Dezvoltarea integrarii europene

DEZVOLTAREA INTEGRARII EUROPENE

1.1 Istoria si ideile dezvoltarii integrarii europene

Este de mentionat, chiar de la bun inceput, faptul ca integrarea europeana propriu-zisa a demarat numai dupa al doilea razboi mondial. Totusi, privind in istorie, putem observa anumite idei si evenimente care aveau drept scop o integrare, motiv pentru care aceasta trebuie sa fie privita intr-un context mai larg.

Primele doctrine ale unitatii europene au aparut spre sfirsitul Evului Mediu, devenind mai nuantate odata cu divizarea Europei.[1]

In sec. XIV avocatul Pierre Dubois propune in locul ideii si principiului subordonarii egalitatea intre suverani. In acest context se propunea ca republica imaginara sa fie condusa de un Consiliu laic format din intelepti si experti, iar rolul de arbitru sa fie jucat de Sfintul Scaun.[2] In anul 1464, Georges de Podiebrad, regele Bohemiei, i-a propus lui Ludovic XI, regele Frantei, constituirea unei confederatii europene ce ar limita suveranitatea statelor si ar avea institutii comune.

Pe parcursul secolelor ce au urmat, mai multi ginditori proeminenti si-au exprimat viziunea asupra unei unificari europene. Dintre acestia fac parte W. Penn[5], J.-J. Rousseau, I. Kant, Saint-Simon si V. Hugo.

Din pacate, aprofundarea teoretica a unei integrari europene pe parcursul sec. XIX nu a putut impiedica declansarea celor doua flagele mondiale, cruda realitate a caror a impus plasarea problemei unei Europe unite pe planul doi[6].

Pe parcursul celui de al doilea razboi mondial miscarea de rezistenta franceza a sprijinit ideea unei Europe unite ca o modalitate de consolidare a spiritului cooperarii ce ar inlocui fortele distrugatoare si sovinismul.[7] In pofida urgentarii din partea federalistilor, miscarea de integrare s-a stopat dupa terminarea razboiului, in special dupa pierderea alegerilor in Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord de catre W. Churchill, care pe parcursul mai multor ani a jucat unul dintre cele mai importante roluri pe arena politica mondiala, in general, si cea europeana, in special. Fiind un adept ferm al integrarii europene, W. Churchill a propus, in cadrul vestitului sau discurs din 19 septembrie 1946 de la Universitatea din Zürich, de a recrea familia europeana dotind-o cu o structura ce i-ar permite sa traiasca in pace, securitate si libertate. Prim-ministrul Marii Britanii a specificat ca este necesar de a crea un tip de State Unite ale Europei, iar primul pas in acest scop ar fi asocierea Frantei si Germaniei.

Imboldul spre o cooperare si eventual integrare economica europeana a venit dintr-o alta parte decit Europa si anume din partea Statelor Unite ale Americii. Fiind in fata unei situatii de dominatie comunista[9] pe un teritoriu considerabil al Europei, SUA si-au accentuat eforturile asupra regresarii situatiei economice postbelice a statelor europene si a lansat asa-numitul Plan Marshall. Acest plan avea drept scop acordarea unei asistente financiare pentru Europa. In ordinea administrarii acestui program, SUA au cerut crearea unui organism special, care a si fost instituit in 1948 drept Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana (OCEE), iar din 1960 - Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (OCDE). In pofida faptului ca aceasta organizatie a fost interguvernamentala in esenta, efectul scontat era cel al unei dezvoltari a integrarii europene de mai departe prin prisma experientei de cooperare a statelor europene. Exemplul de mai sus este unul ce ne demonstreaza tendintele de cooperare economica a statelor europene. Un alt pas spre o integrare a fost semnarea in 1944 a Tratatului Benelux de la Bruxelles de catre Belgia, Olanda si Luxemburg, scopul principal fiind crearea unei uniuni vamale.

