DIACRONIA ORGANIZARII EUROPENE

DIACRONIA ORGANIZARII EUROPENE

Sectiunea 1 - Antichitatea greco-romana

Termenul "Europa", in viziunea unor istorici, este probabil de origine semita, el aparand intr-o prima forma in documentele asiriene in opozitie cu Asia (açu = rasarit). Se pare ca prin intermediul fenicienilor termenul este apoi transmis grecilor. In poemele homerice "Europa" desemna Grecia centrala sau Tesalia, extinzandu-se apoi asupra intregului uscat. La sfarsitul secolului 6 i.Hr., Hecateu din Milet distingea doua continente - Asia si Europa, iar Herodot mentioneaza trei continente, adaugand Africa².

In antichitatea greco-romana Europa insemna 'lumea civilizata' din zona mai mare a bazinului mediteranean - restul erau 'barbarii'³, adica lumea exterioara.

Istoria Europei, adica istoria acoperita de izvoare scrise, a retinut manifestari de organizare politica la inceput pe spatii mai restranse, dar si unele de mai mare intindere.

Un prim exemplu de organizare politica apare in lumea vechii Elade, cand statele-cetati grecesti au format o uniune cu caracter militar pentru a-si uni fortele in fata pericolului extern, in speta pentru a rezista atacurilor persane. Sunt asa numitele amfictionii (in limbajul modern ar corespunde ligilor) care confederau aceste state-cetati, nu numai sub aspect militar si religios, ci si juridic. Amfictioniile au jucat un rol important prin arbitrajele pe care au trebuit sa le asigure intre cetati. Se prevazuse un tribunal obligatoriu in caz ca principiile stabilite ar fi fost incalcate.

Legatura pe care ele o mentineau era mai mult de ordin religios; grecii se intalneau la sanctuarele acelorasi zei, religia impartasita de toti constituind un element de identitate comuna. Trimisi din toate cetatile elene se reuneau periodic - primavara le Delphi sau toamna in templul lui Ceres, langa Termopyle - in cele doua locuri de adunare (panegiri) in care se dezbateau probleme de interes comun, religios, militar, se judecau diferendele dintre ele, aveau loc concursuri atletice dedicate zeilor. Liga de la Delos, de pilda, avea un tezaur comun depus in sanctuarul lui Apolo. Cetatile asociate varsau un tribut sau furnizau contingente militare si nave. Tezaurul confederat era administrat de Atena si de un consiliu in care era reprezentata fiecare din cetatile asociate (Argos, Atena, Chios, Corint, Delos, Delphi, Epidaur, Eubeea, Naxos, Olimpia, Samos, Tasos, Teba). Nu a existat insa ideea de alienare a unei cat de mici parti din suveranitatea statelor-cetati si nici a unor sanctiuni pentru nerespectarea intelegerilor stabilite.

Consiliul amfictioniilor isi avea originea intr-o epoca foarte indepartata, fapt sustinut de stravechile nume a celor douasprezece triburi fondatoare care au apartinut primei civilizatii grecesti . Fiecare din aceste triburi trimiteau cate doi delegati cu drept de vot care impreuna deliberau asupra unor probleme de interes comun de natura religioasa, militara, juridica, financiara, de protectie reciproca prin acordare de garantii cum ar fi incheierea de armistitii in anumite situatii, obligatia de a nu opri apa in cetatile asediate, schimbul de raniti si altele. Consiliul putea chema locuitorii liberi care faceau parte din confederatie pentru executarea hotararilor sale.

Daca s-ar fi dezvoltat aceasta institutie, cu aspiratiile ei individualiste si universaliste in acelasi timp, ar fi putut constitui germenul unitatii Greciei, iar Consiliul ar fi putut lua caracterul unei diete nationale. Liga de la Delos, amfictioniile statelor-cetati nu au durat decat atata timp cat a tinut primejdia. Razboiul peloponesiac (431-404 i. Chr.) a dovedit-o: fiecare stat-cetate si-a continuat existenta separat, independent.

Un alt exemplu de organizare politica il gasim in Roma antica. De la o comunitate restransa la dimensiunea unui stat, Roma a realizat intr-o prima faza unitatea peninsulei stabilind, incetul cu incetul, autoritatea romana in jurul intregii Mediterane si mai apoi pana la 'marginile lumii', de la Atlantic la Marea Neagra si Caspica. De la politica cetatii la politica dominatiei mondiale - ab urbe ad orbem - s-a ajuns la mundus romanus creat ca actiune militara ce a intrat intr-o ordine geografica bine determinata, pentru ca spatiul de miscare al Romei cuprindea in acceptia intelesului din epoca 'toata Europa'.

Mundus romanus a adus securitatea externa si interna a locuitorilor imperiului, favorizate de o retea densa de drumuri propice atat comertului cat si deplasarilor rapide a unitatilor militare, dezvoltarii economice, cu toate avantajele din care in primul rand relativa stabilitate a monedei romane.

Instalata, pax romana insemna organizarea imperiului cu toate implicatiile sale militare si civilizatorii si nu in ultimul rand pe planul dreptului. Pax romana insemna acceptarea legii sub o autoritate unica in beneficiul convietuirii comune a tuturor cetatenilor liberi. Prin Edictul din 212 al imparatului Caracalla toti oamenii liberi din imperiu au devenit cetateni romani, cu un statut juridic, o armata si o administratie comune, cu un teritoriu economic si moneda unice si cu unele exceptii cu o cultura si limba comuna. Civis romanus erau toti cetatenii imperiului din metropola, din regiunile ocupate, anexate sau chiar federate si astfel notiunea de roman echivala cu cea de 'universal'.

