Critica
interguvernamentalismului(liberal)
Dar
si interguvernamentalistii s-au aflat sub tirul criticilor
neofunctionalistilor. In 1993 Sandholtz a criticat prezentarea dezbaterii
pe tema integrǎrii europene ca o dihotomie intre abordarea
interguvernamentalistǎ si cea institutionalǎ
(neofunctionalistǎ). Desi la nivel comunitar deciziile sunt
luate de o institutie interguvernamentalǎ (Consiliul UE) iar procesul
de negocieri interguvernamentale este extrem de important, totusi
preferintele si pozitiile guvernelor nationale
fatǎ de politicile comunitare sunt la randul lor influentate de
institutiile si legislatia comunitarǎ. Subliniind natura
endogenǎ a formǎrii preferintelor Sandholtz aderǎ la
opiniile lui Ernst Haas, care sustinea cǎ participarea la Comunitatea
Europeanǎ schimbǎ perceptiile pe care elitele nationale le
au despre propriile interese. Sandholtz pune accentul pe dezvoltarea de
structuri de comportament, norme si identitǎti comune in
contextul regimului international exemplificat de Sistemul Monetar
European. Moneda unicǎ si politica monetarǎ unicǎ
realizabile doar in conditii de convergentǎ a indicatorilor
macroeconomici si consacrate prin tratatul de la Maastricht ar demonstra
legǎtura puternicǎ intre participarea la regimul politicii comunitare
si formarea preferintelor guvernelor nationale.
Andrew
Moravcsik a fost criticat pentru esecul de analiza corect raportul dintre
factorul supranational si cel national, si in principal de
a evidentia rolul jucat de firmele transnationale in realizarea
pietei unice. Moravcsik a avut in vedere teoria interdependentelor in
prezentarea legǎturilor transnationale intre state, dar s-a referit
indeosebi la legǎturile dintre actorii neguvernamentali care nu
implicǎ guvernele. Acesti actori se pot constitui in retele care
pot prezenta pozitii comune sau armonizate guvernelor nationale in
domeniul politicii publice. Coordonarea pozitiei actorilor nationali
implicati in legǎturi
(retele) transnationale explicǎ mai bine reorientarea definirii
intereselor nationale ale marilor puteri economice, decat analiza
interguvernamentalistǎ a lui A. Moravcsik, care trateazǎ fiecare stat
ca un sistem politic inchis si care vede posibilǎ integrarea doar
prin coincidenta intereselor statelor membre. De ce retelele
transnationale sprijinǎ politica integrationistǎ dacǎ
interesele lor coincid cu cele ale institutiilor comunitare?
Rǎspunsul este dat de rolul esential al Comisiei Europene in realizarea
retelelor transnationale si in promovarea solutiilor
integrationiste la problemele comune, ceea ce confirmǎ justetea
teoriei neofunctionaliste privind rolul Comisiei ca motor al
integrǎrii.
Intr-o
lucrare pe care A.Moravcsik a prezentat-o la American Political Science
Association in 1994 si care a fost publicatǎ de Harvard University
Center for European Studies a analizat impactul calitǎtii de membru
al Comunitǎtii Europene asupra politicii interne a unui stat membru,
mai precis efectul cooperǎrii internationale asupra redistribuirii
resurselor interne ale puterii intre stat si societate. Concluzia ar fi
cǎ efectul internationalizǎrii chestiunilor de politicǎ
internǎ ar consta in consolidarea puterii executive nationale
comparativ cu alti actori interni. Moravcsik a identificat patru factori
care determinǎ guvernele sǎ fie beneficiarii calitǎtii de
membru: initiativa, institutiile, informatiile, ideile. Puterea
executivǎ poate initia negocieri, poate ajunge la acorduri care sunt
inevitabil ratificate de puterea legislativǎ, are acces la informatii
politice si tehnice care-i conferǎ posibilitatea manipulǎrii
opiniei publice, poate gǎsi justificǎri ideologice pentru o
anumitǎ politicǎ.