Alte exemple se refera la cooperarea militara. In acest context trebuie sa fie mentionate Tratatul de la Bruxelles din 1948 dintre Franta, Marea Britanie si cele trei state ale Benelux-ului, Tratatul privind Organizatia Atlanticului de Nord (NATO) din 1949 si Uniunea Europei de Vest, creata in 1954 si care a fost bazata pe Tratatul de la Bruxelles. Dezvoltarile in directia unei integrari politice au fost tergiversate de catre Marea Britanie, care a insistat in urma Congresului Europei de la Haga din 1948 asupra unei organizatii interguvernamentale ce nu ar compromite suveranitatea statelor.[11] Rezultatul acestor evenimente a fost semnarea in 1949 a Statutului Consiliului Europei. Una dintre cele mai importante performante ale organismului mentionat a fost adoptarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului (CEDO), semnata in 1950 si intrata in vigoare in 1953, precum si a Cartei Sociale Europene, semnate in 1961, in vigoare din 1965.

In martie 1950, Guvernul vest-german a elaborat o Carte Alba prin care se sugera instituirea unei autoritati internationale in regiunea Saar si crearea unei uniuni economice franco-germane. Preocuparile partii franceze de aceeasi problema au rezultat in lansarea de catre Ministrul de externe al Frantei Robert Schuman la data de 9 mai 1950 in cadrul unei conferinte de presa la Paris a unui plan. Fiind un suporter al integrarii europene, Robert Schuman a propus unirea resurselor de otel si carbune ale Frantei si Germaniei sub auspiciile unei Inalte Autoritati cu posibilitatea participarii si a altor state europene. Planul in cauza a fost proiectat de catre Jean Monnet, care era convins in faptul ca cooperarea economica dintre state este cruciala. Inspiratia planului nu a fost una pur economica, ci a reprezentat si tendinta de a restabili relatiile dintre Franta si Germania, ce au avut de suferit considerabil in urma razboiului, de a inlatura grija francezilor vizavi de orice amenintare militara din partea vecinului si de a lega statele in cauza cu un cadru juridic obligatoriu de cooperare ce ar exclude rivalitatea in regiunile de producere a carbunelui cum sint Saar si Ruhr. Propunerea lui Schuman a dus la instituirea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO) - prim pas important spre o integrare europeana, pas care a mers mai departe de interguvernamentalism si a stabilit o autoritate supranationala.

Tratatul CECO a fost semnat la data de 18 aprilie 1951 (in vigoare din 25 iulie 1952)[16] de catre sase state: Franta, Germania, Italia si cele trei state ale Benelux-ului. Scopurile Tratatului au fost crearea unei piete unice a carbunelui si otelului prin abolirea taxelor de import si export, a oricaror restrictii de comert, a practicilor anticoncurenta si a subsidiilor din partea statului, dezvoltarea unor politici comune a industriilor otelului si carbunelui. Pentru realizarea scopurilor CECO au fost create patru institutii: o Inalta Autoritate, compusa din 9 persoane independente numite de catre guverne (cite doi din cele mai mari state) si care urma a fi institutia executiva de baza cu dreptul de a adopta decizii si responsabilitatea pentru implementarea Tratatului; o Adunare cu functii de control, compusa din delegati alesi de catre parlamentele nationale respective in fata careia Inalta Autoritate este raspunzatoare pentru aplicarea Tratatului; un Consiliu, compus din cite un reprezentant al guvernelor Statelor Membre, avind drept scop armonizarea actiunilor Inaltei Autoritati si a guvernelor cu dreptul de vot consultativ in luarea unor decizii si aprobarea altora; o Curte de Justitie (Curte), compusa din noua judecatori care ar interpreta si aplica clauzele Tratatului si ar asigura respectarea acestuia.

