Crearea Comunitatilor Europene si evolutia lor

Crearea Comunitatilor Europene si evolutia lor

Dintre toate componentele integrarii europene componenta economica este cea mai importanta, atat ca prioritate istorica, dar si ca finalitate, deoarece nici una dintre celelalte dimensiuni ale integrarii (politica, militara, sociala, stiintifica etc.) nu are sansa sa se realizeze deplin si eficient fara integrarea economica. Cu toate acestea, "parintii fondatori" ai Europei de astazi au urmarit mai intai pacea europeana si apoi interesele economice.

Aceasta, deoarece de-a lungul timpului Europa a fost divizata si macinata continuu de razboaie mai mari sau mai mici, culminand cu cele doua razboaie mondiale.

La sfarsitul celui de-al doilea Razboi Mondial, Europa era in mare parte, distrusa si secatuita economic, si dependenta de cele doua mari puteri: S.U.A. si U.R.S.S. In aceasta situatie, tarile europene occidentale au gasit un ajutor direct din partea S.U.A., sub forma Planului Marshall, pentru refacerea potentialului economic, modernizarea industriei si a mijloacelor de comunicatii. Planul s-a derulat in perioada 1947-1951 si a constat intr-un ajutor financiar de 13 mld dolari. Fata de suma totala de 29 mld dolari, solicitata de cele 16 tari europene membre ale OECE, SUA a aprobat 17 mld dolari, din care s‑au folosit aproape 13 mld. Un numar de 9 tari din Europa de Est, printre care si Romania, au respins participarea la Planul Marshall, la solicitarea Moscovei.

Cele mai mari sume au fost alocate Marii Britanii, Frantei, Italiei si Germaniei.

Planul Marshall a furnizat fonduri (mai ales granturi, nu imprumuturi) pentru a plati importurile din SUA, concentrandu‑se pe bunurile considerate esentiale pentru recuperarea distrugerilor cauzate de razboi. Acest ajutor permitea reducerea presiunii asupra cursului de schimb a monedelor nationale ale tarilor europene si evitarea tipurilor de masuri distructive (de genul despagubirilor de razboi, dupa primul Razboi Mondial). Si mai important, a fost faptul ca la acest program au participat impreuna - castigatori si perdanti - fapt ce a oprit continuarea divizarii Europei de Est.

Proiectul Planului Marshall a fost lansat de generalul George Marshall (secretar de stat al SUA) la 5 iunie 1947, la Universitatea Harvard. El a pus bazele unui sistem de cooperare economica regionala ce va sta la baza primelor proiecte de integrare economica.

Planul Marshall a constituit un ajutor bilateral, deoarece SUA urmareau, prin aceasta, doua interese:

1. contracararea politicii comuniste si expansioniste a Moscovei;

2. relansarea economiei europene‑conditie de baza a relansarii economiei americane.

Motivatia politica a Guvernului american in fata Congresului, in favoarea ajutorului financiar, a fost urmatoarea: "comunismul s-a dezvoltat din cauza mizeriei, trebuie deci sa facem sa dispara mizeria in Europa, pentru a opri inaintarea comunismului".

Pentru organizarea si derularea programului s-au infiintat doua organisme, in cursul anului 1948:

in S.U.A. - Administratia de Cooperare Economica;

in Europa (la Paris) - Organizatia Europeana de Cooperare Economica (O.E.C.E.).

Infiintata prin Conferinta de la Paris din 16 aprilie 1948, OECE are rol de agentie europeana care gestioneaza ajutorul american pentru Europa. OECE a avut ca membri fondatori 16 tari europene: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia si Turcia, la care s‑au adaugat Germania (in 1955) si Spania (in 1958). SUA si Canada au fost admise ca membri asociati, iar Iugoslavia (stat socialist), in 1955, cu statut de observator.

OECE era condusa de un Consiliu de Ministri alcatuit din cate un reprezentant al fiecarui stat membru si avea ca obiective:

reducerea tarifelor vamale;

eliminarea altor bariere comerciale intre statele membre;

crearea unei zone de liber schimb sau chiar o uniune vamala intre membrii sai.

Datorita opozitiei unei tari europene (Marea Britanie, Franta, Norvegia), OECE nu a devenit o institutie supranationala cu puteri proprii, ci a ramas doar un forum pentru conferinte interguvernamentale.

