Eficienta discursului politic

Eficienta discursului politic

Subcapitolul 1

Comunicarea electorala

Comunicarea electorala este un exercitiu al negocierii si seductiei, in care sunt implicati clasa politica - cea care vrea sa seduca, electoratul - care vrea sa negocieze si mass-media - care se orienteaza la conditiile de cerere si oferta. La prima vedere, intre electorat si clasa politica ar exista un gen de comunicare-negociere (optiunea de vot desfasurandu-se ca recompensa pentru politici sociale, facilitati economice, conditii de functionare bazate pe principiul liberalismului etc). Dar, in mod real, ceea ce pare a fi comunicare-negociere este expresia latenta a actiunii unui sistem complex de schimbare a conditiilor sociale, de manipulare. Acest tip de comunicare trebuie sa ia o forma dialogala, sa puna in joc argumente rationale. Negocierea presupune o cunoastere, memorie, ordine comparativa a faptelor, ideilor, deciziilor, pe care le poseda in egala masura si electoratul. In calitatea lor de co-locutori intr-un dialog politic, guvernantii si electoratul ar trebui sa se ordoneze intr-o relatie pe orizontala.

Comunicarea-seductie ia o forma spectaculara, prin faptul ca apeleaza la mituri, simboluri, scenarii. Conceptul mitic in comunicarea-seductie se preteaza la asocieri nelimitate, el raspunde mai degraba unei functii de seductie decat unei cunoasteri. In acest caz, mitul nu va dezvalui un sens si nici nu il va lichida (asa cum se intampla in comunicarea-negociere), rolul sau fiind acela de a-l naturaliza. Comunicarea-seductie in campania electorala ia cele mai diverse forme ale publicitatii politice: discursuri, slogane electorale, machete de presa si clipuri electorale.

Pentru a fi demni de incredere, politicienii trebuie sa fie previzibili. Oamenii trebuie sa fie convinsi ca, intr-o anumita situatie, personajul politic va reactiona exact asa cum se asteptau si ca, daca vor 'imparti aceeasi banca' cu acesta, vor avea doar de castigat. In aceste conditii, incoerenta devine cel mai sigur indiciu ca un actor politic nu este previzibil si, in consecinta, nu este demn de incredere.

Fie ca se manifesta strict la nivel discursiv, fie ca apare la nivelul corelarii vorbelor cu faptele, incoerenta duce la scaderea credibilitatii personajului sau a partidului politic. Ultima consecinta a acestei scaderi a increderii este ca, la urmatoarea 'teza', electoratul isi va pune sperantele intr-un alt 'coleg' mai de incredere.

Mituri si simboluri in comunicarea electorala

In lucrarea sa 'Mituri si mitologii politice' Raoul G. Prardet identifica patru mituri fundamentale 'de care orice discurs politic, din orice zona geografica si istorica poate dispune, pentru ca exista o mare capacitate mobilizatoare a mitului, nascut dintr-o realitate politica fracturala: produs al realitatii sociale si producator de realitate sociala' .

Bulversarile politice din ultimele doua secole ale istoriei europene au fost insotite de o uimitoare efervescenta mitologica: denuntarea unei conspiratii malefice tinzand sa supuna popoarele dominatiei fortelor obscure si perverse; imaginea unei varste de aur pierdute, a carei fericire se cuvine sa o regasim sau ale unei Revolutii salvatoare ce ar permite umanitatii sa intre in ultima faza a istoriei sale si i-ar asigura pentru totdeauna domnia dreptatii; apelul la stapanul salvator, restaurator al ordinii sau realizator al unei mari varietati colective.

Claude Levi-Strauss sesizeaza ca elementele ce construiesc povestirea sunt grupate in serii identice, sunt structurate in asociatii permanente. Astfel, mitul Salvatorului, al conducatorului providential apare intotdeauna asociat simbolurilor purificarii: eroul care mantuie, cel care elibereaza, zdrobeste raul. El e intotdeauna asociat luminii - aurul, soarele urcand pe cer, stralucirea privirii - si verticalitatii - spada, sceptrul, arborele secular, muntele. De asemenea, motivul conspiratiei malefice va fi pus intotdeauna in relatie cu o solistica a murdariei - este asimilat animalelor respingatoare, se taraste, se furiseaza, raspandeste otrava[2].

CONSPIRATIA

Mitologia complotului are in centrul ei imaginea inspaimantatoare a Organizatiei. Insusirea ei de capetenie e secretul. Complicii sunt legati prin juramantul tacerii si o pedeapsa cumplita ii va lovi daca vor trada. De exemplu: dupa mai multe saptamani de criza politica cauzata de refuzul lui Victor Babiuc de a demisiona din functia de ministru al Apararii, o parte a presei a explicat toata aceasta stare prin faptul ca Babiuc era mason.