Transpusa in planul ideilor, filozofia stoicilor - si nu numai a lor - pleda pentru existenta unei esente unice a universului, in care ratiunea este suprema, oamenii poseda demnitate si sunt egali in drepturi, conceptii sustinute si de jurisconsultii dreptului roman.

Sectiunea 2 - Precursorii ideii europene

A. Infaptuiri efemere

Imperiul roman insumase peste 10 000 km cu o populatie intre 50 - 70 milioane de locuitori, reprezentand o cincime din populatia de atunci a globului⁶.

Gloria din timpul dinastiei Antoninilor (96-192), cand Imperiul Roman atinge apogeul expansiunii teritoriale si al puterii militare, a apus in contextul noilor realitati sociale. O noua fizionomie a personalitatii Europei s-a inchegat pe ruinele Romei cazuta sub repetatele lovituri venite din afara. Este ceea ce unii au numit 'imperiul crestin' in care Biserica controla societatea nu numai din punct de vedere moral, ci si al procesului de relatii politice, juridice si sociale.

Daca in antichitate intre unitatea politica, administrativa, culturala si chiar economica ce se realizase progresiv si cadrul geografic nu a existat o suprapunere, acesta, pe alt plan, nu va intarzia sa se implineasca in urma marilor evenimente ce aveau sa vina. Vechea unitate realizata prin pax romana va fi inlocuita printr-o unitate spirituala - unitatea lumii crestine - bazata pe ideea universalismului crestin. Sfantul Apostol Pavel scria ca 'Toti sunteti fii ai lui Dumnezeu prin credinta in Hristos Iisus. Caci cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati imbracat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca, pentru ca voi toti una sunteti in Hristos Iisus.'⁷ Comunitatile crestine au crescut treptat numeric, au fost atrasi oameni de cultura. Universalismul crestin, creator al unei comunitati de valori morale, a avut si tentatia unei comunitati politice europene. Apologeti ai noii credinte ca de pilda Clement din Alexandria (cca. 150-216) sau Origen (cca. 183-254) intuisera inca din primele veacuri ale crestinismului universalitatea acestuia. Prin Edictul din Milano din 313 al lui Constantin cel Mare⁸ (306-337) a fost proclamata libertatea cultelor, iar fosta religie minoritara a ajuns astfel in scurt timp religia imperiului. Sfantul Augustin (354-430) in scrierea sa Cetatea lui Dumnezeu a sustinut unitatea crestina divina si pamanteana.

Pe de alta parte, dificultatile crescande ale unei guvernari unitare si tendintele centrifuge din Imperiul Roman devenisera inca din secolul al III-lea atat de serioase incat i-a determinat pe imparatii romani, incepand cu Diocletian, sa atribuie responsabilitatea administrarii imperiului unor persoane diferite pentru occident si pentru orient. La moartea lui Theodosiuis (395) separarea s-a accentuat prin numirea a doi succesori: Arcadius pentru rasarit si Honorius pentru apus. La inceput, partajul nu era conceput ca o divizare politica, ci numai ca o distribuire a puterii in cadrul aceluiasi sistem de organizare. Cu timpul insa, structura politica din rasarit a capatat caracteristici proprii, complet diferentiate de cele aparute pe ruinele imperiului din apus. Universalismul roman a incetat practic sa mai existe din secolul al VII-lea, o data cu elenizarea imperiului din rasarit si cu restrangerea lui la teritoriile care ii apartineau, prin stapanire sau ca zona de influenta.

O noua realitate isi facuse loc in Europa.

Lipsa unei puteri politice unificatoare, invaziile popoarelor migratoare, aparitia provinciilor care vor deveni state, rivalitatile politice dintre imparatii din Occident si Orientul bizantin, dintre acestia si Papalitate, paralel cu amestecul de rase si de spirite, cu crestinarea noilor veniti au determinat existenta a aproape unui mileniu de vid politic, unitatea dintre europeni raman la nivelul constiintei spirituale.

Europa faramitata recazuse in barbarie. Din evul mediu timpuriu si pana spre sfarsitul cruciadelor, Europa a devenit un camp de lupta continua; este o epoca a domniei fortei, o epoca de cuceriri. Nici Biserica, singura autoritate omogena a epocii, nu a reusit sa modifice uzantele feudale si nici parintii Bisericii nu au intrezarit posibilitatea unei organizatii politice pe baza unei federatii sau confederatii de state.

Marea schisma din 1054, inceputa, de altfel, in 867, va determina si ruperea acestei unitati, va accentua rivalitatile politice, Biserica crestina ne putand, cu unele exceptii sa devina o adevarata putere temporara desi prin forta sa spirituala isi revendica aspiratii teocratice.

'Imperiul Crestin', intemeiat pe autoritatea spirituala a papalitatii, se va ruina treptat sub loviturile detinatorilor puterii temporare, cu toate incercarile Vaticanului, uneori reusite, de a-si intari puterea.

Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a Europei se va destrama o data cu Pacea de la Verdun (843). Carol cel Mare se angajase sa reconstituie imperiul cezarilor. Este prima incercare de construire politica a Europei, prin cucerire sub semnul Crucii, incercare reusita de altfel dar incompleta, lipsindu-i o parte din continent, partea rasariteana, Imperiul Bizantin, rupt de occident. Lipseau si tinuturile balcanice si orientale ale Europei, lipsea Anglia.