In 1961, OECE se transforma in OECD (Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica), cuprinzand ulterior 28 de membri (dintre care unii de pe alte continente).

Importanta Planului Marshall:

a contribuit la crearea premiselor si a cadrului favorabil integrarii europene;

a scurtat perioada de reconstructie a Europei si a grabit relansarea economica;

a consolidat aliantele politice si militare occidentale si a oprit ofensiva comunismului;

a revigorat economia americana si i-a consolidat pozitia de lider in lume.

Integrarea economica europeana avea nevoie de un cadru institutional prin care sa se manifeste. Astfel, din initiativa a sase tari vest-europene (Franta, Germania, Olanda, Belgia, Luxemburg si Italia) s-au pus bazele celor Trei Comunitati Europene, astfel:

a)     Prin Tratatul de la Paris din 1951 (intrat in vigoare in 1952) se infiinteaza Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO) cu scopul de a coordona dezvoltarea productiei de carbune si otel din Franta si Germania si accesul neingradit si echitabil al celor sase state la aceste resurse.

Incheiat pe o perioada de 50 de ani (in 2002 a fost desfiintat), Tratatul CECO a avut trei obiective politice:

reconcilierea istorica dintre Franta si Germania;

testarea posibilitatii unei piete comune;

punerea bazelor unei noi Europe.

Pe drept cuvant, CECO este considerata "intreprinderea pilot" a constructiei europene.

b)     in 1957, la Roma, cele sase state mai semneaza inca doua tratate (care intra in vigoare in 1958), prin care se stipuleaza urmatoarele:

mai intai, infiintarea Comunitatii Economice Europene (CEE) care s-a numit mai tarziu Piata Comuna si care a extins cooperarea economica intre statele semnatare, de la doua produse de baza, la toate laturile vietii economice, care sa permita fuziunea pietelor nationale si dezvoltarea investitiilor, cat si armonizarea legislatiei tarilor membre;

apoi, infiintarea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA sau EURATOM), care asigura cooperarea in domeniul utilizarii energiei atomice, in scopul impiedicarii utilizarii ilicite a materiilor prime nucleare si pentru a proteja sanatatea populatiei.

Tratatul de constituire a CEE prevedea:

Instituirea uniunii vamale, cu un tarif vamal comun si o politica comerciala comuna fata de terti;

Inlaturarea obstacolelor in calea liberei circulatii a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor;

Aplicarea unor politici comune in agricultura, transporturi si in domeniul concurentei;

Armonizarea legislatiilor nationale in domeniul economic, fiscal si social;

Coordonarea politicilor economice ale statelor membre si remedierea dezechilibrelor balantelor de plati;

Crearea a doi poli de finantare economica: Fondul Social European (crearea de locuri de munca, reconversia fortei de munca si incadrarea in munca a tinerilor, eliminarea discriminarilor de pe piata muncii) si Banca Europeana de Investitii (acordarea de credite pentru dezvoltare).

Tratatul de constituire al EURATOM avea in vedere faptul ca Europa se confrunta cu un deficit de energie, fiind dependenta de surse straine si exista riscul cresterii preturilor, care ar fi dus la investitii mari privind programele de dezvoltare nationala - fapt greu de suportat de un singur stat. De aceea, era nevoie de politici comune in domeniu, care sa asigure fondurile necesare sustinerii acestor politici.

Prin Tratatul de la Bruxelles, din 1965 (intrat in vigoare in 1967) s-a decis unificarea institutiilor celor trei Comunitati Europene si fuziunea acestor institutii paralele, ramanand cate o institutie comuna pentru toate cele trei Comunitati, care, din punct de vedere juridic functionau totusi independent - desi, practic se vorbea despre o singura Comunitate Europeana. Dupa unificare au rezultat urmatoarele institutii: Comisia Europeana, Consiliul de Ministri, Adunarea Parlamentara, Curtea de Justitie.