Oricare ar fi natura si motivatia aparenta a conspiratiei - complotul iezuit sau masonic, complotul vanzarilor de arme sau al savantilor lumii - pentru cei ce o conduc ea inseamna satisfacerea unei nepotolite vointe de putere, implinirea acelui vis al unificarii lumii sub aceeasi autoritate deplina.

Oricare ar fi denumirea, natura sau motivatia conspiratiei ea se inscrie intr-un climat psihologic si social de nesiguranta, frica, angoasa.

O specialitate incontestabila si aproape exclusiva a discursului politic specific crizelor de orice natura este diversiunea. Mecanismul este usor de redat, insa punerea ei aplicare presupune antrenarea multor factori. Se construieste un discurs amplu, agresiv, incriminant la adresa cuiva; acest discurs (apartinand de regula nu-se-stie-cui) este preluat si amplificat de mai toata mass-media, nascandu-se curente pro sau contra. In acest an electoral al romanilor mitul Complotului este deocamdata cel mai prezent in discursul politic.

SALVATORUL

Accentul se pune pe mediocritatea personajului si a destinului sau - este mediocru prin locul natal, prin mediul social caruia ii apartine, mediocru prin viata sa particulara - este de parere R. Girardet. R.G. Schwarzenberg afirma ca in cazul acesta 'simplitatea nu mai este doar deliberata, ea devine ostentativa' Multimile sunt astfel motivate, obligate chiar sa se identifice cu el. Mecanismul de identificare a unui destin individual cu destinul colectiv este principiul care troneaza discursul politic al Salvatorului. El are autoritate, Max Weber identifica trei tipuri de autoritate si de legitimitate. Autoritatea traditionala se bazeaza pe uzanta si obicei, ca acea a seniorului sau a monarhului ereditar. Autoritatea legal-rationala, bazata pe institutii, pe un statut, este cea a guvernatorului intr-un stat modern. Nu ne supunem persoanei ci functiei cu care Constitutia l-a investit. In fine, exista autoritatea charismatica a Salvatorului, a Profetului si chiar a Demagogului. Exista un timp al asteptarii si al chemarii - un timp in care se formeaza si se raspandeste imaginea unui Salvator - apoi un timp al prezentei Salvatorului, ca in final timpul amintirii, in care figura sa, proiectata in trecut se va modifica in conformitate cu 'capriciile' memoriei, cu mecanismele sale selective, cu refularile si exagerarile sale. Poate parea paradoxal, dar multi dictatori, extremisti politici, prin intretinerea bine gandita a cultului personalitatii au luat infatisarea Salvatorului. La noi, mitul Salvatorului a fost concretizat in asteptarea americanilor, cel putin pana in anii `56. Dupa 1960 a capatat o aliura ironica, de contra mit. Traumele acestei mitologii supravietuiesc si azi, in supraevaluarea ori subevaluarea Occidentului, suprapus pe un alt mit zonal, nascut odata cu statele moderne: cel al sincronizarii europene.

Salvatorul poate lua si imaginea Protectorului: el are misiunea sa calmeze lucrurile, sa se instaleze increderea, sa infranga amenintarile raului. Este suficient sa privim afisele candidatilor la primarii si sa ne dam seama dupa sloganul inclus ('Impotriva dezordinii si saraciei') ca acest mecanism este functional.

VARSTA DE AUR

Reprezinta persistenta unui ritm de viata, intimitate protectoare a unui grup social inchis, solidar, strict ierarhizat. Sunt viziuni ale unui prezent si ale unui trecut definit in functie de ceea ce as fost sau de ceea ce se considera a fi fost. Cu o periodicitate (mai mult sau mai putin exacta) de patru ani - in campaniile electorale - revine in discursul politic invocarea perioadei interbelice, un fel de 'good old times' ale deschiderii culturale, ale civilizatiei, ale democratiei, ale simtului civic. Candidatii la primaria capitalei isi fac o datorie de onoare din a promite ca Bucurestiul va deveni iarasi 'Micul Paris' - un alt mit cu tonalitate nostalgica, pana la pateism de duzina.