Stephen
George profesor la Departamentul de Stiinte Politice al Universitǎtii
Sheffield si adept al neofunctionalismului aprecia relativ recent
cǎ analiza lui Moravcsik se bazeazǎ pe o listǎ incompletǎ
de resurse si contine o anumitǎ ambiguitate privind puterea executivǎ.
El il citeazǎ pe Rod Rhodes care a indicat o listǎ diferitǎ de
resurse disponibile participantilor la o retea politicǎ: resurse
constitutional-juridice, organizationale, financiare, politice,
informationale. Puterea executivǎ
nu este clar definitǎ de Moravcsik, fiind probabil vorba de Consiliul de
Ministri (miezul sau inima executivului), iar resursa financiara nu
este luata in considerare de Moravcsik, ceea ce ar reprezenta o omisiune semnificativa
daca se are in vedere sprijinul acesteia pentru unele politici comune, cum
sunt dezvoltarea regionala (sau coeziunea economica si
sociala) si cercetarea stiintifica. George
prezintǎ o definitie a lui Martin Smith care vede miezul executivului
ca niste retele suprapuse si interconectate prin care diversi
actori schimbǎ resursele. Chestiunea ar fi urmǎtoarea: care ministere
sau departamente sunt intǎrite de calitatea de membru al UE? Unul din
beneficiari este Ministerul de Finante care are controlul asupra tuturor
cheltuielilor publice si ca atare s-a produs un proces de europenizare a
prioritǎtilor politicilor sectoarelor finantate. Schimbarea
prioritǎtilor politicii bugetare a UE poate afecta executivele
nationale in ce priveste alocarea unor resurse (comunitare si
interne-cofinantare) si poate conduce la reducerea autonomiei
acestora, contrar opiniei lui Moravcsik
O
alta critica adresata interguvernamentalismului este oarecum
similara cu cea adresata neofunctionalismului, aceea ca ar
fi mai mult o abordare decat o teorie consolidata (Wincott, 2001),
intrucat Moravcsik nu a reusit sa defineasca circumstantele
in care interguvernamentalismul ar putea fi combatut temeinic pe baza
empirica. Abordarea lui Moravcsik nu ar fi reusit sa
sustina elaborarea curenta a politicilor in contextul in care nu
negocierea reprezinta regula si nici sa explice
satisfacator interactiunea intre institutii si
impactul calitatii de membru (Pollack, 2001).Nu numai interesele
economice ar predomina ci si cele politice, ele nu pot fi separate si
deci trebuie analizate in corelatie. Moravcsik nu ar putea explica apatia
publica in formarea preferintelor nationale(interne)
manifestata prin participarea redusa a cetatenilor la
alegerile europene, la referendumurile de ratificare a tratatelor,
cunoasterea insuficienta a activitatii, legislatiei
si guvernantei comunitare.
Nugent
(2002) este un critic serios al operei lui Moravcsik pe care-l vede prea
selectiv in referintele empirice menite a demonstra validitatea analizei
sale a procesului integrarii. Un alt repros vizeaza concentrarea
pe deciziile istorice in detrimentul celor de rutina, ceea ce ar sublinia
rolul esential al guvernelor nationale jucat prin intermediul
Consiliului European. Moravcsik ar fi neglijat rolul integrarii informale
in favoarea celei oficiale sau formale prin prisma importantei exagerate
acordata actorilor nationali. Pentru Nugent este evidenta
subestimarea rolului actorilor supranationali, cum sunt Comisia
Europeana si Curtea Europeana de Justitie. De asemenea
Nugent il citeaza pe Forster care spunea ca politica nu este intotdeauna rationala,
ceea ce ar insemna ca procesul politic la nivel national nu are
neaparat fundamente rationale solide care sa justifice un
comportament adecvat al statelor in mod permanent. Este adevarat ca
uneori comportamentul si atitudinile unor lideri politici nationali
par greu de inteles sau chiar imbraca forme aberante,
explicatiile tinand de particularitatile
personalitatii acestora sau de interesele personale ascunse pe care
acestia le au.