Conditiile materiale, mentalitatile, noile invazii, dificultatile de administrare si de protectie a unitatii contra diferitelor ambitii si intrigi, fara o unitate de cultura si de limba, toate acestea au determinat ca impozanta constructie a lui Carol cel Mare, rebotezata Imperiul Roman, sa nu aiba stabilitate. Totul s-a prabusit in haosul politic care a urmat.

Incercari cu caracter militar au mai fost si s-au mai inregistrat in istorie. Otto I cel Mare (912-973) uns imparat la Roma sau Henric al III-lea (1017-1056) au avut asemenea tentative unificatoare. Mai tarziu imperiul lui Carol Quintul (1500-1556), aspiratia Habsburgilor nu numai la o monarhie europeana ci chiar universala au fost tot tendinte de largire prin cuceriri continentale. De altfel Carol Quintul si vorbea de o 'Europa crestina'.

Aparitia statelor monarhice, statelor nationale (secolele XIV-XV), a unor mari entitati politice, autarhice, bazate pe notiunea de suveranitate, rivalitatile dintre acestea vor adanci si diferentieri economice; trebuie adaugate si doctrinele eretice ce isi facusera aparitia chiar mai dinainte, al caror rol nu putea fi in nici un caz in sensul consolidarii unei unitati spirituale. Este epoca in care punctul de vedere national prevaleaza asupra ideilor universal-religioase.

Statele monarhice, fiind in deplinatatea puterii si lipsite in diferendele lor de orice arbitru, si le rezolvau pe calea razboaielor. Separatismul se accentua iar consecintele acestuia nu erau nicidecum in favoarea cauzei pacii. Caderea Constantinopolului (1453), cucerit de Mahomed al II-lea (1430-1481) poate fi interpretata ca unul din ultimele acte ale fostei Europe 'unificate', caruia ii urmeaza o noua schisma, aceea a Reformei, de aceasta data in cadrul Bisericii apusene. 'Imperiul Crestin' a incetat practic sa mai existe si si-a facut aparitia o noua constiinta europeana.

Planul a fost atribuit regelui Henric al IV-lea (1553-1610), insa a fost elaborat, probabil, de omul de stat francez Maximilien de Sully (1560-1641). Se pleca de la constatarea unui dezechilibru al fortelor politice susceptibil de a fi cauza tulburarilor violente si a razboaielor sangeroase. Numai o Europa echilibrata, fundamentata pe o repartizare armonioasa a teritoriilor si fortelor, ar fi capabila sa inlature cauzele razboaielor. Era o idee noua, aceea a echilibrului fortelor, idee care a devenit un principiu de baza al politicii internationale. 'Republica' pe care a conceput-o tinea insa de domeniul fanteziei: se apropiau in mod arbitrar principatele si regatele, se muta o provincie de la o entitate statala la alta. Cu toate defectele sale, elaboratul lui Sully poate fi considerat ca un prim plan de reorganizare europeana conceput intr-o maniera politica.

Au existat insa si factori de omogenitate: acelasi tip de societate feudala, limba latina - limba Bisericii si a oamenilor de cultura - ordinele religioase care practic erau organizate la scara europeana, circulatia misionarilor pentru convertirea noilor veniti, dezvoltarea comertului.

Perioada dinaintea Revolutiei franceze si a Imperiului napoleonian a fost marcata de puternice rivalitati politice, religioase si economice intre puterile europene (Reforma, Contrareforma, razboaiele religioase, opozitia catolicism-protestantism, politici economice care au favorizat aparitia pietelor economice nationale, mai mult sau mai putin inchise, etc.), de dezvoltarea spiritului laic. Totusi si de aceasta data au existat elemente ale unei Europe spirituale realizata prin intermediul limbii franceze - care a inlocuit-o pe cea latina - cu manifestari pregnante in domeniul literar si artistic, in cel al ideilor filozofice, politice si chiar economice. Aceste realitati au indreptatit pe unii autori se vorbeasca de o 'constiinta europeana' peste frontiere, de o 'republica a intelectualilor'.

Revolutia de la 1789 cu noile principii pe care le-a proclamat: drepturile omului si ale cetateanului, dar si drepturile popoarelor, cu universalismul lor (cosmopolitismul filozofilor 'secolului luminilor'), Directoratul si mai apoi Imperiul au facut ca pentru cateva decenii o mare parte a Europei sa fie organizata pe model francez. In exilul sau din Sfanta Elena, Napoleon, conform spuselor lui Las Cases - istoric francez si autorul 'Memorialului din Sfanta Elena' - i-a atribuit lui Napoleon intentia de a face 'din toate popoarele Europei un singur popor'.

Vizand imperiul continental (si chiar universal), constructia napoleoniana, 'Europa franceza', facuta prin forta armelor, s-a prabusit o data cu disparitia Imparatului, pentru ca intreaga sa epoca a fost una de actiune si mai putin una de idei.

Prabusirea 'Vechiului Regim' a modificat si configuratia politica a Europei. Infrangerea imperiului francez din 1815 a schimbat fata continentului: incepe afirmarea Europei natiunilor.