UNITATEA

'Tot ceea ce este impartit tinde spre unificare' (apud. J. de Maistre). Esenta cu adevarat nobila a omului se confunda cu necontenitul efort de a impune o vointa unica si ordonata. Putem vorbi astfel de existenta unei Unitati (NATO, UE) catre care unii aspira, avand convingerea unor avantaje, iar altii se tin cu incapatanare deoparte, puternica lor individualitate permitandu-le acest lucru. In functie de aceste doua tendinte exista, desigur, si doua tipuri de discurs politic: unul centrat pe argumentarea nevoii de unitate, altul accentueaza dezavantajele aderarii la aceste organisme.

Fara a avea pretentia ca am fi epuizat toate aspectele discursului politic putem concluziona cu precizarea ca discursul politic este poate cea mai ampla desfasurare de forta intelectuala, un balet mai mult sau mai putin elegant de adevar si minciuna, de persuasiune si manipulare, de dezvaluire si ocultare ce continua sa seduca si sa fascineze

Probabil ca primele manifestari politice dateaza din vremea in care omul locuia in    grota. Vanatul era identificat prin desenarea fiarei pe peretii pesterii. Era primul mesaj magic, transmis in afara clanului. Nu era vorba de cultivarea frumosului ca atare, cum se va proceda in lumea laica. Mai tarziu, politicienii vor folosi semne (simboluri) care sa atraga simpatia multimii, afectiunea, daca nu chiar iubirea. Asa se face ca unii au apropiat politicul de eros. La fel era si in pestera: liderul era adulat, mangaiat, imbratisat. Se foloseste chiar astazi expresia "Bush sau Chirac au facut o baie de multime". Am vazut batrani care ii sarutau mainile lui Ion Iliescu, asa cum Manea Manescu ii facea acest gest cu mainile lui Nicolae Ceausescu, inainte ca "intaiul fiu al poporului" sa fuga cu elicopterul .

Mana este simbol magic si semn al puterii. Mana purta sceptrul, care era semnul fortei si simbol falic. La fel si buzduganul. Vechii sacerdoti foloseau mana din aur masiv pentru ritualuri religioase.

Astazi, liderul politic ridica mana ca semn de recunoastere si de comunicare directa. De unde vine acest gest? El este foarte vechi. Salutul lui Iulius Caesar cu mana dreapta ridicata deasupra capului a strabatut timpul pana la Hitler. Sceptrul lipseste, dar el trebuie presupus ca exista acolo, in mana. Comunistii foloseau mana dreapta cu pumnul strans: forta populara, care ar trebui sa uneasca. Secera si ciocanul ar fi trebuit sa cheme la solidaritatea internationalista.

Politicienii folosesc semne pentru recunoasterea apartenentei la un anumit grup. De obicei, aceste semne erau si sunt zoomorfe: pajura, soimul, corbul, bourul etc. Recent, unii politicieni de la Chisinau, Republica Moldova, foloseau semne infantile: furnica, randunica. Partidele respective au sfarsit in ridicol. Semnul trebuie sa fie puternic pentru a induce forta alegatorilor, dar si alesului. Electoratul trebuie flatat cu insistenta. Senzatia trebuie sa fie puternica, vecina intr-o oarecare masura cu grotescul. "Eu stiu ca ma minti. Minte-ma, dar minte-ma frumos!". De aceea, minciuna trebuie sa fie solida, clara, evidenta, salutara, sa zdrobeasca subconstientul prin imagine. Partidul Edinaia Rossia (Rusia Unita) a folosit un urs, animal care semnifica puterea Rusiei lui Vladimir Putin, si a castigat alegerile. Orice rus obisnuit are in subconstient imaginea imperiului tarist, supranumit ursul Europei. Democratia crestina din Germania are ca semn o pajura cu aripile desfacute. Tot o pajura tine in aripi si harta Romaniei reintregite pentru Partidul Romania Mare (PRM). Republicanii americani au ca semn un elefant, animal care semnifica forta. Democratii americani, de obicei internationalisti de diverse origini, au ca semn magarul. Trimiterea se face la forta banului pentru unele etnii strangatoare.

Desigur, nu lipsesc nici simbolurile vegetale din politica. Trandafirul este regele florilor pentru lumea comuna, simbolul puritatii, al candorii. Desigur, trandafirul si crucea apartin patrimoniului universal, dar le-au folosit si masonii. Laleaua Uniunii Democrate a Maghiarilor din Romania (UDMR) apare si pe stema Ungariei.