Tinind cont de imputernicirile conferite Inaltei Autoritati in domeniul adoptarii deciziilor de catre membrii sai cu o majoritate de voturi, chiar si in circumstantele de consultare cu alte organisme, putem conchide ca a avut un caracter de organ supranational. Este cert faptul ca balanta de puteri dintre Inalta Autoritate (mai tirziu numita Comisie) si Consiliu, reprezentind in special interesele Statelor Membre, a fost diferita in Tratatul CECO si tratatele ce au urmat, in speta Tratatul Comunitatii Economice Europene (CEE), continind un puternic element supranational. Adunarea, la rindul sau, avea si mai putine imputerniciri, limitindu-se la inaintarea opiniilor si supravegherea Inaltei Autoritati prin intermediul raporturilor generale ale celei din urma. In circumstante extreme Adunarea putea depune o motiune de cenzura. Una din clauzele cele mai importante din punct de vedere conceptual conform careia se prevedea posibilitatea unor alegeri directe a fost inserata in art. 21 al Tratatului. Dupa cum se va vedea pe parcurs, crearea Curtii de Justitie a fost un eveniment important in lumina potentialului sau de a contribui la integrarea juridica si politica. Pentru inceput, Curtea a fost creata pentru a decide asupra validitatii actelor Inaltei Autoritati prin intermediul actiunilor directe conform art. 33 sau prin referinta din partea unei instante de judecata nationala conform art. 41.

Cu toate ca progresul in atingerea scopurilor scontate ale CECO a avut un caracter lent si complicat, trebuie sa mentionam ca a fost o dezvoltare importanta din perspectiva organizarii pietei otelului si carbunelui, precum si a semnificatiei sale.[17] A fost clar de la bun inceput ca CECO a insemnat pentru "parintii" sai fondatori mai mult decit reglementarea relatiilor in domeniul otelului si carbunelui si un prim pas spre o integrare europeana atit economica cit si politica. Multi dintre adeptii integrarii europene erau "federalisti" in sensul credintei lor in crearea unui organism politic supranational cu imputerniciri corespunzatoare si care ar prelua mai multe dintre functiile statelor suverane. Prin contrast, J.Monnet, proiectantul planulului pe care s-a bazat CECO si prim-Presedinte al Inaltei Autoritati, este considerat "functionalist". Avind drept calauza o idee comuna intre federalisti si functionalisti, au existat, totusi, divergente asupra metodelor de atingere a scopurilor scontate.

In pofida faptului ca CECO a avut un anumit succes in vederea crearii unui climat de cooperare si incredere dintre Statele Membre, in special intre Franta si Germania, perioada dintre 1951 si 1957 se caracterizeaza complex din perspectivele integrarii europene. Acest argument se refera in primul rind la domeniul militar si cel politic. Conform Planului Pleven din 1950, prezentat de catre Franta, se propunea crearea unei Comunitati de Aparare Europeana (CAE) cu o armata europeana plasata sub controlul unui Minister European al Apararii, cu un buget comun si institutii comune. Tratatul respectiv a fost semnat la 27 mai 1952 de cele sase State Membre ale CECO. In urma semnarii Tratatului in cauza s-a argumentat, pe baza existentei unei armate unice, necesitatea unei politici externe comune, motiv pentru care s-a purces la schitarea unor planuri ale unei Comunitati Politice Europene (CPE). Proiectul statutului a fost finisat catre 1953 si reprezenta un efort de a crea o federatie europeana dotata cu o structura institutionala si scopuri ambitioase, incluzind o politica externa coordonata si o eventuala integrare economica.

Totusi, aceasta evolutie a fost stopata de catre Franta, acarei Adunare Generala a refuzat examinarea ratificarii Tratatului CAE. Aceasta a cauzat o stagnare considerabila in vederea integrarii europene si numai peste treizeci si noua de ani Statele Membre au ratificat un alt Tratat, semnat la Maastricht in 1992, conform caruia s-a stabilit o Uniune Europeana.