Rusii, prin tarul Alexandru I (1777-1825), au avut si ei idei in spiritul problemei care ne preocupa. Tarul, care s-a bucurat de sprijinul unui grup de tineri, a conceput in 1804 un plan de reorganizare a Europei, care urma sa fie pus in aplicare dupa infrangere lui Napoleon. Se preconiza stabilirea statelor europene pe care le cucerise imparatul francez, dar nu in vechile lor frontiere. Aceasta restabilire urmarea crearea unui echilibru european prin edificarea unor uniuni confederative din care sa faca parte si statele puternice si statele mai mici. In acest fel, s-ar fi rezistat provocarilor altora. Toate aceste uniuni ar fi putut realiza o federatie europeana in care statele ar fi fost unite pe baza acelorasi principii. Razboaiele ar fi fost proscrise si s-ar fi organizat un arbitraj. Propunerile nu au avut nici un ecou in conditiile confuze care au urmat prabusirii napoleoniene.

Europa a continuat sa cunoasca anumite elemente de organizare. Ordinea teritoriala impusa de tratatul de la Viena din 1815, de 'Sfanta Alianta', in fond nu o alianta intre popoare, ci intre monarhi, era partial garantata de ceea ce numim concert european; aceasta rezulta din faptul ca marile puteri - la inceput patru, apoi sase prin accesiunea Frantei si Italiei - guvernau in fapt Europa. Statele mici, practic, nu au avut nici un rol in aceasta noua organizare europeana. Fara o periodicitate a reuniunilor (trei la numar), fara un secretariat permanent, sistemul congreselor a instituit totusi un mecanism relativ eficient prin intalnirea reprezentantilor marilor puteri si adoptarea de decizii considerate a fi necesare. Tot in 1815 (20 noiembrie) s-a incheiat un tratat intre Anglia, Austria, Prusia si Rusia, tot cu intentia asigurarii echilibrului european. Intre Austria, Prusia si Rusia (26 septembrie 1815) fusese incheiata Sfanta Alianta.

Este de semnalat ca in perioada dintre 1815 si izbucnirea primului razboi mondial, in Europa, au fost numai 36 de ani in care nu au avut loc astfel de reuniuni cu o distanta de maximum 7 ani intre doua reuniuni.⁹

S-a dezvoltat astfel practica coalitiilor de state impotriva tendintelor hegemonice ale altor state; cu alte cuvinte ceea ce se numeste politica de echilibru european, un fel de 'organizatii' in care unele state erau legate nu numai prin interese politice ci si economice.

B. Proiecte de organizare

O data cu primele secole ale noului mileniu, catre 1300, sinteza austera prescrisa de religie incepe sa decada in fata umanismului, a spiritului renascentist. Constiinta europeana va fi exprimata de unele personalitati care au acoperit veacuri de cultura si spiritualitate nu numai europeana.

Numarul unor astfel de proiecte a fost destul de mare si cu toate ca ele erau irealizabile, unele pot fi retinute ca anticipand tentative mai coerente de unificare a Europei, constituind elemente de reflectie pentru cele ce vor urma peste timp.

Din acest punct de vedere se poate vorbi de o continuitate istorica prin contributiile aduse de aceste constructii teoretice la ceea ce va deveni in zilele noastre Comunitatea Europeana.

Toate afirmau ca evitarea razboaielor, pacea, linistea si dezvoltarea sociala nu pot fi obtinute decat printr-o intelegere intre popoarele europene, printr-o ordine superioara, o vointa suprastatala inzestrata cu atributiile necesare sa le impuna. Modul in care trebuiau sa se faca aceste intelegeri a variat cu epoca, cu etica si formatia politica a celor care le-au conceput.

Marele poet italian (de altfel si important om politic al timpului) Dante Aligheri (1265-1321) in De monarhia (1303) preconiza o solutie de tip federalist a Europei, o pace

universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice si legitime autoritati. Dante parea sa fi sesizat posibilitatea reconcilierii intre printi si monarhi prin spirit si prin unitatea crestinatatii, probabilitate pe care o concepea de altfel mai mult pe plan politic decat teologic. Este important ca in conceptia marelui poet, scriitor si om politic arbitrajul suprem nu mai era incredintat papei ci imparatului, conducatorului suprem.

Pierre Dubois (1260- dupa 1321), avocat si procuror al lui Filip cel Frumos, a scris un veritabil tratat de politica generala, De recuperatione Terrae Sanctae, in care cerea o reforma a Bisericii, un invatamant laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni intelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere, jumatate laici, jumatate clerici. Pentru Pierre Dubois nici o natiune nu este superioara alteia si, in concluzie, nu poate pretinde sa o domine. Suveranii, fie ei mici sau mari, sunt toti egali in drepturi. Pentru a asigura pacea, trebuie preintampinat razboiul prin institutii corespunzatoare si in primul rand prin organizarea unui arbitraj international. Apararea Europei in fata adversarilor musulmani nu poate reusi decat daca lumea europeana se va concilia. Pierre Dubois avea vii in minte eforturile conjugate ale printilor europeni pentru eliberarea Locurilor Sfinte cucerite de musulmani. Cruciadele, opt la numar (prima in 1096 si ultima in 1270), au avut toate destine schimbatoare. Era o riposta europeana care consolida, fie si numai pentru o perioada, sensul solidaritatii si capacitatea de aparare a continentului sub un steag religios comun. Cruciadele s-au continuat cu 'reconquista', adica cu luptele pentru izgonirea musulmanilor din Europa, din Spania (de la mijlocul secolului al VIII-lea pana in 1492). Este de semnalat ca la Dubois problema federalizarii, mai exact a confederalizarii, a luat o turnura mai stiintifica, argumentele fiind de natura juridica. Nici proiectul lui nu a avut vreo rezonanta.

