DOCTRINE POLITICE PRIVIND PARTIDISMUL

DOCTRINE POLITICE PRIVIND PARTIDISMUL

Avand in vedere importanta partidismului in cadrul unei vieti democratice, au existat diverse doctrine politice care, din unghiuri diferite, se refera la acest fenomen. Primele doctrine politice referitoare la partidism se intalnesc in perioada de ascensiune a capitalismului si au glorificat fenomenul partidist, considerand ca aceasta constituie summumul unei vieti democratice reale dintr-o tara. Aceste doctrine isi aveau geneza in avantul economic din acea etapa a capitalismului, cand se considera ca libera concurenta in economie este dublata, in mod fericit, prin libera concurenta in domeniul politic prin intermediul pluripartidismului.

La inceput si in cursul secolului nostru au aparut insa si teorii, doctrine ale unor politologi care criticau partidismul, considerandu-l, in cele mai multe cazuri, ca fiind sursa unor fenomene de criza din viata unor state. De pilda, in perioada interbelica, faptul ca unele tari cu traditii democratice n-au putut sa se opuna unor curente si grupari extremiste s-ar fi datorat partidismului, care era, in conceptia politologilor, insotit de demagogie, manipulare, politicianism, lupta factionala etc.. Astfel de conceptii au existat si dupa al doilea razboi mondial, cand marea fluctuatie de guvernare si o anumita instabilitate politica erau puse pe seama fenomenelor negative provocate de partidism.

Asemenea conceptii au existat si in Romania spre sfarsitul deceniului patru al secolului nostru, cand regele Carol al II-lea a pregatit si apoi a instaurat regimul de dictatura, declarand inoportunitatea partidelor politice si a recurs la formatiunea politica proprie, ca mijloc de sustinere a dictaturii personale.

In mare masura, si Ion Antonescu a impartasit o asemenea conceptie, considerand ca nepregatirea tarii in fata situatiei grave cu care se confrunta poporul roman in jurul anilor '40 se datora politicii negative a partidelor, care, impinse de interese inguste de grup, avide de putere politica, au ignorat interesele fundamentale ale tarii. Blamand politica partidelor politice din acea perioada, ca fiind principala cauza a marilor dificultati cu care se confrunta tara, generalul Ion Antonescu, instaurand, un regim dictatorial, si-a asociat la putere gruparea legionara, inlaturata in urma rebeliunii din ianuarie 1941. Dupa aceasta data, regimul antonescian n-a acceptat sprijinirea politicii sale de nici o formatiune sau partid politic.

Se poate deci aprecia ca doctrinele politice care tagaduiau rolul pozitiv al partidismului sub forma sa evoluata - pluripartidismul - au devenit, in unele situatii, chestiuni de practica politica, prin insturarea unor regimuri totalitare.

Geneza doctrinelor politice care criticau sau chiar tagaduiau pluripartidismul se afla intr-o anumita masura si in fenomenele negative care insotesc activitatea si viata partidelor politice precum: demagogia, manipularea, politicianismul, interese inguste de grup, egoism, sete de putere etc.. Aceste fenomene negative au existat si in trecut si se manifesta si in prezent in viata si activitatea partidelor politice, dar ele nu sunt de natura sa eclipseze laturile pozitive ale pluripartidismului, care au o importanta mult mai mare decat laturile negative. Problema care se pune este ca printr-o confruntare deschisa de pareri, pe baza unui dialog principial si civilizat, purtat cu argumente si respcet reciproc, fara denigrari si etichitari, laturile negative sa fie cat mai mult diminuate, iar cele pozitive, reliefate si puse cat mai mult in valoare.

Politicianismul este un comportament politic bazat pe practici imorale, pe inselatorii, pe masinatiuni politice. Anumiti lideri politici folosesc abuziv pozitia lor in sistemul puterii pentru realizarea unor interese personale. Uneori, abilitatea, viclenia, manipularea sunt utilizate de unii oameni politici, chiar in drumul spre obtinerea unor functii politice.

Demagogia este o actiune de flatare a sentimentelor si starilor de spirit ale oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor in eroare, cu scopul de a obtine avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe politice, de a caror irealizare sunt ei insisi convinsi, dar o fac in speranta obtinerii sprijinului poporului penru infaptuirea obiectivelor lor. Prin metode demagogice se urmareste obtinerea atsamentului emotional al indivizilor fata de un conducator sau un partid politic, astfel incat acestia sa gaseasca sustinatori pentru realizarea scopurilor lor. Desi este o metoda folosita frecvent de partidele de extrema dreapta sau extrema stanga, si alte partide recurg la demagogie, mai ales, in campaniile electorale.