Tratatele Comunitatii Economice Europene si Euroatom

Totusi, miscarea spre integrare nu a fost stopata complet. La 20 mai 1955 a fost elaborat si prezentat un Memorandum al statelor din Benelux care afirma ca integrarea politica ar trebui sa fie precedata de cea economica. Acest Memorandum a fost o continuare a unor idei din Planul Beyen conform caruia se schita o piata comuna si se renunta la ideea integrarii pe sectoare anumite. S-a propus convocarea unei conferinte ce ar fi avut drept scop principal discutarea textului unui nou tratat pentru reglementarea colaborarii privind crearea unei piete comune, politica in domeniul energeticii, infrastructura transportului, dezvoltarea si folosirea pasnica a energiei atomice. Memorandumul a fost discutat si aprobat in cadrul Conferintei din 1-2 iunie 1955 de la Messina, Italia, a ministrilor de externe ai celor sase state. Aprobarea miscarii spre o integrare economica a fost considerata un triumf asupra conceptului limitat al Germaniei de Vest si rezervelor Frantei asupra pietei comune. In scopul elaborarii textelor de tratate s-a hotarit asupra crearii unui comitet special de reprezentanti guvernamentali, a carui presedintie a fost incredintata lui Paul-Henri Spaak, Prim-ministru al Belgiei si adept ferm al integrarii europene. Raportul comitetului a fost incheiat si publicat in aprilie 1956, astfel inchit sa evidentieze masurile necesare pentru edificarea unei piete comune, cu o conceptie fundamentala privind relatiile dintre state in aceasta privinta. Conform Raportului Spaak, se declara ca fuziunea pietelor nationale este absolut necesara, o diviziune corecta a muncii poate stavili risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranta ca resursele necesare de aprovizionare sint permanent accesibile face posibila renuntarea la activitatile productive care nu acorda atentie costurilor.

Potrivit Raportului Spaak, fuziunea pietelor ar implica stabilirea unei uniuni vamale, inlaturarea restrictiilor vamale cantitative, libera circulatie a serviciilor si o politica agricola comuna. Aceasta ar implica un regim de concurenta comun si armonizarea legislatiei. Un alt moment esential a constituit coordonarea politicilor economice nationale, fapt ce ar exclude dificultatile in balansarea platilor, precum si actiuni comune ce ar rezolva aceste dificultati in caz de aparitie. Pentru asigurarea dezvoltarii pietei comune a resurselor economice europene, precum si aplicarea lor deplina ar fi necesara asistenta financiara a investitiilor cu scopul de reformare a intreprinderilor, dezvoltarea regiunilor ramase in urma si mobilitatea profesionala. La fel, este necesar de a acorda libertatea circulatiei a factorilor de producere - forta de munca si capitalul.[25]

Imboldul economic este vadit in Raportul Spaak, in conformitate cu care se evitau obiectivele unei integrari politice, precum se preconiza in Tratatul CPE, si accentul principal se punea pe integrarea economica.[26] Cele din urma au reflectat recomandarile Raportului conform carora se preconiza stabilirea unei piete comune, a unei uniuni vamale, aproximarea politicilor economice ale statelor, promovarea unei dezvoltari armonioase in cadrul Comunitatii, majorarea standardelor de viata, promovarea relatiilor mai apropiate dintre Statele Membre. Tinind cont de acestea, toate barierele in calea comertului trebuiau abolite si stabilit un tarif vamal unic; concurenta trebuia asigurata si politicile nationale economice si monetare gradual armonizate.

In comparatie cu Tratatul CECO, nu se preconiza o limita de timp pentru noul tratat. Potrivit Raportului, s-a convenit la crearea unor noi institutii precum: Consiliul de ministri, Comisia europeana, pe cind functiile unei Adunari Parlamentare si ale unei Curti de Justitie puteau fi indeplinite de catre Adunare si Curte, infiintate conform Tratatului CECO.

Raportul Spaak a fost adoptat de ministrii de externe ale celor sase state, la Venetia, la 29 mai 1956, drept baza de negocieri privind incheierea unor tratate. Finalmente, la data de 25 martie 1957[28] au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Tratatul privind instituirea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euroatom), care impreuna cu Tratatul CECO au constituit cadrul legislativ de baza al integrarii economice europene.

In conformitate cu Tratatele adoptate, piata comuna trebuia sa fie stabilita pe parcursul unei perioade de tranzitie in timpul careia barierele tarifare dintre state vor fi lichidate si un tarif vamal unic va fi stabilit. La fel se preconizau politici comune in agricultura si transport, libera circulatie a lucratorilor, companiilor, angajatilor particulari, marfurilor si serviciilor, precum si un control strict al practicilor anticoncurenta in diferite state.

