Dezvoltari recente pe linia guvernantei globale

Dezvoltari recente pe linia guvernantei globale

Criza financiara si economica din perioada 2008-2009 a pus cu acuitate chestiunea necesitatii perfectionarii guvernantei globale, mai ales in domeniul financiar-bancar. Ea a adus in discutie deficientele modelului capitalist de dezvoltare economica care s-a impus la nivel global dupa 1990. Pe baza acestui model s-a realizat o crestere economica remarcabila dar s-au evidentiat si slabiciuni legate de excesul de masa monetara, de creditul ieftin, de risipa de resurse. Politica dobanzilor reduse a potentat investitiile riscante si speculatiile pe pietele de capital si a incurajat achizitiile imobiliare in conditii de risc ridicat. Stabilitatea economiei mondiale este data de suma politicilor macroeconomice la nivel national (Mandelson, 2009), neexistand un mecanism care sa armonizeze politicile, cel putin in privinta contracararii riscurilor sistemice. Similar la nivel national reglementarea si supravegherea financiara sunt menite a asigura stabilitatea pietelor nationale, care nu asigura automat stabilitatea pietelor internationale pentru ca suntem in epoca pietelor regionale si globale in care interdependentele dintre economiile si pietele nationale s-au intensificat apreciabil si au potentat riscurile crizelor globale. In cadrul marilor puteri economice decidentii de politica economica si financiara nu au avut in vedere impactul acestor politici asupra altor economii sau asupra economiei mondiale. Modelele de crestere economica axate pe export (Asia de est) si-au demonstrat deja limitele fiind nevoie de reconsiderarea rolului cererii interne, la fel si politicile axate pe stimularea excesiva a cererii (SUA), care au condus la mari deficite comerciale si la datorii externe uriase.

Interdependentele accentuate dintre economiile nationale demonstreaza cerinta unei guvernante globale mai performante, implicand mai multi actori, cum sunt ONU, FMI, Banca Mondiala, OMC, G20. Dupa G8-forumul celor 8 natiuni puternic industrializate, s-a impus ca un nou for de coordonare economica globala G20, care include si marile economii emergente. La intrunirea din septembrie 2009 din SUA s-a decis ca tarile emergente sa aiba mai multa putere de decizie in cadrul FMI si Bancii Mondiale, dar nu s-a pus problema unei alte monede de rezerva care sa inlocuiasca eventual dolarul american. Fluctuatia mare a cursului dolarului imprima o instabilitate pregnanta sistemului financiar mondial si are consecinte negative asupra economiei mondiale. S-a pus si chestiunea modului in care sunt remunerati managerii corporatiilor bancare, care primesc bonusuri imense chiar daca banca ajunge in faliment, dar problema performantelor guvernantei corporative este una mai complexa si necesita o abordare mai cuprinzatoare. Implicarea marilor economii emergente in guvernanta financiara globala este necesara, la fel si implicarea tarilor in curs de dezvoltare in alte domenii ale guvernantei globale pentru ca regulile si reglementarile in domeniul comercial si in alte domenii nu trebuie facute si impuse doar de cateva state dezvoltate.

Daca institutii ca FMI trebuie sa devina mai puternice si mai eficace, mai ales pe linia supravegherii si recomandarii de politici pentru a acoperi toate riscurile sistemice si a coordona mai bine reglementarile de ordin financiar, alte institutii/organizatii, inclusiv din cadrul ONU, au nevoie de mai multa legitimitate prin participarea reprezentantilor parlamentelor nationale si a reprezentantilor societatii civile(ONG).

Pe de alta parte fragmentarea guvernantei globale datorita intereselor divergente si viziunilor diferite impune recunoasterea interdependentelor mari intre state dar si intre problemele globale. Declaratia Mileniului Dezvoltarii din 2000 a avut obiective ambitioase si realiste dar greu de atins, mai ales in conditiile crizei economice, cand asistenta oficiala pentru dezvoltare acordata statelor sarace s-a restrans inevitabil si cand recesiunea a provocat o anumita recrudescenta a protectionismului comercial. Pentru Herman Van Rompuy primul presedinte al Consiliului European, 2009 este primul an al guvernantei globale prin stabilirea lui G20 ca forum de abordare a crizei financiare, iar summitul de la Copenhaga pe mediu demarat la 7 decembrie reprezinta un pas important catre un management global al planetei. Astfel presedintele UE se alatura presedintelui SUA, Barack Obama, in demersul catre instaurarea unei guvernari mondiale.

Dupa Protocolul de la Kyoto din 1997 semnat de 161 de state si care prevedea reducerea emisiilor de bioxid de carbon cu 5,2% in perioada 2008-2012 in comparatie cu 1990, statele UE si Japonia au facut unele progrese, dar SUA nu au vrut sa aplice reducerea de 7%, iar din urma au venit ca mari poluatori Rusia, China, India si alte state in curs de dezvoltare. Summitul de la Copenhaga ar fi trebuit sa impuna obiective mai ambitioase pentru toate statele lumii, SUA anuntand reduceri de 17%, iar UE de 30% pana in anul 2020. Blamand statele dezvoltate pentru contributia lor imensa la emisiile de bioxid de carbon de-a lungul dezvoltarii lor istorice, China s-a erijat intr-un aparator al intereselor tarilor in curs de dezvoltare si a argumentat necesitatea de a-si continua dezvoltarea sa industriala.

In pofida disensiunilor marcante intre statele dezvoltate pe de o parte si cele in curs de dezvoltare si chiar intre statele dezvoltate(vezi criticile adresate de Sarkozy lui Obama) totusi s-a ajuns la un acord final cu caracter declarativ intre cele 191 de state participante, dar care a risipit in buna masura si iluziile ecologistilor, intrucat el nu prevede obligatii legale si sanctiuni pentru semnatari. Secretarul de stat american Hillary Clinton a propus crearea pana in 2020 a unui fond de 100 mrd. dolari destinat tarilor in curs de dezvoltare pentru reducerea emisiilor si trecerea la tehnologiile verzi. Platitorii de taxe din tarile industrializate care s-au angajat sa finanteze fondul nu vor fi insa foarte incantati de acest transfer urias de fonduri, pentru ca exista pericolul unor fraude financiare dificil de controlat in tarile in curs de dezvoltare. Este greu de presupus ca va avea loc o actiune concertata a tuturor statelor participante pentru aplicarea dispozitiilor acordului. Cele mai multe guverne nationale in frunte cu SUA si China se impotrivesc crearii unei autoritati supranationale care sa controleze si sa sanctioneze abaterile de la acord. Modelul permisiv al Protocolului de la Kyoto care se poate aplica si acordului de la Copenhaga demonstreaza ca eficienta guvernantei globale in domeniul mediului este destul de redusa.