Politicianul trebuie sa se adreseze subconstientului colectiv pentru a fi sigur de succes: zona erogena fatala. De aceea, trebuie sa fie sigur de reusita, sa nu se clatine, sa nu cada sub masa, ca presedintele Bush - tatal in Japonia. El este alesul, trimisul lui Dumnezeu. Discursul lui George W. Bush - fiul a fost dezarmant dupa alegeri: "Dumnezeu m-a trimis pentru poporul meu!". Mai mult nici nu se poate imagina. Cand a venit la Bucuresti, in noiembrie 2002, a aparut curcubeul, eveniment cosmic destul de rar pe meleaguri mioritice[6]. Cea mai mare companie de sunet si lumina din lume a asigurat spectacolul de pe malurile Dambovitei. Si Soarele, simbol stravechi, a fost folosit din cele mai vechi timpuri. "Votati Soarele!". "Iliescu-apare/, Soarele rasare!", spunea o lozinca recenta. Dar si "Votati Ochiul!". Ochiul in trei colturi este simbolul divinitatii. "Gardul" ca simbol al Garzii de Fier este de altfel o cruce patriarhala, semnificativ pentru un partid care isi revendica sorgintea din credinta crestina ortodoxa din Romania veche. Zvastica este cel mai vechi semn magic, desenat constient de omul religios din spatiul indo-european. Reprezinta viata si moartea. Nazistii au folosit acest semn desi, initial, simbolistica zvasticii nu avea nimic in comun cu antisemitismul .

Subcapitolul 2

Rolul mass-media in campaniile electorale

O schimbare in rolurile mass-media, roluri care sunt treptat acceptate intr-o anume societate, depinde de schimbarile culturale, de distributia puterii, de conditiile de piata, de noile tehnologii si de ideologia mass-media. Primul determinant se schimba foarte incet. Cel de-al doilea a fost modificat, insa nu foarte drastic, dat fiind faptul ca puterea mai ramane inca in mainile fostei nomenclaturi, in unele societati est-europene mai mult decat in altele; conditia pietei s-a schimbat considerabil, in sensul ca acum exista o piata; noi tehnologii au fost implantate rapid in Europa de Est, iar ideologia presei a trecut, de asemenea, prin mai multe faze, de la o presa de partid la un paralelism al presei de partid si la o presa politizata cu grade variabile de parteneriat politic vizibil[8].

La prima vedere, se pare ca mass-media din Europa de Est a fost luata de valul provocat de distrugerea barajului comunist, construit pentru constrangerea libertatilor. Acest nou rol nu avea o definitie si a fost nuantat de mostenirile pre-comuniste si comuniste, de legaturile cu partidele politice si de tendintele individuale din cadrul elitei mass-media si a jurnalistilor, ca profesie. Initial, marturiile, observatiile si analizele de context ale articolelor de stiri si ale programelor informative de radio si de televiziune, au identificat o relatie, aproape in intregime sintetica, intre jurnalismul practicat si politicile post-comuniste, partidele politice, politicieni si, prin intermediul lor, statele si guvernele. Acest lucru explica partial politizarea extrema si partizanatul mass-mediei.

Mai mult decat oricare alti factori, formarea celor doua tabere principale ale mass-media peste tot in Europa de Est, una in 'opozitie' si cealalta in sprijinul noilor guverne, adica al partidelor de la guvernare, si perceptia ca celelalte institutii sociale nu puteau solutiona problemele generate de tranzitie a afectat considerabil rolul presei. A dus la o auto-definire, din partea institutiilor mediatice, a rolului pe care il au in tranzitie, ajutate sau nu de alte institutii, in anii de dupa caderea comunismului. Aceasta auto-definire contrazicea, in mod semnificativ, rolul mass-media in cadrul statelor democratice, de a oferi informatii si explicatii despre evenimente, oameni si subiecte, analize bine fundamentate si comentarii necesare pentru a conduce la o dezbatere publica despre subiectele la zi. Mediile informative din Europa de Est au devenit mijloace ale luptelor politice dintre partidele politice si politicieni, ei insisi incercand sa isi clarifice scopurile si sa castige puterea. Aceasta sugereaza o definitie a rolului pe care il joaca mass-media si jurnalismul. Date fiind dominatia mass-media in perioada post-comunista imediata, grupurile de jurnalisti si experienta lor, ca si cultura profesionala, putem dezbate daca politizarea si partizanatul mass-media au fost sau sunt o functie a dezvoltarii endogene a rolurilor mass-media si a naturii practicilor jurnalistice adoptate de jurnalisti.

Cea mai mare problema ramane interpretarea notiunii de 'adversar', nu doar in termeni politico-ideologici. Jurnalistii si mass-media informativa iau o pozitie adversa fata de un politician, de un partid politic, sau de un guvern daca si cand se afla ca au o intelegere politica cu un alt partid sau cu un politician, sau daca sunt chiar reprezentantii acestora. Aceasta se datoreaza, cel putin partial, atacurilor vehemente ale mass-media inregistrate, intr-o regiune, din partea politicienilor, alesi sau numiti in posturi oficiale in timpul primilor noua ani de post-comunism.