S-a stabilit crearea unei Banci Europene de Investitii,[29] a unui Fond Social European si a unui Fond European de Dezvoltare.

Una din problemele disputate in urma Tratatelor a fost cea a amplasarii institutiilor comunitare, asupra careia Statele Membre urmau a decide intre ele. Inalta Autoritate, Consiliul si Curtea de Justitie erau amplasate in Luxemburg, pe cind Adunarea CECO - in Strasbourg. Actualmente Consiliul, Comisia, Comitetul Economic si Social si Comitetul Regiunilor sint amplasate in Bruxelles. Anumite intruniri ale Consiliului au loc in Luxemburg, precum si anumite departamente ale Comisiei sint situate impreuna cu Curtea de Justitie, Curtea de Prima Instanta (CPI), Curtea de Conturi si Banca Europeana de Investitii tot in Luxemburg. Parlamentul[32] isi continua sesiunile in Strasbourg, secretariatul sau fiind situat in Luxemburg, iar anumite sesiuni si intruniri ale comitetelor au loc in Bruxelles. Majoritatea sediilor au fost confirmate de catre Consiliul European (sefii guvernelor Statelor Membre) in cadrul intrunirii de la Edinburgh din 1992 si finalmente formalizate in Protocolul atasat la Tratatul CE de catre Tratatul de la Amsterdam (ToA). Protocolul stabileste de asemenea sediile institutiilor nou-formate, cum ar fi Institutul Monetar European si Banca Europeana Centrala - in Frankfurt si Europol - in Haga.

1.3 Evolutii ulterioare si Actul Unic European

In pofida faptului ca Tratatul CEE a evitat reglementarea integrarii politice, apelurile spre o cooperare in acest domeniu intre Statele Membre au continuat si pe parcursul anilor 60' ai secolului XX. Perioada aceasta se caracterizeaza printr-o tensiune existenta intre Presedintele Frantei, Charles de Gaulle, ce concepea un model interguvernamental al cooperarii europene, si Comisie, care, sub conducerea Presedintelui sau, Walter Hallstein, a adoptat o pozitie dinamica intru promovarea mai departe a procesului de integrare.

Tensiunea s-a soldat cu criza din 1965, cind a venit timpul conform prevederilor de tranzitie ale Tratatului de a modifica modalitatea de votare in cadrul Consiliului Ministrilor prin trecerea de la sistemul unanim la cel al majoritatii calificate. In urma obiectiilor prezentate de Presedintele de Gaulle vizind reforma institutionala specificata mai sus si combinata cu propunerea de a rezolva conflictul politicii agricole,[33] a fost imposibila atingerea unui compromis in cadrul Consiliului. In urma acestor evenimente Franta a refuzat sa participe la lucrarile de mai departe ale Consiliului si a adoptat politica "fotoliului gol". Aceasta situatie a durat din iulie 1965 pina in ianuarie 1966 si s-a finalizat cu Compromisul de la Luxemburg sau Acordurile de la Luxemburg. Aceste Acorduri in esenta rezolvau dezacordul vizavi de modalitatea de votare in cadrul Consiliului. O intelegere asemenea nu a rezolvat problemele practice ale sistemului de votare, motiv pentru care se poate considera ca opinia franceza a prevalat. Statele Membre se straduiau sa ajunga la un acord comun in cadrul intrunirilor, iar efectul pledarii pentru "un interes important" pentru un stat era considerat drept veto, pe care alte State Membre trebuiau sa-l respecte. Votarea cu o majoritate calificata a devenit o exceptie si nu o norma, iar revenirea la interguvernamentalism a afectat considerabil dinamica dezvoltarii Comunitatii in anii posteriori.