Georges de Poděbrady (1420-1471), rege al Boemiei, propunea o alianta europeana - pentru a rezista in fata pericolului otoman - condusa in comun de un colegiu de printi care sa arbitreze neintelegerile dintre state si astfel s-ar asigura pacea europeana. Fiecare tara urma sa dispuna de cate un vot, sa se creeze o armata comuna, o instanta de judecata si un buget administrat in comun; erau institutiile pe care le propunea contemporanului sau Ludovic al XI-lea, regele Frantei.

Henric al IV-lea, regele Frantei si Navarei (1553-1610) a conceput un proiect - Marea intentie - care conform memoriilor ministrului si apropiatului sai Sully, viza reorganizarea Europei sub forma unei federatii cu numele de 'Republica crestina' condusa de un senat insarcinat sa previna orice conflict si sa regleze diferendele dintre state. 'Republica' urma sa fie compusa din 15 state (5 monarhii elective, 6 monarhii ereditare si 4 republici, dar fara Rusia), senatul - din delegatii acestora, sa dispuna de forte armate si sa fie proclamata egalitatea si libertatea religioasa a tuturor cetatenilor.

Ideea unui arbitraj european in vederea evitarii conflictelor armate, a asigurarii unei paci permanente isi facea din ce in ce mai mult loc.

Hugo Grotius, jurist si diplomat olandez (1583-1645) autor a unui cod de drept international public evoca in De jure belli ac pacis necesitatea infiintarii unor adunari care sa judece litigiile ce vor aparea intre state. In arbitrarea unor astfel de litigii nu ar fi facut parte statele direct interesate.

Un francez, Aymeric Crucé, in 1623 a publicat Discurs asupra posibilitatilor si mijloacelor de stabili o pace generala si libertatea comertului in lume in care preconiza o adunare mondiala in care capetele incoronate sa fie reprezentate si care sa dispuna de o forta armata pentru a-si impune hotararile.

William Penn, quaker englez si legislator american (1644-1718) a publicat in 1693 un Eseu asupra pacii prezente si viitoare a Europei. El preconiza instituirea unei 'diete europene' compusa din reprezentatii statelor, intr-un numar proportional cu importanta demografica a fiecaruia. Dieta ar fi trebuit sa adopte hotarari pe care o forta armata aflata la

dispozitia ei sa le impuna. In acest fel se va putea instaura pacea, se va dezvolta comertul si prosperitatea generala, se vor reduce cheltuielile si inarmarile. Era un proiect de inspiratie federativa apropiat de ideile filozofului olandez B. Spinoza.

Fenelon, important cleric si scriitor francez (1651-1715) observa ca pentru asigurarea linistii, toate natiunile vecine si legate intre ele prin intermediul comertului 'fac un mare corp si un fel de comunitate'.

In acelasi sens dar mai elaborat, in Proiectul pentru a face pacea permanenta in Europa (1713), Irénée de Castel (1658-1743) - abatele de Saint Pierre - gandea ca pentru evitarea razboaielor si asigurarea unei 'paci prezente si viitoare' pentru dezvoltarea comertului, suveranii ar trebui sa incheie o alianta perpetua, sa se supuna unui 'senat european' care sa dispuna de o armata comuna, intretinuta prin contributii varsate de tarile membre. Se propune astfel un sistem de securitate colectiva care sa asigure existenta si integritatea statelor participante.

Filozoful si scriitorul francez Voltaire (1694-1778) concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea regele Prusiei.

Insufletit de un profund universalism de inspiratie religioasa a fost si filozoful german G. Fr. Leibniz (1646-1716).

J. J. Rousseau (1712-1778) vedea o 'republica europeana' numai daca monarhii isi vor abandona natura lor lacoma si belicoasa iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai intelepte.

Unul din pionierii dreptului international, diplomatul si publicistul elvetian Em. Vattel (1714-1767) scria ca Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relatii si interese si ca toate acestea fac din statele continentului 'un fel de republica ale carei membre cu toate ca sunt independente sunt unite' prin intermediul interesului comun 'pentru a mentine ordinea si libertatea'.

Perioada care a urmat Revolutiei franceze si pana prin preajma primului razboi mondial a fost martora mai multor idei si proiecte de organizare europeana care vizau organizarea pacii, emanciparea popoarelor, libertatea si egalitatea ca o conditie a fraternitatii umane. Se remarca acum nume de mare semnificatie.

Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a publicat in 1795 Proiectul filozofic al pacii permanente. El propune ca prim pas spre o 'federatie a statelor libere' o alianta confederativa intre statele suverane organizata pe baza unei 'constitutii'.

Contele de Saint-Simon (1760-1825) a expus in Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea si mijloacele de a reuni popoarele Europei intr-un singur corp politic, pastrand fiecaruia independenta sa nationala utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui 'parlament european'. Combatand opiniile care promovau nationalisme excesive, Saint-Simon preconiza o societate industrialista europeana in care conducerile sa fie asigurate de elitele administrative si economice. Parlamentele tarilor urmau sa recunoasca suprematia unui parlament european iar guvernele nationale suprematia unui guvern supranational. Acest guvern urma sa dea socoteala parlamentului european care era investit si cu puterea de a judeca dezacordurile ivite intre tari. In acest fel, printr-o reforma globala a societatii, se va putea instaura concordia si armonia universala.

O personalitate marcanta a timpului sau a fost si patriotul si revolutionarul italian Giuseppe Mazzini (1805-1872) republican si european convins, considerat ca 'pionier al Federatiei europene'. In 1827, Pierre Leroux a publicat in ziarul parizian Le Globe un articol-studiu Despre Uniunea Europeana. Idei asemanatoare au fost profesate de o alta personalitate a timpului, Al. Ledru-Rollin, care scria 'de un pamant liber, singura republica a Europei'.