Comunitatea Europeana a cunoscut evolutii pozitive in procesul integrarii europene, cu rezultate economice bune, fapt ce a determinat o schimbare de atitudine din partea unor tari ce fusesera sceptice, din acest punct de vedere, cum a fost Marea Britanie. Astfel, Marea Britanie, care dorea o zona economica de liber-schimb, cu pastrarea suveranitatii nationale, a initiat in 1960, semnarea la Stockholm, a unei conventii privind infiintarea Asociatiei Europene a Liberului Schimb (AELS), ca o reactie la esuarea negocierilor din 1958 cu Franta. AELS cuprindea urmatoarele state: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda, Austria, Elvetia si Portugalia. Acest mod de integrare era sub nivelul Pietei Comune, fapt ce nu oferea sanse prea mari de dezvoltare. Ea nu reprezenta decat o uniune vamala, fara integrarea pietelor ca in cazul CEE.

In aceste conditii Marea Britanie, Irlanda si Danemarca, au optat pentru aderarea la Comunitatea Europeana.

Marea Britanie avea nevoie de impulsul concurential european pentru a scoate economia din izolare si pentru dezvoltarea agriculturii. Danemarca inregistra o productie alimentara de trei ori mai mare decat avea nevoie populatia sa si dorea piata de desfacere. De asemenea, Irlanda avea nevoie de Piata Comuna pentru exportul produselor sale agricole, care reprezentau 1/3 din exporturile sale.

Incepand cu 1 ianuarie 1973 (dupa lungi tergiversari din partea Frantei) cele trei tari devin membre ale Comunitatii Europene. Norvegia care a dorit si ea sa adere a respins aderarea prin referendum (repetat in 1995).

Deci primul val al largirii Comunitatii Europene s-a facut, in primul rand, din ratiuni economice, avand in vedere potentialul economic al noilor membri, fapt ce a determinat o crestere economica la nivelul Comunitatii. S‑a ajuns astfel la "Europa celor 9".

Al doilea val a fost determinat, in principal, de ratiuni politice si militare, legate de atenuarea tensiunilor dintre Spania si Anglia si de intarirea flancului sudic al NATO. Al doilea val cuprindea trei tari din sudul continentului, cu un nivel de dezvoltare si potential economic net inferior Comunitatii Europene: Grecia (in 1981), Spania si Portugalia (in 1986). Astfel, Comunitatea Europeana devine pe rand "Europa celor 10" si apoi "Europa celor 12".

In 1990, prin semnarea Tratatului de la Maastricht (intrat in vigoare in 1993), Comunitatea Europeana face un salt calitativ in evolutia sa, devenind Uniunea Europeana prin cuprinderea in procesul integrarii a tuturor domeniilor de activitate, pe langa cel economic, cuprinzand si domeniile: politic, institutional, cultural-stiintific, politica interna si externa si adancirea unificarii politicilor comune. Creste rolul institutiilor comunitare in detrimentul suveranitatii statelor. In 1990 la Uniunea Europeana se alatura Republica Democrata Germania prin unificarea cu Republica Federala Germania.

In 1995, are loc al treilea val de largire a Uniunii Europene, determinat tot de ratiuni economice prin aderarea a trei state dezvoltate: Austria, Suedia si Finlanda, Uniunea Europeana devenind "Europa celor 15".

In 2000 se infiinteaza Banca Central Europeana, care pune in circulatie moneda Euro.

In 2004 are loc al patrulea val de largire a UE, tot din ratiuni geopolitice, cand UE se extinde spre est, integrand foste tari socialiste: Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Cipru si Malta. Au aderat 10 tari, Romania si Bulgaria fiind amanate pana in 2007.

Astfel, numarul tarilor din UE a ajuns la 27. "Europa celor 27" cuprinde o populatie de aproape 480 milioane locuitori (SUA - 300 milioane). Reprezinta unul dintre cele trei poli economici si comerciali ai lumii: SUA, Europa, Japonia.

Odata cu noul val al aderarii din 2004‑2007, a aparut si o noua serie de provocari pentru Uniunea Europeana. Cei 10 noi membri veniti din fostul lagar comunist au sporit populatia UE cu 20%, dar resursele cu numai 5%. Aceste state au introdus o mare diversitate sociala si economica in UE, dar au si adancit prapastia dintre bogati si saraci. Mentionam cateva caracteristici comune pentru noii membri:

- populatia rurala este mai numeroasa decat in celelalte 15 tari membre;

- rata somajului este mai ridicata;

- investitiile in infrastructura si comunicatii au fost mai reduse;

- forta de munca este mai putin calificata.

Europa de Est ofera multe oportunitati, dar aduce cu sine si multe provocari.