O relatie total negativa si antagonista, construita in jurul unui nucleu de animozitati, se dezvolta cand politicieni, partide si oficiali guvernamentali nu coopereaza cu mass-media, considerandu-se a fi 'de cealalta parte'. In teorie, aceasta subliniaza legitimitatea mass-media si, de aceea, lezeaza chiar interesele institutiei pe care o percep a fi atat de cruciala pentru ei, situatie devenita 'o chestiune politica de viata si de moarte' pentru jurnalistii maghiari, de exemplu Bennett[9] sustine ca, in Statele Unite, mass-media si publicul, in mod deliberat, mentin un echilibru atent intre conflictele de suprafata si consensul dintre valorile ascunse de acestea . Acest lucru este, fara indoiala, adevarat si in Europa de Est post-comunista, dar se pare ca se aplica mai ales cand cele doua parti nu sunt adversari politico-ideologici. Pentru a doua jumatate a anilor 90 se poate spune ca profesionalizarea inceata si inegala a mass-media, adoptarea de catre unele redactii de stiri a unor abordari partizane a redactarii stirilor, cu toate ca au ramas inca foarte politizate, a distrus orice consens intre valorile care puteau fi identificate in primii ani de dupa comunism.

Aceasta lipsa a consensului de valori si de roluri, combinata cu procesul lent de a practica un jurnalism veritabil, complet si bazat pe fapte, a prezentat, intr-un context plin de inteles, standardul care creeaza premisa stabilirii unei adevarate 'A Patra Puteri' si, prin urmare, a independentei mass-media. Evolutia celei de-a patra puteri este valida in primul rand pentru abilitatea sa, daca si cand aceasta devine realitate, de a stabili un element efectiv al legislatiei necesare intr-o democratie. Aceasta inseamna transformarea intr-un caine de paza. Observarea nesurprinzatoare a unui marxist american[11] ca o asemenea a patra putere este rodul unei mass-media comerciale, care cauta doar sa sublinieze statutul politic si profesional al jurnalistilor si sa legitimeze opozitia fata de controlul de stat, nu este justificat in Europa de Est mai mult decat in Occident. In Europa de Est opozitia fata de controlul statal este un rezultat direct a 40 de ani de comunism si de control al Partidului unic si, de aceea, nu este nevoie de stabilirea celei de-a patra puteri pentru a legitima o astfel de opozitie. Statutul politic al jurnalistilor este, dupa cum am mentionat, foarte ridicat, cu toate ca statutul lor profesional este foarte fluctuant in perioada de tranzitie. Existenta unei adevarate a patra puteri in Europa de Est depinde, in mare masura, de profesionalizarea mass-media, adica de adoptarea unei pozitii care sa nu aiba nimic in comun cu cea personala, politica si bazata pe mostenirea comunista. Sursa ultimelor doua caracteristici a fost deja discutata. Ideea de mostenire comunista, inca numita 'de adversitate', este rezultatul unui regim comunist atat de indelungat, iar acum, in aceasta perioada de tranzitie, a aparut sentimentul ca jurnalistii trebuie sa critice pentru a-si dovedi legitimitatea. Ajung astfel la extrema opusa.' O pozitie bazata pe 'adversitate' necesita si favorizarea unui jurnalism bazat pe fapte, in locul unuia polemic, oferind acelorasi audiente comentarii si analize diverse.

S-a facut, totusi, un anumit progres. Dar exista si exceptii de la regula. Mass-media regionala post-comunista nu mai este 'un catelus de plus', pentru ca a rupt legaturile cu partidele politice. Ea este doar un cvasi 'caine de paza', deoarece depinde doar partial de structura de putere pentru a avea acces la legi si pentru a se legitima si aceasta tocmai datorita legitimitatii sale crescande, chiar daca doar selectiva, castigate din propriile actiuni si din personalizarea incipienta. Implicarea mass-media, sau cel putin, puterea sa indirecta de veto asupra legilor aprobate si controlul inegal, incomplet si nu intotdeauna eficient asupra accesului exercitat de putere, cresc, de asemenea, atributele si rolul ei de 'caine de paza'. Mai exista si medii incisive datorita naturii lor politizate si, intr-o anumita masura, partizane. Mass-media devine incet un 'caine de paza', deoarece atat elita mass-media, cat si marea masa a jurnalistilor au devenit din ce in ce mai satui si mai suspiciosi fata de ideea de manipulare. Exista, totusi, exceptia notabila a Albaniei, unde, in general, partizanatul mass-mediei si al jurnalistilor ii face pe acestia participanti in mod benevol la manipularea sau la controlul pe care le exercita conducatorii lor de partid. In Romania se astepta o schimbare semnificativa, odata cu victoriile pe care le-au avut, in sondajele din 1996, presedintele Emil Constantinescu si Conventia Democrata. 'Presa de opozitie', dupa cum s-au auto-denumit atatea publicatii, inainte de alegeri, s-a schimbat instantaneu in 'presa de tranzitie'. La mijlocul anului 1998, mass-media a dat impresia ca nu era nici una, nici alta si ca ramanea, mai presus de toate, foarte politizata.

