EFTA, respectiv Austria, Suedia si Finlanda, au devenit membri ai Uniunii Europene. Norvegia a respins din nou prin referendum aderarea la UE.
• In cadrul Spatiului Economic European, gradul de integrare este la fel de ridicat ca in Uniunea Europeana. Relatiile dintre UE si EFTA se limiteaza, in cele din urma, la relatiile cu Elvetia.
• Treptat, EFTA a pierdut din importanta ca entitate distincta[15].

NAFTA si UE

In 1989 s-a incheiat un Acord de Liber Schimb intre SUA si Canada (CAFTA - Canadian - American Free Trade Area), care si-a propus liberalizarea schimburilor intre cele doua tari, liberalizare impulsionata si de puternica dependenta comerciala reciproca si de dovada existentei unui anumit grad de integrare economica, in special in domeniul constructiilor de masini.

Un nou acord, sub denumirea de N.A.F.T.A. (North American Free Trade Area), a fost semnat la 17 decembrie 1992 intre SUA, Canada si Mexic. NAFTA acopera o piata de 375 milioane de consumatori, cu perspectiva extinderii si mai spre Sudul continentului american, si o suprafata de 21,3 milioane Km.

Scopul acestui acord este liberalizarea in 10 ani a comertului cu produse si servicii, prin eliminarea barierelor tarifare si netarifare intre parti si prin liberalizarea investitiilor intra-zonale.

Domeniile vizate de NAFTA sunt urmatoarele:

a) Comertul cu bunuri materiale:

In decurs de 10 ani, urmeaza a fi inlaturate toate taxele vamale aplicabile produselor considerate ca 'nord-americane', in conformitate cu regulile de origine, astfel ca in anul 2004 sa se formeze o vasta piata libera.

b) Comertul cu servicii:

Serviciile detin un loc important in comertul din zona - supus tratamentului national.

c) Investitiile directe de capital - liberalizare.

d) Alte dispozitii se refera la urmatoarele: regulile de concurenta, proprietatea intelectuala, sejurul temporar al oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protectia mediului.

Regimul preferential acordat tarilor in curs de dezvoltare.

Regimul preferential in favoarea tarilor in curs de dezvoltare consta in anumite concesii in plan comercial acordate de catre tarile dezvoltate.

CEE a incheiat acorduri preferentiale cu anumite tari in curs de dezvoltare. In calitate de donator de preferinte in favoarea tarilor in curs de dezvoltare, CEE stabileste o lista de produse care beneficiaza de acest regim: sunt limitate in cazul bunurilor 'sensibile' fie prin aplicarea de scutiri de marime fixa, aplicabile anumitor tari, fie prin aplicarea de plafoane tarifare.

Anumite produse, precum textilele, au fost complet excluse de la preferinte vamale, acestea intrand sub incidenta Acordului Multifibre. Sunt, de asemenea, excluse produsele agricole si cele din piei naturale.

In cazul produselor CECA (carbune si produse siderurgice), regimul este diferentiat pe doua grupe: o prima grupa, scutire de taxe vamale cu stabilirea de contingente tarifare sau plafoane tarifare nationale; pentru o alta grupa, scutire de taxe pentru fiecare dintre tari luate individual, dar in limitele unui plafon comunitar.

Tarile in curs de dezvoltare cele mai putin avansate s-au bucurat de un regim si mai favorabil, constand in neaplicarea masurilor de salvgardare, abolirea taxelor vamale asupra anumitor produse agricole, neinstituirea de contingente tarifare, cu exceptia extraselor de cafea, reducerea prelevarilor agricole pentru anumite produse, scutirea de taxe vamale pentru toate produsele industriale, fara limitari cantitative, inclusiv pentru textile si imbracaminte.

Consideratii finale

Odata cu reformele politice si cu formarea Uniunii Europene, aderarea statelor europene care-si manifestau aceasta dorinta avea sa continue de aceasta data ea avand un aspect dublu, politic si economic. In acest context se vor desfasura negocierile de aderare a Austriei, Finlandei, Suediei si Norvegiei, negocieri finalizate in 1994, din nou fara Norvegia a carei populatie a respins din nou, prin referendum, aderarea la Uniunea Europeana.

Implicatiile pentru sistemul international sunt foarte importante, motiv pentru care procesul de constituire a fost monitorizat de intreaga lume. Se vorbeste tot mai mult de posibilitatea ca Europa sa adopte doua modele, unul deschis, fara nici un fel de discriminare, care va da un sprijin puternic procesului globalizarii; sau unul inchis, protectionist, prin care europenii sa anunte faptul ca privesc piata lor interna ca pe un domeniu rezervat doar lor. Daca statul european al bunastarii nu se va reforma , costurile sale ridicate vor obliga piata unica sa se inchida in fata competitorilor non - europeni, astfel ca guvernele vor trebui sa aleaga intre a reduce semnificativ costurile si a proteja de competitia externa industria europeana destul de costisitoare .

Este evident faptul ca, statele care au pornit la drumul constructiei unor structuri regionale, fac acest lucru pentru a incerca sa se protejeze, prin cooperare economica dar si politica, de efectele globalizarii. Ele considera ca o astfel de structura le ajuta, indiferent de situatiile lor interne si internationale, chiar daca, regionalizarea nu este altceva decat un pas catre o structura politico - economica globala.

Este evident pentru toata lumea faptul ca, la randul ei cooperarea stimuleaza prosperitate economica si diminueaza factorii de conflict, motiv pentru care in toate zonele mapamondului au aparut forme de cooperare economica : Uniunea Europeana, NAFTA, Zona de Liber Schimb din Asia de Sud - Est, ca forme necesare de protectie.