Inca din 1831, G. Mazzini a creat o societate secreta, 'Tanara Italie', cu filiale raspandite in toate statele italiene. Societatea urma sa constituie premisele unei revolutii menite sa realizeze unitatea italiana. G. Mazzini nu s-a marginit numai la orizontul italian, ci a

conceput o mare republica europeana care se va naste cand despotismele se vor prabusi. Astfel a vazut revolutionarul italian organizatia 'Tanara Europa' (1834) destinata sa reprezinte viitorul european prin armonizarea ideilor de patrie si de omenire, organizatie condusa de un Comitet Central format din reprezentanti ai diferitelor comitete nationale. 'Tanara Europa' se va naste prin confederarea 'Tinerei Frante', 'Tinerei Germanii', s.a., intr-o mare republica democrata europeana. In acest spirit a scris in 1849 Sfanta Alianta a popoarelor in care afirma ca 'omenirea este 'asociatia patriilor' preconizand crearea unei federatii a republicilor europene. Declarandu-se impotriva luptei de clasa si a antagonismelor dintre natiuni el vedea justitia, pacea si progresul omenirii in fuziunea claselor sociale, in fraternitatea umana, universala.

Un alt italian, Carlo Cattaneo (1801-1869) a enuntat chiar formula de 'Statele Unite ale Europei'.

Ernest Renan (1823-1892) considera ca o autoritate centrala, un fel de 'congres' al 'Statelor Unite ale Europei' va corija principiul nationalitatilor prin federalizarea statelor de pe continent.

S-au exprimat in acelasi sens alte ilustre personalitati: Lamartine (1790-1869) a lansat Manifestul catre Europa sau Victor Hugo (1802-1885) un Apel pentru Statele Unite ale Europei (1851). Mai tarziu, Victor Hugo afirma ca 'Europa are nevoie de o nationalitate europeana', iar intr-un mesaj adresat Congresului Pacii de la Lugano, scria: 'cu siguranta acest lucru formidabil, republica europeana, o vom avea. Vom avea aceste State Unite al Europei care vor incorona lumea veche'

Charles Fourier (1772-1837) preconiza instituirea unei autoritati superioare suveranitatilor nationale; P. J. Proudhon (1809-1865) in Despre principiul federativ (1863) scria despre o 'Federatie Dunareana', care trebuie creata in cadrul unei Europe Federate. El aprecia secolul XX ca va fi 'era federatiilor'; statele nationale se vor dezmembra prin descentralizare in regiuni. Karl Marx (1818-1883) vedea o republica europeana ca fiind posibila numai prin fraternizarea proletariatului. In acelasi spirit J. Jaurès (1859-1914) considera ca numai proletariatul va fi forta decisiva de unificare in Europa si in lume. Acestia si inca altii au fost precursorii intr-un fel sau altul ai ideii de federalizare europeana.

Pe plan economic s-au intensificat relatiile dintre state. Adam Smith cu doctrina libertatii comertului international, Michel Chevalier, doctrinar al liberului schimb, cu suprimarea in unele tari a taxelor vamale, cu incheierea de tratate bazate pe liber-schimbism, cu intensificarea circulatie libere a capitalurilor si a fortei de munca si altii inca, au contribuit intr-o mare masura mai cu seama in cadrul geografic al Europei la crearea unor premise in directia unui spatiu economic, daca nu unificat, cel putin cu unele trasaturi comune.

Spre sfarsitul secolului trecut insa rivalitatile economice au devenit mai ascutite si o data cu acestea si tensiunile dintre state.

Toate aceste proiecte aveau valori deosebite. Unele erau vagi aspiratii teoretice, altele programe mai inchegate, dar toate au marcat pe parcursul timpului o continuitate de preocupari spre acelasi tel.

C. Ideea paneuropeana in constiinta romaneasca

Personalitati importante din tara noastra au fost atrase de idei care promovau conceptii paneuropene, idei care inca din prima jumatate a secolului XIX capatasera un destul de mare rasunet. Exilatii romani ai revolutiei de la 1848 intrasera in contact cu activitatile revolutionare ale unor oameni politici si ganditori din vestul european si, influentati de acestia, au formulat si vehiculat conceptii uneori asemanatoare alteori originale, aducand si o contributie la cristalizarea acestora.

Nicolae Balcescu, Ion Ghica, Dumitru Bratianu, C. A. Rosetti, Al. C. Golescu-Arapila si altii au fost asemenea personalitati.

In mai multe scrisori adresate din exil lui Ion Ghica, la jumatatea secolului trecut, Nicolae Balcescu ii scria despre relatiile lui cu G. Mazzini, despre infiintarea unui Comitet revolutionar european, despre activitatea publicistica pe care o desfasura, despre proiectul de confederatie pe care il concepea cu titlul 'Statele Unite ale Dunarii'. Statul federal urma sa cuprinda 'Regatul Ungariei, Bucovina, Moldova, Valahia, Serbia si Basarabia cand om lua-o'. Mai tarziu s-a gandit ca ar fi indicat ca si Polonia sa faca parte, iar in grupul slavilor din sud sa intre si croatii, slovenii si dalmatii. Statul federal urma sa fie condus de o Adunare centrala federala compusa din 150 de deputati, cate 50 din fiecare din cele trei nationalitati, urmand sa se intalneasca anual, pe rand, in capitalele acestor nationalitati. Adunarea va alege in fiecare an un guvern federal format din trei membri: unul pentru razboi, altul pentru 'pricinile din afara' si cel de-al treilea pentru comert si comunicatii. Tot Adunarea va hotari cuantumul impozitelor 'dupa populatie si veniturile sale, pentru Federatie'. Federatia Dunareana era bazata pe principiul egalitatii intre natiunile participante iar determinarea teritoriului national al statelor membre sa se faca pe cale plebiscitara. Fiecare natiune isi rezerva competente pentru administrarea interna, justitie, finante locale, culte si invatamant.