Partidele si mass-media

Politicienii de prim rang, membri de partid, iau decizii politice transmitand astfel impulsuri «catre lumea reala». Ei iau hotarari cu privire la bugete, elaboreaza legi, acorda subventii, creeaza reguli si conduc anumite sfere. Ei produc astfel niste efecte care se intorc mai apoi inapoi la ei. Astfel se formeaza agendele politice, pe care partidele le transmit mass-mediei, care depind intru totul de acest transfer de informatii. Mass-media transmite, la randul ei, aceasta agenda publicului mai larg.

Acest model pare la o prima vedere destul de simplu si corespunde imaginii mass-mediei, aservita politicului. Cu toate acestea exista o sumedenie de analize empirice cu privire la caracterul procesului de comunicare si de argumente stiintifice care vin sa sustina acest model.

Motivul principal pentru care partidele si politica au un rol atat de important in cadrul procesului de comunicare este faptul ca acestea sunt alcatuite din oameni cu putere de actiune. Acesti oameni organizeaza congresele partidelor, ei sunt cei care acorda interviurile, care decid in parlament sau guvern. Toate partidele au interesul sa gaseasca subiecte de relevanta maxima pentru a atrage asupra lor atentia publicului si sa dobandeasca, implicit, acceptul acestuia. In acest scop, ei isi angajeaza comisii de specialisti si de statisticieni care analizeaza constant opinia publica.

Partidele din opozitie sunt oarecum dezavantajate din punct de vedere strategic in ceea ce priveste alegerea agendei politice, ele neputand face altceva decat sa formuleze anumite alternative, fara a face uz si de fapte concrete. Acesta este motivul pentru care ele au tendinta de a devia in polarizari programatice (mai multa solidaritate, dreptate si pace sau cresterea economiei de piata, mai multa libertate). Aceste polarizare sunt de folos mai degraba partidelor mai mici, cu un profil clar delimitat Aceasta situatie poate veni insa in detrimentul partidelor mari care, pe de o parte, sunt obligate sa se profileze ca partide majoritare, demonstrand ca sunt capabile sa conduca tara, dar care, pe de alta parte, trebuie sa-si indeplineasca si rolul lor de opozitie.

Avantajele structurale ale partidelor de guvernamant in ceea ce priveste managementul comunicarii nu constituie insa o piedica decisiva in calea opozitiei. Altfel nici nu ar mai fi posibile alternantele la guvernare. Partidul care detine puterea (si seful guvernului) ar dobandi altfel rolul de cel mai mare organ de comunicare, detinand controlul asupra opiniei publice - prin ocuparea tuturor subiectelor de interes, manipularea evenimentelor si intretinerea de contacte informale cu jurnalistii. Avantajul detinut de partidul aflat la guvernare nu este contracarat doar de anumite greseli comise de acesta, ci si de independenta presei[13].

O tema noua si centrala a fost si «politica simbolica», inscenarea unor asa zise realitati politice de catre partide si politicieni. Anumite voci sustin ca exista tendinta ca politica sa fie vanduta sub forma unor servicii de relatii cu publicul. Nu politicile concrete, ci felul in care sunt 'impachetate' si 'vandute' influenteaza opinia publica. Partidele prezinta cetatenilor produse de comunicare. Nimeni nu mai are interesul sa transparentizeze deciziile politice, mai important este sa se infatiseze structura superficiala si demonstrativa a politicului. Cu cat mai complexa este o politica, cu atat mai mult incearca actorii sa se foloseasca de ritualuri si valori simbolice. Politica simbolica are ca efect strategii de personalizare, campanii de sensibilizare si focusari ideologice. Teza centrala este ca realitatea politica este de cele mai multe ori ascunsa decat relevata de valul comunicational al politicii simbolice.