Diversiunea politica presupune distragerea atentiei oamenilor de la anumite probleme dificile ale vietii sociale si deturnarea acesteia spre alte probleme, mai putin spinoase. Diversiunile folosite in perioada crizelor economice sau politice se bazeaza pe supralicitarea fricii nedeslusite cauzate de eventualitatea unui pericol. Raspandirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici, urmarindu-se indepartarea simpatizantilor acestora, invrajbirea unor grupuri etnice, recurgerea la anumite promisiuni sunt modalitati diversioniste folosite de unele partide.

Oportunismul este un comportament schimbator, oscilant, care se modeleaza in functie de circumstante. I se reproseaza oportunismului lipsa rigorii logice in inlantuirea ideilor, iar pe plan moral, absenta sinceritatii. Oportunistii sunt dispusi la tranzactii, acomodari, manevrari, replieri strategice impuse de imprejurari.

Manipularea politica este o actiune de inducere in eroare care, prin diferite procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor in asa fel incat le lasa impresia ca actioneaza conform propriilor vointe si interese, ca isi formeaza ei insisi modalitatea de a gandi si actiona. Manipularea prin persuasiune urmareste incorporarea in mentalitatea si comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor si normelor corespunzatoare intereselor partidului respectiv, precum si manevrarea gandirii si actiunii in sensul dorit de acesta.

Prin astfel de metode, unele partide dezorienteaza si insala masele, le influenteaza si le folosesc pentru realizarea scopurilor lor, care nu sunt intotdeauna nobile.

Cauza principala care a dat nastere doctrinelor ce neaga rolul benefic al partidelor o constituie aparitia gruparilor extremiste cu tendinte evidente de monopolizare a puterii politice precum: gruparile de extrema dreapta sau de extrema stanga. Politica primejdioasa a acestor partide extremiste, cu grave consecinte negative, a determinat pe multi politologi sa tagaduiasca fenomenul partidist ca atare.

In prezent, doctrinele politice care se ridica impotriva partidismului si-au pierdut din importanta in fata experientei istorice ce a dovedit, fara putinta de tagada, ca partidismul este un fenomen pozitiv, o conditie sine-qua-non a unei vieti democratice. Trebuie mentionat insa ca exista inca doctrine si, din pacate, practici politice care accepta partidismul, sub forma unipartidismului, doctrine care se sprijina pe conceptia marxista a conducerii societatii de catre un singur partid. Asemenea doctrine si practici politice, in urma evenimentelor care au avut loc in ultima vreme, s-au dovedit falimentare. Acolo unde se mai mentin regimuri bazate pe monopartidism (China, Coreea de Nord, unele tari in curs de dezvoltare din Asia si Africa), se constata actiuni evidente de a inlatura aceasta situatie devenita anacronica si de a trece la o viata democratica bazata pe pluralism democratic, sub forma sa superioara - pluripartidism.[1]

Dimensiunea rolului doctrinei sau al ideologiei in structurarea sistemului de partide sau tipologiei partidelor pare sa confirme ipoteza lui Duverger, cu privire la rolul criteriului structural organizatoric in organizarea identitatii unui partid. El afirma ca, in orice asociatie politica, realizata in mod democratic, exista alternativele optiunilor care dau nastere la tendinte: "Orice politica implica o alegere intre doua tipuri de solutii: solutiile intermediare se ataseaza uneia sau alteia. Aceasta inseamna ca centru nu exista in politica: poate exista un partid de centru, dar nu o tendinta de centru, o doctrina a centrului ( . ) orice centru este divizat contra lui insusi, care ramane separat in doua jumatati: centru-stanga si centru-dreapta." Daca initial, dualismul tendintelor va duce la un dualism al partidelor, sub presiunea noilor tehnici de votare si a temperamentului actorilor politici, va favoriza crearea de clivaje dintre partide prin incrucisare si confruntarea tendintelor. Aceste clivaje pot sa se traduca prin conciliere sau acord (suprapunere) sau in directii opuse (fractionare). O aliniere a acestor clivaje ar fi egala cu suma zero. In cadrul aceleiasi familii politice, Duverger analizeaza o serie de opozitii care pot sa se suprapuna cu opozitii similare din celelalte familii politice:

politice (monarhii si contrarepublicani);

sociale (muncitori contra burgheziei);

economice (dirijisti contra liberali);

religioase ( clerici contra laici sau catolici contra protestanti);

etnice ( partide locale - minoritare - contra partide nationale - majoritare etnic);

diplomatice (partide prosovietice contra partide filoatlantiste).[2]

Se poate concluziona ca partidismul constituie un element de baza, fara de care nu se poate concepe si asigura viata democratica a unei tari.