Urmatorul salt al Comunitatii a venit odata cu aderarea noilor state in 1973. Dupa cum s-a mentionat mai sus, Marea Britanie a optat pentru o pozitie in afara CEE si a propus un spatiu de comert liber cu o structura institutionala simplificata. Atunci cind aceasta propunere a fost respinsa de cele sase State Membre ale CEE, Marea Britanie a incheiat, in 1960, la Stockholm, impreuna cu alte sase state necomunitare, o Conventie privind infiintarea unei Asociatii Europene a Liberului Schimb (AELS).[35]

Numai dupa modificarea politicii Marii Britanii, in 1961, cea din urma a depus cererea de aderare la Comunitate. Atit in 1961, cit si in 1967, cind Marea Britanie a depus cea de a doua cerere de aderare, dreptul de veto a fost aplicat de Presedintele Frantei, de Gaulle. Aceste decizii se bazau pe ferma convingere a liderului francez ca locul potrivit pentru Marea Britanie este in Commonwealth si nu parte a Europei continentale. Redresarea situatiei a avut loc numai dupa demisia lui de Gaulle, iar cererea de aderare a Marii Britanii a fost acceptata in 1973 impreuna cu cea a Danemarcei si Irlandei. In acelasi timp Norvegia, a carei cerere a fost la fel acceptata, nu a ratificat Tratatul de aderare, in urma unui referendum national care s-a exprimat impotriva statutului de membru al Comunitatii. Urmatoarele state care au aderat la Comunitate au fost Grecia, in 1981, Portugalia si Spania, in 1986.

Cresterea numarului Statelor Membre ale Comunitatii, precum si nivelul lor diferit de dezvoltare, au catalizat anumite dificultati in aplicarea politicilor comunitare, motiv pentru care era necesara adaptarea lor la noile realitati si cerinte. In acest context tot mai vadita devenea necesitatea unei cooperari politice, care nu putea fi evitata. In acest sens a fost recunoscuta legatura dintre activitatile comunitare si necesitatea unei asemenea cooperari.[36]

Aspectul principal avea totusi un caracter economic. In 1985, membrul Comisiei din partea Marii Britanii, Lord Cockfiled, a schitat Cartea Alba ce constituia un orar pentru desavirsirea pietei interne sau unice. Acest act continea o lista a barierelor care trebuiau sa fie lichidate pina in 1992. Toate de mai sus au dus la semnarea la Luxemburg, la 17 si 28 februarie 1986, a Actului Unic European (AUE) ce constituia, in pofida criticii,[37] cea mai importanta revizuire a Tratatelor din momentul adoptarii lor.

Desi Actul Unic European nu a introdus anumite schimbari si modificari scontate de catre diferite comitete si rapoarte pe parcursul anilor' 70-80,[38] importanta sa se bazeaza pe reformele institutionale si reformele de substanta.

De reformele institutionale tine acordarea unei baze juridice formale a cooperari politice care, impreuna cu Comunitatile Europene, ar progresa spre o uniune. La fel, s-a recunoscut formal Consiliul European si s-au stabilit intruniri la nivel inalt de doua ori pe an.[39] Conform AUE s-a infiintat Curtea de Prima Instanta (CPI ) care asista Curtea de Justitie; s-a introdus o noua procedura legislativa, "procedura de cooperare", in diferite domenii ale adoptarii legislatiei conform Tratatului CEE, cu un rol consultativ sporit al Parlamentului. Celui din urma i s-a incredintat dreptul de veto privind aderarea noilor state si incheierea acordurilor cu statele asociate. In final, a avut loc introducerea formala a procedurii de delegare conditionata de catre Consiliu a anumitor imputerniciri in favoarea Comisiei.

Din categoria reformelor de substanta face parte, in primul rind, modificarea art. 8a (acum art.18) care stipuleaza ca Comunitatea trebuie sa adopte masuri pentru stabilirea progresiva a pietei interne pina la data de 31 decembrie 1992 fara a aduce prejudiciu altor prevederi ale Tratatului. La fel, se stipuleaza ca piata interna trebuie sa cuprinda un spatiu fara frontiere interne in cadrul caruia se asigura libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului.