Nicolae Balcescu vedea in statul federal 'singura cale de salvare a natiunilor oprimate', iar pentru romani si posibilitatea de realizare a unitatii nationale. In aceeasi scrisoare¹⁰ ii cere sprijinul lui Ion Ghica pentru definitivarea proiectului intentionand sa-i dea apoi 'un caracter semioficial'.

La 26 ianuarie 1850, ii scrie lui Ion Ghica: 'Pentru ideea ta de o confederatie orientala sunt fericit ca te-am prevenit si m-am intalnit cu tine in aceasta idee'.¹¹ Il informeaza ca la Londra s-a constituit un comitet

de exilati politici din Europa Centrala si Rasariteana condus de un comitet secret din care faceau parte cate trei delegati. Pentru romani Nicolae Balcescu ii recomanda pe Ion Ghica si pe Golescu-Arapila.

In acelasi timp in care se constituise la Londra Comitetul exilatilor politici din Europa Centrala si Rasariteana, functiona tot la Londra Comitetul Central Democratic European, conceput ca un instrument prin care G. Mazzini urmarea sa-si realizeze ideile politice: organizarea unei revolutii generale si sincronice pe continent care sa confedereze pe italieni, maghiari, slavi si romani. Pentru romani alegerea ca membru in Comitet fusese gandita in persoana lui Nicolae Balcescu. Din motive personale, acesta insa a refuzat. Nici Nicolae Golescu nu a putut accepta sa reprezinte pe romani in Comitet, si nici Eliade Radulescu; in final, alegerea a fost facuta pentru Dunitru Bratianu ca al cincilea membru in Comitet.

La 26 iunie 1851, Comitetul din Londra a adresat natiunii romane un manifest federalist Adresa Romanilor semnata de toti membrii Comitetului, la care Bratianu a raspuns 'ma grabesc de a face in numele tarii mele o deplina si intreaga adeziune la frumoasa dvs. Adresa'. Este de semnalat ca Adresa-manifest ii viza nu numai pe moldo-valahi ci pe toti romanii si din teritoriile ocupate. Prin grija lui Ion Bratianu, a lui C. A. Rosetti si Dimitrie Florescu, manifestul a fost publicat in mai multe ziare din Paris si provincie si ceva mai tarziu si in Italia.¹²

Un alt mare patriot roman, Aurel C. Popovici (1863-1917) a conceput o solutie pentru rezolvarea problemei minoritatilor nationale din cadrul Imperiului habsburgic. El se gandea in primul rand la situatia romanilor prezenti in dubla monarhie austro-ungara. 'Imperiul, scria Aurel C. Popovici, in Stat si natiune - Statele Unite ale Austriei Mari publicata la Leipzig in

1906, trebuie recladit pe baze intr-adevar libere, federative si cu drepturi egale'. Federalizarea in conceptia lui era un ideal de convietuire a popoarelor libere, o solutie de salvare a natiunilor oprimate aflate in pericol de a fi deznationalizate si de pacificare a continentului. In cadrul Imperiului, care urma sa devina un Staatenbund,¹³ conform parerilor lui, urmau sa se creeze 15 state nationale cu o limba oficiala mijlocitoare, germana, pentru toate statele dar fiecare stat sa aiba o conducere proprie, in administratiile nationale sa se vorbeasca limba nationala respectiva, statele sa-si elaboreze propriile lor constitutii, etc. Este de mentionat ca in conceptia autorului transformarea imperiului central dunarean intr-o federatie de 15 state nu era incompatibila cu intrarea altor tari in aceasta formatiune.

Nu a fost singurul roman care a avut o astfel de previziune. De pilda dupa razboi, un alt roman C. G. Costaforu, care a intemeiat in 1923 si a condus in calitate de secretar general intre 1923-1929 Liga Drepturilor Omului spunea in 1924 ca doreste 'a muri in pielea unui bun european, cetatean al patriei pe care o intrevad in sperantele mele: Patria Statelor Unite ale Marii Republici Europene¹⁵.

D. Perioada interbelica

Infrangerea Germaniei imperiale, dezmembrarea Austro-Ungariei, caderea Imperiului tarist, izolarea Rusiei bolsevice au determinat printre altele nasterea unor noi ideologii si o data cu aceasta si a unor noi tentative mai coerente si mai realiste de unificare a Europei.

Societatea Natiunilor avea mai mult o vocatie mondiala dar s-a dovedit incapabila sa rezolve conflictele de interese aparute chiar in zilele Conferintei de pace de la Versailles. Exacerbarea nationalismului a contribuit intr-o mare masura ca cele cateva voci - care s-au pronuntat in sensul necesitatii unei uniuni a popoarelor - sa aiba un slab ecou.