In campaniile electorale, politica simbolica si activitatea profesionista de PR a partidelor isi atinge punctul culminant. Ceea ce in comunicarea politica de zi cu zi a devenit deja un lucru obisnuit, dobandeste rezonante extreme in campaniile electorale: Personalizarea, punerea in scena si activitatea simbolica cu ajutorul retoricii politice prin intermediul mass-mediei caracterizeaza marketingul politic. Privite in ansamblu, rezultatele analizei comunicarii din cadrul campaniilor electorale sunt foarte contradictorii: unii analisti cred ca intreaga putere este detinuta de profesionistii in PR angajati de partide, altii trag un semnal de alarma in ceea ce priveste mass-media care a devenit prea puternica si asupra jurnalistilor care fac politica.

Aceasta este de fapt o problema esentiala in ce priveste distingerea atat de plauzibila si populara intre politica simbolica si politica reala. Daca majoritatea cetatenilor isi capata informatiile politice aproape in exclusivitate din mass-media, ce se intampla atunci cu politica reala? Mai exista oare asa ceva? Se intrepatrund sau nu aceste doua sfere? Devine oare fatada realitate, conform asa numitului principiu Potemkin: Doar ce se vede este real; doar ceea ce este real este si eficient[14]. Este oare politica simbolica o politica proasta, doar pentru ca este manipulatoare, iar politica reala, o politica buna, pentru ca este mult mai perceptibila? Nu s-ar condamna astfel si unele idei si viziuni ale partidelor care sunt totodata si simboluri pozitive? Iar saracia lucie sau coruptia crasa nu este si ea oare o realitate politica foarte nefavorabila? Toate acestea nu vin sa sublinieze doar paradoxurile continute de teoria media de tip constructivist, ci si problemele fundamentale de natura epistemiologica.

Mass-media nu a dobandit doar o pozitie privilegiata si de putere intre partide si public, ea se ocupa in mare masura si de comunicarea intra-partinica. Publicatiile de partid au disparut aproape cu totul; in ceea ce priveste congresele partidelor, acestea nu mai adus membrilor practic nici o informatie noua cu privire la politica partidelor. Membrii se informeaza in acest sens aproape exclusiv din mass-media - indiferent daca este vorba de o directie noua sau despre discutii mai vechi cu privire la persoane sau pozitii din sanul partidelor.

Mass-media isi depune amprenta pe mesajele transmise. Iar in cadrul acesteia exista unele ierarhii: cotidianele de mare tiraj si publicatiile saptamanale cu tenta politica, adica ziarele de o calitate mai ridicata, nu se adreseaza doar elitelor politice ci si jurnalistilor din restul presei. Oberreuter isi continua critica cu urmatoarea constatare: "Mediatizarea politicii inseamna ca mass-media si mai ales televiziunea au supus politica intr-o mare masura propriilor legi" . Rezulta astfel o formulare deosebit de consecventa a modelului mediocratic: mass-media a ingenuncheat politica. Democratia telespectatorilor s-a transformat intr-o democratie a televizorului.

In viata de zi cu zi a celor mai multi oameni, politica joaca un rol cat se poate de marginal; mai importante sunt evenimentele din viata particulara si comunicarea inter-personala. Mai ales cei care se uita mai mult la televizor sunt apolitici; in acelasi timp, ei fac de cele mai multe ori parte din clasele sociale neprivilegiate. Trebuie sa ne intrebam daca rezultatelor sondajelor efectuate de presa cu privire  la cresterea consumului de televiziune, nu ar trebui sa ne puna pe ganduri si sa ne faca sa le evaluam intr-o maniera mai critica. Asa am vedea ca politicienii si strategiile de comunicare supraestimeaza cu mult rolul televiziunii.

In cazul radioului putem constata o tendinta de democratizare prin existenta a unui numar foarte mare de posturi de radio locale; in cazul presei scrise, datorita aparitiei tehnicilor simple si ieftine de tiparire si copiere s-a produs o adevarata revolutie, care a permis si initiativelor civile, grupurilor de intrajutorare si forurilor orasenesti sa publice, sa reproduca si sa raspandeasca ziare si reviste extrem de atragatoare. Alternativele de influentare a opiniei publice de jos in sus au crescut astfel sensibil datorita acestor tehnici.