In al doilea rind, votarea printr-o majoritate calificata a fost introdusa in anumite domenii, a caror reglementare cerea anterior unanimitate. AUE a adaugat la domeniile deja existente ale competentelor comunitare unele noi, care, de fapt, erau afirmate de catre institutiile comunitare cu suportul Curtii, fara a modifica expres Tratatul. Acestea se refera la domeniile de cooperare in uniunea economica si monetara, politica sociala, coeziunea economica si sociala[41], cercetarea si dezvoltarea tehnologica si politica mediului.

Din continutul AUE este evident caraterul dominant al obiectivelor economice fata de cele politice. Clauzele privind politica regionala, mediul ambiant, cercetarea si reforma institutionala erau privite ca fiind subsidiare scopului de baza al Actului - lichidarea barierelor dintre Statele Membre in calea stabilirii pietei interne. Ca si in cazurile precedente, pozitia Marii Britanii, de exemplu, era ferma - Tratatul CEE era menit drept o carta a libertatii economice. Aceasta teza a fost afirmata de Margaret Thatcher in discursul sau de la Bruges.

1.4 Tratatul Uniunii Europene: Tratatul de la Maastricht

Ideile care au aparut pina la AUE si catalizate de Actul amintit si-au continuat dezvoltarea mai departe, creind o dinamica favorabila punerii in aplicare a altor reforme. Comitetul Uniunii Economice si Monetare, in frunte cu Jacques Delors, a prezentat in 1989 un raport care continea un plan in trei etape conform caruia se ajungea la Uniunea Monetara Europeana (UME). Consiliul European a decis de a organiza doua conferinte interguvernamentale (IGC) - prima vizind UME si a doua avind drept subiect de discutie o uniune politica.

In baza negocierilor din cadrul celor doua IGC, presedintia Consiliului, detinuta de Luxembourg, a prezentat proiectul unui Tratat care, in urma revizuirii a fost semnat la Maastricht in 1992[42] sub denumirea de Tratatul Uniunii Europene (TUE). Tratatul a intrat in vigoare in noiembrie 1993, dupa eliminarea ultimului obstacol - sesizarea Curtii Constitutionale a Germaniei privind consitutionalitatea ratificarii TUE.

Pe linga prevederile vizind Uniunea Monetara si Economica, cea mai importanta caracteristica a TUE a fost modificarea institutionala conform careea s-a stabilit o structura compusa din trei piloni, numita in continuare Uniunea Europeana, Comunitatile europene constituind primul pilon, iar Tratatul CEE a fost denumit Tratatul CE. O alta modificare importanta tine de rolul legislativ al Parlamentului, ale carui imputerniciri de cooperare au fost largite prin procedura de conciliere, care stipula pentru prima data dreptul de veto in circumstante anumite.[44]

Prin Tratatul in cauza a fost creata o noua institutie - Comitetul Regiunilor,[45] cu un rol similar celui al Comitetului Economic si Social.

Tinind cont de importanta modificarilor, institutionale si constitutionale, introduse de TUE, trebuie, totusi, sa mentionam ca ambiguitatea si tensiunea din Comunitate nu a fost lichidata de noul Tratat. Aceste ambiguitati si-au gasit reflecarea chiar in TUE, prin intermediul strcuturii de trei piloni care a suprapus interguvernamentalismul si supranationalismul, precum si prin intermediul noilor reglementari ce confereau competente substantiale in domenii care nu tineau de economie, cum ar fi, de exemlplu, cultura si educatia.

Un indicator elocvent al abordarii diferite a TUE a fost includerea prevederii conform careia o noua IGC trebuia sa fie organizata in 1996, numai la trei ani de la intrarea in vigoare a TUE, cu scopul de a decide asupra extinderii modificarii politicilor si formelor introduse de TMs. Rezultatul acestei clauze a fost negocierea si semnarea Tratatului de la Amsterdam (ToA).

1.5 Tratatul de la Amsterdam

In comparatie cu TUE, a carui adoptare a fost un punct culminant al "dezmortirii" europene dupa AUE, Tratatul de la Amsterdam (ToA) a fost conceput in termeni mai modesti, scopul principal fiind consolidarea si nu extinderea imputernicirilor comunitare, valorificarea proceselor si asigurarea eficacitatii si nu largirea competentelor. Tratatul este compus din trei parti: amendamente operate in TUE si Tratatele Comunitare; modificari ce ar simplifica structura Tratatelor; prevederi generale si finale vizind numerotarea si ratificarea.