Au trebuit sa mai treaca patru ani, adica in 1922 cand contele Richard Coudenhove-Kalergi (1894-1967), diplomat austriac, a inceput sa elaboreze proiectul sau care a dat nastere miscarii Paneuropa. In 1922, la Viena, a publicat un manifest cu un titlu peremptoriu: Problema Europei se rezuma in doua cuvinte: unificare sau prabusire. In 1923 a publicat o lucrare ampla (150 pag.) Paneuropa. Pentru prima data in istorie a vazut lumina tiparului o lucrare de analiza lucida in care au fost expuse principiile de baza ale unui program politic precis si coerent. Lucrarea subliniaza necesitatea reconcilierii dintre Franta si Germania ca baza indispensabila a reconstructiei europene. In 1926 Coudenhove-Kalergi a reunit la Viena 2000 de reprezentanti din 24 de tari, in care erau infiintate sectiuni nationale, intr-un congres consacrat Uniunii paneuropene. Uniunea trebuia sa se inspire din multe puncte de vedere din organizarea panamericana care parea ca a putut sa concilieze independentele nationale si cooperarea internationala regionala. Paneuropa urma sa fie inzestrata cu un Consiliu compus din delegati ai statelor, o Adunare parlamentara formata din delegatia ai parlamentelor nationale si cu o Curte de justitie.

Manifestul adoptat cu acest prilej proclama directiile de actiune necesare infaptuirii Paneuropei: 1) garantarea egalitatii, securitatii si suveranitatii statelor; 2) crearea de aliante militare; 3) crearea unei uniuni vamale; 4) crearea unei monede comune; 5) valorificarea in comun a resurselor din coloniile statelor membre; 6) respectarea individualitatii culturale si a civilizatiei fiecarui stat; 7) asigurarea protectiei minoritatilor nationale; 8) colaborarea cu alte state din cadrul Societatii Natiunilor. Erau astfel prevazute obiective pe plan economic, pe

planul relatiilor internationale, pe planul drepturilor omului.

Uniunea s-a bucurat de un mare succes in randurile unor oameni politici, scriitori, diferiti intelectuali, cum au fost A. Briand, L. Blum, E. Herriot, E. Benes, K. Adenauer, P. Valery, P. Claudel, R. M. Rilke si multi altii inca.

O prima initiativa guvernamentala in favoarea Uniunii europene a fost lansata de Edouard Herriot in 1925. El a exprimat cu claritate: 'cea mai mare dorinta a mea este de a vedea intr-o zi aparitia Statelor Unite ale Europei.

In 1926 diferiti economisti si oameni de afaceri au creat 'Uniunea economica si vamala europeana' pe care au declarat-o ca fiind inceputul actiunii de unificare europeana. Au mai fost propuse si alte organizatii, ca de pilda, Federatia pentru Intelegerea Europeana, Uniunea Federala Europeana s.a. Era evident ca pentru o unificare politica nu erau inca pregatite conditiile favorabile. Pe plan economic incercarile au continuat. Ministrul francez Louis Loucheur, cu ajutorul unor oameni de afaceri, a preconizat o intelegere intre producatorii francezi si germani, a preconizat infiintarea unor carteluri pentru cateva materii de baza: otel, carbune, cereale, care urmau sa fie supuse controlului Societatii Natiunilor. Toate aceste obiective nu au putut fi concretizate din doua obstacole majore: marea criza din 1929 si venirea la putere in Germania a national-socialismului. Daca pe planul realizarilor concrete actiunile miscarii Paneuropene au esuat, in schimb s-a pus in miscare o adevarata emulatie intelectuala.

In 1928 Gaston Riou preconiza o confederatie continentala in lucrarea sa 'Europa patria mea' ca singura conditie de a-i pastra rolul de hegemon in lume fata de prezenta in competitia planetara a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii si Uniunii Sovietice.

In 1929 contele Sforza a publicat lucrarea 'Statele Unite ale Europei', in 1930 Bertrand de Jouvenel a publicat 'Spre Statele Unite ale Europei'; tot in 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea 'Europa' in care proiecta o uniune europeana in cadrul Societatii Natiunilor.

De la faza de propaganda in favoarea unificarii europene s-a trecut la aceea a actiunii oficiale. Ministrul afacerilor straine din cadrul guvernului francez, Aristide Briand devenit in vara lui 1929 presedinte al Consiliului de Ministri, cu ocazia sesiunii de toamna a Societatii Natiunilor a tinut un foarte cunoscut discurs, la 5 septembrie 1929, in care a propus constituirea Statelor Unite ale Europei. Propunerea a fost primita de o mare parte din delegati si ca urmare la 16 septembrie 1930 a fost desemnata o Comisie pentru studiul uniunii europene pe baza unui Memorandum cu privire la organizarea unui regim de Uniune Federala Europeana.

Decesul lui A. Briand, precum si celelalte motive aratate mai inainte au impiedicat realizarea uniunii europene. In favoarea federalizarii s-au mai exprimat si alte remarcabile personalitati ale mediilor politice europene: Leon Blum, Al. Spinelli, Ed Michelet s.a.

Aristide Briand, ministrul afacerilor externe al Frantei, in discursul mai sus citat, evoca necesitatea de a se stabili intre statele europene 'un fel de legatura federala', un 'oarecare federalism continental'. Sugestia a fost reluata intr-un memorandum al guvernului francez din 1 mai 1930, in care aparea ideea necesitatii unei coordonari a politicilor economice, dare acestea ar fi trebuit subordonate criteriilor politice; se mai preconiza si un mecanism institutional, simplu, o conferinta si un comitet politic permanent. Societatea Natiunilor a si creat in acest spirit o Comisie de studii pentru uniunea europeana care insa nu a avut nici un rezultat.