Cu cat o societate devine mai complexa, pe atat de eterogene devin si programele partidelor. Inainte, partidele isi mai puteau formula obiectivele pe trei pagini. Intre timp insa, partidele stau 'in asteptare' multi ani, pentru ca fiecare factiune sa isi poata introduce propriile paragrafe si interese in manifestul final. Produsul final devine asadar ingrozitor de lung si de plicticos, operele programatice atingand proportii enciclopedice[16]. Pana la urma, partidele nu reusesc sa raspunda decat la probleme de mult timp depasite. Iar aceste raspunsuri nu mai par decat lipsite de orice putere si continut.

Politicienii nu reusesc sa aiba succes decat atunci cand au aparitii dinamice, vioaie si energice. In rest, discursurile programatice nu corespund asteptarile societatii mass-media, care pune pret doar pe personalizari, imagini si divertisment. Discursurile programatice nu pot insa oferi decat cuvinte, formule abstracte, iar cand sunt cu adevarat bune: expresia fortei intelectuale. Mesajele lor pline de sensuri vizeaza durabilitatea; societatea din fata televizoarelor aplauda insa schimbarea, schimbul de rapid si nonsalant de roluri. Si pentru ca situatia este de asa natura, programele partidelor de elita si-au pierdut mult din valoarea de odinioara. Iar acest lucru a denaturat sensul partidelor.

Acolo unde o anumita politica si-a pierdut sensul, nu mai trebuie pierduta vremea cu dezbateri inutile. Astazi, partidele nu par a se mai certa decat pe motive de rivalitate personala. Aripile din cadrul partidelor si-au pierdut aproape complet importanta, ele nu mai reprezinta decat un instrument de cotare a deciziilor luate de anumite persoane, ele au ramas simple grupari traditionale de afinitati. Ele nu mai sunt forurile de discutie si controversa politica. Pentru ca politicianului-mass-media ii este clar urmatorul lucru: publicului nu ii plac confruntarile; partidul este cel ales, iar partidul trebuie sa iasa in evidenta prin unitatea sa. Acest lucru priveaza partidele de nucleul lor politic, golindu-le de substanta. El slabeste capacitatea de reproducere a elitelor. Pentru ca elitele nu vor putea aparea intr-o structura lipsita de orice conflicte, intr-un partid omogenizat si disciplinat de oamenii de la conducere. Politicieni decisi, siguri pe instinctele lor, capabili sa iasa in fata si profilati pe anumite continuturi se socializeaza pe campul de lupta, in dezbateri libere, in dispute salbatice si nu prin intermediul unor declaratii de un minut tinute in fata camerelor de filmat

Acolo unde nu exista aripi puternice, o conducere moderata nu poate fi decat indecisa. In partidele puternic polarizate, activitatile de integrare ale conducerii partidelor sunt o adevarata opera de virtuozitate politica. Este nevoie in acest sens de capacitati de conciliere, de increderea diverselor tabere din interiorul partidului, de capacitatea de a putea crea un echilibru precum si de a crea acel punct strategic unic, care sa fie sustinut de intreg partidul si care sa devina elementul-cheie in cadrul campaniei electorale. Si din cauza acestui deficit de conducere politica partidele nu reusesc sa fie pe atat de puternice cat ar dori, de aceea nu reusesc decat prea putin sa dea impulsurile necesare, sa castige autoritate politica. Iar de aceea ele pot fi aruncate de pe 'sine' de orice vant mass-media mai puternic.

Multe din toate acestea au legatura cu tendinta partidelor de a se prosterna din ce in ce mai mult in fata societatii mass-media. Politica pare a-si fi pierdut astfel functia initiala. 'Depolitizarea politicii' este cea care a dus la izolarea in care se regasesc astazi partidele. Partidele au inlocuit programele politice cu gag-uri; in loc sa-si pastreze o identitate stabila, ele au ales imagini efemere, in loc sa-si exploateze orientarea politica, ele s-au decis in favoarea marketingului, in loc sa conduca cu incredere in propriile forte, ei se lasa pe mana consultantilor. Politicienii sunt convinsi de faptul ca legile societatii mass-media cer toate aceste lucruri. In schimb, societatea mass-media ii respecta doar pe acei oameni politici care tin cu dintii de miezul politic al problemelor, care nu sunt dispusi sa faca orice doar pentru a castiga simpatia jurnalistilor, care nu vor sa placa cu orice pret. Politicienii nu trebuie sa-si doreasca sa placa cu orice pret. Si probabil ca nici publicul din fata televizoarelor, indiferent cat de pasiv ar parea el, nu-si doreste ca politica sa se transforme in divertisment, ci sa ramana insemnul responsabilitatii, continuturilor cu sens si al seriozitatii[18]. Poate ca partidele ar trebui sa incerce sa mai faca din cand in candpolitica.