In urma ToA s-a pastrat structura bazata pe trei piloni, introdusa de TMs dupa cum urmeaza:

Pilonul 1 (Pilon Comunitar)

Modificarile majore operate de ToA vizau incorporarea unei parti considerabile a Pilonului 3, care, conform TMs cuprindea Justitia si Afacerile Interne (JHA), in Pilonul 1. Aceasta parte a constituit un nou titlu al Tratatului CE (noile art.art. 61-69) privind libera circulatie a persoanelor, vizele, azilul, emigrarea si cooperarea judiciara in materie civila. La fel, in noul art. 135 CE au fost adaugate noi prevederi privind cooperarea vamala.

Pilonul 2 Politica Externa si de Securitate Comuna (CFSP)

O serie de modificari au fost operate in acest Pilon, dar nu difera radical de structura stabilita de TMs. Rolul Parlamentului European nu s-a modificat, iar cel al Comisiei a suferit schimbari minore, vizind posibilitatea Consiliului de a cere Comisiei remiterea propunerilor pentru asigurarea implementarii deciziei comune privind CFSP. O modificare importanta tine conform noului art. 24 de dreptul Comisiei, de a incheia acorduri internationale in cazul necesitatii de a implementa CFSP.

Prin ToA s-au definit actiunile[47] comune pentru situatiile specifice in care o actiune operativa a Uniunii este considerata necesara; s-au modificat prevederile privind votarea in cadrul Consiliului. O ultima modificare importanta introdusa de ToA tine de revizuirea clauzelor privind apararea.

Pilonul 3 Politia si cooperarea judiciara in materie penala (PJCC)

Dupa cum s-a vazut, o parte considerabila a Pilonului 3 a trecut sub auspiciile Pilonului 1 si tin de Justitie si Afacerile Interne (JHA). In urma modificarilor operate, scopul Pilonului 3 este de a crea un spatiu al libertatii, securitatii si justitiei prin intreprinderea de actiuni comune in trei domenii: cooperarea politiei, cooperarea judiciara in materie penala si prevenire si combaterea rasismului si xenofobiei. In acest context, scopurile vizeaza terorismul, traficul de droguri si armament, traficul de persoane si oprimarea copiilor, coruptia si frauda.

Aceste obiective se ating prin: coopearea intarita a fortelor de politie, a vamilor si a altor autoritati ale Statelor Membre, cu ajutorul Europol; cooperarea intarita a institutilor judiciare si alte autoritati ale Statelor Membre; aproximarea legislatiei penale a Statelor Membre.

Din aceasta perspectiva se definesc patru domenii de actiuni pentru primul tip de cooperare: prevenirea si depistarea; colectarea si schimbul de informatie; antrenarea, cercetarea si echipamentul; investigarea crimei organizate.

De al doilea tip de cooperare tin urmatoarele actinui: facilitarea procedurilor si aplicarea deciziilor; extradarea; compatibilitaea regulilor; conflictul de jurisdictie; stabilirea regulilor minime ale legislatiei de substanta penale si penalitati.

Titlul VII al ToA nu creeaza un nou pilon, dar stabileste conditii generale conform carora Statele Membre vor stabili o cooperare intarita intre ele, aplicind mecanismul institutional al TUE si ale Tratatului CE.

Titlul VIII al ToA defineste scopul jurisdictiei Curtii care este extinsa, in baza unor conditii specifice, masurilor Pilonului 3, Titlului VII, tuturor dispozitiilor finale (art.art. 46-53, foste art.art. L-S) si articolului 6(2) TUE (fost art.F(2)).

Conform art. 49 TUE (fost art. O), ce a ocupat locul prevederilor precedente din Tratatele CE, Euroatom si CECO, se stabileste procedura de aderare la Uniunea Europeana a noilor state, care trebuie ca respecte principiile fundamentale stipulate in art. 6 TUE (fost art. F).